Noi și islamul

Din veacul VII d. Hristos, când apare în Peninsula arabică, și până azi, islamul–a treia formă istoric organizată a monoteismului – n-a încetat să coabiteze cu religia creștină și cea iudaică, așa cum n-a ezitat să le persecute și să le înlocuiască, de îndată ce împrejurările militare sau economice i-au permis o asemenea politică. În arhivele noastre există toate felurile de urme ale acestei învecinări dinamice, de la idealizata pace inter-religioasă din Andaluzia mozarabă, trecând prin lichidarea creștinismelor de matrice siriacă (întinse în primul mileniu până în India și China) sau prin conflictele armate din perioada post-imperială a Occidentului, dintre care acela israelo-palestinian nu s-a stins nici azi. Sunt istorici care pun căderea Bizanțului pe seama coabitării civilizaționale dintre creștinismul ortodox și islam, în contrast cu tot mai dramatica alienare a Răsăritului față de creștinismul latin (mai ales după Cruciada a IV-a). Obiect de polemică istoriografică este și rostul islamului în salvarea și transmiterea în Apus a filozofiei și științei eline antice: unii uită că tocmai căderea Constantinopolului și exodul spre Italia a elitelor bizantine au prilejuit de fapt această recuperare, decisivă în dezvoltarea ulterioară a spiritului renascentist. Lăsând deoparte gâlceava savanților, constatăm că ne gândim așezarea modernă (în democrație și în blocul euro-american) ținând mereu cont de ce se petrece în islam. Or el a încetat să mai fie o religie pan-arabă: a cucerit în ultimele veacuri părți însemnate din Asia centrală și Asia-Pacific. Acolo are cel mai mare număr de credincioși. Mai nou (după căderea URSS) islamul se extinde în zone tot mai largi din Africa subsahariană.

Există și un islam european, rezultat prin imigrația de după al II-lea Război mondial, când statele apusene au preluat, în scopuri zis temporare, de reconstrucție economică, mai multe milioane de arabi și turci: muncitorii ”oaspeți” au rămas acolo, și-au regrupat familiile și au primit cetățenie, bucurându-se, democratic, și de moschei sau școli coranice. Atunci când o Constituantă de înțelepți a redactat preambul Tratatului de la Lisabona, tocmai prezența acestor comunități islamice de pe continent a eliminat din text orice referire la rădăcinile iudeo-creștine ale civiliziației noastre. O elită politică secularizată, deistă sau chiar agnostică, a preferat să nu genereze ”tensiuni” sau ”discriminări”: n-a avut curajul, de pildă, să spună că avem rădăcini culturale în toate cele trei monoteisme (pentru că ar fi deformat adevărul istoric), dar nici nu și le-a asumat expressis verbis pe celelalte două. De aici a apărut în dezbaterea publică din noile state-membre UE percepția că Vestul (nucleul fondatorilor) e un teritoriu apostat – exact așa cum îl văd imamii sunniți sau șiiți! Michel Houellebecq a scris recent romanul Supunere, distopie despre o Franță unde islamiștii moderați au preluat guvernarea… Iar noi, în loc să ne consolidăm ancorarea occidentală, cădem adesea în plasa iluziei că nu mai există creștini în statele occidentale (deși există cu duiumul, ce-i drept, stânjeniți nu prin deficit democratic – nimeni nu le-a interzis formal drepturile – ci prin ofensiva corectitudinii politice, în numele căreia tot trecutul european e pus sub semnul crimei, și deci al datoriei de a le repara, prin compensații egale). Eu unul văd aici o capcană. După cum notam mai sus, islamul vine din Asia. În două decenii, populația Federației Ruse va cuprinde o treime de musulmani. Prin Dughin și ideologia panslavistă (eurasianică), vom auzi multe voci din lumea ortodoxă susținând o antantă între tradiția răsăriteană și acest islam conservator, împotriva „Occidentului decandent și necredincios”. De fapt, le auzim deja. Susțin că această linie de gândire ”strategică” e anti-națională. Reamintesc și aici faptul că elitele românești moderne au avut un singur obiectiv major: dezvoltarea țării în sânul Europei. 

Nu voi obosi să pledez pentru latinitatea constitutivă a Ortodoxiei românești. A o pune în discuție sau chiar o nega înseamnă a bloca evoluția organică și legitimă a națiunii noastre.

Doctrina nationala

Dincolo de scandalurile politice de moment și schimbările de putere de la București, care este doctrina națională a României?

 Pericolul numărul 1 pentru securitatea națională rămîne Rusia.

  1. Este o mare putere: o suprafață de 71 de ori mai mare decît a României, o populație de 7 ori mai mare, un PIB de 10 ori mai mare (al zecelea în lume), o armată de profesioniști de 16 ori mai numeroasă, producție de petrol de 111 ori mai mare în condițiile unui consum de 33 de ori mai mare, un buget al apărării de 32 de ori mai mare (Rusia este a doua mare putere militară a lumii, după Statele Unite).
  2. Este o putere expansionistă și agresivă: istoria Rusiei moderne, de la Petru cel Mare pînă în zilele noastre, este o istorie a expansionismului. Teritoriul românesc și statele românești au fost întotdeauna o țintă a expansionismului rusesc, în condițiile în care se află la granița dintre Rusia și Europa. Pentru ca Rusia să-și păstreze forța de șantaj politic, militar și economic trebuie să fie neîntrerupt o amenințare la porțile Europei. Această amenințare este principalul atu al Rusiei în negocierile cu Occidentul și aduce, periodic, cedări importante din partea acestuia, politic și economic. O Rusie defensivă, care nu presează la granița Europei, nu primește nimic politic și economic.
  3. Este o putere malignă: Influența sau ocupația rusească nu au adus decît totalitarisme, crime, deznaționalizare, sărăcie, înapoiere, distrugere culturală sau fizică a populațiilor ocupate sau aflate în zona de influență rusă.

 

Vulnerabilități și soluții:

  1. Militare – România nu este o putere militară și nu are forța de a se opune militar unei potențiale agresiuni din est. Uniunea Europeană nu există din punct de vedere militar iar marile puteri europene, Marea Britanie, Germania sau Franța, nu ce compară militar cu Rusia și nici nu sînt dispuse să intervină militar. Singura forță militară capabilă să se opună Rusiei și care are o doctrina intervenționistă sînt Statele Unite. Singura șansă a României este o alianță strategică cu Statele Unite, alianță care, dincolo de tratate, să presupună prezența economică și militară a Statelor Unite în România. Prezența unor instalații militare americane cu importanță strategică pe teritoriul României, cointeresarea strategică a Statelor Unite în zonă și ajutorul dat de România pe alte fronturi (ajutor cu valoare diplomatică și simbolică, mai ales – este extrem de important pentru americani ca atunci cînd intervin militar undeva să o facă sub umbrela unei largi coaliții) sînt trei modalități de a întări alianța strategică SUA-România. 
  2. Geostrategice – Statele Unite, deși cel mai important aliat militar al României, nu au graniță comună cu noi. România nu poate rămîne izolată în fața Rusiei și a sateliților acesteia. România are nevoie de legături politice, economice, comerciale, comunicaționale, de infrastructură și sociale cu Occidentul european. Aceste legături presupun schimburi libere de capital, informații și cetățeni. Apartenența României ca entitate decizională distinctă la Uniunea Europeană trebuie să fie parte necesară a doctrinei naționale. De ce entitate decizională distinctă? Pentru ca în eventualitatea unor negocieri dintre UE și Rusia care presupun cedări din partea europenilor, românii să aibă posibilitatea de a influența sau chiar bloca anumite cedări ale teritoriului românesc. În momentul în care Uniunea Europeană (sau ce va fi peste 10, 20 sau 50 de ani) se află într-o situație delicată care presupune cedări în fața Rusiei, România să reprezinte un asset important al Europei, economic, strategic, cultural, simbolic, politic, la care europenilor să le vină greu să renunțe. Din acest punct de vedere chiar și patrimoniul cultural și natural pot reprezenta atuuri strategice. România trebuie să devină un spațiu familiar europenilor, cu valoare simbolică și culturală, nu numai politică și economică. Momentan, dacă îi întrebi pe nemți la cine ar renunța între Bulgaria și România tare mă tem că vor răspunde în proporție de 99% România. E important iar în momentele decisive și delicate, cînd se fac alegeri pe muchie, contează absolut orice. România trebuie să devină nu numai o bază strategică pentru armata americană, nu numai un codecident politic în Europa, nu numai parte a sistemului monetar comun european ci și un spațiu primitor pentru capitalul și cetățenii europeni, un spațiu familiar, cu valoare simbolică. Indiferent unde se îndreaptă Europa, România trebuie să fie parte a ei și să încerce să influențeze acest drum din interior.
  3. Energetice  – România, ca dealtfel o mare parte a Europei, are un grad important de dependentă energetică față de Rusia. Resursele energetice sînt, actualmente, principala armă a Rusiei și principalul atu în negocierile cu Occidentul. Este important ca România să găsească soluții pentru a limita cît mai mult posibil dependența energetică de Rusia. Aceasta presupune găsirea a noi surse de import, cu toate complicațiile și neajunsurile (relații politice și economice, incompatibilități geostrategice, infrastructură de transport) sau găsirea a noi resurse naturale pe teritoriul României. Este evident că Rusia va face tot posibilul pentru a bloca astfel de alternative (vezi Nabbuco, vezi gazele de șist).
  4. Politice – Una dintre cele mai importante modalități de intervenție a Rusiei în statele-țintă ale expansionismului rusesc e susținerea extremismelor politice (comuniste, fasciste, populiste, anarhiste) și a instabilității politice, care aduce după sine lipsă de credibilitate internă și externă, instabilitate socială și economică. Indiferent de ceea ce susțin sau declară public, forțele politice extremiste sau care produc instabilitate politică fac jocul Rusiei și acționează împotriva interesului național al României. Menținerea stabilității politice și refuzul oricărui compromis sau susținere a forțelor extremiste ar trebui să fie parte a doctrinei naționale.
  5. Sociale – Mișcările sociale, de multe ori violente, și conflictele etnice sînt, deasemenea, o modalitate prin care Rusia încearcă să destabilizeze statele-țintă ale expansionismului rusesc. Fie că aceste mișcări sociale sau conflicte etnice/religioase sînt declanșate la inițiativa Rusiei, sînt doar sprijinite de Rusia sau au loc fără implicarea Rusiei, ele reprezintă o amenințare la adresa stabilității politice și economice, credibilității interne și externe. Orice fel de instabilitate se răsfrînge negativ și asupra relațiilor României cu aliații săi occidentali, nu numai asupra mediului politic, social sau economic. Evitarea sau controlul oricăror mișcări sociale trebuie să fie parte a doctrinei naționale. Deasemenea, parteneriatul strategic cu Ungaria trebuie să fie unul dintre cele mai importante puncte ale doctrinei naționale.
  6. Cultural-religioase – aceasta este una dintre vulnerabilitățile cele mai importate. Apartenența românilor și rușilor, în covîrșitoare majoritate, la ramura ortodoxă a creștinismului e poarta cea mai larg deschisă a influenței rusești în România. Ortodoxia, mai mult chiar decît comunismul, este forma cea mai importantă sub care Rusia a exportat panslavismul. De multe ori antipatia cu care ortodocșii români privesc catolicismul și protestantismul se transformă în antioccidentalism și rusofilie, chiar dacă nedeclarată. Pentru aceștia Rusia devine reduta ortodoxă în fața decadenței moderne occidentale. Dealtfel, toate formele de antioccidentalism, antimodernitate, anticapitalism, mai devreme sau mai tîrziu sînt utilizate de Rusia pentru a-și extinde influența culturală și politică. Capitalismul, statul de drept, ecumenismul și cunoașterea istoriei agresiunilor rusești asupra românilor sînt soluțiile de contracarare a vulnerabilităților cultural-religioase. Știu că sună poate urît, însă alături de valorile occidentale, rusofobia trebuie să fie parte a doctrinei naționale.

Astfel, mai pe scurt, doctrina națională ar cuprinde:

  1. Alianță militară cu Statele Unite
  2. Apartenența politică, economică, culturală la Europa Occidentală, din poziția de entitate politică distinctă
  3. Independența energetică sau dependența de alte surse decît cele rusești sau sub influență rusească
  4. Stabilitatea politică și refuzul extremismelor politice
  5. Stabilitatea socială și parteneriatul strategic cu Ungaria
  6. Valorile occidentale (libertatea economică, statul de drept), ecumenismul și rusofobia

Acestea nu sînt neapărat determinate de Rusia. Sînt valori în sine și ar trebui să fie parte a doctrinei naționale chiar dacă pericolul rusesc nu ar exista. Fiindcă al doilea cel mai important pericol pentru români, după pericolul rusesc, e pericolul românesc.

Poate peste 300  au 500 de ani nu vom mai exista sau ne vom lupta cu borgii, romulanii sau plictiseala. Însă pînă atunci, principalul pericol la adresa României îl reprezintă Rusia, cu tot ce înseamnă Rusia (totalitarism, extremism politic, antioccidentalism, agresivitate).

Acestea, dincolo de lozinci și ochi dați peste cap, sînt punctele patriotismului. Acestea sînt paragrafele interesului național.