Vineri seară, tîrziu, agențiile de știri anunțau că în Turcia este în desfășurare o lovitură de stat. Pentru o țară al cărei președinte nu a ezitat în ultima vreme să se comporte ca un dictator, afirmînd chiar, în ianuarie, că modelul lui este Hitler, și care a mai avut patru lovituri de stat armate în istoria recentă, toate menite să restabilească ordinea și derapajele de la vîrful puterii, nu era chiar neobișnuit.

Comunicatul facțiunii armate care preluase puterea suna încurajator:

According to Turkish media, the military statement said the army had taken action to: „reinstall the constitutional order, democracy, human rights and freedoms, to ensure that the rule of law once again reigns in the country, for the law and order to be reinstated.”

Ce s-a întîmplat în următoarele șase ore a dat peste cap nu numai rostul loviturii, dar și posibil rostul lumii. 

Erdogan a făcut apel, inițial prin Facetime, la populație, să iasă în stradă și să apere ceea ce el numea ”democrația”. Cancelariile occidentale au transmis comunicate în care se făcea referință tot la democrație, respectarea votului rezultat în ultimele alegeri, calm și, înainte de orice, respectarea statului de drept.

Numai calm nu a fost în orele următoare pe străzile Ankarei. Populația a ieșit în stradă să-l apere pe Erdogan. Ciudat, din elicoptere se trăgea asupra oamenilor. Mai tîrziu s-a aflat că președintele putea fi capturat, dar a fost scăpat, surprinzător, printr-o mișcare care numai cu timpurile moderne nu rimează.

În final, după o noapte de tumult și groază, Erdogan apare la televiziuni, nu se știe de unde, cu un comunicat. Și de atunci începe o mișcare de epurare cruntă a tuturor celor care, de-a lungul timpului, i se opuseseră președintelui.

Inițial, în dimineața zilei de sîmbătă, o lume întreagă vede militarii celei de a doua ca mărime armate a NATO umiliți și chinuiți. Pe străzile Ankarei se petrec atrocități, militari sînt decapitați de o populație aflată în plină desfășurare a instinctelor primare. Președintele revenit la Ankara anunță și primele măsuri. Nu reinstituirea democrației, nu a calmului, nicidecum a statului de drept, ci mișcări crunte de răfuială cu oponenții. Inițial, cu reprezentanți ai puterii judecătorești. 2745 de înlocuiri din funcții și arestări sînt anunțate numai sîmbătă, la prima strigare. Nu participaseră la lovitura de stat, dar ce conta, se opuseseră, democratic, aberațiilor anterioare ale președintelui. Baza militară NATO de la Incirlik este sigilată și nu are legături cu exteriorul nici acum.

Duminică, numărul celor care dispar din funcțiile ocupate și/sau sînt arestați ajunge la 6000. Tot din justiție. Ceea ce deja pune sub semnul întrebării întreaga lovitură de stat. Ieri, marți, numărul lor ajunsese la 9000, în plus, sînt epurați din sistemul de învățămînt 15 000 de oameni.

Încă de la revenirea din dimineața zilei de sîmbătă, Erdogan își identifică adversarul, clericul Fethullah Gulen, și somează SUA să-l extrădeze. Cel care condamnase dintru început lovitura de stat devine dușmanul numărul 1 al regimului de la Ankara și sursă de tensiuni serioase cu Washingtonul. Mai nou, Erdogan, în plină criză megalomanică cel puțin, transmite prin ambasadori și ce instituții trebuie rapid închise, avînd legături cu dușmanul. Față de ruși s-a scos, ofițerul care a ordonat prăbușirea avionului rusesc a fost parte la lovitura de stat.

Faptele sînt deja cunoscute, evoluțiile pot fi surprinzătoare de la oră la oră.

Ce se mai poate întîmpla?

Sultanul Erdogan, și așa aliat cu țarul Putin, să se înțeleagă cu Iranul. În condițiile în care valurile uriașe de migranți, plecate din Turcia și oprite acum în schimbul unor sume uriașe de bani au șubrezit o Europă oricum atacată imun de corectitudine politică sau calcule ascunse, și în condițiile în care acordul Iran – SUA este cel puțin discutabil, ce este mai rău. Axa Ankara – Moscova – Teheran, noua axă a răului. Țarul, sultanul și ayatollahul. 

În anii ’30 ai secolului trecut, lumea își vedea de viață. Muncea, iubea, petrecea. Doi demenți își asigurau ascensiunea și controlul asupra Europei, dar nimeni nu părea să vadă. Unii mai erau și de acord că lucrurile nu merg bine și ”ceva trebuie făcut”.

Și s-a făcut. Sîntem în anii ’30 din nou. Dar prea puțini par să vadă. Pînă cînd, într-o bună dimineață, în timp ce ne vom bea cafeaua, de la știri vom afla că un nou război a început.

PS: Încerc de zece zile să scriu un articol despre summitul NATO de la Varșovia fără să bat cîmpii (să mă scuze analiștii) și nu-mi iese mai mult de atît:

– noi nu am cerut nimic;
– am primit mai mult decît am cerut.