Partea Stupidă a Forţei

Cîteva gînduri pentru opoziţie. În politică, The Bright Side nu are ca parte opusă The Dark Side, ci The Stupid Side. Politic, la întuneric se ajunge prin stupiditate. Cu partea stupidă a Forţei, nu cu opusul ei. Odată lămurit acest aspect, altfel esenţial, să trecem la miezul problemei.

Stimaţi cr… Stimaţi politicieni din opoziţie, credeţi că alternativa la o guvernare dinspre partea nesimţită, deci stupidă, aprig călcătoare în străchini, trebuie să vină dinspre aceeaşi parte? Cînd poporul vrea schimbare, căci i se face silă, iar schimbarea ajunge să-i facă, la rîndu-i, silă, cu ce soluţie vine opoziţia? Votaţi sila mai mică? Bravo.

Măi id… Măi, ideea nu era să veniţi la congres cu Merţanele, Bemveurile şi celelalte limuzine de ultimul muget ca să alegeţi în fruntea partidului un domn cu care a şters pe jos Oprescu. În situaţia în care se află ţara, defilarea cu limuzine nu face bine la nervii publicului. În situaţia în care vă aflaţi, alegerea unui perdant nu face bine la şansele electorale. Niciuna dintre variante nu scade sila. Tulburător, din perspectiva electoratului care s-a săturat sa voteze în silă, din lipsă de altceva.

Măi, băg… Măi, băgaţi de seamă, că electoratul respectiv nu e insignifiant. Dimpotrivă, s-ar putea să fie majoritar. Nu vă amăgiţi cu ideea că e majoritar stupid – de regulă, stupide sînt doar opţiunile care i se oferă. Sigur, de o vicleană stupiditate, dar tot stupide. Evident, domnul cu care a şters pe jos Oprescu poate avea multiple calităţi, de mare organizator. De pildă, cînd s-a ieşit în stradă în ianuarie, şi-a organizat perfect absenţa din scenă, tupilîndu-se în aşteptare. Visînd, cine ştie, la o lume mai bună, poate într-o alianţă cu PSD, cum a făcut şi preşedintele, pentru binele ţării, nu, sau, poate, cu PNL? Nu ştim, că n-a spus, doar s-a tupilat.

Acum, deztupilat, promite o politică de centru-dreapta. Raportîndu-ne la clasicii dreptei, Ludwig von Mises observă, pertinent, că politica de centru e socialism în rate. Treptat, mai cu ţîrîita, mai cu cazanul, dar socialism. Cum socialismul e, na, de stînga, politica de centru-dreapta înseamnă stînga-dreapta, cu stînga pe cîrmă. Mişcarea de stînga-dreapta e foarte sugestivă, anatomic şi fiziologic vorbind. Tradusă politic, exact această mişcare, prin produsul ei, cu care împroaşcă de peste douazei de ani, ne-a adus la situaţia de azi. Nu onania politică e alternativa pe care o aşteaptă electoratul sătul de silă.

Măi, lab… Măi, labirintul politicii e complicat. Un fir călăuzitor te scoate la liman. Dar nu firul roşu e cel călăuzitor. Să înlocuieşti stînga cu dreapta care e tot stînga pare o mare viclenie populistă, şi chiar este, produce limuzine, ţoale de designer şi conturi doldora pentru politicieni. Dar, în timp, se demonstrează a fi o stupiditate pentru ţară. Acum e acel timp. Dacă sînteţi capabili să faceţi demonstraţia. Dreapta nu înseamnă nazism şi fascism, e o gogomănie pe care ar trebui să ştiţi s-o spulberaţi. Nu e nici politica bogătaşilor – dacă ar fi, dreapta n-ar cîştiga niciodată alegerile, că bogataşii sînt puţini, voturile lor nu ajung. E politica săracilor care chiar scapă de sărăcie muncind cinstit, nu cu pomeni. Apăraţi de lege, nu batjocoriţi de ea. Liberi să-şi croiască soarta, nu slugărind statul. Prostii, nu?

Măi, fu… Hmm. Măi, în fuga limuzinelor voastre de centru-dreapta, aruncaţi un ochi şi pe bibliografie, la nişte papagali de dreapta. Taica Reagan: „Statul nu e soluţia, statul e problema”. Maica Thatcher: „Problema socialismului e că rămîne, mereu, fără banii altora”. Şi tot ea: „Să merg mai la centru? Nu, să vină centrul la mine”. Şi a venit buluc, cu tot cu alegători de stînga. Era pe cînd americanii făceau coadă la benzină cu zilele şi Marea Britanie era datoare vîndută la FMI. De nu mai avea cine să strîngă gunoiul de pe străzi. Marea frumuseţe a politicii reale de dreapta e că dă rezultate foarte repede, spectaculos de repede. Come to the Bright Side, băieţi şi fete. Cît se mai poate. Nu v-ati saturat de stînga-dreapta, în văzul lumii?

Alexandru Hâncu

ADMIN: Personal, intru într-o pauză de blogging și alte activități politice de cel puțin o săptămînă, cel mult mai mult de o săptămînă. Între timp mă voi ocupa de activități echidistante politic, gen meditația zen. Cît timp, nu știu. Să fiți cuminți! (Bleen)

Urîndu-va însănătoşire grabnică, iată cîteva sugestii pentru data viitoare, dacă ar fi să mai fie vreo ratare, cine ştie:

• Nu apăreţi pe targă cu fular Burberry impecabil înfăşurat, cu nodul perfect făcut. O asemenea atenţie pentru detalii riscă să sugereze că nu e nimic grav, din moment ce a fost timp berechet să vi se lege cu atîta grijă fularul. Sau, eventual, că vi l-aţi legat singur, aşteptînd salvarea. Lumea e proastă, nu înţelege fineţurile.
• Dacă aveţi o plagă prin împuşcare în zona gîtului, nu o disimulaţi, pudic, sub un fular. Prezentaţi-o la modul cît mai sugestiv, cu urme clare de sîngerare. Că mila publicului, transformată în capital politic, se activează la sînge, nu la produsele firmei Burberry. 
• Pe targă, nu mişcaţi capul şi nu vorbiţi cu cei din jur, lăsînd impresia că situaţia nu e critică. 
• Rugaţi serviciul de salvare şi personalul de pe ambulanţă să se mişte alert, ca şi cum ar fi o urgenţă, nu agale, ca şi cum n-ar fi.
• Să vă puna măcar o perfuzie şi-un oxigen, ceva. Ca la urgenţe, na! 
• Aveţi grijă să fiţi vînăt la faţă, semn clar de stare critică. În comerţ există truse de machiaj foarte bune. De asemeni, părul vîlvoi, în dezordine, nu ordonat, e mult mai de efect.
• Cooptaţi nişte medici dispuşi să intervină chirurgical chiar în noaptea evenimentului mediatic, nu a doua zi dimineaţă. Să fie clar că sînteţi în pericol, că e groasă, nu o zgaibă, acolo, care mai poate să aştepte.  
• Nu mergeţi neapărat la acelaşi spital unde s-a operat pentru foarte grave probleme cardiace Cristi Borcea, ca după aia să fie văzut fumînd trabuce groase cît piciorul de la masă, dovadă că a fost ceva foarte grav, nu? 
• Recomandaţi-i premierului Ponta, cel cu plagiatul pe care nu l-aţi observat, fiindcă îi eraţi conducător de doctorat, să nu se repeadă imediat să sugereze că Băsescu e de vină pentru sinuciderea dumneavoastră ratată. Prea pe faţă. Să mai aştepte un pic, să vadă cum cade treaba. 
• Recomandaţi, de asemeni, apropiaţilor din mass-media să clarifice aspectul cu glonţul rămas în gît, pe care l-au anunţat insistent. Dacă n-a rămas, să nu spună că a rămas. Dacă a rămas, să spună cum de şi-a pierdut imensa si devastatoarea energie cinetică, de la o distanţă aşa de mică. A fost frînat de un cîmp de forţă emis de nava Enterprise, a căpitanului Picard, în misiune deasupra străzii Zambaccian? Aţi tras printr-un jambon interpus între revolver şi bărbie, slănina acţionînd ca frînă? Jambonul îl ţineaţi, desigur, în birou, lîngă revolver. Sau glonţul a ieşit direct frînat, fiindcă aveţi pistol cu frînă?
• Încercaţi şi în tîmplă, nu doar la gît. Razant, normal, că doar nu vrea nimeni să se întîmple vreo nenorocire, Doamne fereşte!

La concret: demisia de onoare, la care ţin partenerii europeni, e de onoare, sau e de fraieri?

Set standard de întrebări uşoare (puteţi suna un prieten şi mentor, dacă-i lasă celularul în celulă):

• Aţi zis că faceţi cel mai cinstit guvern? Aţi zis. Păi, plagiatul e cinstit?
• Aţi dat nişte oameni afară din guvern pentru plagiat, fiindcă plagiatul nu e cinstit? Aţi dat. E cinstit să mai rămîneţi?
• Domnul Năstase ce zice? Aşa, în general.
• Ce e valabil în cazul altora, în cazul dumneavoastră nu e valabil? Exemplul personal, chestii?
• Asta cu plagiatul e un mizilic, o bazaconie, prin comparaţie cu marile probleme ale ţării, pe care trebuie să le rezolvaţi, beneficiind de încrederea majorităţii populaţiei, după cum s-a văzut la alegerile locale, nu la cele generale, dumneavoastră nefiind primar, ci premier?
• Ungaria şi Germania n-au probleme mari, ci doar mici? (Domnul Năstase cum consideră?) Băieţii aceia, preşedintele Ungariei şi ministrul apărării din Germania, au zburat fiindcă au plagiat? Au zburat. Vedeţi, e cutuma aia, europeană, cu demisia de onoare. Pe care partenerii europeni, cu care vreţi atît de mult să va întîlniţi doar dumneavoastră, numai dumneavoastră, în exclusivitate, o iau în serios. În sensul că ţin la ea.
• Onoarea contează sau nu? (Domnul Năstase spre ce înclină?)
• La concret: demisia de onoare, la care ţin partenerii europeni, e de onoare, sau e de fraieri?
• Vreţi să le spuneți partenerilor europeni, sportiv, că sînt nişte fraieri? Sau papagali, dacă preferaţi?..
• Dacă nu vreţi, ce le spuneţi, totuşi, în caz că întreabă? Le-o băgaţi pe aia, cu “am uitat să pun ghilimele” sau pe-aia cu “doctoratul nu contează, dacă vreţi, renunţ la el”?
• Dacă nu vă întreabă nimic, înseamnă că e bine ce-aţi făcut, sau înseamnă că se uită la dumneavoastră ca naturalistul la rîmă, în tăcere? (Optica domnului Năstase care ar fi?)
• Au şi ei destui hoţi printre ei, ba încă din ăia adevăraţi, bandiţi în toată legea, nu amărîţi care au plagiat la doctorat? Să le-o spuneţi, precis spargeţi cu gluma asta. De pildă, înainte să negociaţi banii pe care trebuie să ni-i mai dea, că altfel n-avem pe unde scoate cămaşa.
• Hoţul neprins e negustor cinstit. Dar cînd e prins, ce e? Negustor cinstit prins că e hoţ, adică necinstit, sau cinstit în continuare? Ca încadrare juridică. (Domnul Năstase cum s-ar pronunţa?)
• Cine greşeşte trebuie să plătească, sau numai unii trebuie să plătească iar alţii nu, în funcţie de sondaje? O opinie ca premier, lider de partid şi jurist.
• Sondajele dau mereu acelaşi rezultat? Dacă da, mai avem nevoie de alegeri? Dacă nu, credeţi că românii sînt mîndri că au premier plagiator?
• Alegătorii din România sînt: foarte proşti, normal de proşti, proşti ca peste tot, altă variantă?
• Realitatea e cea de la Realităţi şi Antene, sau cea din realitate? (Domnul Năstase împachetează?)
• Sînteţi de acord cu teza: “Fiindcă românii sînt hoţi, le place să fie conduşi de un hoţ (vorba aia, e vreunul care n-a plagiat, ca să-şi treacă în CV şi-un doctorat)?”
• Dacă sînteţi de acord, atunci, în ideea de guvernare cinstită, sinceră, transparentă, nu vreţi ca USL să meargă la alegerile generale cu sloganuri ca: “Un hoţ pentru o ţară de hoţi!!!”, “Plagiatorul şi poporul!!!”, “Jos dictatorul, sus Plagiatorul!!!”, “Un plagiator, garanţie pentru viitor!!!”, “Eu fur, tu furi, toţi furăm – România s-o salvăm!!!”
• Dacă nu, ce faceţi? Tot aşa, în general. Bine? Şi domnul Năstase? (Îşi ia colecţia de artă pe iPad? Îl lasă cu iPad?)

Text apărut și în Kamikaze

Antimonopolul gîndirii

Vremurile interesante nu s-au terminat, în lumea noastră, euroatlantică. În spatele faţadei arătoase, cu UE, euro şi programul transformativ al lui Obama, pîndeşte un faliment epocal. Pregătit cu grijă, timp de generaţii, pe baza unei bibliografii impresionante, de inestimabilă valoare. Bibliografia stîngii. Astfel, au fost impuse în conştiinţa publică idei fundamentale, cum ar fi: datoriile nu trebuie plătite, scadenţa nu vine niciodată, iresponsabilitatea e responsabilitate, adevărul e minciună, iar demenţa e sănătate mintală. Pe scurt, fericirea generală e treaba Statului. Ca atare, şi în perioada următoare, lucrurile vor continua să fie explicate şi rezolvate prin neolupta de clasă.

Există, însă, şi viziunea diametral opusă, în care lucrurile devin perfect de înţeles fără vreo luptă de clasă. E o viziune bazată pe observaţii de bun-simţ. Deci e o viziune de bun-simţ. Care are bibliografia ei. O invitaţie la lectură, în contextul nostru actual, românesc, poate părea frivolă. Totuşi, dacă vă doriţi o normalitate banală, civilizată, lăsînd senzaţiile tari în sfera sporturilor extreme, nu a traiului extrem, e o bibliografie esenţială. Nu şi obligatorie, desigur. Normalitatea nu e obligatorie. Este exclusiv opţională. Tocmai de aceea, s-a preferat ca lucrările respective să nu fie, la noi, larg popularizate. De ce-ar fi fost? Ca să afle şi publicul interesat că statul nu e soluţia, ci problema? Că se poate opta şi pentru soluţia reală, nu fictivă? De bun-simţ, nu utopică? Periculos. Mult mai bun e modelul intelectual unic. De stînga.

De la oameni învăţate

Cărțile pe care vi le recomand n-au fost aprobate de vreo academie de înalte studii politice. Primii paşi îi puteţi face împreună cu Frederic Bastiat – La Loi (Legea), Henry Hazlitt – Economics in One Lesson (Economie politică într-o singură lecţie) şi Friedrich Hayek – The Road to Serfdom (Drumul către servitute). Sînt lucrări scurte, limpezi, admirabil scrise. Cea mai voluminoasă e cartea lui Hazlitt, în care lecţia are o frază, iar explicaţiile ocupă următoarele 180 de pagini. Treceţi apoi la Ludwig von Mises – Socialism, An Economic and Sociological Analysis (Socialismul – O analiză economică şi sociologică), George Watson – The Lost Literature of Socialism (Literatura pierdută a socialismului), Jean François Revel – La Grande Parade – La survie de l’utopie socialiste (Marea Paradă – supravieţuirea utopiei socialiste). Luaţi o scurtă pauză, de adaptare la realitate.

Continuaţi cu Ronald Reagan – Speeches (Discursuri), Barry Goldwater – Conscience of a Conservative (Conştiinţa unui conservator) şi Milton Friedman –Capitalism and Freedom (Capitalism şi libertate). Treceţi, apoi, la Margaret Thatcher – Statecraft (Guvernare), Claire Berlinski – There Is No Alternative – Why Margaret Thatcher Matters (Nu există alternativă – de ce Margaret Thatcher contează), Reagan, In His Own Hand (Reagan, cu mîna lui – scrieri) şi Peter Robinson – How Ronald Reagan Changed My Life (Cum mi-a schimbat viaţa Ronald Reagan). Încheiaţi cu William F. Buckley jr. – God And Man at Yale (Dumnezeu şi omul la Yale) şi Russell Kirk – The Conservative Mind (Mintea conservatoare).

Dacă doriţi să revedeţi, fără ochelari de cal

De fapt, puteţi începe cu ce doriţi. Lista include teoreticieni care au creat şcoli de gîndire, universitari, laureaţi ai Premiului Nobel, practicieni care au schimbat istoria, aducînd-o pe calea cea dreaptă, sau, pur şi simplu, scriitori foarte buni. Aveţi de unde alege. În plus, e doar un punct de plecare: 15 cărţi de referinţă, multe de mare tiraj, dar lista putea fi, uşor, de trei ori mai lungă. Veţi observa că, prin grija editurilor noastre, intens preocupate de piaţa ideilor, atente la întregul evantai al gîndirii, traducerile în limba română sînt, numeric, sub aşteptări. Din fericire, învăţarea limbilor străine şi accesul la internet n-au fost, încă, interzise. Unele cărţi sînt disponibile gratuit, cu programe ca Stanza. Restul trebuie cumpărate, în format digital sau pe hîrtie. Investiţia ar fi de vreo două sute de euro. Nu-i puţin. Dar poate fi o investiţie hotărîtoare.

Pe unii i-ar ajuta să treacă de la înjurătura indignată, bazată pe tupeul necunoaşterii, la înjurătura în cunoştinţă de cauza. Ar înţelege ce este cu adevărat, nu în şabloanele stîngii, politica de dreapta, ce înseamnă egalitatea reală, nu fictivă, cum de socialiştii occidentali îşi spun, fără jenă, liberali, iar conservatorii occidentali sînt liberalii moderni, de ce utopia socialistă, indiferent sub ce nume este ascunsă, duce, inevitabil, la catastrofă, iar dreapta românească este sublimă, dar lipseşte. Caz în care destinaţia invectivelor s-ar putea schimba ca prin farmec. Altora, firi mai paşnice şi mai iscoditoare, le-ar confirma bănuielile, oferindu-le, cu o logică imbatabilă, dovada că politica bunului-simţ există şi bate la fund caii verzi pe pereţi. Deci ar cam fi de preferat. Alternativ, puteţi să nu vă bateţi capul, nici măcar o clipă. Nu uitaţi, însă, că necunoaşterea nu este nici scuză, nici soluţie. E doar condamnare la greşeli care au mai fost făcute. Cu mult peste o sută de milioane de victime. Lectură plăcută.

KAMIKAZE

Statul contraceptiv

O studentă la Drept îi spune unei băbuţe că ea şi colegele ei fac atîta sex, că nu le ajung banii de contracepţie, săracele. Inuman! E necesară intervenţia statului. Şi anume, obligînd, prin lege, facultatea şi firmele de asigurări să le ofere contracepţie gratis. Adică să le plătească să facă sex fără griji. Băbuţa aprobă: aşa e, maică. Un dialog, să-i zicem, interesant dacă avea loc la supermarket, între o tînără intens amatoare de sex recreativ, nu procreativ, şi o veterană retrasă din activitate. Cum schimbul de idei a avut loc în Congresul american, între o studentă de la Universitatea catolică Georgetown, fondată de iezuiţi, şi doamna Nancy Pelosi, fost preşedinte al Camerei Reprezentaţilor, actualmente lider al minorităţii democrate, de stînga, avem un moment epocal.

În expunerea susţinută în faţa doamnei Pelosi şi a colegilor ei, tot democraţi, de stînga, sigur că studenta Sandra Fluke n-a vorbit direct de sex în bezna minţii, sex cu toptanul sau delir sexual, plătit de alţii. Nu se cădea. În schimb, le-a spus că studentele la Drept de la Georgetown University cheltuiesc şi 3.000 de dolari pe contracepţie, în trei ani de facultate. Şi a evocat „chipurile femeilor afectate de lipsa contracepţiei gratuite“ pe care le vede în campusul universitar. Conform bravei studente, pe care doamna Pelosi a elogiat-o pentru curajul ei, fetele n-au atîţia bani. Iar faptul că nişte republicani se opun iniţiativei preşedintelui Obama privind subvenţionarea sexului recreativ la o universitate catolică este revoltător. Ulterior, însuşi Obama a consolat-o pe tînăra Fluke după ce a fost jignită de un cunoscut realizator de radio, cu convingeri de dreapta, care i-a zis tîrfă. Impardonabil. Scandal naţional, monstruos.

Împerecherea în cifre

Puţină aritmetică, totuşi. 3.000 de dolari pentru contracepţie, în trei ani, înseamnă o mie de dolari pe an. La un dolar bucata, vine cam trei prezervative zilnic, timp de un an. Ca să aibă nevoie, contraceptiv, de o mie de dolari anual, o studentă la drept trebuie să consume, în fiecare zi, trei prezervative. O activitate foarte intensă, dat fiind că, de regulă, un act carnal cere un singur prezervativ. Trei acte carnale zilnic, timp de trei ani, reprezintă o performanţă remarcabilă. Care nu duce cu gîndul la studiul Dreptului – scopul, cel puţin teoretic, al frecventării unei facultăţi de Drept –, ci la altă activitate. Pe care nu o au în vedere, neapărat, părinţii care-şi trimit fetele la Drept, pe bani grei. Nu la trei acte carnale zilnic, timp de trei ani, se gîndesc ei.

Mai ales că, omeneşte vorbind, partenerul unic, oricît de dotat, cu greu ar susţine un asemenea ritm. Îi trebuie şi lui o pauză de recuperare, să mai plece cu băieţii la un meci, la o beţie sau, pur şi simplu, să fugă în munţi, singur. Ceea ce presupune parteneri multipli pentru fată, ca să-i iasă mereu tripleta zilnică. Unde mai pui că, în mod normal, la actele carnale neplătite, nu fata, ci băiatul vine cu protecţia. La aceste aspecte s-a referit, într-o cruntă zeflemea, Rush Limbaugh, campionul naţional absolut al ratingului de radio din America, atunci cînd a spus că numai o tîrfă s-ar încadra într-un asemenea scenariu, altfel, absurd.

Viol constituţional, neprotejat

Sigur, în loc de prezervative, studenta aflată într-o relaţie stabilă poate prefera anticoncepţionale orale. Cele mai scumpe costă şi o sută de dolari pe lună, deci peste o mie pe an. Dar, potrivit specialiştilor, există şi genericele, care costă nouă dolari pe lună, adică 108 dolari pe an sau 324 în trei ani. E cale lungă, de aproape zece ori mai lungă, pînă la trei mii de dolari, subvenţia pentru sex recreativ dorită de Sandra Fluke, studenta elogiată de Nancy Pelosi şi îmbărbătată de Obama. Numai că un grandios plan politic de stînga nu se poate împiedica de bun-simţ, adevăr, lege.

Constituţia americană garantează libertatea cetăţenilor. Inclusiv pe cea religioasă. Universitatea catolică Georgetown consideră că nu trebuie să subvenţioneze divertismentul sexual studenţesc. Pentru contracepţie, recomandă abstinenţa. Considerînd că sexul este, mai întîi, o activitate reproductivă. Scandalos! Adică să nu bagi mare cînd urlă hormonii în tine, că rişti să faci copii? Da. Cine nu-i de acord, să dea banul pe contracepţie ori să meargă altundeva. Frecventarea unei universităţi catolice nu e obligatorie. Tot prin Constituţie, americanii sînt liberi să cumpere numai ce vor. Dacă nu vor, nu-i poate obliga nimeni. În primul rînd, statul. Cînd o universitate sau o firmă de asigurări nu vrea să cumpere contraceptive ca să le dea gratis la studente, sporindu-şi simţitor cheltuielile, nu e obligată sau o facă. Ba este, zice Obama. Cetăţeanul e obligat să facă tot ce are chef statul. Care ştie mai bine. Statul, adică noi, de stînga, cei mai deştepţi şi cei mai buni. Exact ca la scriptura comunistă. De ce v-ar interesa toate acestea? Simplu. Dacă şi la americani stînga ajunge să facă tot ce vrea, ştergîndu-se undeva cu Constituţia lor, noi ce să mai sperăm? Aşa, ca chestie. Dar poate nu ajunge.

KAMIKAZE

Nu mor după Tom Cruise, dar “Mission: Impossible – Ghost Protocol” mi-a plăcut la nebunie. Ce să fac, sînt un băiat simplu, am o slăbiciune pentru filmele de acţiune. Evident, iau şi multe ţepe, dar, în general, ies bine. În sensul că nu ies mereu înjurînd după banii de bilet. Încerc să fiu precaut. Mă uit şi la producători, scenarişti, regizori. Chiar dacă nu există garanţii. Anul trecut, mi-am luat ţeapă de la Guy Ritchie, cu al doilea Sherlock Holmes rock’n roll. Trebuia să mă gîndesc: Robert Downey Jr. în fruntea distribuţiei, sigur au fost toţi pe cocaină. M-am scos, însă, peste aşteptări, la “Fast Five”. Nu de alta, dar cu inexprimabilul The Rock pe afiş şi cu “Danza Kuduro” în coloana sonoră, trebuia văzut: ori ieşea porcăria de pe lume, ori cel mai bun film din serie.

“Tintin”, livrat de Spielberg şi Peter Jackson, băiatul cu Inelele, o să ziceţi că e pentru copii, fiind o animaţie. Şi anume, cea mai tare animaţie 3D din istoria, scurtă, a animaţiei 3D. Bun, faptul că în parlamentul francez există un puternic grup de Tintinologi, iar preşedintele Comisiei Europene, Jose Manuel Barroso, e împuşcat în cap cu Tintin, explică multe. Dar, dincolo de aceste aspecte, personajul creat de Herge, unul din părinţii fondatori ai benzii desenate mondiale, e un erou de acţiune. Non stop. La fel ca Ethan Hunt, din Misiune Imposibilă. Iar eroii de acţiune scot lumea la film mai ceva ca la meci, mai ceva ca la miting. Inevitabil. De ce?

Păi, din dorinţa de evadare, nu? Băieţi beton, fete beton, maşini beton. Efecte speciale, peisaje exotice, bătăi, explozii, gadgeturi. Dacă sînt şi nişte glume beton, gen replici de un rînd, ai reţeta clasică. Succes garantat. Pentru masele largi, populare. De nătărăi superficiali. Atît. Altceva, ce să fie? De orice poate fi acuzat Tom Cruise, numai de superficialitate nu. Ştie cu cine să se combine. Chiar şi cu un regizor care făcuse numai desene animate? Ei, dacă zice J.J. Abrams, coproducător, nu Consiliul Naţional al Cinematografiei, că omul poate face şi film cu oameni, atunci face. Şi iese. Film, nu batjocură.

Pe ditamai bugetul. Bugetul lor privat, însă. Alegerea lor, riscul lor. Dacă o dădeau de gard, pierdeau banii lor şi ai finanţatorilor, nu banii cetăţenilor, via bugetul de stat. Cruise şi Abrams, flăcăul cu „Lost” şi noua serie „Star Trek”, au riscat cu regizorul Brad Bird şi au cîştigat. Privat. Nu mi-au luat banii din buzunar, prin lege, cu japca. I-am dat eu singur, plus TVA, asumîndu-mi riscul că o să înjur ca la balamuc dacă n-o să-mi placă filmul. Eu, natărău superficial. Privat. Cu o slăbiciune pentru filme de acţiune. Bun, Brad Bird luase două Oscaruri, pentru “The Incredibles” şi “Ratatouille”, ca regizor şi scenarist. Regizase şi nişte episoade din The Simpsons. Păstrînd proporţiile, dacă Gopo dorea să facă filme de acţiune, putea? Creatorii lui Miaunel şi Bălănel aveau vreo şansă?

Veţi spune că Buftea nu e Hollywood, iar iniţiativa privată din cinema nu-i totuna cu cea din medicină, spre exemplu. Absolut. La film mergi numai dacă vrei, la doctor ajungi vrînd-nevrînd. “Jos privatizarea medicinei” trebuie să rămînă un principiu sacrosanct. Generalizările prosteşti nu-şi au rostul. Eroii de acţiune şi eroii antiprivatizării n-au nici o legătură. Corect. Eroii de acţiune sînt, prin definiţie, promotorii iniţiativei private, individuale. Ei înţeleg foarte bine diferenţa dintre moral şi imoral, dreptate şi nedreptate, adevăr şi minciună, cinste şi jaf, lege şi fărădelege, democraţie şi dictatură, realitate şi manipulare, dintre rolul firesc al statului şi rolurile nefireşti, în care statul n-are ce căuta. Înţeleg foarte bine avantajele asocierii libere. Dar, mai ales, înţeleg că libertatea presupune responsabilitate. Individuală. A fiecăruia. Eroii de acţiune sînt de dreapta. Sigur, în filme. Care atrag, pretutindeni, inevitabil, mai multă lume ca la meci sau ca la miting. La unii, degeaba. La alţii, nu.