Mare mi-a fost mirarea, la început, cînd am aflat că la Cernăuți, în Ucraina, se organizează un eveniment Intermarium!
Cum, dom’le, pînă și acolo, și președintele nostru tot bolovan este?! Era cît pe aci să zic ”pe tema asta”, apoi mi-am dat seama că nu știu pe ce temă NU este.
Ceea ce urmează să aflați este exclusivitate națională.
Cînd colo, ce să vezi?!
Din 4 ore cît trebuia să dureze evenimentul, s-a terminat în mai puțin de una.
Revolta principală a venit din partea Eleonorei Moldovan, consulul general al României, și a lui Ștefan Popescu, diplomat român mai puțin cunoscut la noi, dar un tânăr foarte competent.
Acestora doi li s-au alăturat Hryhorii Tymish (Grigore Timiș – care a reprezentat Ucraina) și Mariush Patei (Mariusz Patey, din partea Poloniei), care s-au arătat revoltați de „dughinist overtones” ale manifestării precum și de interdicția de facto de la a înregistra evenimentul. Din acest motiv nu ați văzut sau auzit nici o înregistrare, cît de scurtă, de la eveniment, deși a trecut de atunci o lună: pentru că s-a interzis orice formă de înregistrare, video sau audio.
De asemenea, n-a fost văzută prea bine nici prezența lui Roman Russu, din partea Republicii Moldova. Din ce știu eu, Roman Russu nu e dughinist pe față dar, în același timp, ocazional tot spune că Ucraina și Moldova nu-s capabile de nimic fără Rusia.
Unul din reprezentanții Poloniei i-a remarcat în privat unui alt participant că prezența unui reprezentant al Rusiei la forumul Intermarium nu doar că e bad optics, dar e o idee proastă de la bun început.
To make things worse, Polonia a fost reprezentată și de Marek Rząsa, un marxist/stîngist notoriu din Platforma Obywatelska – partid cotat la 17% popularitate în Polonia (i.e. un nimeni).
Noi, românii, măcar am avut doi diplomați de carieră – dar al treilea reprezentant al României a fost Liviu Yancu, director al asociației ”Eurocentrica” un ONG care nu miroase chiar a bine, cunosut pe plan local pentru prostiile pe care le face.
Overall, din cauza tensiunii mai mult sau mai puțin vădite – evenimentul a fost foarte sterp și s-au făcut cîteva poze drăguțe pentru presă și atât. NICI O înregistrare, cum spuneam mai sus.
Obserwator Miedzynarodowy (Observatorul Popoarelor din Intermarium – un blog polonez de urmărit!) a scris la rându-i foarte sterp despre asta.
La noi, evident, nu a scris nimeni nimic. Posibil nici nu se știa despre eveniment. Dar și dacă s-ar fi știut, ar fi fost același lucru. Sau credeți că toate televiziunile ar fi trimis echipe de filmare care, interzise fiind la eveniment, ar fi venit acasă revoltate și ar fi povestit ce s-a întîmplat?!
Avem un președinte ales din disperare. Din disperarea de a nu cîștiga Ponta. Avem un președinte în care, unii din noi, printre care mă număr, sperau să-și onoreze funcția. Să învețe să facă asta. Să lase tot trecutul deoparte și să fie un președinte. Constituțional, așa cum ni s-a spus de la începutul tăcerilor prezidențiale, că este.
Avem în fruntea statului un om ales greu, cu scandal, cu luptă. Cu stat la coadă – pentru a vota, atenție! – ore în șir, în condiții de iarnă, în marile capitale europene.
Președintele este, înainte de orice, un om. Un om care, dacă ar fi realizat, dacă ar fi conștientizat toate acestea, ar fi încercat măcar să fie președinte. În schimb, cel scos din mînecă pe ultima sută de metri, nu este nimic. Un cetățean al României, luat parcă din rostul lui provincial și pus într-o funcție pe care nu a vrut-o.
Asta ne arată acum mai mult ca oricînd. La 3 ani de la învestirea în funcție, despre Iohannis se poate spune că este marele absent. Poate că nu are vocația politicii, deși a fost în structuri de conducere ale partidelor, deși a fost primar. Ar trebui, acum, în momente de agitație cruntă unei părți a eletoratului, a electoratului său! – să iasă și să vorbească. Nu o face. Un om care, și dacă se cuțitează cei de la putere pînă după sărbători, după care se vor liniști lucrurile, cum cred eu, ar trebuie să iasă și să vorbească. Constituția nu numai că îi permite, dar îi conferă ca atribuții medierea între puterile statului. Care par a o lua razna. Un om care ar trebui să iasă și să spună măcar atît: Oameni buni, încercați să vă bucurați de sărbătoarea Nașterii Domnului, vom aranja cumva totul. Să le spună celor care l-au votat. Dar nu o face.
De partea cealaltă a Atlanticului, un alt om ales președinte, Donal Trump, un om fără activitate politică înainte, scrie istorie. Istoria revenirii la Adevăr. Citiți sau ascultați ulltimul discurs, magnific, cel rostit ieri cu ocazia lansării noii strategii de securitate a Statelor Unite ale Americii.
”I also want to thank all of the dedicated professionals – military, civilian and law enforcement – who devote their lives to serving our nation.
In particular, I want to recognize General Dunford and the members of the Joint Chiefs of Staff.
Thank you. Thank you.
In addition, we are honored to be joined by House Majority Leader Kevin McCarthy, Homeland Security Chairman Mike McCaul and Senate Majority Whip John Cornyn.
Thank you very much. Thank you for being here. Thank you. Thank you.
Let me begin by expressing our deepest sympathies and most heartfelt prayers for the victims of the train derailment in Washington state. We are closely monitoring the situation, and coordinating with local authorities. It is all the more reason why we must start immediately fixing the infrastructure of the United States.
We’re here today to discuss matters of vital importance to us all: America’s security, prosperity and standing in the world. I want to talk about where we’ve been, where we are now and, finally, our strategy for where we are going in the years ahead.
Over the past 11 months, I have traveled tens of thousands of miles to visit 13 countries. I have met with more than 100 world leaders. I have carried America’s message to a grand hall in Saudi Arabia, a great square in Warsaw, to the General Assembly of the United Nations, and to the seat of democracy on the Korean Peninsula. Everywhere I traveled, it was my highest privilege and greatest honor to represent the American people.
Throughout our history, the American people have always been the true source of American greatness. Our people have promoted our culture and promoted our values. Americans have fought and sacrificed on the battlefields all over the world. We have liberated captive nations, transformed former enemies into the best of friends, and lifted entire regions of the planet from poverty to prosperity. Because of our people, America has been among the greatest forces for peace and justice in the history of the world. The American people are generous. You are determined, you are brave, you are strong, and you are wise. When the American people speak, all of us should listen.
And just over one year ago, you spoke loud and you spoke clear. On November 8th, 2016, you voted to make America great again.
You embraced new leadership and very new strategies, and also, a glorious, new hope. That is why we are here today.TRUMP: But to seize the opportunities of the future, we must first understand the failures of the past.
For many years, our citizens watched as Washington politicians presided over one disappointment after another; too many of our leaders – so many – who forgot whose voices they were to respect, and whose interest they were supposed to defend.
Our leaders in Washington negotiated disastrous trade deals that brought massive profits to many foreign nations, but sent thousands of American factories and millions of American jobs to those other countries.
Our leaders engaged in nation-building abroad, while they failed to build up and replenish our nation at home.
They undercut and short-changed our men and women in uniform, with inadequate resources, unstable funding and unclear missions. They failed to insist that our often very wealthy allies pay their fair share for defense, putting a massive and unfair burden on the U.S. taxpayer and our great U.S. military.
They neglected a nuclear menace in North Korea, made a disastrous, weak and incomprehensibly bad deal with Iran, and allowed terrorists such as ISIS to gain control of vast parts of territory all across the Middle East.
They put American energy under lock and key. They imposed punishing regulations and crippling taxes. They surrendered our sovereignty to foreign bureaucrats in far away and distant capitals.
And over the profound objections of the American people, our politicians left our borders wide open. Millions of immigrants entered illegally, millions more were admitted into our country without the proper vetting needed to protect our security and our economy. Leaders in Washington imposed on the country an immigration policy that Americans never voted for, never asked for, and never approved; a policy where the wrong people are allowed into our country and the right people are rejected.
American citizens, as usual, have been left to bear the cost and to pick up the tab.
On top of everything else, our leaders drifted from American principles, they lost sight of America’s destiny, and they lost their belief in American greatness. As a result, our citizens lost something as well. The people lost confidence in their government and eventually even lost confidence in their future.
But last year all of that began to change. The American people rejected the failures of the past.
You rediscovered your voice and reclaimed ownership of this nation and its destiny.
On January 20th, 2017, I stood on the steps of the Capitol to herald the day the people became the rulers of their nation again.
Thank you. Thank you.
Now, less than one year later, I am proud to report that the entire world has heard the news and has already seen the signs. America is coming back and America is coming back strong.
Upon my inauguration, I announced that the United States would return to a simple principle: The first duty of our government is to serve its citizens, many of whom have been forgotten. But they are not forgotten anymore.
With every decision and every action, we are now putting America first. We are rebuilding our nation, our confidence and our standing in the world.
We have moved swiftly to confront our challenges. And we have confronted them head on.
We are once again investing in our defense – almost $700 billion; a record this coming year.
We are demanding extraordinary strength, which will hopefully lead to long and extraordinary peace. We are giving our courageous military men and women the support they need, and so dearly deserve.
We have withdrawn the United States from job-killing deals, such as the Trans-Pacific Partnership and the very expensive and unfair Paris climate accord. And on our trip to Asia last month, I announced that we will no longer tolerate trading abuse.
We have established strict new vetting procedures to keep terrorists out of the United States, and our vetting is getting tougher each month.
To counter Iran and block its path to a nuclear weapon, I sanctioned the Islamic Revolutionary Guard Corps for its support of terrorism, and I declined to certify the Iran deal to Congress.
Following my trip to the Middle East, the Gulf States and other Muslim-majority nations joined together to fight radical Islamist ideology and terrorist financing.
We have dealt ISIS one devastating defeat after another. The coalition to defeat ISIS has now recaptured almost 100 percent of the land once held by these terrorists in Iraq and in Syria. Great job.
Great job.
Really good. Really good. Thank you. Thank you.
We have a great military.
We’re now chasing them wherever they flee. And we will not let them into the United States.
In Afghanistan, our troops are no longer undermined by artificial timelines. And we no longer tell our enemies of our plans. We are beginning to see results on the battlefield.
And we have made clear to Pakistan that while we desire continued partnership, we must see decisive action against terrorist groups operating on their territory. And we make massive payments every year to Pakistan. They have to help.
Our efforts to strengthen the NATO alliance set the stage for significant increases in member contributions with tens of billions of dollars more pouring in, because I would not allow member states to be delinquent in the payment while we guarantee their safety and are willing to fight wars for them.TRUMP: We have made clear that countries that are immensely wealthy should reimburse the United States for the cost of defending them. This is a major departure from the past, but a fair and necessary one: necessary for our country, necessary for our taxpayer, necessary for our own thought process.
Our campaign of maximum pressure on the North Korean regime has resulted in the toughest ever sanctions. We have united our allies in an unprecedented effort to isolate North Korea. However, there is much more work to do.
America and its allies will take all necessary steps to achieve a denuclearization and ensure that this regime cannot threaten the world.
Thank you.
This situation should have been taken care of long before I got into office, when it was much easier to handle. But it will be taken care of. We have no choice.
At home, we’re keeping our promises and liberating the American economy. We have created more than 2 million jobs since the election. Unemployment is at a 17-year low. The stock market is at an all-time high and just a little while ago hit yet another all-time high; the 85th time since my election.
We have cut 22 regulations for every one new regulation, the most in the history of our country. We have unlocked America’s vast energy resources as the whirls (sic) watches. And the world is indeed watching.
We are days away from passing historic tax cuts for American families and businesses. It will be the biggest tax cut and tax reform in the history of our country.
Thank you. Thank you. Thank you.
And we are seeing the response we fully expected. Economic growth has topped 3 percent for two quarters in a row. GDP growth, which is way ahead of schedule under my administration, will be one of America’s truly greatest weapons. Optimism has surged. Confidence has returned.
With this new confidence, we are also bringing back clarity to our thinking. We are reasserting these fundamental truths.
A nation without borders is not a nation.
A nation that does not protect prosperity at home cannot protect its interests abroad. A nation that is not prepared to win a war is a nation not capable of preventing a war. A nation that is not proud of its history cannot be confident in its future. And a nation that is not certain of its values cannot summon the will to defend them.
Today, grounded in these truths, we are presenting to the world our new national security strategy.
Based on my direction, this document has been in development for over a year. It has the endorsement of my entire Cabinet.
Our new strategy is based on a principle, realism (ph), guided by our vital, national interests and rooted in our timeless values.
This strategy recognizes that, whether we like it or not, we are engaged in a new era of competition.
We accept that vigorous military, economic and political contests are now playing out all around the world. We face rogue regimes that threaten the United States and our allies. We face terrorist organizations, transnational criminal networks and others who spread violence and evil around the globe.
We also face rival powers, Russia and China, that seek to challenge American influence, values and wealth. We will attempt to build a great partnership with those and other countries, but in a manner that always protects our national interest.
As an example, yesterday I received a call from President Putin of Russia thanking our country for the intelligence that our CIA was able to provide them concerning a major terrorist attack planned in St. Petersburg, where many people, perhaps in the thousands, could have been killed.
They were able to apprehend these terrorists before the event with no loss of life. And that’s a great thing, and the way it’s supposed to work. That is the way it’s supposed to work.
But while we seek such opportunities of cooperation, we will stand up for ourselves and we will stand up for our country like we have never stood up before.”
Am înregistrat acest podcast miercuri, 13 decembrie. Într-o oră și jumătate, am vorbit despre tentativa de lovitură de stat din parlament, dată de PSD-ALDE-UDMR, recunoașterea Ierusalimului drept capitala statului Israel de către președintele Trump, moartea fostului rege Mihai I și multe altele.
Despre ultimul subiect pomenit mai sus vreau să spun următoarele.
Imensa coadă la Palatul Regal este o premieră pentru România. Nu se dă nimic, nu se dă nici măcar speranță, ca la moaște.
Nu se dă, se dăruiește. Respect, omagii, păreri de rău.
Nu știm dacă oamenii aceia care stau ore în șir pentru cîteva minute în fața catafalcului au votat. Nu știm și nici nu vom ști vreodată cu cine au votat.
Dar să nu mai aud, de acum încolo, că vă exacerbați superioritatea considerînd poporul ăsta prost și lipsit de bun simț. Este o lecție de pioșenie și de morală ce se întîmplă acum. Însușiți-vi-o!
Copiii ăștia bătrîni care au intrat în Parlament, useriștii, cred despre noi că sîntem aceiași fraieri care am fost acum 28 de ani. Și culmea, nu greșesc prea mult.
Astăzi apare, publicată pe Facebook de Emanuel Ungureanu, deputat USR de Cluj și vicepreședinte în Comisia de Sănătate a Camerei Deputaților, fotografia de mai sus, cu comentariul următor:
Peste 1200 de like-uri rapid, share-urile curg și ele, lumea are, gata, dovada că Morar e pe o mînă cu ”gașca de penali”.
Vă amintiți apa otrăvită de la Revoluție, baba cu o pușcă în colivă și faptul că trebuia să gustați absolut orice produs duceați militarilor? Se împlinesc zilele următoare 28 de ani de atunci, iar noi sîntem aceiași. Proști și ușor manipulabili. Extrem de ușor.
E o fotografie de azi, de la restaurantul Senatului, unde mănânc în fiecare zi. Nu era o întâlnire programată.
(…)
I-am zis că nu ştiu nimic şi că nu sunt implicat. Discuţia a durat două, trei minute şi cu asta, basta. Este restaurantul Senatului, în care mâncăm în fiecare zi. El a deschis un dosar, dar credeţi-mă că nu am înţeles exact ce, nu deschid discuţii. Nu stiu, cert e că spunea că privea statutul magistraţilor asistenţi ai Curţii Constituţionale. Nu m-am uitat peste documente, pot să merg şi la testul poligraf.”
Extrem de convenabil, exact în momentul acela s-a găsit în cantina Parlamentului și un fotograf. Și pentru că se știe, cînd oamenii vor să pună la cale ceva în neregulă ori chiar ilegal, așa se duc, în văzul tuturor, a reușit să imortalizeze momentul. Nu mai zic că nimeni nu știe cît au stat împreună, toată lumea anticoruptă de pe Facebook vrea sînge. Sigur, aceeași lume nu ar sta pentru nimic în lume cu Iordache la masă, așa ceva nu există. Nici nu sînt, pînă una alta, doi demnitari ai statului român. Oamenii au demnitatea lor (de Facebook), în plus Ioradche este un ”penal”, se știe. De unde? Nu contează, este ”penal” și gata, asta a stabilit lumea bună anticoruptă. Morar, dacă nu erau pe-o mînă, trebuia să-l dea, eventual, cu capul de pereți.
Culmea este că poza este vehiculată și de nume din politică și comentariat politic.
Mă băieți, dacă vreți să mai deveniți vreodată credibili cît de cît în ochii celor care vă citesc, un sfat gratis: lăsați manipulările de doi bani deoparte.
Ce credeți că puteau face Iordache și Morar la masa din restaurantul senatului ca să vă mulțumească:
– să se scuipe
– să se încaiere
– să nu se bage în seamă, ca și cum nu s-ar cunoaște?
Depășiți limita legală de tîmpenie, de asta nici nu vă mai urmează lumea. Una dintre cauze.
Și poza, să nu uităm, este dată public de un coleg al Cosettei Chichirău, autoarea scandalului cu Șerban Nicolae. În care ea s-a dus la el, ca mai apoi să-l acuze că i-a adresat acele vorbe de nerostit. Incităm și apoi ne dăm victime.
Altfel de politică. Politica circului. Promovată de exact oamenii care susțin că doresc o țară ca afară. Și exact de asta nici nu o vom avea. Care oameni își încep cariera politică exact ca PSD, acum 28 de ani. Cu manipulări.
Sînt aceiași oameni care încercau să abată atenția cît se putea de mult, să nu bage în seamă o altă întîlnire, privată, de data aceea, dintre Kovesi și mai mulți politicieni, în sufrageria lui Oprea. Imparțiali, deh, ca tot românul.
”Freedom is the right to tell people what they do not want to hear” spunea George Orwell, printre atîtea alte vorbe și învățături la care ne întoarcem, astăzi, din ce în ce mai des.
Am făcut asta de cînd mă știu, cu atît mai mult de cînd mă știu în politică. Nu ne trebuie admirație și psihoterapie de grup, ne trebuie soluții politice reale pe termen scurt, mediu și lung. Nu ne trebuie adevăruri convenabile, care să ne verifice teoriile, ne trebuie adevăruri cît mai apropiate de realitate.
Am fost blocată pe rețeaua de socializare corectă politic Facebook, ultima dată pentru publicarea unei părți dintr-un document UE. Următoarea mea blocare, dacă se va întîmpla, va fi pentru 30 de zile. Adică nu voi fi acolo, cu unii din voi, de o urare de An Nou, de o jumară de Crăciun.
Acum sper că știți unde mă găsiți permanent: aici, blogary.org și la mine pe perete, pe Facebook, unde prietenii vor continua să posteze (sîntem mai încăpățînați decît cred unii) articolele de pe, ați ghicit, tot blogary.org.) Și evident, pe pagina de Facebook a Asociației Blogary.
Dacă din like-urile adunate pe Facebook aș fi adunat, din fiecare, cîțiva zeci de lei, acum aș putea sta liniștită la Praga (știu, par monomaniacă, dar unde să te mai duci în Europa, pe lîngă faptul că este un oraș superb?!?). Și v-aș spune aceleași lucruri. Dacă din jumătate din like-uri ați fi depus și cîteva zeci de lei în contul asociației, azi nu mai aveam griji financiare. Dacă un sfert din like-uri s-ar converti în bani, cîteva zeci de lei, oricît, asociația va putea funcționa fără de acum încolo.
Dar din like-uri nu se poate trăi. Așa că orice sumă este binevenită, oricît de mică.
Fără multă vorbăraie, ca să aflați în continuare ce nu vă place și ca asociația să poată funcționa omenește, dacă v-a mai rămas ceva de la salvarea balenelor, delfinillor, sufletului adormitului leu Charlie și alte cauze pierdute sau inexistente, puneți cu încredere aici:
RO55INGB0000999906034097, ING Bank, Sucursala Favorit. Cod fiscal: 29013920.
Sau, dacă nu vă place, prin Western Union. Numele meu, surprinzător pentru unii, poate, este chiar acesta, Florina Neghină. Este tot ceea ce vă trebuie.
De asemenea, puteți redirecționa 2% din impozitul pe venit către Asociația Blogary, urmînd pașii indicați aici.
Orice sumă contează mai mult decît vă închipuiți, poate.
Patria recunoscătoare, mai devreme sau mai tîrziu.
Mii de mulțumiri celor care au făcut-o deja, conștienți că nu tot ceea ce e pe internet e și gratis, și că în spatele tastaturii sînt oameni care gîndesc și care, deși iubesc ceea ce fac, trebuie să mai și trăiască.
Fiți soroșii mei!
PPS: Din orice venit, statul ia un impozit. Din acest impozit, datorat statului din profitul dumneavoastră, puteți sprijini, legal, asociația Blogary. Astfel, impozitul datorat statului de către companii nu va mai ajunge în totalitate în posesia lui, ci puteți redirecționa 20% (o cincime) din el asociației noastre, ajutîndu-ne astfel să existăm. Aveți astfel posibilitatea să vă exprimați concret opțiunea de dreapta, o dată direcționînd această sumă acolo unde doriți dumneavoastră, a doua oară scoțînd statul, atît cît este posibil acum, din viața voastră. Această cheltuială nu este a dumneavoastră, ci statul va primi mai puțini bani. Cheltuielile de sponsorizare și mecenat se scad din ceea ce datorați statului.
Pentru încheierea unor contracte de sponsorizare, luați legătura cu președintele Asociației Blogary, Florina Neghină.
Până pe 31 decembrie 2017, puteți alege să sprijiniți eforturile noastre, în expansiune, pentru o mai bună informare asupra situației socio-politice din țară și străinătate.
PS: Următoarea mea blocare pe Facebook s-a și întîmplat, la numai o zi după apariția acestui text. Nu apucasem să-i dau share pe platformă. Ieri, sîmbătă, am primit următoarele de la Facebook:
Niște imbecili siniștri, fără să aibă ce face și fără creier, raportează masiv ce găsesc prin cotloanele Facebook. Acestea îmi par comentarii, nu-mi amintesc unde și cînd le-am făcut. Dar să consideri ”cioară vopsită” rasism, pentru că altceva nu-mi imaginez ce puteau pretinde, este o imbecilitate sinistră. Pentru că, numai dacă te uiți în dexonline.ro, la îndemîna tuturor, gratis, și găsești:
Asta e. Cum am spus-o de la prima mea blocare, nu pot ei bloca cît putem noi inventa. Deși poate ar trebui să-mi fac griji mai mari, eliminarea dintr-un spațiu poate însemna ceva mult mai grav. Cînd minților slabe li se indică cine este dușmanul, cît de departe pot merge?
Despre USR scriu de multă vreme. Și tot de multă vreme mi-au sărit mulți în cap, acuzația principală, argumentată temeinic, fiind ”băsisto”. Ce ar putea avea niște oameni de dreapta cu singura formațiune de, culmea, dreapta, din țară? Ori cu un senator din această grupare?
Știu, Udrea. Deși Udrea nu a mai apărut în spațiul politic de o bună bucată de vreme, deși despre Udrea am scris, la vremea ei, și nicidecum laudativ, deși a fost jumulită pe toate părțile. Da, aici și pe Bestiar. Puteți găsi după tag.
Dar nu. Băsescu e o persoană compromisă definitiv în ochii unora (votanții lui Antonescu din 2009, cred eu, în principal, mulți rămași fideli PNL), deși NU are nici un dosar la DNA, iar Udrea merită, după aceiași sau/și alții, tăvălită prin smoală și fulgi și lapidată în piața publică. Pentru că asta este ideea de justiție a multora. Să crape ăla pe care nu-l suportă, vinovat sau nu, nu are importanță.
Și așa ajungem din nou la legile justiției. La circul făcut de Cosette Chichirău și Șerban Nicolae în Parlament.
Întrebare: Cîte din amendamentele (700 ori 7000, nu rețin numere mari și lipsite de importanță) depuse de USR erau sau sînt la fel?
Ce rămîne din toată povestea asta, după retragerea amendamentului? Intenția USR de a vota cot la cot cu ALDE.
Cu ce sînt mai buni, mai frumoși și mai inteligenți decît gașca de la putere? N-au furat, știm. Și nici nu concepe lumea bună de la proteste că pot face ceva rău. Ba uite că pot. Rămîne furtul. Nu au avut încă ocazia, accesul la fonduri.
Un om nu fură atunci cînd este crescut și format în baza unor principii sănătoase de viață. Care pot începe de mic copil, cu porunca a opta din Vechiul Testament, să nu furi.
Care sînt principiile pe care este fondat USR? Nu știm. Nu sînt clarificați doctrinar nici acum.
Ceea ce pentru un partid de dreapta este o imposibilitate, un nonsens. QED.
Vă mai mirați atunci de ce, în ciuda strigătelor disperate de luptă, duminică, cel mai mare protest a fost Tîrgul de Crăciun din Piața Constituției? Unde oamenii, cu copii după ei, se călcau în picioare. Oameni care vor ca, împreună cu copiii lor, să se poată bucura de sărbătoarea nașterii Domnului Nostru Iisus. Despre care așa zisele partide de opoziție nu vor să vorbească, d-apăi să mai și bage în seamă asemenea manifestări. Pentru că, după cum se știe de la Marx și Engels, religia este drog. Opiumul popoarelor.
În Piața Victoriei, loc de acum dorit tradițional pentru proteste, s-au întîlnit simpatizanții a două partide plus domnul Cioloș. Mult mai puțini, dar în și la locul lor. PNL, USR și domnul Cioloș nu au considerat de cuviință, ca partide sau platforme de opoziție, să cheme și singurul partid de opoziție din România: PMP.
Per total proteste, în Craiova, unde mitingul de susținere pentru PSD s-a transformat rapid în miting de comemorare a fostului rege Mihai, s-au adunat circa 8000 de oameni. În București, trei partide sau aspirante la partidism, abia au adunat 1000 de oameni. Care oameni vor alegeri anticipate. Al căror rezultat va fi același.
„La început, nu știam ce să fac, dar apoi am început să mă simt ca peștele în apă. Am continuat să dau documente de protecție și am avut grijă de evreii din «casele de siguranță» care arborau steagul spaniol. Așa cum spune proverbul, oportunitatea creează hoțul.” – Giorgio Perlasca
Giorgio Perlasca s-a născut în 1910 în Como și a crescut în Maserà, provincia Padua. Susținător timpuriu al fascismului, a luptat în al doilea război Italiano-Etiopian și, de asemenea, în Războiul Civil din Spania. Ca răsplată pentru contribuția sa la războiul din Spania, a primit din partea lui Franco trecere liberă la toate ambasadele spaniole. Divorțul său de ideologia fascistă s-a produs în 1938, odată cu poziția din ce în ce mai prietenoasă a lui Mussolini față de regimul lui Hitler și de Germania și cu adoptarea de către Mussolini a Legilor Rasiale Italiene. Mai târziu în viață, Perlasca avea să spună: „Nu am fost nici fascist, nici anti-fascist, dar am fost anti-nazist.”
În faza inițială a războiului, făcea rost de provizii pentru armata italiană care lupta în Balcani. Mai târziu, a fost numit oficial delegat al guvernului italian, i s-a acordat statut de diplomat și a fost trimis în Europa de Est cu misiunea de a cumpăra carne pentru italienii care luptau pe frontul din Rusia. În 1943, regimul lui Mussolini a căzut și Perlasca, încă în Ungaria, a fost reținut și ținut într-un castel alături de alți diplomați. Folosindu-se de un document medical, a obținut permisiunea de a călători în interiorul Ungariei. A ajuns la Angel Sanz-Briz, șeful corpului diplomatic spaniol la Budapesta, și a făcut rost de o slujbă.
La acea vreme, Sanz-Briz, alături de alți membri ai comunității diplomatice, ofereau documente de protecție pentru evreii din Budapesta și inființaseră „case de siguranță”, ferind evreii de deportare și miliția Crucii Săgetate. Casele au fost puse în grija lui Perlasca. Eichmann, arhitectul Holocaustului, lucra la un plan de eliminare a sutelor de mii de evrei rămași pe teritoriul Ungariei în minimum de timp și efort; mai erau de pus la punct doar detaliile tehnice.
Sanz-Briz a părăsit Ungaria în noiembrie, lăsându-i un bilet lui Perlasca prin care îl anunța că poate obține o viză pentru Elveția de la ambasada spaniolă de la Viena. Perlasca a decis să rămână. Neavând o notă oficială care-l punea în fruntea corpului diplomatic spaniol de la Budapesta – într-adevăr, nefiind nici măcar spaniol – Perlasca a preluat frâiele operațiunii. Primul lucru pe care l-a făcut a fost să-și schimbe numele din „Giorgio” în „Jorge”. S-a dus la Ministerul de Externe Ungar, unde a reușit să-i convingă pe oficiali că a fost numit prim-consul. După aceea, a continuat să ofere documente de protecție evreilor, și a ajutat la hrănirea, îngrijirea medicală și adăpostirea a peste 5200 de evrei. Mulți dintre ei au fost adăpostiți chiar în apartamentele consulatului.
O bine stabilită rețea de informare reușea să-l prevină pe noul consul spaniol de eventualele razii naziste. Din noiembrie 1944, până în ianuarie 1945, Perlasca a lucrat îndeaproape cu suedezul Raoul Wallenberg, Friedrich Born, de la Crucea Roșie Internațională, și Angelo Rotta, de la Vatican.
La spre sfârșitul lui 1944, sub auspiciile bombardamentelor sovietice, Ministerul de Interne Ungar a decis ca toți evreii din apartamentele consulare ale diferitelor țări care îi adăposteau vor trebui ridicați și transferați în Ghetou. Perlasca a fost îngrozit când a văzut cum apartamentele portugheze erau golite de rezidenții lor evrei. În vizită la Ministerul de Interne, a implorat ca planul să fie oprit, dar argumentele religioase și umanitare s-au dovedit în van. Perlasca a schimbat pe loc tactica; a amenințat oficialii unguri că dacă apartamentele spaniole vor fi date peste cap și golite de evreii protejați, el personal va avea grijă ca toți ungurii din Spania să fie încarcerați și desproprietăriți. A adăugat, pentru siguranță, că guvernele Braziliei și Uruguayului vor fi nevoite să facă la fel. Planul a fost abandonat.
Într-o zi de decembrie, 1944, Perlasca a salvat doi gemeni, băiat și fată, dintr-un tren ce ducea într-o tabără de concentrare. Un locotenent-colonel nazist l-a întâmpinat cu pistolul îndreptat spre el, ordonându-i să lase copiii. Perlasca s-a ținut tare și a reușit să-l convingă pe ofițerul nazist că acei copii trebuie să vină cu el. Germanul s-a lăsat convins, nu fără să amenințe cu repercusiuni. Ofițerul în cauză era, cum avea să afle peste ani Giorgio Perlasca, Adolf Eichmann.
Când sovieticii au intrat în Budapesta, în ianuarie 1945, l-au forțat pe Perlasca să lucreze că măturător pentru câteva săptămâni, până când a reușit să fugă la Istanbul, și înapoi în Italia. După câteva încercări de a povesti despre acțiunile sale, lovite de suspiciune, Perlasca a încetat să mai vorbească despre cum a devenit prim-consul spaniol în Budapesta. „Soția mea nu a spus pe față că nu mă crede, dar eram sigur că nu era convinsă”, spunea, după ani, Perlasca.
La o reuniune de familie din Berlin a unor evrei unguri, din 1986, unul dintre ei a spus: „Vi-l amintiți pe consulul acela spaniol?” Printr-o notă pusă în ziarul evreiesc din Budapesta, alte mărturii au început să curgă, laolaltă cu onorurile.
„În această zi, dorim să exprimăm afecțiunea și gratitudinea celor câteva mii de evrei care au supraviețuit datorită protecției ce ne-a fost oferită. Nu sunt destule cuvinte să lauzi bunătatea cu care ne-ai hrănit și cu care te-ai îngrijit de bătrânii și bolnavii noștri. Ne-ai încurajat când eram aproape de disperare, și numele tău nu va niciodată ocolit în rugăciunile noastre. Fie ca Cel de Sus să-ți ofere răsplata cuvenită.” – Dr. Hugo Hukesz, 5 aprilie, 1945
Avem trei evenimente în această perioadă, din care acum voi trata numai două. Cele trei sînt: legile justiției, recunoașterea de către președintele SUA, Donald Trump, a Ierusalimului drept capitală a statului Israel și moartea fostului rege Mihai I.
Nu am pregătirea de specialitate necesară pentru a discuta toate amendamentele propuse de PSD, dar nici nu sînt în situația descrisă de Pierre Manent: ”Oamenii își manifestă cu atît mai aprig voința cu cît nu știu ce vor.” (via Teodor Baconschi). Și cred că, în marea, copleșitoarea majoritate, cei care protestează acum nu știu ce vor.
Să afli că ”România moare”, cînd în magazine de orice fel abia mai ai loc, și e abia început de decembrie, să afli că oamenii ies și pentru tine la demonstrații, cînd nu ai solicitat așa ceva (cu alte cuvinte asta este elita țării, cei care își dau seama ce se întîmplă (adică s-au și erijat în înțelepții nației, tu ești prost, îmbuibat, te gîndești numai la mîncare și melodii populare), să fii martorul unui spectacol ca cel din parlament, între deputata Chichirău și senatorul Nicolae, unde nu este nici o diferență între cei doi, și nici unul nu are ce căuta în Parlamentul României, este de-a dreptul halucinant. Ascultați:
Poate vitejia infantilă a doamnei Chichirău, de a a-l provoca (deloc greu, altfel) pe Șerban Nicolae, poate cocoțatul pe diverse obiecte de pe balconul Casei Poporului și semnalizarea luminoasă către protestatari să fi făcut ca USR să-și recupereze procentele pierdute. (Asta a fost și intenția, din cîte se pare.)
O mare parte din #rezistenți nu cred că se mai recuperează vreodată. Noroc cu lumea normală care nu are sau nu dă atîta importanță Facebook.
În privința legillor justiției, tot ce interesează omul de rînd sînt următoarele:
să fie în acord cu Constituția
să fie în acord cu prevederile Comisiei de la Veneția
să fie fundamentate pe principiile dreptului european.
Restul sînt detalii pe care numai cei cu studii de specialitate și interesați strict în menținerea unui stat de drept în România le pot înțelege. Orice cățărare pe valul nemulțumirii publice la adresa PSD scade șansele obținerii dezideratului propus.
Știu, pesediștii sînt răi. Sînr răul suprem pentru mulți dintre noi. Dar nu pentru legile justiției, în primul rînd, ci pentru maniera colectivistă în care înțelege să guverneze un partid socialist, pentru bîlbele incredibile, pentru delăsarea, incultura și nesimțirea față de adevăratele probleme care dor: sănătate (sînt copii lipsiți de insulină care vor să se sinucidă!), învățămînt, taxe, impozite, cultură, agricultură. Undeva, la sfîrșitul listei, se află, pentru marea majoritate a oamenilor, și justiția. Dar cum conștientizarea faptului că furtul din avutul public, corupția, îi afectează direct, prin lipsuri în alte domenii esențiale vieții, nu participă la mișcarea anti-justiție.
Încă o dată, pentru mine, cea mai eficientă luptă cu corupția o reprezintă statul minimal. Numai dacă nu vor mai avea de unde să fure, nu o vor mai face. Altfel, orice om este, într-o mai mare sau mai mică măsură, coruptibil. Ce îl oprește din fapte reprobabile sînt numai principiile în care a fost crescut și înțelege să trăiască.
Culmea este că românul este ocupat cu sărbătorile și cu proteste exact în momente fabuloase ale istoriei. Cel de acum, da. Germania și Coreea de Nord se află pe aceeași poziție, antiamericană, în problema recunoașterii de către președintele american Donald Trump a Ierusalimului drept capitală a statului Israel.
Mai este nevoie să spui ceva cînd lumea știută drept civilizată se asociază cu cei mai siniștri comuniști rămași pe planetă?!
Da, mai este. Și trebuie spus permanent Adevărul. Care nu e relativ, cum vor să ne inducă leprele leftiste, ci este unul singur. Cînd spui că președintele american, care și-a ținut, culmea, promisiunea făcută în campanie, este Hitler și te unești cu cei mai mari criminali existenți ai planetei pentru răstălmăcirea adevărului, este crimă împotriva oamenilor de bun simț, le ucizi și bruma de discernămînt pe care o mai au unii. Cînd predecesorii actualului președinte recunocuseră și ei același lucru, dar nu făcuseră nimic în sensul acesta, și cînd unul înțelege să-și respecte promisiunile, acela este pus la zid.
Pentru că, dragii mei, asta înseamnă politica pentru mai marii lumii acum. Să promiți una și să faci exact pe dos. Sau, în cel mai fericit caz, să uiți că ai promis. Să te prefaci că ai uitat.
Cu o generație de lideri care NU au fost aleși la ei în țară, dar ajung la Bruxellles în poziții din care să dicteze celor aleși în țările lor, inclusiv procesul electoral european nu poate naște decît o contraselecție uriașă, și este cauza acestor minuni care apar la fiecare pas.
Așa s-a ajuns ca Cehia, Polonia și Ungaria să fie trimise în judecată la Curtea de Justiție a UE pentru refuzul de a primi imigranți. Așa s-a ajuns ca Donald Trump, omul care recunoaște adevărul istoric, și nimic mai mult, să fie connsiderat un Hitler al zilelor noastre, așa s-a ajuns la relativizarea adevărului, și așa se va ajunge la visul tuturor demenților planetei, comunismul global.
Timp în care noi ne luptăm cu o gașcă de inculți, hoți și profitori. Cruntă soartă.
Ca și cum nu fuseseră vizibile de ajuns și mult peste pînă acum, pesedistele au ținut să puncteze la capitolul ”prostie” în mare stil.
Carmen Dan a deschis seria manifestărilor, cu ocazia chiombării într-o priză. În care, ce să vezi?! Surpriză, un microfon. Cum madama nu a urmat căile legale de adresare celor competenți să elucideze cine nu s-a săturat de prostia cucoanei și mai vrea și inside-uri, adică structurilor din cadrul ministerului pe care îl conduce, SRI a ieșit cu un comunicat în care ne-a lămurit cîți bani cred că fac cei care i-au plantat gîza în priză ministresei: 200-300 de lei. Ieftin, ca și scandalul. Nimic nou.
Duminică, după ziua națională, cînd tot românul își trăgea sufletul după chefuri și veselie, madamei Firea i-a ieșit cu supărare, -1. Dis de dimineață a adus, în Piața Victoriei, cele necesare unui tîrg de Crăciun. Încă nu s-a elucidat misterul cine a solicitat/hotărît organizarea unui tîrg chiar în acel loc, cine a venit cu ideea cretină de a enerva și mai mult o parte a populației orașului deja sătulă de guvernarea și ”izbînzile” pesediste. Cum spiritele s-au încins, așa au început să curgă și făcăturile. În timp ce protestatari pașnici dezinstalau începutul de construcție destinată tîrgului, un incident a avut loc pe trotuarul din fața clădirii guvernului.
Un ”securist”, dovedit ulterior drept un simplu bătrîn care vorbește urît și înjură, este pus la punct rapid de un cetățean pretins respectabil. Pus la punct cu bătaie, cu un box metalic.
Ei bine, cînd asemenea specimene își fac apariția în spațiul public, lucrurile nu sînt nici în societate mai bune decît în PSD. Oricît s-ar dezice de el protestatarii, oricît de urît ar fi vorbit moșul, asemenea acte nu sînt compatibile cu civilizația de care pretind că dau dovadă și căreia îi aparțin protestatarii.
Și oricît ai ști că aceștia au dreptul moral de a protesta, la fel de bine știi și nu poți fi de acord cu pretenția lor că locul acela le-ar aparține și cu demolarea contrucțiilor care aparțin, totuși, domeniului public, adică nouă, tuturor.
S-a răspuns la o provocare voluntară, la o manevră de intimidare din partea autorităților, cu una sau mai multe ilegalități.
Și dacă în PSD nu contează cine cîștigă în runda asta de scandal, deși premierul Tudose, al cărui cap deja se cere, s-a comportat cu chibzuință, știi precis că cine poate veni va fi mai rău decît predecesorul. Ar fi algoritmul de funcționare al acestui partid, pînă la dispariție sau cădere în nesemnificativ, dacă am avea alternativă viabilă.
Dar nu avem. Asta este și va rămîne marea, uriașa noastră problemă: cu cine îi înlocuim?
Am participat vineri, 1 Decembrie, împreună cu Marcela Țușcă și Ioana Constantin, la parada militară organizată în cinstea zile naționale a României. Dincolo de emoția momentului, sporită de atîția participanți, foarte mulți cu copii mici, rămîne statementul pe care această manifestare, la care au participat, pe lîngă cei 3500 de soldați și cadre române, și soldați din 11 țări aliate, unii cu echipament de ultimă generație, că sîntem o națiune care contează în geopolitica zonei și în cea europeană, că sîntem gata să intervenim dacă situația o va impune.
Și mai rămîne, din acest 1 Decembrie 2017, uriașa nesimțire a președintelui în funcție de a nu da mîna cu fostul președinte Băsescu. Este incredibilă cartea de vizită pe care o afișează acest om, venit și dormit în fruntea țării după zece ani de președinție reală, participativă, ai predecesorului. Sînt imposibil de înțeles pentru mine aroganța și tupeul afișate de un om care dispare cu zilele, cu săptămînile, indiferent ce se întîmplă în țară, și apare apoi ca fata morgana să citească (și nici asta bine) cîteva cuvinte scrise de consilieri. Să vă fie rușine, domnule președinte Iohannis!
Teodor Baconschi s-a născut în 1963, la București. Este scriitor și diplomat. Are studii teologice și un doctorat în antropologie religioasă și istorie comparată a religiilor la Universitatea Paris-Sorbonne (Paris IV, 1995). A fost director al Editurii “Anastasia”, redactor-șef în TVR (emisiunea “Viața spirituală”), apoi, pe rând, ambasador al României la Sfântul Scaun, Ordinul Militar Suveran de Malta, Republica San Marino, Portugalia, Franța și Principatul de Monaco. În perioada 2009–2012 a fost ministru al afacerilor externe. Teodor Baconschi este un eseist strălucit cu o multitudine de studii, articole, eseuri și recenzii publicate în presa culturală românească, fiind și semnatarul a, nu mai puțin, de 15 cărți de filosofie și eseistică creștină. Domnul Baconschi, ca autor al lunii decembrie, a avut amabilitatea să ne acorde acest interviu.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, vă rog să îmi spuneți ce carte v-a marcat major, într-atât încât să fie cea care se evidențiază fără tăgadă, care este ca o piatră unghiulară a ceea ce sunteți azi ca intelectual și ca om?
TEODOR BACONSCHI: Cultura serioasă compune un panteon: e politeistă! Mi se pare greu, dacă nu imposibil, să fac o ierarhie strict piramidală a cărților care m-au marcat. Adică să vă spun: iată Cartea, așa cum Pilat din Pont spunea despre Mântuitorul Hristos: ecce homo! Însă tocmai spunându-vă asta mi-a venit în cap răspunsul cel mai onest: Biblia, care se tălmăcește prin ”cărțile”… Nu doar pentru că o socotesc (și eu) revelată, ci pentru că, după orice criteriu, e cea mai infuentă carte a umanității (ar fi complet fals să-i mărginim impactul la lumea civilizației euro-americane, de pildă). Northrop Frye o numea Marele Cod. Peste trei decenii de osteneli intelectuale m-au convins că, fără această cheie hermeneutică, rămânem orbi în templul culturii: e ca și cum te-ai plimba prin labirint lipsit de firul ariadnic.
Laurențiu-Ciprian Tudor: În aceeași logică, care este personajul/eroul literar în care vă regăsiți cel mai mult, care, eventual , v-ar fi plăcut să fiți?
TEODOR BACONSCHI: Fiecare mare roman pe care l-am citit mi-a prilejuit un soi de identificare empatică (și, tocmai de aceea, serială, temporară) cu eroul său central. Cred că aceasta e funcția literaturii: zidește fantasme substitutive, oferă modele de experiență totală. Sigur, acum mă refer la marele roman filozofic în linia clasicilor ruși sau germani, la romanul-univers, de tipul lui Doktor Faustus. Am citit și destulă ficțiune postmodernă, ludică, satirică, abisal-autoironică, însă mi-e greu să mă lipesc metafizic de eroii lui Saul Bellow ori Philip Roth, ca să nu-l mai pomenim pe David Lodge. Iată că iarăși v-am dat un răspuns rabinic, în doi peri! Din caleidoscopul literar modern culegem fragmente: e o mare oglindă spartă. Personajul nostru tutelar are o morfologie arcimboldescă. O identificare puternică mi-a prilejuit ”maestrul” lui Bulgakov, cel care a scris, în opinia mea fatalmente subiectivă, cea mai bună parabolă românescă a veacului 20.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce titlu ar fi potrivit să poarte o carte despre dumneavoastră?
TEODOR BACONSCHI: Of, sunt copleșit de conștiința limitărilor mele, deci mi se pare jenant să-mi imaginez o carte despre mine. Și nu doar pentru că nu există, ci și pentru că mi-e greu să văd de ce ar exista. În ”cazul puțin probabil” că s-ar ivi așa ceva (vorbesc acum în limbajul stewardezelor) ar trebuie să se numească: Teodor Baconschi, diletantul aproape desăvârșit. Un asemenea titlu ar surprinde laolaltă carențele mele obsedante și risipirea într-un universalism halucinatoriu, din prea mare drag de viață. Am fugit de specializări, după ce mi-am permis câteva: traseul acesta aparent coerent – de la teologie, prin antropologia culturală, spre geopolitică (și practica relațiilor internaționale) ascunde un subsol fragmentat, un ego centrifugal, o căutare intermintentă și tragic jubilatorie.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum arată din punct de vedere antropologic românul? Pe de altă parte, cum e posibil câtă vreme, teoretic, personalitatea de bază sau personalitatea culturală, cum o numesc specialiștii, nu e fixă, totuși, autori precum prof. univ. dr. Daniel David sau psihiatrul și filosoful Vasile Dem. Zamfirescu să evidențieze, în mare, aceleași trăsături ca Dumitru Drăghicescu, Constantin Rădulescu-Motru sau chiar Emil Cioran? Să fie personalitatea, psihologia românului atât de stătută? Ce am putea face ca potențialul nostru (care ar fi el?), atuurile noastre să se actualizeze?
TEODOR BACONSCHI: Stătută? Nici vorbă! Românul e un țăran într-o mare goană (când creativă, când depresivă) către o urbanizare mereu amânată, mereu incompletă. Un conservator progresist. Un nostalgic plin de snobisme mimetice. Un expert al supraviețuirii în condiții fluide și un mare încăpățânat adaptativ. Psihologia noastră colectivă ilustrează o sumă de paradoxuri când remarcabile, când imposibil de analizat. În fond, ne agităm pentru a intra în istorie, după niște milenii de abstractă transhumanță anonimă. Ce poate fi mai contradictoriu decât un excepționalism mereu aliniat?
Laurențiu-Ciprian Tudor: Nici la nivel european lucrurile nu par a fi chiar în regulă, așa că vă întreb: de unde această oboseală a Europei? Avem de a face, în adevăr, cu o altă perioadă decadentă? Suntem contemporanii unei schimbări de paradigmă? La ce ne putem aștepta?
TEODOR BACONSCHI: Sincer vorbind, civilizația europeană își așteaptă sfârșitul de la Înălțarea Lui Iisus Hristos cu trupul la ceruri și odată cu momentul întemeietor al Cincizecimii. Scrierile Noului Testament apar la câteva decenii de la aceste evenimente tocmai pentru că prima generație creștină se aștepta să apuce sfârșitul lumii. Există în ADN-ul nostru o tensiune eshatologică. Lumea trece, lumea cealaltă va conta cu adevărat. De aceea, nu e nevoie să ajungem la Spengler pentru a surprinde această manie a declinului. Suntem cea mai decadentă civilizație din istorie. Celelalte au funcționat circular, pe temeiul reproducerii unor arhetipuri. Numai creștinătatea, fertilizată de geniul filozofic grec și disciplinată prin dreptul roman, a făcut istorie, stricto sensu. Iată și motivul pentru care-l socotesc pe Nietzsche un gânditor în linia metafizică profundă a creștinismului. Algoritmul culturii europene e transformativ: o dialectică a transfigurării. Din păcate, în genealogia acestui elan au pătruns și alterările utopice ale modernității, cu marca lor totalitară: la un moment dat, după Revoluția franceză, am vrut să construim raiul pe pământ. Și atunci am eșuat cel mai patetic, provocând (prin cele două războaie mondiale) un soi de război civil cât o sinucidere colectivă. Veți găsi însă această schemă eshatologică în toate manifestările occidentale contemporane: revival-ul evanghelic american, de pildă, proclamă, pe linia unui Gioachino da Fiore, o eră a Duhului Sfânt. La fel s-a petrecut și în Rusia prerevoluționară, cu pleiada ei de filozofi profetici…
Laurențiu-Ciprian Tudor: În tot acest angrenaj identitar european religia joacă/ar trebui să joace un rol important, vă întreb: ne putem imagina o Europă fără creștinism (Jean Delumeau, de pildă, observa o mutare a creștinismului spre alte părți ale lumii)?
TEODOR BACONSCHI: Tocmai, că nu! Secularizarea e intrinsec creștină. Un creștinism care, în sfârșit, devine atât de consubstanțial imaginarului nostru metafizic încât își permite să se ignore. Se vorbește, ideologic, despre un post-creștinism (așa cum se pomenește tot mai mult un viitor post-adevăr, chiar post-uman), însă toate acestea sunt, la scara duratei lungi, metamorfozele aceleiași forma mentis evanghelice. De altfel, căutați să inventați o nouă religie! E o operațiune mai complicată decât pare, așa cum rezultă din eșecul tuturor religiilor politice ridicate explicit împotriva tradiției creștine. Suntem în intervalul dintre Geneză și Apocalipsă, între Alpha și Omega, nu-mi fac griji cu privire la vitalitatea revelației cristice, până la… sfârșitul timpurilor.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Rămânând la același Jean Delumeau, încă din 1978, acesta se întreba dacă va muri creștinismul…nu este o astfel de întrebare valabilă, mai ales azi, cu atât mai mult cu cât pe lângă islamizarea Europei avem de a face cu cele mai grave persecuții din istorie împotriva creștinilor (potrivit Fundaţiei catolice “Aid to the Church In Need” și basilica.ro)? De exemplu, conform Consiliului Mondial al Bisericilor, în Orientul Apropiat, populația creștină a scăzut în ultimii 10 ani de la 12 milioane la 2 milioane, asta fără să luăm în considerare și alte puncte dureroase de pe harta lumii: China, Nigeria, Coreea de Nord, Pakistan, Sudan, India ș.a.m.d..
TEODOR BACONSCHI: Ei, aici mă atrageți pe orizontală, în spațiul sociologiei religiilor aplicată la dinamici geopolitice. Așa este, creștinismul e încă prima religie mondială (statistic), dar islamul cunoaște cea mai viguroasă expansiune misionară. Pe de altă parte, oferta tehnologică a islamului e nulă. Lumea s-a globalizat în tipare științifico-tehnice și politice occidentale. Mulți vorbesc despre China ca despre următorul hegemon mondial. Nu cred: transformarea spectaculoasă a Chinei e autolimitată din rațiuni politice, iar dacă acolo drepturile omului vor fi cu adevărat și sistematic implementate, vom asimila marea Chină în sfera semantică occidentală. Nimeni nu va putea avea proiecție globală pe un model antropologic străin sau ostil personalismului creștin, ca temelie a unei civilizații a libertății. Nu e aici occidentocentrism militant, ci luciditate bazată pe analiza marilor idei care modelează istoria lumii. Asta nu exclude posibile ciocniri huntingtoniene, vom vedea.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Cum e posibil, pe un astfel de fond, Europa să fie preocupată să își dea jos crucile (de pe cutii de brânză, de pe cupole, monumente, materiale de promovare etc.)? Oare nu înțeleg apostolii secularizării și ai corectitudinii politice că defrișarea aceasta a făcut posibil, deja, începutul ocupării de către islam a acestui gol? Vom avea o Europă islamică sau o Europă fără religie? Ce se anunță din punctul dumneavoastră de vedere și ce e mai grav?
TEODOR BACONSCHI: Citeam zilele trecute un text latinesc din veacul XV, scris de un Georg Captivus, sebeșean căzut în robie turcească : a fost tradus în românește abia acum, la Humanitas. Și acela, după decenii de prizonierat (și chiar un episod de ”turcire”, urmat de o revenire zeloasă și penitentă la adevărata religie), se temea că Europa va fi înghițită de islam. N-a fost! S-a distrus singură, operând periculos cu o spiritualitate anti-clericală și anti-eclezială, transformată în infern neo-păgân. Ce vreau să spun cu asta? Că până să ne cucerescă alții, am apostaziat noi… Și totuși ne-am revenit, de pildă după 1945, când pacea europeană e reclădită pe valori creștin-democrate. Teologic vorbind, creștinii sunt noul popor ales și iată că – deși sau tocmai pentru că au asimilat Vechiul Testament în canonul biblic – acest popor rămâne îndărătnic, hrănindu-se mereu din marile sale căderi. Nu e Dumnezeu sadic: cerem noi lecția pedagogiei divine! Nu reușim să ne maturizăm spiritual, hălăduim într-un soi de copilărie rebelă, ușor idolatră.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Revenind acasă, în România (unde propaganda LGBT este foarte vie și ironia la adresa “pupătorilor de moaște” de asemenea) și vă întreb (inspirându-ne după cea mai recentă carte a lui Adrian Papahagi): ce ar conține, în rezumat, după dumneavoastră un “manual de supraviețuire” al creștinului (eventual și intelectual) care vrea să rămână în cetate?
TEODOR BACONSCHI: Mi-a plăcut mult claritatea conceptuală și expozitivă a cărții lui Adrian Papahagi. Nu avem alte arme de supraviețuire decât virtuțile teologice: credința, nădejdea și iubirea. Dacă le cultivăm cu sinceritate, restul e ”treaba” Lui Dumnezeu. Hristos a spus că nici porțile iadului nu-I vor birui Biserica. De ce tocmai cei care-și mărturisesc crezul creștin să nu creadă în adevărul acestei profeții? Creștinul e de când Biserica un cetățean: îi dă Cezarului cele ce i se cuvin (ridicându-se numai împotriva tiraniei) și Lui Dumnezeu tot restul ființei sale pline de căutări și de bucurii simple. Nu-l deosebești pe stradă pe creștin de necreștin. Nici la Paris, nici la Kuala Lumpur sau în Buenos Aires. El este așadar locuitor al lumii, cu gândul la lumea ce va să vină. Un profet privat, o prezență discretă, tenace, luminoasă, răbdătoare și defectuos exemplară, așa cum îi stă bine chiar și unui sfânt.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Domnule Baconschi, cum vedeți viitorul ortodoxiei (mai ales cea românească) și ce ar trebui să facă ea (ca biserică) ca să aibă unul?
TEODOR BACONSCHI: Noi suntem ortodocși (care suntem) și e bine așa. Dar Ortodoxia reprezintă 12% din lumea creștină și 4% din umanitate. E prin urmare drept și lucid să privim destinul creștinismului la o scară supraconfesională. Să nu-L ispitim pe Dumnezeu, să nu ne umflăm în pene cu avantajul unei nașteri într-o geografie spirituală moștenită. Se cuvine să nu ne purtăm invidios și meschin, precum fiul cel mare din parabola Fiului Risipitor. E la mijloc o taină care transcende softurile noastre sociometrice. Avem în Ortodoxie o comoară pe care o respect infinit, tocmai pentru am apucat să-i cercetez ”cămările”. Să o punem în lucrare, aici și acum. Mi se pare că putem evita ispita de a ne substitui Lui Dumnezeu, căci asta facem când căutăm, anxioși, o soluție pentru ”supraviețuirea” creștinismului. Să-l îmbrăcăm în faptele noastre, să-i dedicăm studiile și înțelegerea noastră pe cât posibil sobră și profundă. Ajunge…
Laurențiu-Ciprian Tudor: Ce tip de religiozitate (sau de exprimare religioasă, de mesaj religios) este, din punctul dumneavoastră de vedere, compatibil cu profilul ultimelor trei generații (X, Y și Z)?
TEODOR BACONSCHI: E o mare greșeală să demonizăm (fie și printr-un criticism paușal, exagerat) generațiile mai tinere. Pentru că în ele stă viitorul biologic și spiritual al trecutului pe care l-am prelungit în propriile noastre vieți. Aparenta îndepărtare a unor tineri de Biserică ține de secularizare superficială, de consumism, de falsa senzație de siguranță oferită de statul-providență (mai ales la noi!). Și de un anume teribilism rebel, pe care-l asumă fiecare nouă generație. Sigur că și stângismul acesta justițialist (care reciclează de obicei inconștient teme marxiste) are justificarea lui imediată, dar nu va dura în timp. La 20 de ani crezi într-o lume mai bună, la 50 de ani începi să-ți cauți mântuirea, mulțumindu-I Lui Dumnezeu că ți-a mai dat răgazul unei metanoia. S-au petrecut procese psihologice similare și cu tinerii occidentali, din anii 50, 60 sau 70 și toate au fost compensate prin experiența vieții reale, prin acumularea unei minime înțelepciuni. Toți ne credem sortiți unei revoluții și devenim mai conservatori după ce vedem că ea nu produce nimic dincolo de un nou masacru al inocenților.
Laurențiu-Ciprian Tudor: Și ultima întrebare: cum a modificat internetul, facebook-ul etc. felul în care ne raportăm la religie și la cultură?
TEODOR BACONSCHI: Personal, sunt încântat de noile tehnologii: depinde de noi dacă facem din ele sursa democratic-libertară a unei mai intense cunoașteri și comuniuni, sau instrumentarul unei alte forme de sclavie. Vă garantez că, odată transcris, și dialogul acesta al nostru va fi citit mai cu seamă prin redistribuiri pe Facebook! E o epocă formidabilă, să profităm de ea pentru a ne ventila ideile și a ne lărgi baza cognitivă. Niciodată n-a fost omul mai liber să evite propriile capcane și niciodată n-a fost mai aproape de ele…
Interviu realizat de Laurențiu-Ciprian Tudor pentru Libris.ro.
