Author Archives → Florina Neghina

Actualitatea internă

Continuăm în ritmul deja cunoscut și nu ne abatem de la algoritmul: cu cît face puterea (PSD) mai multe și mai grave, cu atît se șubrezește opoziția.

Așa că astăzi ne ocupăm de presă.

Dan Tapalagă scrie un articol delicios pe Hotnews. 

Mai sunt cativa de buna credinta care isi consuma energia pentru a sublinia neajunsurile DNA, crezand ca astfel vor indrepta lucurile din mers inainte de a se ajunge la un dezastru. Nu fac decat sa lucreze si ei pentru cauza Cartelului. Probleme exista, dar in realitate ele nu au amploarea unui dezastru. Stau marturie sutele si miile de condamnari pe bune, care indica totusi un sistem pe ansamblu functional.

Toate astea nu inseamna ca procurorii anticoruptie nu gresesc, ca nu s-au intamplat abuzuri sau ca sistemul a functionat tot timpul perfect. Nu inseamna nici ca DNA si Kovesi nu pot fi criticati, dimpotriva. Toate derapajele trebuie sanctionate punctual atunci cand ele se produc. Dar aici vorbim de dozaj, de pastrarea proportiilor si de luciditate. Daca nu intelegem ca borfasii s-au cartelizat si ca pregatesc asaltul final, ca au dus lupta cu justitia la un nivel superior, se cheama ca am pierdut deja ultima mare batalie inainte ca ea sa inceapa cu adevarat.

Adică: ori sîntem mici și proști, ori dacă merge cu tona, merge și cu suta.

Nu! Vorbim despre justiție, și exact așa era pe vremea comuniștilor. Dacă au fost condamnați mii, ce contează că intră și un nevinovat?

Exact ăla contează. Pentru că nu ai voie să te joci cu viața oamenilor. Nici nu ești Dumnezeu, nici nu e frumos să supraaglomerezi CEDO.

Pe mine m-a învățat mama că gunoiul ascuns sub preș, după o vreme, începe să pută, dacă nu se adună atîta cît să te dea afară din casă. Și de atunci țin minte.

De reținut din titlu, este vorba despre DNA, dar lupta este a lui Kovesi. Sigur, se putea opri formularea la ”Cartelul anti-DNA. Schimbare majoră de tactică.”, dar trebuie să ne intre în cap cine și a cui este lupta.

De clarificat: care sînt miile, hai, măcar sutele de dosare mari rezolvate.

De spus clar și fără echivoc: a da vina sau a considera că și cine critică punctual DNA este vinovat pentru pierderea luptei anticorupție este cel puțin scăparea din vedere sau dimpotrivă, o falsă umilință, avînd în vedere că însuși autorul a avut un articol mai mult decît critic, de luat aminte, despre DNA. Și că problemele semnalate acolo nu erau nici mici, nici neînsemnate, numai articolul venea prea tîrziu.

Orice împărăție se distruge singură, nu este cazul să dăm vina pe oameni de bună credință care au văzut de ce se întîmplă asta.

PS: Știe cineva, este condiție de angajare la Hotnews să NU scrii cu diacritice? Ori te iau oricum, au om care le scoate?

 

 

În Polonia protestează comuniștii. Treziți-vă!

În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii. În Polonia protestează comuniștii.

Repetați de cîte ori este nevoie propoziția de mai sus. Mai vechi sau mai noi, mascați, tot comuniști sînt.

Dar prostia omenească este atît de mare, încît românii vor să iasă la protest de solidaritate cu polonezii. Fără să aibă cea mai vagă idee despre ce se petrece în Polonia.

În Polonia protestează stînga, comuniștii. Felicitări, popor român, exact cei contra cărora ai manifestat tu. Sau împotriva cărora ți s-a spus că protestezi, de către noii tăi colegi de suferință, anticorupții de stînga.

Dacă în România se bate stînga veche, PSD, cu stînga nouă, toate partidele astea noi, în fapt numai unul, plus întreaga societate civilă, la polonezi situația e mai clară. Bariera de limbă face ca ea să vă fie transmisă așa cum vor capetele de la conducerea UE, adică împotriva dreptei, împotriva PiS, partidul aflat acum la guvernare. 

În Polonia:

1. Cum poate fi numit pro-rus Jaroslaw Kaczynski, liderul partidului aflat la putere? Cum??? Este fratele geamăn al lui Lech Kaczynski, cel ucis de către ruși în așa numitul accident de la Smolensk.

2. Toate, dar absolut toate mișcările făcute acum în justiție au existat în programul cu care PiS a cîștigat alegerile.

Care sînt schimbările pe care PiS vrea să le facă? Cum vrea Polonia, partidul aflat la putere în Polonia să modifice sistemul judiciar?

Exact în sens european! O justiție mult rămasă în urmă, față de noi, va fi adusă la standarde moderne. Justiția, în Polonia, se află acum la nivelul celei găsite de Macovei la preluarea mandatului. 

Ce urmează să se schimbe? Politicul să interfereze în treburile Justiției, ni se spune peste tot. Și atît. Oamenii nu știu cum va interfera, pentru că nimeni nu le spune.

Să vedem atunci cum stau lucrurile în țările europene dezvoltate, cu justiție funcțională, care culmea, protestează și ele, prin guvernanții aleși, împotriva Poloniei.

1. Germania:

Cele mai importante instituții judiciare sînt: Curtea Federală de Justiție, Curtea  Federală a Muncii, Curtea Socială Federală, Curtea Federală Fiscală și Tribunalul Administrativ Federal. Conform Constituției germane, candidații pentru a fi judecători în aceste instanțe sînt NUMIȚI de Ministrul federal al Justiției și de o comisie formată din 32 de membri, din care 16 sînt aleși de parlament, ceilalți 16 de miniștrii de justiție ai statelor federale.

Această comisie selectează judecătorii (cei care au reușit să ocupe funcțiile) pentru cele 5 instanțe. Aceste numiri sînt aprobate de guvernul federal, după care, cu aprobarea obținută, președintele țării numește unul sau mai mulți judecători.

Tot acest proces, de la selecție și pînă la numire, este POLITIC.

Și atunci, ce are Germania cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

2. Franța. Puțin mai complicat.

Numirile în Franța se fac de către Consiliul Superior de Judecată, compus din 12 membri. Un fel de CSM românesc.

Numai că: în Franța, președintele țării este el însuși membru al acestui consiliu. Omologul lui Iohannis, da. Și cum el numește alți trei membri în acest consiliu, majoritatea va fi întotdeauna prezidențială. Adică POLITICĂ.

Și atunci, ce are Franța cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

3. Olanda.

Aici judecătorii sînt numiți prin decret regal. Nimic politic pînă aici. Dar nu vă grăbiți să cereți ”Prințul Duda-președinte”. Nu încă.

Numirea este solicitată de ministrul de justiție. Adică politic. Candidații sunt numiți de Consiliul pentru Justiție al Țării, care este jumătate compus din judecători selectați de membrii comunității judiciare. Dacă există doi candidați pentru un singur loc, ministrul justiției face alegerea finală. Adică POLITIC.

Și atunci, ce are Olanda cu Polonia, care vrea să facă același lucru?

Și Germania, și Franța, și Olanda, și nu numai, ai căror reprezentanți au criticat Polonia numai pentru că vrea să facă același lucru care există deja în aceste țări au răfuieli de altă natură cu Polonia, iar acesta este, prezentat răuvoitor, numai pretextul.

Germania, Franța și Olanda, și nu numai nu suportă guvernul de dreapta, ales democratic, al Poloniei. Nu suportă faptul că polonezii sînt catolici în majoritate covîrșitoare. Nu suportă faptul că dreapta poloneză va fi permanent dușmanul Rusiei. Și nu suportă cît de bine se înțeleg polonezii cu Trump.

Și se folosesc de această ocazie pe care și-au creat-o, cum s-a întîmplat și în problema avorturilor, și cum se va întîmpla de fiecare dată cînd vor considera că pot manipula electoratul polonez și nu numai în favoarea mișcărilor de stînga, pro-ruse, care au pus stăpînire pe Europa.

Asta e tot.

(Foto Reuters)

Avem nevoie de feminism? Amelia Earhart

Povestea începe în 24 iulie 1897, odată cu nașterea Ameliei în familia unui avocat american de origine germană, Samuel Stanton Earhart.

Al doilea copil al avocatului și soției sale, Amelia ”Amy” Earhart, fetița cu caracter de fier, ajunsă de mică la controlul tuturor aventurilor copilăriei, ”șefa” surorii sale, Grace Muriel, va fi crescută, ca și sora sa, într-un mediu și cu un stil cu totul neconvenționale pentru vremurile acelea. Astfel, încă din copilărie, pe  lîngă vînătoarea șobolanilor cu pușca și cățăratul în copaci, copila manifestă o atracție specială pentru aparatele de zbor.

La vîrsta de 10 ani vede primul avion la un tîrg în Iowa, dar nu este impresionată. ”O adunătură de sîrmă și lemne”.

Ceea ce avea să-i marcheze cariera și viața va fi primul zbor, la 23 de ani, ca pasageră. Zece minute cu Frank Hawks pilot o vor face să mărturisească mai tîrziu: ”Când am ajuns la 300 de picioare deasupra solului, am ştiut că trebuie să zbor”.

Ce a urmat a fost o viață dedicată zborului.

Timp de un an a avut mai bine de 20 de slujbe, din care să poată economisi bani pentru școala de pilotaj. Fotografia, stenografia și șofatul unui tir, pe lîngă altele, o ajută să strîngă cei 1000 de dolari necesari. Călătorește cu autobuzul și încă 6 kilometri pe jos, își cumpără o jachetă o jachetă de piele, asemenea aviatorilor, se tunde scurt și reușește să-și cumpere, la mîna a doua, Canarul. Primul ei avion, un biplan.

În 22 octombrie 1922 Amelia Earhart zboară la o altitudine de 4300 de metri, iar în 15 mai 1923 devine a 16-a femeie care obține licența de pilot de la Federaţia Aeronautică Internaţională.

Anii următori nu sînt ușori, deși adună peste 500 de ore de zbor. Mama divorțează de un soț alcoolic și abuziv, ea suferă o operație la sinusuri, face investiții proaste, se retrage de la universitate, dar nu renunță la aviație. Devine membră a Societăţii Americane Aeronautice din Boston şi scrie în ziarul local din Boston despre, evident, aviaţie.

În iunie 1928, Amelia Earhart împreună cu pilotul Wilmer Stultz şi copilotul Louis Gordon pleacă din Newfoundland, iar după 20 de ore şi 40 de minute aterizează în Ţara Galilor, marcînd prima traversare în zbor a Atlanticului de către o femeie. Performanța  avea să îi aducă o paradă de întîmpinare la New York și o recepție la Casa Albă, oferită de președintele Calvin Coolidge.

Faima nu o dezumanizează, dimpotrivă. La primul concurs aviatic la care participă, se clasează pe locul 3 numai pentru că oprește avionul pentru a vedea ce s-a întîmplat cu o prietenă, al cărei aparat de zbor lovise un tractor, și nu pleacă pînă nu se asigură că aceasta este bine și se află în deplină siguranță.

Urmează cîțiva ani de recorduri mondiale și zboruri curajoase. În 1931, Amelia Earhart a stabilit un nou record mondial: a zburat la altitufinea de 5.613 metri. În mai 1934, cursa de reconstituire a zborului lui Lindbergh se termină cu un muzeu, deschis în Irlanda, acolo unde a aterizat forțată de starea vremii și probleme tehnice. Era singură în avion de această dată și voia să ajungă la Paris. Zborul deasupra Atlanticului avea să-i aducă medalii şi decoraţii oferite de către Congresul SUA şi de către Guvernul Franţei. În 1935, devenea primul om care zbura singur de la Honolulu la Oakland, și apoi de la Los Angeles la Mexico City, apoi de la Mexico City la New York, fără oprire.

Între 1930 și 1935, a stabilit şapte recorduri de viteză şi distanţă pentru femeile pilot.

Din păcate, următoarea dorință a Ameliei Earhart avea să fie ultima.

Ocolul Pămîntului, pe la Ecuator, cu un avion special coonstruit la indicațiile Ameliei, de către compania Lockheed, s-a terminat atît cu dispariția ei, a navigatorului Fred Noonan, care o însoțea, cît și a aparatului de zbor. Teorii recente se adaugă celor vechi, privind supraviețuirea celor doi, dar oficial, în 5 ianuarie 1939 Amelia Earhart a fost declarată moartă.

Dacă își imaginează cineva că doar asta a făcut Amelia Earhart, se înșală amarnic. A fost soție, a scris cărți, a ținut conferințe, a lansat linii de fabricație haine pentru femei și genți de voiaj, a investit timp și bani într-o linie aeriană New York – Washington. A fost încurajată, ajutată, susținută, aclamată.

Amelia Earhart a fost o femeie care și-a urmat pasiunea într-un timp în care acest lucru nu era un imperativ scris pe toți pereții, și într-un domeniu rămas și astăzi cu precădere destinat bărbaților. Nu au oprit-o nici oamenii, nici greutățile întîmpinate. Ba mai mult, a fost ajutată de către cei care credeau și cred în libertatea omului de a alege singur calea pe care vrea să pășească.

Mai avem așadar, astăzi, nevoie de feminism în lumea liberă? Și de ce?

 

 

 

 

 

Dragoș Paul Aligică la Alternativa Dreaptă

Am avut privilegiul să asist, seara trecută, la întîlnirea organizată de oamenii adunați în jurul Alternativei Drepte cu Profesorul Paul Dragoș Aligică. Mulțumiri invitatului pentru cîteva ore de normalitate a dialogului, de întrebări și răspunsuri inteligente, pentru o veritabilă seară a intelectualității inalte, autentice, românești și nu numai. Mulțumesc și celor care au făcut ca această întîlnire să aibă loc în condiții foarte bune, de dreapta aș spune. O casă veche, mobilă la fel, un aer de boemă intelectuală central-europeană a anilor premergători celui De-al Doilea Război Mondial. Poate și din cauza discuțiilor, de prezența inevitabilă a Germaniei în setul de întrebări-răspunsuri care ne-a încîntat mintea.

Personal, aș putea fi supărată pe participanți. La întrebarea mea: avem două proiecte de țară, Intermarium și Unirea cu Republica Moldova, crede Dragoș Aligică că am putea folosi momentul pentru a ne reîntregi țara? – s-a auzit brusc un murmur de dezaprobare, condimentat excesiv și neplăcut cu ”dar de ce?”, ”pe noi nu ne întreabă nimeni?” și restul de întrebări devenite meme sovietice, dacă sovieticii ar avea umor. Ceeea ce mă face să mă gîndesc că ori sînt oameni care nu știu, ori care nu înțeleg importanța și dimensiunea faptului, ori cel mai rău, și știu, și înțeleg, dar nu vor.

Asta înseamnă că Blogary are de scris în continuare pe această temă pe care eu refuz pur și simplu să o las stîngii. Care stînga actuală, cred că vă dați seama, are un singur lucru de făcut: să vă convingă deplin, avînd în vedere predipoziția, că Unirea nu ne interesează. Pot aduce, la nevoie, și așa zisele argumente X, Y și Z, toate de natură să perpetueze raptul incredibil aproape de care au fost în stare, la momentul respectiv, Germania și Rusia bolșevică, URSS, puteri rapace, tiranice și discreționare.

Acestea fiind zise, notez spusele invitatului, din această dimineață, și vă invit să urmăriți, cei care nu ați putut fi prezenți seara trecută, și să revedeți, cei prezenți, o întîlnire de-a dreptul ”scabroasă”, cum s-a grăbit cineva să o numească înainte măcar să aibă loc. Mulțumiri domnilor Ioan Stanomir, Cristian Pătrășconiu, Marian Zulean și Cătălin Avramescu, care au împărtășit alături de noi bucuria întîlnirii cu un important coleg intelectual al domniilor lor.

Dragoș Paul Aligică:

Reinnoite multumiri organizatorilor evenimentului de ieri si sincera si profunda mea gratitudine pentru caldura si generozitatea celor care si-au rupt cateva ore intr-o seara a unei zile de saptamana de iulie pentru a participa la acest experiment in dialog public cat si pentru cei care nu au putut participa dar au scris exprimandu-si aprecierea lor, sau pur si simplu s-au aratat interesati de eveniment.

Am fost miscat de cuvintele frumose si generoase care mi-au fost adresate cu acest prilej. Nu stiu daca le merit, nu stiu daca ma voi ridica la inaltimea de a le onora vreodata dar stiu un lucru: Este in privilegiu sa am cititori ca dv.

Aici este una dintre inregistrarile facute evenimentului:

https://www.facebook.com/AlternativaDreaptaRo/videos/831812883649682/?hc_location=ufi

Si mai jos (mai sus, cel mai sus – nota mea, Florina Neghină) este o fotografie pentru care il creditez pe prietenul meu Catalin Avramescu, cel care dealtfel m-a si ajutat de cateva ori, raspunzand in locul meu unor intrebari pe care -nestiind cum sa raspund- i le-am aruncat in brate. Am incercat sa fac manevra asta si cu Marian Zulean, Ioan Stanomir si Cristian Patrasconiu. Dar nu mi-a mers. Cand va veni randul lor sa intre in arena acestui dialog, am sa am grija sa nu uit cele intamplate si cine si cum.

 

Unul iese, alta intră

Ieri, după efectuarea a aproape 3 ani din cei 10 primiți în instanță, Dan Voiculescu a fost eliberat condiționat. Cel atît de cunoscut de societatea românească drept Felix sau ”dom profesor” și mai mult implicat în bunul ei mers decît ne-am fi dorit, e liber. Poate și datorită celor 11 cărți, parcă, scrise în scurtul timp petrecut cu ochii închiși, după cum declara ieri.

Cum și obstrucția chirugicală de care era suspectat, în fața unui asemenea om, devine dintr-o urgență chirurgicală ceva din care îți revii miraculos, Voiculescu, același cu problemele cu Securitatea, același cu verișoara dată tot ea în judecată, poate apărea pe picioare, declarînd că ”Nu există nici un prejudiciu în dosarul ICA”. Concluzie la care, cumva asemănător, a ajuns și instanța:

În ceea ce priveşte neacoperirea despăgubirilor, judecătorii susţin că acesta nu este un criteriu legal de evaluare a comportamentului din detenţie. –Mediafax

Iar dacă recuperarea prejudiciului nu este condiție pentru eliberarea din închisoare, o altă instanță a concluzionat, paradoxal, că inexistența lui este motiv de condamnare cu executare.

În cazul Bica:

„Contrar celor reţinute în actul de sesizare a instanţei, Înalta Curte constată, în baza materialului probator administrat în faza urmăririi penale şi a cercetării judecătoreşti, că activitatea infracţională nu a fost circumscrisă vreunui folos bănesc care să fie obţinut de inculpata Bica Alina Mihaela”, arată magistraţii în motivarea deciziei.

În ce a constat activitatea infracțională a Alinei Bica puteți citi integral aici: Motivarea Instanței Supreme: Alina Bica l-ar fi scos ”basma curată” pe Horia Simu nu pe bani, ci pe ochi frumoși, chiar dacă nici nu-l cunoștea.   Unde puteți vedea cîmpul tactic în toată splendoarea hidoșeniei manifestate.

În ce îl privește pe fostul președinte Băsescu, nu va fi nici cum anunță și știm de mult că își dorește Voiculescu, nici cum, ca să vedeți, gînd la gînd, scrie și hăul de potențial.

Justiția este plină de viermi

Ne întrebăm adesea de ce o mare masă electorală nu este interesată de bunul mers al justiției, ca atare cîștigă ai lor, și nu neprihăniții noștri. Ne întrebăm, cînd ne trece entuziasmul ”mamă, ce frumoși și deștepți și creativi sîntem”, de ce nu e toată țara ca noi. Dăm vina pe ai lor, ca fiind niște ființe condamnate la asistență socială, fără gîndire autonomă și fără voință. Fără voința de a se manifesta sonor la proteste.

Disprețuim sincer această parte de electorat, dar culmea, o parte din comentatorii politici trăiește de pe urma ei și nimic mai mult. Îi disprețuiește și-i învinovățește pentru starea actuală a lucrurilor în țară. Sînt ”proștii” neanimați de înălțătorul strigăt de luptă ”DNA să vină să vă ia!”. Norma de la care nu concepem să ne abatem sîntem noi. Nu contează ce-ai făcut pînă acum în politică sau viață, dacă sari cu noi la protest ești bun, ești de-al nostru.

Ne scapă nepermis din vedere că acești oameni considerați responsabili de starea țării, prin votul lor, poate au avut sau chiar au de a face cu justiția. Și că în justiția aceea reală, aceea netransmisă la televizor, este atîta corupție cîtă nu ne închipuim. Că sînt oameni care au pierdut pe mîna acelei justiții cum au pierdut pe vremea comuniștilor. Sau care au pierdut a doua oară acum. În justiția pentru care ne batem noi cu cărămida în piept.

Cînd vom avea curiozitatea măcar să aflăm ce înseamnă justiție pentru cei mai mulți dintre noi, poate ne vom vedea lungul nasului necorupt și vom înțelege de ce nu sînt alături de noi. Să le dăm dreptate ar fi deja prea mult.

Bogdan Glăvan este profesor universitar de economie și director al Centrului de Economie Politică și Afaceri „Murray Rothbard” din cadrul Universității Româno-Americane din București. Mai multe găsiți aici.

Zilele trecute, el scrie:

Justiția este precum spitalele: plină de viermi. Am oprit la piața de pe DN1 la Potigrafu, să cumpăr roșii de la o veche cunoștință. Mi-a povestit că era să leșine zilele trecute când a aflat că a pierdut în instanță o casă în Snagov soțul ei fiind moștenitor legitim. Am ascultat cu tristețe cum îmi relata manevrele care se fac în justiție, cu citații care nu mai ajung niciodată la destinatar, cu fel și fel de inginerii și abuzuri. Îmi descria un sistem corupt până la os, cu criminali gulere albe care fabrică acte de proprietate. Cu avocați care își vând clienții. Biata femeie cultiva cu legume împreună cu soțul, ambii pensionari, un teren de 5000 de metri, face zacuscă și tot soiul de dulcețuri pe care le vinde mai apoi în soare la marginea drumului.

Când aud de reformă în justiție îmi vine să emigrez. Nu există reformă în justiție, nu s-a făcut reformă nici măcar câtă reformă s-a făcut în educație în timpul lui Daniel Funeriu.

USR. Altfel de politică = 0 politică

A trecut mai bine de jumătate de an de la alegerile parlamentare și, la umbra nefăcutelor și incompetenței partidului de guvernămînt se ascund nefăcutele și incompetența partidelor de opoziție. Ale USR, astăzi. Și mîine, și-n vecii vecilor, amin, din cîte se văd. 

Anunțul achiziționării de către România a rachetelor Patriot americane, un mesaj în primul rînd de încredere din partea partenerilor noștri americani, al căror Departament de Stat a aprobat tranzacția, și o garanție din partea noastră, pe care o depunem că nu vom defecta nici acum, nici peste 10, nici peste 20 de ani, este moment de răbufniri sincere de prostie și inadecvare cel puțin din partea USR.

Într-un așa zis partid în care și în numele cui nu știi cine vorbește, președintele demisionar, ori cineva, nu contează cine, nici dacă în nume propriu sau în numele patidului, ieri a apărut declarația deputatului Dohotaru, cel care a mîncat la propriu din gunoaie, referitoare la rachetele Patriot.

Nu dați banii pe prostii, luați spitale la copii! Spitalele au devenit, profitînd de lipsurile sistemului de sănătate românesc, cele mai dorite lucruri pe lumea asta de către oricine vrea să iasă în evidență ca bun, grijuliu, bun de ales, bun în general. Sîntem ca o națiune bolnavă care țipă după ajutor. Incapabilă să și-l ofere singură, strigă să-i fie dat.

Asta a fost și povestea USR, o bucată de națiune, înspăimîntată și care așteaptă să-i fie dat ceva, de la hrana zilnică la partid de votat, i-a promovat. Și i-a promovat ca pe cei care cu adevărat fac politică altfel, neimaginîndu-și că nu fac deloc politică.

Pentru că exact asta înseamnă tot ce fac oamenii ăștia de cînd au ajuns în parlament. Nimic concret. Nu votează pentru că nu are rost, fiind puțini, zic ei. vedeți captura de mai jos. Nu au sau nu vor să aibă poziții publice clare, tranșante și susținute prin vot asupra problemelor țării aflate în discuție publică astăzi, acum, la timpul prezent, nu cînd le va conveni lor.

Dormitul în parlament, mîncatul din gunoaie ca exemplu personal, apariția la poză cu plăcuțe, chiar și în contextul scandalului provocat de ordonanța 13, nu sînt acțiuni politice. Sînt cel mult și cu multă îngăduință acțiuni militante, acțiuni ong-iste, acțiuni pentru care oamenii aceștia nu trebuie să fie plătiți ca parlamentari.

Dar sînt. Și vor mai fi încă 3 ani și jumătate. În care nu știm ce idei crețe mai pot promova. Pentru că politic am văzut, ne-am convins, fac două referendumuri interne, apoi al treilea care să hotărască care e valabil, după care anunță că partidul nu se pronunță pe tema în discuție. De parcă temele sînt alese după cheful lor.

Revenind la ultima chestiune, achiziția de rachete Patriot. Este nu numai utilă, este absolut necesară. Aflată la granița cu marele imperiu roșu de la răsărit și confruntată permanent cu setea lui de expansiune, apărarea cu cele mai bune mijloace devine vitală. Ne-au prins destule conflicte cu chiloții în vine, e momentul să fim pregătiți pentru orice.

Dacă deputatul USR crede că spitalele ne-ar fi de mai mare folos, ori orice altceva, nu face decît să adopte retorica rusă, cea în care numai ei au voie să se înarmeze, restul lumii să-și vadă de viață. Dacă deputatul USR crede că e indicat să stăm sănătoși tun, carne de tun la hotare, e problema lui și a celor care l-au ales.

Dar nimic nu ne poate pe noi să luăm în considerare părerea unui mîncător din gunoaie, căruia au ajuns să-i dea dreptate putiniștii nației. Totul, în schimb, ne face să ne apărăm cum putem mai bine de un potențial invadator, permanent ațintit asupra acestei zone, lacom, hulpav în a-și însuși ceea ce nu a fost al lui niciodată. 

Pînă cînd USR va reuși să se salveze sau nu singură, să notăm că această grupare nu este partid, după toate teoriile politice. USR este o organizație de resurse umane care a găsit posibilitatea să plaseze în niște funcții, cu niște salarii foarte bine plătite, niște oameni în nevoie. Salarii plătite din banii noștri, da. Adică să ne ia de proști.

 

(Foto: captura 2, Soțietatea țivilă, Facebook)

 

Sînt eu pesedistă pe cît este ea ‘de-a noastră’

Știu ce-am spus acum două zile și nu am de gînd să revin decît pentru mici precizări. 

Nu scriu pentru că îmi face plăcere, dimpotrivă. M-ar bucura să nu am eu dreptate și să funcționeze justiția decît așa. Dar:

După Mazăre – 4 ani cu suspendare la un prejudiciu de 114 milioane euro, procuror care uită să facă recurs, în alt dosar, astăzi apare asta. 

Parchetul General a clasat dosarul in care Ponta era suspectat de evaziune fiscala (disjuns de DNA astă primăvară).

1) Nu vad nimic în bula mea anticoruptă de Facebook despre subiect. Cum nu văd nimic din ce nu se potrivește clusterului cu care sînt obișnuiți oamenii. 

2) Atunci zic eu. Propun să nu mai spună la bilanț ce și cum numai alea bune, ci invers, astea. Ca să nu fiu a dracului și să zic sa le dea pe partide, PSD si ALDE curate ca lacrima, la alelalte găsim ceva, un pix, lipiciul de la afișe, o pasăre moartă, ceva trebuie să existe, că doar știm.

3) DNA să vină să vă ia / Dacă ziceți altcumva.

Știu, nu are importanță că a scăpat Mazăre și poate să-și continue petrecerile regești pe vase de croazieră, în Madagascar și unde mai vrea suflețelul lui. I se va da EI și pentru el. 

Așa se întîmplă de fiecare dată cînd renunțați la principii și susțineți oameni. Pentru că nu este om mai răsărit în politică, justiție, administrație pe care să nu-l fi văzut președinte. Pentru care să garantați fără să știți nimic concret despre el. Și despre care să nu spuneți ”Lasă, e bun/bună, e de-al/de-a nostru/noastră”. Un criteriu auxiliar de apreciere a cuiva (este apropiat de, se cunosc de x ani etc) a devenit criteriul principal, dincolo de care nu există nici cea mai măruntă critică. 

Pentru că luați de bun ce vi se spune sau ce citiți, pentru că nu vă exersați bunul simț, pentru că luați de literă de lege ce spune unul și altul, fără să chestionați vorbele, dacă nu și persoana. Și pentru că, în ultimă instanță, scăpați din vedere că orice om poate greși. 

Pentru că știați voi că ăl bătrîn vorbește aiureli, după ce că a mai și furat (”lasă, că știți voi”, normal, de ce să așteptăm dovezi?!) și îi iau eu apărarea ca apucata cînd spuneam că mai are dreptate cînd spune că s-au schimbat multe de pe vremea lui și pînă azi. 

Aveți dreptate, totul e perfect în justiție. Numai că eu sînt pesedistă cum e ea ”a noastră”. 

Singura soluție pentru diminuarea corupției este statul minimal. Cînd nu mai ai de unde fura, tentația dispare, nu mai ai și gata, nu mai furi. E chiar atît de simplu.

Cînd veți ajunge la concluzia de mai sus, știți unde mă găsiți. Tot aici, da. 

 

 

 

 

Noi vs noi

Facebook mi-a amintit zilele trecute, prin aplicația ”On this day”, că acum 5 ani apăream cu cîteva fraze în Frankfurter Allgemeine Zeitung, ediția de duminică. Atunci l-am cunoscut pe Karl-Peter Schwarz, ziaristul occidental care a notat ce-am spus și de care, de atunci, mă leagă o prietenie frumoasă. 

Tot atunci am aflat pentru prima dată că sînt considerată, de către oameni care nu înțelegeau prea bine ce se întîmplă, pesedistă. 

Ce se întîmplă acum privind situația DNA reflectată în opinia publică (aka presă și societate așa zis civilă) nu are absolut nimic de-a face cu justiția. Cei care, după vorbe, ar apăra-o cu piepturile goale pe șefa instituției sînt din două categorii: lașii și disperații. 

Și așa am ajuns oameni în toată firea, care sigur vrem același lucru, să ne certăm ca chiorii. Mai jalnici decît noi poate fi cineva?! Foarte serios. Timp în care puterea se consolidează făcînd cele mai nefăcute din țara asta.
Bravo nouă, ce să zic?!?

Și pentru ce? Pentru justiție în nici un caz. Refuz să cred că pentru ceva atît de vag poți jigni oameni pe care pînă mai ieri îi considerai prieteni. Refuz să cred că poți scrie sau rosti vorbe de care să-ți fie rușine curînd. Refuz să-mi pierd prietenii, aceia încă zdraveni la cap, chiar și pentru DNA.

Pentru că de fapt, toată povestea nu este despre DNA. 

Asocierea unei persoane pînă la identificarea ei cu o instituție este mai nocivă decît oricui celor care o sprijină. Cum pot fi  oameni considerați cu mințile acasă să spună că e verificată, cum o pot considera ”a noastră”? 

De cînd justiția este a cuiva, aparține cuiva? De cînd avem monopol pe justiție? De cînd cea mai mică îndoială numai la adresa, repet, persoanei aflate temporar prin natura funcției în fruntea unui departament te transformă într-un monstru care ține ”cu ei”? 

Asta este justiția, echivalarea numelor de persoane cu numele instituțiilor? Asta numiți voi justiție? 

De cînd vedeți așa lucrurile? Nu vi se pare că greșiți profund? 

Justiția nu e nimănui, nici a mea, nici a ta, nici a ultimului pesedist de pe hartă. Nu poate, nu are voie să fie a cuiva. Este justiție și punct. Mai mult, de cînd susținem un om aflat la conducerea unei instituții precum procuratura? De ce pe acesta și nu altul? 

Pentru că este cel mai bun, îmi veți răspunde. Cel mai bun din cîți, cel mai bun prin ce? 

Luați și voi ca mine marile dosare de corupție instrumentate în anii ăștia și veți vedea: nici măcar unul din cele admise în instanță nu este de pe vremea asta, a celei mult slăvite. Nici unul în afară de cel al Elenei Udrea. Asta era deci, o urîți atît de groaznic pe femeia aceea încît asta vă întunecă judecata?

De ce? V-a făcut personal ceva rău, ați avut de-a face cu ea? Sau ați intrat pe nebăgate de seamă în corul celor revoltați de pantofii și poșetele purtate? Celor sufocați de indignare și care trebuie să se răcorească și ei cumva? 

Dar nu, nici asta nu pot să cred. Nu aveți apetitul bolnav pentru răzbunare, și aveți prea mult sînge încît să vă pese ce scrieți.

Și atunci ce? De ce? 

De groază. Vă e groază că acum, pe vremea psd, cine să poată numi pe altcineva în locul ei decît ei? Și așa ceva este de neconceput! Așa ceva depășește capacitatea voastră de reacție corectă, așa ceva vă dă peste cap tot sistemul de valori, toată rațiunea se topește în groaza asta. Cum să numească EI pe altcineva în locul ei? Locul acela al ei, se știe, dat pe viață prin ucaz, stabilit pe vecie. Nouă, celor frumoși și deștepți. 

Vreți să amînați momentul acela cît se poate de mult. Refuzați să îl conștientizați, refuzați să luați în considerare argumente, dovezi, orice este împotriva scutului pe care vi l-ați creat din DNA, aka Luluța. Sînteți direct interesați în menținerea ei pentru psihicul vostru. Dacă nu al vostru personal, pentru o rudă, prieten, cineva la care țineți tot se găsește. 

Dar ce lecție dăm celor tineri cu ocazia asta? Ne plîngem constant de lipsa de cultură civică, de lipsa de interes, de lipsuri nenumărate în ce-i privește pe cei cruzi, dar noi ce îi învățăm? Că un om poate fi susținut împotriva evidenței, fără dovezi și fără argumente, cu orice chip, numai pentru că ni se pare nouă că e în regulă? 

De ce ne-ar crede? Pentru că ne pansăm durerile în văzul tuturor, uitînd de logică, de bun simț și obiectivitate, atîta cîtă poate fi? Că nu argumentăm în nici un fel, nici nu am avea cum, alegerile pe care le facem? Că totul e ‘Hai ai nostri!’, in care ‘ai noștri’ sînt, ocazional, alegeri bazate pe emoție și nu pe rațiune? Că sîntem X, Y sau Z?

Și atunci care mai e diferența între noi și ei?

Am să iau o pauză de la comentat știri din justiție, numai pentru niște oameni  pe care îi respect prea mult ca să intru în bătălii sterile cu ei. În bătălii care nici măcar nu sînt ale lor sau ale noastre. În clinciuri verbale pe care cu siguranță le-am regreta mai tîrziu. Poate prea tîrziu. 

Așa că eu ies acum din jocul ăsta aproape bolnav, pînă nu-mi va părea rău și pînă nu voi ajunge la punctul din care nici o punte de comunicare nu mai poate fi salvată. 

Fac eu pasul înapoi. Eu, care nu voi ezita să solicit scuze dacă se va dovedi că nu am avut dreptate. Nu e sfîrșitul lumii, chiar dacă unora așa vi se pare.

 

 

 

Fiecare are locul lui sub soare. Unii mai la umbră.

 ‘On ne peut pas lutter contre le terrorisme sans action résolue contre le réchauffement climatique.’

Această zicere de o gravitate psihiatrică serioasă va rămîne în analele istoriei ca fiind contemporană cu noi. Ca fiind susținută de noi, dacă ne gîndim cît ne-am dorit ca Franța să-l aleagă pe jupiterianul, aflarăm de curînd, președinte pentru următorii ani. 

Matteo Renzi, premierul italian, declară că trebuie oprit fluxul absolut necontrolat de migranți, pentru că, zice el, Italia nu mai poate face față numărului atît de mare care a invadat-o de trei ani. Pentru a nu fi cumva calificat drept neom, propune imediat și să devenim solidari și să-i luăm noi. 

Și noi ce să facem cu ei? Noi, ceilalți europeni. Ce poți face în fața hoardelor de bărbați needucați, nespălați (la propriu) și purtători ai celei mai vechi și mai constante așa zis credințe, care omoară cu metodă și cu calcul oameni, din secolul al VII-lea și pînă astăzi, nedînd nici cel mai mic semn de modernizare? Cum poți să aduci Evul Mediu în modernitate fără să iei în calcul posibilitatea ca primul să distrugă tot ceea ce ai realizat tu, om, pînă acum? 

Poți. Pentru că sîntem conduși, la nivel european, de o colecție de afecțiuni psihiatrice cum nu am mai avut în istoria omenirii, așa frumos și elegant s-au grupat.

Ocazie cu care prin asta vom și rămîne celebri în istorie. Am fost contemporani cu ei și totuși le-am supraviețuit. Întregi la cap!

Nu e puțin lucru. Nu e deloc puțin. A reuși să-ți păstrezi intact instinctul de conservare și a dori să nu se nenorocească sau chiar sfîrșească lumea cu demenții ăștia e chiar lucru mare. Nu credeți? Uitați-vă în jur. Așa, acum e clar, sper.

Va rămîne în sarcina generațiilor următoare să stabilească ce și cum cu aceste boli psihiatrice colective, gradul de contagiune, dezvoltarea individuală, anamneză și tratament. Acum nu e clar nici dacă așa s-a nimerit să fie toți, într-o oră lipsită de orice lumină a umanității, ori dacă s-au aliniat planetele, galaxiile, ceva factori favorizanți. Ori dacă e, pur și simplu, degenerescență. Absența instinctului de conservare sau operarea lui selectivă poate indica și asta. 

Orice ar fi – și totul trebuie luat în calcul – noi trebuie să ne luptăm cu ei și să le rezistăm, jupiterieni sau alte lighioane ale pămîntului. Ăsta este războiul nostru, unul pe sănătate mintală sau pe tot DSM-ul, ultima ediție.