Post Category → Comentariu Politic

Cetatenii de mina a doua, in viziunea PSD, PNL si PC

PSD, PNL şi PC au stat doar cîteva minute la Cotroceni, scandalizate că la consultări a fost invitat şi grupul independenţilor. Ceea ce uită PSD, PNL şi PC e că şi parlamentarii indepedenţi, ca şi pesediştii şi peneliştii,  reprezintă tot cetăţenii români, de care, fie vorba între noi, au fost aleşi. Ce mai uită PSD, PNL şi PC este că parlamentarul îşi reprezintă în primul rînd alegătorii şi abia în al doilea rînd conducerea de partid. Alegătorii care sînt reprezentaţi de parlamentarii independenţi nu sînt cetăţeni de mîna a doua. Au acelaşi drept de a fi reprezentaţi ca şi cei care l-au ales pe Crin Antonescu.

Parlamentarii independenţi au nu numai dreptul de a participa la consultările vîzînd reforma constituţională ci şi obligaţia de a-şi reprezenta alegătorii la aceste consultări. Oricum, n-ar fi prima oară cînd PSD, PNL şi PC decid că o parte dintre cetăţenii români sînt cetăţeni de mîna a doua sau chiar non-cetăţeni: după ce i-au împroşcat cu căcat pe cetăţenii români din diaspora (verbal, pe gură, nu la propriu) au decis că alegătorii care au votat pentru parlamentul unicameral sînt nişte idioţi care nu ştiu ce votează (mă rog, acelaşi lucru l-au declarat şi despre votanţii lui Băsescu).

PS. Crin Antonescu nu poate argumenta că independenţii şi-au pierdut dreptul moral (constituţional nici nu poate fi vorba) de a-şi reprezenta alegătorii în momentul în care au părăsit partidele sub culoarea cărora au candidat atîta timp cît el însuşi are o mare problemă: majoritatea alegătorilor din colegiul în care a candidat el l-au ales pe Ionuţ Popescu.

UPDATE 16:29. Ca să fiu mai explicit vis-a-vis de Crin Antonescu. Singurul argument împotriva independenţilor e următorul: alegătorii l-au votat pe X de la partidul B şi se poate spune că au fost înşelaţi cînd X a părăsit partidul. Ei bine, şi alegătorii din colegiul în care a candidat Crin Antonescu au fost înşelaţi în momentul în care în Parlament nu a ajuns cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi (Ionuţ Popescu) ci candidatul clasat pe locul 2 (Crin Antonescu). Dacă în cazul independenţilor, alegătorii au votat un om îmbrăcat în roşu sau galben şi s-au trezit că acesta şi-a schimbat haina între timp, în cazul lui Crin Antonescu alegătorii au votat un om îmbrăcat cu o haină portocalie şi s-au trezit cu un alt om îmbrăcat în galben. Adică, s-a schimbat şi omul şi culoarea, nu numai culoarea, ca în cazul independenţilor. Deci, cu ce e mai legitim ca parlamentar Crin Antonescu decît independenţii?

Cateva cuvinte despre victorie

Am citit aseară, înainte de a adormi, că viaţa noastră e o consecinţă a cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Această lectură cadrează unei întâmplări al cărei erou a fost Mircea Geoană, pe care îl urmărisem la televizor cu câteva mărturisiri. A spus că e ‘mâhnit’ şi ‘frustrat’, iar chipul său, de pradă hăituită, trăda în acele circumstanţe rostirea autentică. Asta m-a bucurat, pentru că îmi place să cred că recunoaşterea e cea dintâi treaptă a revenirii.

Întâmplarea cuprinde şi un episod al zilei în care câţiva PDL-işti imberbi au anunţat că vor să-l suspende pe Geoană de la şefia Senatului. Argumentat tâmp şi cu gesturi pubere, demersul îi poate aduce deservicii chiar preşedintelui Traian Băsescu. Nu pentru că ar alimenta speculaţiile privind boala, ci pentru că abia acum ar da un sens ruşinos victoriei obţinute la limită.

Să mă explic:

Oricât s-ar spune că politica e în afara moralei comune, e tot nedemn să calci în picioare adversarul aflat deja la pământ. Gestul nu certifică victoria. O mânjeşte. Odată ajuns în scaun, raporturile de confirmare ale puterii sunt eminamente cu mulţimea, nu cu adversarul. A lovi cu bastonul peste picioare, cum ordonă tovarăşul Oprea, nu e o virtute. E un semn de neputinţă şi disperare. PDL-ul ar avea câteva minţi luminate ca să capteze sensul acesta, din păcate cei care ies în faţă sunt tot nişte căţelandri.

Dacă Mircea Geoană e încă al doilea om în stat poate că totuşi i se cuvine. Nu vreau să trec deloc între paranteze faptul că a obţinut câteva milioane de voturi. Sigur că la final învingătorul ia totul, dar el trebuie să ştie să stea pe scaun cu demnitate.

Căci răzbunarea nu înnobilează, te face meschin în faţa adversarului şi mai ales a celor care ţi-au aplaudat victoria.

Salonul independentilor s-a mai procopsit cu un pacient de lux

Cristian Diaconescu a cedat nervos sau psihic, de bunăvoie sau în urma unui șantaj, al cărui scop real a fost acela de a fi scos din PSD și internat într-o rezervă de lux, pusă deoparte pentru marile caractere ale clasei politice. Iată o telenovelă care are toate ingredientele iraționalului, pentru a fi românească și de stânga. O snoavă care îl are protagonist pe un domn lingav, cu privire tulbure, capabil de viraje bruște, ca în stările maniaco-depresive, care în urmă cu cinci zile candida pentru funcția supremă în PSD, ca pe ultima sută de metri să renunțe la candidatură în favoarea lui Mircea Geoană, care a fost urmărit și șantajat zice-se, pentru a-i da voturile fostului său șef suprem, ca apoi să găsească resurse s-o taie spre zări mai limpezi. Nimic nu a fost și nu poate fi limpede când vine vorba despre Cristian Diaconescu. Amintiți-vă episodul din 2008, când a candidat parcă împotriva propriei sale voințe, la demnitatea de primar general. Deși candida, Diaconescu le-a spus clar bucureștenilor că nu-și dorește să fie primar. S-a agățat cu glas plângăcios și cu aceeași privire tulbure, de propriile sale cuvinte, ca de fustele mamei, jucând stângaci rolul ambasadorului unui stat de pe o altă planetă, îmbrăcat în șpilhozăni albi, care încearcă să se joace cu o lopățică de infanterie, în rahat de câine. Azi repetă cu lux de amănunte delirul din 2008: candidează împins de la spate de un irațional șantaj, își declină candidatura, militează pentru unitate, ca la scurtă vreme să dezerteze. Mie îmi ajunge Stolojan, ca să știu precis că gesturile lui Diaconescu nu ascund nimic, decât o vizibilă suferință pe care și-o tratează în ambulatoriu. Cine este dispus să-și piardă vremea cu decriptarea agendei ascunse a unui pacient scăpat dintr-un balamuc mare, care caută liniștea unui mic ospiciu, n-are decât. PSD n-a pierdut nimic odată cu dispariția lui Diaconescu, care pleacă spre nicăieri, de niciunde.

Crin Antonescu si-a schimbat parul

Efectele congresului PSD se arată la tot pasul. Luni de dimineață, Crin Antonescu a apărut în bătaia camerelor de luat vederi cu un păr nou. Unul într-o nuanță roșcată, ușor diferită față de cea cu care ne-a obișnuit în perioada alegerilor prezidențiale, obținută probabil din Wellaton Red Specials de la Wella, care nu i se potrivește de nicio culoare cu temperamentul și personalitatea. Noul său look are categoric legătură cu apariția unui rival temut pe eșichierul politic, Victor Ponta, pe care, inconștient, Crin încearcă să-l intimideze. Din păcate, nuanța îi scoate în evidență oboseala pielii, extrem de accentuată în zona ochilor, unde liderul PNL are riduri mărunte în labă de gâscă, ceea ce îi dă un aer bătrânicios, epuizat și profund neserios. Combinată cu pieptănătura nefericită, ceva între pensulă rară și mătură roasă, noua sa înfățișare este puțin spus catastrofală. Dacă ar fi să fac o remarcă prietenoasă, Crin Antonescu parcă taie bilete la intrarea în bordelul politicii românești, ca o codoașă bătrână, iar dacă i-aș fi dușman adevărat, l-aș sfătui să meargă la stilist, să se tundă mai bine zero. Vechea problemă a vedetelor noastre politice sau din showbiz este că nu au consilieri de imagine. Dacă tot i-e rușiune să-și poarte părul alb, ca de altfel și lui Traian Băsescu sau lui Petre Roman, lui Crin Antonescu i s-ar potrivi mai degrabă o nuanță de blond închis, asemănătoare cu culoarea naturală a părului său, obținută dintr-un Wella Safira Precious Jewels. Oare ce ravagii va mai produce victoria lui Ponta?

Meritocratia viciata a domnilor Blaga si Voicu

Dintre miile de nedreptăți strigătoare la cer și samavolnicii dintre cele mai grotești pe care ne-a fost dat să le digerăm în ultima duzină de ani, poate cea mai imorală, mai nesățioasă și mai viciată dintre toate, este legea rentei de revoluționar. Lege care a eternizat ieșirea în stradă în merit imprescriptibil, iar pe fericiții ei privilegiați, în posesori de legitimații gratuite pe mijloacele de transport și în proprietari de terenuri. Lege care îi exceptează de la plata taxelor și impozitelor, le permite să traficheze influența până la ușa cabinetului președintelui, îi cinstește la parastasele naționale și îi introduce în Parlament sau în Guvern, pe listele destinate special unor eroi în viu.

Astăzi, luptătorii remarcați în revoluție au tras linie și cer statului restanțe în cuantum de 400 de milioane de euro. Meritocrația lor s-a transformat în agresiune împotriva celorlalți. Pânda lor nerușinată, în care au țintit bugetul, a descris arcul voltaic al saltului la beregată. Problema morală nu este a atât a lumpenilor care și-au falsificat diplomele de revoluționari, 10.000 la număr după ultimele evaluări, pentru a beneficia de avantajele legilor nerușinării, cât a aleșilor. Gestiunea morală este a domnilor Vasile Blaga, Verestoy Attila, Toni Greblă, Ion Vasile, Cătălin Voicu și Radu Berceanu, care au beneficiat de Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989.

La revoluție, Blaga era directorul cu stadii de perfecționare la CEPECA, al unei uzine mecanice din orașul Dr. Petru Groza, iar Cătălin Voicu era ofițer. Singurul merit al lui Blaga, care și-a petrecut revoluția acasă, este că după fuga lui Ceaușescu a făcut o plimbare până la primărie, unde a văzut la televizor că se înființează  organizațiile locale ale FSN. Pentru meritele sale deosebite, de “revoluționar remarcat”, a beneficiat  de un teren intravilan în Oradea, pe care l-a restituit statului abia în 2006. Cât despre Cătălin Voicu, meritul său pentru care a fost exceptat ani de zile de la plata impozitelor, a fost acela că după ce în calitate de ofițer l-a sprijinit pe dictator până în ultima clipă, unitatea sa ca și celelalte forțe militare represive, au primit ordin să se retragă în cazărmi.

Doar rănile sau moartea pot justifica participarea la o revoluție și așa discutabilă, câtă vreme ce nu se cunoaște nici acum identitatea agresorului din decembrie’89. Beneficiarii unei legi viciate, pentru folosul unei liote și mai alterate, au scormonit în trecutul lor după orice element relevant, amintire înălțătoare și exemplu pilduitor, pentru a se despărți prin onoruri și avantaje, de masa spectatorilor revoluției, rămași acasă la televizor. Cei care n-au cules nici măcar o zgârietură de pe câmpul de luptă al confruntării cu morile de vânt ale extratereștrilor, continuă să ne rănească moral, pretinzând recunoștința nației, după 20 de ani de înșelăciune patentată. Recunoștință evaluată la 400 de milioane de euro în vremuri de criză lucie.

Scurta istorie a esecului

A reuşit o performanţă de neegalat în istorie. Nici cei mai inventivi strategi ai politicii n-ar fi fost capabili să închipuie vreo întâmplare care să poată nărui atât de mult într-un timp atât de scurt.

Când lumea întreagă i se aşternuse la picioare, a ratat funcţia supremă la o… adiere de vânt. Când fondatorul partidului a continuat să-l susţină public, în ciuda oricăror îndoieli personale, l-a constrâns să renunţe până şi la onoare… În fine, când oameni care-au creat istoria şi renumele partidului se înscriau în cursa pentru reformare, a avut grijă să-i fenteze şi a lăsat partidul fără identitate. Nu mai ştim ce este acum PSD-ul. Dar Mircea Geoană e, fără doar şi poate, un tip de neegalat. Cazul devine istoric, consecinţele, de nemăsurat.

Doar câteva luni i-au fost necesare acestui om ca să distrugă totul. Şi puterea, şi partidul, şi simbolul politic Ion Iliescu. În ciuda invocatei etici de bulevard a lui Marian Vanghelie, vorbele acelea ne-arată că nici măcar vagabondul, cum s-a autodefinit, nu mai pune preţ pe omul Mircea Geoană. A fi batjocorit public de cel pe care-l ironizează o lume-ntreagă e umilinţa supremă. Mai puţin de-atât nu există.

În acest moment, nu are nicio importanţă dacă Mircea Geoană câştigă alegerile pe bune, prin fraudă, ori pentru că-şi mai face aliaţi în partid. A compromis totul. Şi ideea de lider, şi pe cea de reformă, cu atât mai mult ideea de social democraţie. I-a rămas o singură competenţă, s-o recunoaştem: aceea de a nu rata ocaziile unor noi rateuri.

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că Mircea Geoană nu are ca om niciun fel de calităţi. Poate fi, după cum îl recomandă CV-ul oficial, un bun inginer constructor, un extraordinar şef de brigadă, un diplomat foarte fotogenic, chiar. Dar nu un om politic. În spaţiul public, îi lipseşte fundamental capacitatea de a discerne esenţialul. Ion Iliescu n-a fost vreun filosof când l-a caracterizat. A fost doar foarte sincer. Ceilalţi i-au reproşat şi că nu ştie să piardă. Dar, mie îmi pare mai mult decât atât.

Pentru binele personal, public şi de partid, e obligatoriu ca Mircea Geoană să fie ajutat să se retragă. Căci e de preferat să nu fii remarcat deloc de istorie, decât să fii consemnat ca un eşec.

Lui Crin Antonescu i se spune „Dictatorul”

În spatele scenei liberale, spiritele se încaieră pentru a-și păstra pozițiile actuale. Șansele lui Ludovic Orban de a-l înlocui pe Crin Antonescu, care o ia razna pe zi ce trece, sunt infime. De partea lui Orban s-au situat mai puțin de jumătate din delegațiile organizațiilor județene. Deja lui Antonescu i se spune Dictatorul. Problema este că a început să ia foarte în serios patronimul și mai ales comportamentul tizului său politic, mareșalul Ion Antonescu, care a instaurat dictatura militară, după cea carlistă, între 1940-1944. Dacă își va păstra poziția după alegerile interne din martie, este de așteptat ca liderul PNL să se dispenseze repede de serviciile persoanelor care îl sprijină, cum ar fi, de pildă, vicepreședintele Dan Radu Rușanu sau primarul Bacăului, Romeo Stavarache. “Dictatorul” se va folosi de ei, așa cum s-a sprijinit și pe Orban, în alegerile prezidențiale, după care îi va marginaliza, preferând să-și formeze o camarilă din oameni slabi, fără nume, poziții și personalitate, care să nu emită pretenții, după formula clasică a dictatorilor de partid. Programul cu care se prezintă Antonescu în alegerile din martie, conține o singură propoziție: distrugerea PD-L. Acest comandament sună la fel ca “Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

De ce l-a salutat Basescu in engleza pe premierul Moldovei?

Pe 27 ianuarie, în prima zi a vizitei oficiale efectuată în Republica Moldova, Traian Băsescu s-a întâlnit printre alții și cu premierul Vladimir Filat. Asistența a rămas foarte uimită când președintele român l-a salutat în engleză pe premierul moldav. Vladimir Filat i-a răspuns la salut în română, lui Traian Băsescu. Cunoscătorii știu că Băsescu nu face nimic întâmplător și, că prin acest “dezacord lingvistic” i-a transmis lui Filat un anumit mesaj. Dacă vorbea rusa, probabil că l-ar fi salutat pe Filat în rusește. Semnificația mesajului este: “Nu ești de-al nostru. Ești un stranier”. Vladimir Filat a făcut armata la trupele de grăniceri ale fostei URSS, în orașul Sevastopol din Peninsula Crimeea, în perioada 1988-1989. Arma grănicerilor era integrată în componența KGB.

Conform opiniei lui Iurie Roșca, fost viceprim-ministru în cabinetul  Zenaidei Greceanîi și actual lider al Partidului Popular Creștin Democrat, Filat a fost racolat de KGB în tipul executării stagiului militar: “Tânărul Filat a fost trimis la o școală a KGB, aflată în preajma Moscovei, care pregătea agenți secreți și selecta cadre pentru instituțiile de învățământ superior ale principalului serviciu secret al URSS. (…) Aflarea în Armata Sovietică între 5 mai 1987 și 15 august 1989 reprezintă în mod cert o etapă fundamentală care a determinat traiectoria ulterioară a vieții lui Filat”, a declarat Iurie Roșca.

Filat a studiat după 1989 dreptul la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În timpul studenției, pe numele său vor fi deschise mai multe dosare pentru contrabandă cu țigări și evaziune fiscală, în cazul “Țigareta-Moldova”. La dosar vor fi atașate stenogramele convorbirilor telefonice interceptate de SRI, conform mandatului 00492/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă. Filat făcea se pare, obiectul supravegherii Diviziunii Contraspionaj a SRI, din momentul intrării pe teritoriul României, pentru suspiciunea că ar putea fi agent KGB. De fapt, monitorizarea sa de către SRI a dus la descoperirea legăturilor sale cu crima organizată. Când Băsescu l-a salutat în engleză pe 27 ianuarie, i-a transmis semnalul că știe ce hram poartă.

In tara asta numai circulatia sangelui mai merge cat de cat

La primul fulg de zăpadă, România ridică neputincioasă mâinile deasupra capului și se predă stihiilor naturii. Dacă am aduna numărul de ore al trenurilor întârziate, ne-ar da săptămâni și luni, care se fac ani, de-a lungul unui mandat legislativ. Circulația feroviară a fost sabotată de întreaga clasă politică, de toate partidele și de toate doctrinele. Este un sabotaj transpartinic, o conspirație suprapartinică de stânga și de dreapta contra circulației feroviare. Politicienii urăsc trenul visceral. Pesemne că e o chestie freudiană, care vine din ura de clasă a copiilor țăranilor săraci, ajunși parlamentari bogați, îndreptată împotriva odraslelor burgheziei, care se jucau ca nesimțiții cu trenulețul, fără să le pese de suferința sărăcanilor. În ciuda tuturor opreliștilor, rămân un fan al călătoriei cu trenul. Calculez distanța dintre orașele mari în timpul guvernării democrat-liberale, o compar cu timpii făcuți în timpul guvernării liberale și a celei social-democrate și trag concluziile de rigoare: viteza de deplasare a scăzut de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere.

Anul trecut prin vară am făcut șase ore cu rapidul de la Brașov la București. În șase ore și un pic am zburat de la Milano la New Delhi. În octombrie trecut, am făcut 15 ore de la București la Sighetul Marmației. În 14 ore am zburat de la Paris la Buenos Aires și de acolo, după o pauză, am mai făcut o oră până în Santiago de Chile. Înainte de 1989, puteai să alergi spre litoral cu aproape 150 de kilometri pe oră. În 1990, viteza maximă a ajuns la 120 de kilometri pe oră, iar azi trenurile se târăsc spre Constanța cu maximum 80 de kilometri. Asta, în condițiile în care în 1938, britanicii au stabilit recordul mondial de viteză, de 203 km/h, cu o locomotivă cu aburi. În ritmul ăsta, România se va decupla complet de la sistemul căilor ferate europene. Îl înștiințez pe Radu Berceanu că rețeaua feroviară este o pânză de păianjen făcută ferfeniță, în care s-au prins ca muștele care n-o să mai zboare nicăieri vreodată, toate proiectele privind circulația normală a trenurilor. Problema nu este viteza, ci siguranța. Una la mână, siguranța căilor ferate, și doi, siguranța că în fruntea căilor ferate nu o să ajungă un nou Necolaiciuc, care să fugă cu banii SNCFR în lume.

Uneori se mai întâmplă și câte o minune, când unii oameni politici au visuri sau fantezii feroviare pe care le fișez cu febrilitate. Anul trecut în februarie, ministrul de Externe în exercițiu, Cristian Diaconescu, și-a exhibat un vis de copil sărac, care n-a primit niciodată de ziua lui un trenuleț. L-a transformat în fantezie publică, cu un tren de mare viteză. Unul care să ruleze cu 250 de kilometri pe oră. Am apreciat îndrăzneala de Icar a șefului diplomației. N-am înțeles însă, de ce competențele lui
s-au intersectat cu cele ale colegului său de la transporturi, fostul și actualul Radu Berceanu. N-am putut să-mi dau decât o singură explicație: trenul social-democrat se ambiționează să devanseze trenul democrat-liberal. Dacă lucrurile ar sta așa în practică, nici n-ar fi încă atât de rău. Visul lui Cristian Diaconescu a încolțit când șeful centralei din Modrogan s-a întâlnit cu omologul său francez Bernard Kouchner. Firește că în Orașul luminilor ți se poate întâmpla să-ți fileze o lampă. Lui Cristian Diaconescu nu i-a filat tare, dar i s-a întâmplat totuși, în clipa în care s-a apucat să le explice întreprinzătorilor francezi, cât de mișto ar fi construirea unei linii de mare viteză, care să lege Parisul de Constanța, prin Viena și București. Sunt convins că asistența l-a privit cu înțelegere diplomatică și milă frățească. Urechile francezilor au auzit multe la viața lor. Inclusiv că românii vor să facă un tren de 250 km/h, care ar costa peste 10 miliarde de euro. La un an de la acea întâmplare aproape neverosimilă, mi-a căzut, în sfârșit, fisa: 250 km/h era viteza trenului prins de Cristian Diaconescu, pentru adjudecarea președinției PSD.

Cornel Ivanciuc

Cultura testelor generale

Eram în ultima clasă de şcoală generală şi făceam echipă cu băiatul doamnei de la librărie în competiţia celor mai bune şcoli din oraş. George era un puşti sclipitor, cu o memorie colosală, de elefant, şi ager ca o felină. Ştia tot. Ştia orice. Tipul acela de copil căruia profilul îţi arată un savant în miniatură. Era atât de iscusit, încât în oraş s-a creat special pentru el postul de primar… al copiilor. A fost, de altfel, şi cel care a salvat competiţia, înlăturând ezitările noastre la întrebările de cultură generală, din categoria: ‘Care-i capitala Honduras? Când a fost publicat Luceafărul? Care-i cel mai mic stat din lume? În ce ţară a avut loc bătălia de la Waterloo? Cine a scris Marile speranţe? Ce distanţă e de la Pământ la Lună?… etc., samd. Pentru o corectă desfăşurare a concursului, ni se dăduse şi o bibliografie al cărei titlu de căpătâi era o cărţulie cu teste de cultură generală. Am fost încurajaţi s-o mâncăm pe pâine şi, dacă ni se părea imposibil, să stăm cu burta pe ea. Nu mai ştiu de câte ori am citit-o, mi-aduc însă aminte că unele răspunsuri îmi erau imposibil de asimilat. La vârsta aceea, îmi era totuna dacă Ionel Teodoreanu se născuse în 1897 sau câţiva ani mai târziu, cam cât ar fi un drum de la Pământ la Lună, dacă Vaticanul e mai mic decât Lichtenstein sau viceversa. George, însă, avea lumea la degetul mic! Cu el am zdrobit definitiv şcoala 9! La final, camarazii învinşi ne-au strâns mâinile, cu frunţile plecate!… Am plecat de acolo cu un tricou, pe care, de dragul participării mele la competiţia Excelsior, mama îl mai păstrează, cred, şi astăzi în şifonier. Eu mai păstrez doar amintirea acestui copil cu memoria lui fabuloasă!

Adevăratele mele întâlniri culturale s-au produs, însă, în anii de liceu şi ele au avut un îndrumător de excepţie, în persoana doamnei Daniela Plăiaşu, de la Colegiul Unirea Focşani. Omul acesta ne-a intimidat teribil la început pentru că ne-a pus în faţa unui exerciţiu de libertate nemaiîncercat până atunci. La prima oră de română ne-a cerut să contiuăm într-o compoziţie cum vrem noi ideea de debut a Metamorfozei lui Kafka. Acela a fost semnalul, aveam să pricepem mai târziu, că eram liberi să alegem, pe tărâmul acesta al culturii, cine vrem să fim. Nu să alegem, ci să NE alegem, deci. O altă instanţă de libertate totală au fost orele de literatură universală. Nu ni se preda nimic. Stupoare! Noi eram profesori!?! Ana a predat Brecht, Paul ne-a vorbit despre Dickens. Mie mi-a plăcut teatrul şi m-am oprit la clasici, aşa că l-am predat pe Corneille. Citeam acasă un autor recomandat de manual, apoi veneam în faţa clasei pentru a împărtăşi colegilor viziunile. Era un schimb de idei, nu o competiţie. O astfel de metodă ne-a deschis pasiunea de a descoperi şi alte lucruri şi, cu cât aflam mai mult, cu atît creştea în noi dorinţa de a ne bucura de mai multe.

Eu port cu mine această bucurie a libertăţii ori de câte ori călătoresc, citesc sau mă documentez pentru meseria mea. Nu mă mai măsor cu alţii în câte cărţi am citit şi câte nu, ce capitale ştiu pe dinafară şi între ce ani a condus Diocletian… Mă măsor doar cu mine. Cu ceilalţi, doar împărtăşesc. Mă bucur să aflu oameni de la care pot învăţa, care-mi recomandă cărţi, oameni şi locuri care mi se potrivesc.

George nu s-a făcut profesor de cultură generală şi nici nu a ajuns expert al concursurilor de gen. Dar sunt convinsă că dacă ne-am mai întâlni azi, am avea să împărtăşim valori comune ale lumii în care am evoluat diferit. Pentru că asta cred că înseamnă, de fapt, cultură generală: întregul univers al cunoaşterii mele care mă ajută să mă bucur cât mai frumos şi mai plin de oamenii pe care îi înâlnesc şi de lumile pe care le descopăr.

Am scris aceste rânduri ca o expresie a curiozităţii înainte întâlnirii de mâine cu Andrei Pleşu, la conferinţa cu tema La ce (mai) e bună cultura? În aşteptarea răspunsurilor sale, vă invit să încercaţi, ca şi mine, acelaşi exerciţiu…