După ce domnul Ciutacu mi-a urat un sincer tempulamea, m-am gîndit să mă înscriu în Ordinul Cavalerilor Tempulieri. Nu ştiţi, se dă examen sau se intră pe baza diplomei de bac?
Dupa perioada napoleoniana si primele doua restauratii (cele a Burbonilor) despartite intre ele de 100 de zile ale revenirii lui Napoleon Bonaparte, se intampla ceea ce se intampla de obicei cand un sistem mai vechi revine si incearca diminuarea avantajelor cetatenesti obtinute de regimul pe care l-a schimbat. Din fericire pentru cetatenii Frantei si pentru istoria politica a Europei, monarhia absoluta franceza va fi ingradita de „Carta din 1814”. Carta din 1814 aliaza o serie de idei moderate ale revolutiei franceze cu elemente moderate ale traditiei monarhice.
Personal cred ca aceast mix de monarhism, ingradit de o legislatie restrictiva, combinat cu ideile moderate ale revolutiei franceze, creaza pentru prima data in istoria continentala un centru politic de dreapta pe care il putem numi monarhist-conservator. Acest model il vom revedea evoluand dupa revolutiile de la 1848 si va fi implementat de Napoleon al III-lea in Franta si cu un succes mai mic de A.I. Cuza in Principatele Unite care formau Romania. Din nefericire pentru el, A.I.Cuza nu a invatat lectiile istoriei apropiate vremurilor lui si a esuat exact cum au esuat Burbonii francezi dupa a doua restauratie.
Ludovic al XVIII-lea, la fel ca A.I.Cuza, a inceput prin acceptarea numeroaselor reforme legale, administrative si economice ale perioadei anterioare, lucru care i-a sporit popularitatea. În continuare însa politica de revenire la situatia de dinaintea revolutiei din 1789 a dus la pierderea sustinerii populare, in special in randurile micii burghezii. Ludovic al XVIII-lea revine pe tron dupa infrangerea definitiva a lui Napoleon Bonaparte pe 8 iulie 1815 si va domni pana la moartea sa in 1824. Fratele lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea devine rege al Frantei si va domni pana la izbucnirea revolutiei din 1830. De ce aceast lung expozeu istoric? Simplu, pentru a analiza fenomenul numit TRANZITIE.
Din punct de vedere politic, parlamentul francez a fost dominat de doua factiuni: ultra-regalistii si liberalii, respectiv ultra-conservatorii ce doreau revenirea regimului absolutist si progresistii, care doreau o monarhie constitutionala care sa le asigure drepturile castigate dupa revolutia din 1789 . Din cauza represiunii sustinatorilor revolutiei si ai lui Napoleon, opozitia a fost practic inexistenta. Adica, intr-un fel, ceea ce s-a intamplat in aceasta perioada de restauratie (pastrand proportiile istorice) este exact ceea ce s-a intamplat in Romania dupa ’89, cu singura diferenta, „ultrasii” francezi au fost ultra-conservatori si ai nostri au fost cripto-comunisti.
Prima faza a „Tranzitiei” la francezi se va termina cu sfârsitul restauratiei produs de revolutia din 1830. In perioada de 15 ani intre 1815 si 1830 s-a maturizat o generatie care apucase sperantele revolutionare si a trait intr-o perioada de reactiune crescanda, bazata pe furt si imbogatiri frauduloase, paralele cu pauperizarea micii burghezii.
Carol al X-lea încearca sa impuna o serie de masuri conservatoare. Acest lucru, coroborat cu înrautatirea situatiei sociale cauzata de Revolutia industriala, a dus la izbucnirea unor miscari de protest cunoscute sub numele de revolutia din 1830 sau cele trei zile glorioase, între 27 si 29 iulie 1830. Carol al X-lea este nevoit sa abdice si toti mosternitorii lui directi sunt respinsi de parlament. Dupa o perioada de negocieri intense si disensiuni între republicani si liberali monarhisti, Ludovic-Filip este numit rege, ceea ce reprezinta începutul perioadei cunoscuta sub numele de Monarhia din Iulie (Monarchie de Juillet). Regimul lui Ludovic-Filip, supranumit si „cetateanul rege” a fost o monarhie constitutionala, care a luat nastere dupa Revolutia din iulie în 1830 si a supravietuit pîna la Revolutia de la 1848.
Sunt sigur ca dnei profesor Zoe Petre nu i-ar place comparatia istorica, dar putem gasi multe elemente in caracterul guvernarii franceze in acesta perioada cu perioada in care „Milica” Constantinescu a „domnit” peste romani.
Regimul a fost foarte agitat, spectrul politic fiind împartit între loialisti – sustinatori ai fostului rege Carol al X-lea, republicani, bonapartisti si orelanisti – sustinatori ai lui Ludovic-Filip, intr-un cuvant multe partide, multe fractiuni si multe intrigi, exact ca pe timpul lui Constantinescu. Ludovic-Filip a fost un om slab, nehotarat si cu putine aptitudini politice, a luat hotarari dezastruoase din punct de vedere politic si economic si pana la urma a fost invins de…sistem, va aminteste ceva?
Modificarile sociale care s-au produs in aceasta perioada au dus la aparitia unei mari mase de saraci, ceea ce a fost una din cauzele revolutiei de la 1848 ce a dus la caderea regimului. Interesant ca in aceasta perioada s-au intamplat exact aceleasi lucruri care s-au intamplat in Romania lui Constantinescu. O migratie masiva spre noile colonii franceze (Nord Africa) si destramarea vechilor bresle, care au arucat pe strada mase de oameni lipsiti de munca, saraciti si fara viitor.
Asadar, acest demers politico-istoric a fost facut pentru a demonstra fenomenul politico-social pe care noi l-am numit tranzitie. O perioada de tranzitie a existat peste tot, in perioadele de rasturnari si restaurari ale unor regimuri diferite. Dimensiunile acestui fenomen au fost dependente de eficienta formarii unei noi clase politice. La francezi a mers mai repede pentru ca a existat un fond intelectual (o elita) si o clasa mic-burgheza (pe care noi o numim astazi clasa mijlocie). In modernitatea post ’89, in unele tari cum ar fi Polonia, Cehia si Ungaria au existat elemente intelectuale care s-au pastrat in diaspora (dupa ’56 in Ungaria sau ’68 in Cehia) plus dizidenta activa, locala. In Romania aceste elemente nu au existat, partidele fiind infiltrate de fosti activisti comunisti sau colaboratori ai securitatii. Vezi cazurile Ionescu-Quintus, Mona Musca, Mihail Lupoi, Silvian Ionescu si multi altii, mai cunoscuti sau mai putin pe prim plan. Pentru o analiza mai detaliata puteti accesa articolul „Problematica unei drepte romanesti contemporane„
Astfel, Zeus a hotărît înfiinţarea a două companii naţionale de energie, Electra şi fratele ei, Oreste, care va fi nevoit să se retragă din show-biz.
Nota redacţiei Madame Blogary: Acesta este primul articol publicat de noul nostru colaborator. Din cauza teleportorului, nu a nimerit platforma intergalactică WordPress, dar am recuperat noi articolul de pe orbită, pentru că am fost mai vigilenţi ca Hrebenciuc. Deşi s-ar putea să mai fi publicat cîteva, dar să se fi pierdut prin pulberea cosmică.
Şi o dată cu ea, speranţele a cinci milioane de români, a sute şi mii de intelectuali şi jurnalişti, a cîtorva moguli şi a sute de mii de pesedişti şi penelişti. Jumătate de Românie, în frunte cu minţile cele mai luminate de lămpaşul pesedist, primele lui SOV şi ura pentru Băsescu, a pariat viitorul României pe Mircea Geoană, omul celor 25 000 de euro pe cap de repatriat, preşedintele care a ţopăit decît o seară, victima tuşului mov de pe buletinele de vot şi a atentatelor energetice puse la cale de Băsescu, Aliodor şi vrăjitoarele lui Dan Diaconescu. Jumătate de Românie, cu intelectualii, criniştii şi yupişii ei cu tot, era să ne fută cinci sau zece ani din viaţă dînd soarta României pe mîinile unor imbecili.
În seara confruntării finale mi s-a făcut frică, văzînd pe cine sîntem pe cale să alegem preşedinte pentru următorii cinci ani. Dacă aş fi ştiut că în acele momente favoritul bunului simţ vede monstruos cu ochiul triunghiular din frunte, că în forul interior al fiinţei lui prezidenţiabile dă din mîini să alunge spiritele răutăcioase, energiile negative şi poltărgaiştii deghizaţi în cameramani, frica s-ar fi transformat în groază. Fiindcă aici nu mai vorbim doar despre prostie sau ridicol. Dacă pentru Geoană şi eminenţele cenuşii ale campaniei sale, Viorel Hrebenciuc şi Mihaela „Draga mea, hai să ţopăim, ca să nu ne fixeze raza”, cauzele înfrîngerii electorale se rezumă la două cravate mov, incantaţiile lui Sever „Rază Ucigaşă” Voinescu şi telekinezăriile parasociologului Sebastian Lăzăroiu, nici nu vreau să mă gîndesc care ar fi fost cauzele crizei economice în viziunea Preşedintelui României, Mircea Geoană. Sau soluţiile. Mă rog, poţiunile.
„A ajuns euro la 5 lei? Nu-i nimic. Isărescule, ia-ţi chiloţii pe dos! Vasilescule, ia şi tu chiloţii lui Isărescu, tot pe dos! Exporturile scad pe o pantă descendentă, Bănicioiule? Păi şi ce mai aştepţi? Ce te uiţi aşa ca bou’ la mine? Ia-l pe Buşoi şi faceţi o spirală pozitiv-ascendentă! Un grup de pensionari protestează la guvern că n-au mai mîncat de trei săptămîni? E bine, ar trebui să fie capabili să leviteze. Hrebe, zi-le să bată din aripi şi am rezolvat şi problema transportului în comun.”
Ştiam că vor digera greu victoria lui Băsescu, dar nu mă aşteptam să li se rupă filmuleţul chiar în halul ăsta. Dar nu-i nimic, iluzia a murit dar nu se predă. Vor veni susţinătorii cu scuzele. Care, din jena de a recunoaşte pe ce au fost în stare să pună ştampila, se vor căuta de chakre.
Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.
La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.
– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.
O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.
În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?
(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)
De pe: athenian legacy » Politica Externa
Cel mai interesant şi cel mai controversat eveniment de pe scena europeană, din ultimii ani, prăbuşirea regimului comunist, a preoupat istoricii, care au abordat fenomenul în moduri diferite. Cei mai mulţi însă au realizat o abordare factologică, în timp ce alţii au încercat să gasească şi să explice cititorilor mecanismele ascunse, pe unele nereuşind sa le dovedească, accesul la informaţii fiind deocamdată destul de dificil.
În anul 1988 au loc noi alegeri în Statele Unite ale Americii castigate de vice-presedintele George Bush care atrasese de partea sa un număr mare de simpatizanţi. Cel mai important lucru realizat de acesta a fost pastrarea legaturilor cu omologul său rus cu care avusese multe intâlniri de pe timpul guvernarii lui Reagan si a întâlnirilor dintre aceştia. La preluarea puterii G Gush credea că Ronald Ragen i-a acordat prea multă atenţie lui Mihail Gorbaciov. Liderul de la Casa Alba era aproape sigur că va câstiga alegerile si tocmai de aceea din timp şi-a pregătit terenul pentru ceea ce va urma, lucru care s-a şi întâmplat. Cooperarea dintre cei doi va da rezultate şi acest lucru se va vedea în anul 1990 când se va încheia Razboiul Rece, precedat de unirea Germaniei şi destrămarea URSS evenimente care au dus la anumite shimbări in viata unor popoare si chiar a spaţiului european. Factorul principal care a determinat aceste schimbări a fost Mihail Gorbaciov care prin măsurile luate a deshis noi orizonturi spre o lume care se bucura de libertate şi linişte. Noul preşedinte a avut o dificultate în a întelege radicala shimbare care avusese loc în politica externă a Rusiei. De factură conservatoare, administraţia Bush nu vroia să ia în consideraţie multe dintre opiniile sale ferme despre Uniunea Sovietică, opinii care se dezintegrau în faţa propriilor lui ochi. Purtătorul de cuvânt al Casei Albe îl includea pe Gorbaciov ca fiind un „cowboy de dugheana“ , însă, ulterior, părerea lor s-a shimbat, mai ales în urma călătoriei lui Bush în Europa de Est şi de Vest, întreprinsă în iulie 1989. Se prevedea că întalnirea dintre ei era destul de importantă şi că urma a se întâmpla evenimente epocale. Gorbaciov remarca faptul că nu era în interesul Rusiei să contribuie la diminuarea rolului jucat de Statele Unite în lume. Acest lucru se explică prin faptul că politica externă a Uniunii Sovietice se putea îndeplinii numai cu ajutor primit din partea americană.
În urma multor întrevederi relaţia lor se va îmbunătaţi considerabil, ajungându-se la parteneriate economice ceea ce a demarat o rapidă economie de piaţă. O altă problemă cu care se mai confrunta acum Gorbaciov era aceea a legăturilor cu Germania, Ţările Baltice şi Europa de Est, care nu i-au creat probleme deosebite, deoarece a ştiut cum să le soluţioneze.
În nenumărate rânduri, Gorbaciov şi Şevardnadze au afirmat că URSS nu va folosi puterea armată pentru a împiedica popoarele din acea zonă pentru a-şi decide singuri soarta. Totodată, Gorbaciov spera să se menţină Tratatul de la Varşovia, iar ca o reacţie la acest lucru, Bush declara că atâta timp cât nu se recurge la folosirea forţei, Statele Unite nu au nicio intenţie de a împiedica acţiunea URSS în zona lor de interes.
La summit-ul de la Malta, din decembrie 1989, a declarat ireversibilitatea evoluţiei democratice a acestor ţări: „Fiecare popor are dreptul să-şi aleagă propriul destin, iar eu pot să-mi explic numai atitudinea mea personală: atât în URSS, cât şi în Europa de Est, aceste schimbări au fost pregatite de mersul înainte al istoriei însăşi. Ele sunt strâns legate de dorinţa populaţiei de a face aceste societaţi mai democratice, mai umane, şi de a ţine pasul cu lumea. Mă simt încurajat de acest lucru“ .
În ceea ce priveste arsenalele de arme nucleare, s-a convenit a se lucra la semnarea unui tratat, în 1990, care putea a fi pregtit pentru a fi semnat la următoarea întâlnire, ce urma să aibă loc la Washinghton, pe la jumătatea anului. Au existat nemultumiri, în sensul că Bush nu agrea livrările de arme făcute de sovietici în America de Sud şi nici atitudinea aliatului lor din zonă, Cuba.
La rândul său, Gorbaciov se va ţine de promisiune şi nu va mai aproviziona cu arme Nicaragua, dar, în schimb, în ceea ce priveşte Cuba propus o întâlnire directă între preşedintele Bush şi Fidel Castro, oferindu-se s-o intermedieze. Bush va avea o atitudine iritantă, privind cu dispreţ acestă idee, lucru care îl va deranja pe Gorbaciov.
Liderul american a dat de înteles că valorile occidentale îşi manifesta superioritatea şi că ar urma o prăbuşire a Rusiei.
Acordul de la Malta a însemnat un pas mic pentru relatiile ruso-americane.
De pe: Politeía
Anul 2008 l-am terminat cu marele cârnat al lui Sorin Oprescu. Primarul general al Capitalei, Sorin Oprescu, a primit la sfarsitul anului trecut din partea reprezentantului Guinness World Record certificatul noului record mondial la categoria “cel mai lung carnat afumat”. Intre timp, dl Oprescu a inteles ca nu a fost suficient pentru a deveni un candidat serios la presedintia Romaniei; om rational s-a resemnat si acum isi trateaza cu calmante pe fostii colegi de la PSD.
Anul 2009 il vom incheia cu doi crenvuşti scofâlciţi, cei doi fosti prezidentiabili, Crin Antonescu si Mircea Geoana. Orbit de orgoliu si dependent de Dinu Patriciu, Crin Antonescu pare a nu intelege nimic din luptele intestine care au inceput sa zguduie PSD. Crin Antonescu care si-a inceput campania prin “revolutia bunului-simţ” o sfarseste prin antirevolutia nesimţirii.
Mircea Geoana este un caz mult mai jalnic. Dupa ce a pierdut in toate instantele in care putea pierde, il numeste acum pe Crin Antonescu prim ministru:
“Am reconfirmat sustinerea noastra unui prim-ministru in persoana domnului Crin Antonescu, suntem dispusi sa-i asiguram o majoritate masiva. In jurul lui Crin Antonescu se poate degaja o majoritate PSD-PNL-UDMR si, la limita, chiar un guvern de larga concentrare nationala”
Geoana a devenit subiectul unor bancuri asemanatoare cu cele ale legendarului Bula. Din nefericire pentru el si pentru colegii sai de partid el este Bula. Deodata o legenda devine realitate. Geoana este Bula! Nimeni inca nu i-a spus lui Bula ca probabil foarte repede el nu va mai fi presedinte nici la PSD, ca “Marea Alianţa” nu mai exista si ca PDL poate sa-si treca guvernul in Parlament si fara ei. Bula nu stie ca la Cotroceni nu s-a schimbat locatarul si ca numai el numeste prim-ministri.
Asadar 2009 a inceput cu cârnat gigantic si se sfarseste cu doi crenvuşti scofâlciţi. Trist an, triste personaje!
De pe: Elena Robu
Primul grup de deputati comunisti se desprinde de PCRM, sar din corabia care sta sa se inece.
Cel putin doi dintre ei au dat dovada de curaj si au produs o surpriza pentru publicul larg. Este vorba despre prezentatoarea de la NIT, Ludmila Belcencova si fostul ministru al Administratiei Publice Locale, Valentin Guznac. Ce i-o fi determinat pe acestia sa paraseasca PCRM si sa nu se mai supuna liderului de temut Vladimir Voronin.
Analistii politici vorbesc mai mult despre curajul celor patru si mai putin despre tradare ca au plecat dintr-un partid care le-a asigurat confortul ani la rand. Imi amintesc cat de fericita era Belcencova la inceputul anului cand si-a ridicat carnetul de membru de partid. Si cat i-a mai lustruit imaginea liderului PCRM, Vladimir Voronin, in emisiunile pe care le modera, il sorbea din priviri! Oare se gandea pe atunci ca atat de curand va pleca din aceasta echipa?
In cateva saptamani vom asista si la alte scindari in interiorul PCRM, iar la grupul celor 4 ar putea sa mai adere si alti deputati comunisti, deranjati de atitudinea liderului lor, dar si a echipei care il influenteaza atat de mult.
Totusi, eu raman destul de sceptica fata de proiectul politic pe care urmeaza sa-l creeze Vladimir Turcan. Am impresia ca nu are carisma unui lider politic care sa se impuna pe esichierul politic din R. Moldova. Dar, vorba veche a lui Vasile Tarlev, vom trai si vom vedea!
Ar trebui să ni se moaie picioarele ca după un accident de mașină evitat în ultima secundă. Am fi nebuni să gonim în continuare ca și cum nimic nu s-ar fi întîmplat. Aproape orice șofer a trecut în viața lui printr-o situație limită, povestită apoi, cu gesturi largi și vocea ridicată, ca o faptă de vitejie. Vina e invariabil a dementului din camion, a bețivului din caruță, a căscatei de pe bicicletă, deși dacă ar fi fost să se întîmple nenorocirea, vinovățiile n-ar mai fi fost atît de clare.
Pe zi ce trece grozăvia numită „Geoană – președinte” se devoalează ca o prăpastie fără fund în fața căreia ne-am oprit la cîțiva milimetri. Ceața se ridică și privim, perplecși, neantul. Cum am ajuns ca 5 milioane de oameni să votăm un personaj cu intelect de școala primară și maturitatea emoțională a unui liceean? E adevărat, am scăpat, însă nu chiar totul ar trebui să devină anecdotă de șpriț. E adevărat, i-am ciuruit, însă dacă ne uităm în oglindă și noi sîntem cam plini de găuri și abia ne ținem pe picioare. Ar fi de preferat ca la următoarea victorie să celebrăm mai puțin însîngerați.
Cum a greșit Băsescu și staful lui? Trei ingrediente pentru un dezastru ratat:
1. Revolta de pe Bounty: Oboseala electoratului
De la început trebuie spus că nu de scandal a fost vorba. Vom privi cu atenție cum a reușit Iliescu să impună tema “scandalagiul” în partea a doua. Lumea n-a fost obosită de scandal ci de ritmul marșului. Băsescu are renume de om politic cu energia unui nebun: Doarme cîteva ore după un șpriț de o noapte și a doua zi dimineață e proaspăt de la prima oră; Aleargă prin toată țara săptămîni la rînd și are permanent aerul că e în concediu în timp ce cearcănele devorează fețele celor din staf; Nu puțini sînt cei din apropiere care au sucombat în fața ritmului prea ridicat. Cu asta nu ar trebui să avem vreo problemă, omul cere mult de la el și e obișnuit să ceară mult și de la cei care lucrează cu el. Poporul e însă altă chestiune.
Poate că niciodată nu au fost mai nimerite metaforele marinărești ca în acest caz: Băsescu conduce un vas într-o traversare a Atlanticului. Drumul e greu, furtuni multe, mîncare proastă, șobolani mulți. La capăt e America, țara libertății și a șansei egale, iar cînd s-a îmbarcat echipajul avea moralul ridicat și speranțe mari. Majoritatea vroiau să scape de mizeria de acasă și și-au asumat, fără multe iluzii, un drum dificil și riscant. Căpitanul e determinat și popular numai că are un defect: cere prea mult de la marinari, la fel de mult ca de la ofițeri. După o furtună teribilă nu lasă oamenii să chefuiască, îi pune să spele puntea. După o lună de pesmeți cu apă nu-i lasă să-și facă de cap la prima escală, îi aleargă să care apă, se grăbește să ajungă la destinație. Îi ceartă pe cei lenți, îi pedepsește public pe leneși și șmecheri. E corect însă excesiv. E ceva inuman în standardele pe care le impune. În scurt timp echipajul e obosit: „Ăsta ne bagă-n mormînt!”. Pe la colțuri încep șușotelile. Oamenii au nevoie de-o supapă pe care n-o găsesc. La urma urmei nu e vorba de marinari cu experiență, e o trupă pestriță care a trăit prin bodegi sau biblioteci. Cei care l-au votat pe Băsescu în 2004 nu aveau disciplina Legiunii Străine și moralul de pirați. Erau deja după ani de dezamăgiri, compromisuri și relativă mizerie. O masă de oameni obișnuiți, doar ceva mai sinceri cu ei înșiși și mai informați decît restul (votanții lui Adrian Năstase). Pentru ei ritmul în care merge Băsescu e prea mult. Morții lăsați pe drum în această lungă traversare spre reformă mobilizează (cine nu ține pasul – afară! Vezi cazul Pleșu) dar și seamănă sămînța revoltei: dacă urmez eu?
Din primul an de mandat, „ajutat” și de conjunctură, Băsescu impune agenda publică într-un ritm îndrăcit: anticipate, inundatii, biletul lui Tăriceanu, reforma justiției. Și a ținut-o așa cîțiva ani. Nimic de pe agenda lui nu era de ignorat, totul era urgent. Întrebarea e, nu cumva era mai eficace ca unele unele dintre ele să fie amînate? (E greu de explicat graba rupturii de Tăriceanu, de pildă) Poate poporul să-și păstreze moralul după 5 ani de războaie fără Saturnalii? Greu de crezut. Asta a înțeles destul de repede bătrînul edec, Iliescu. Care s-a hotarît încă de prin 2006 să adune toți nemuțumiții sub stindardul unei iluzorii odihne liniștite printr-un discurs care ar putea fi tradus așa: “De ce să lăsăm acest nebun să ne piardă în cursa lui nebună prin furtună? De ce să nu acostăm în insula de colo? E drept, nu e America, dar e liniște, găsim femei și mîncare. Nu e un viitor extraordinar, dar e unul comod și, mai ales, sigur! Să nu ne lăsăm pierduți de orgoliul acestui căpitan barbar!”
(va urma)
