Scurta istorie a esecului

A reuşit o performanţă de neegalat în istorie. Nici cei mai inventivi strategi ai politicii n-ar fi fost capabili să închipuie vreo întâmplare care să poată nărui atât de mult într-un timp atât de scurt.

Când lumea întreagă i se aşternuse la picioare, a ratat funcţia supremă la o… adiere de vânt. Când fondatorul partidului a continuat să-l susţină public, în ciuda oricăror îndoieli personale, l-a constrâns să renunţe până şi la onoare… În fine, când oameni care-au creat istoria şi renumele partidului se înscriau în cursa pentru reformare, a avut grijă să-i fenteze şi a lăsat partidul fără identitate. Nu mai ştim ce este acum PSD-ul. Dar Mircea Geoană e, fără doar şi poate, un tip de neegalat. Cazul devine istoric, consecinţele, de nemăsurat.

Doar câteva luni i-au fost necesare acestui om ca să distrugă totul. Şi puterea, şi partidul, şi simbolul politic Ion Iliescu. În ciuda invocatei etici de bulevard a lui Marian Vanghelie, vorbele acelea ne-arată că nici măcar vagabondul, cum s-a autodefinit, nu mai pune preţ pe omul Mircea Geoană. A fi batjocorit public de cel pe care-l ironizează o lume-ntreagă e umilinţa supremă. Mai puţin de-atât nu există.

În acest moment, nu are nicio importanţă dacă Mircea Geoană câştigă alegerile pe bune, prin fraudă, ori pentru că-şi mai face aliaţi în partid. A compromis totul. Şi ideea de lider, şi pe cea de reformă, cu atât mai mult ideea de social democraţie. I-a rămas o singură competenţă, s-o recunoaştem: aceea de a nu rata ocaziile unor noi rateuri.

N-aş vrea să se înţeleagă de aici că Mircea Geoană nu are ca om niciun fel de calităţi. Poate fi, după cum îl recomandă CV-ul oficial, un bun inginer constructor, un extraordinar şef de brigadă, un diplomat foarte fotogenic, chiar. Dar nu un om politic. În spaţiul public, îi lipseşte fundamental capacitatea de a discerne esenţialul. Ion Iliescu n-a fost vreun filosof când l-a caracterizat. A fost doar foarte sincer. Ceilalţi i-au reproşat şi că nu ştie să piardă. Dar, mie îmi pare mai mult decât atât.

Pentru binele personal, public şi de partid, e obligatoriu ca Mircea Geoană să fie ajutat să se retragă. Căci e de preferat să nu fii remarcat deloc de istorie, decât să fii consemnat ca un eşec.

Lui Crin Antonescu i se spune „Dictatorul”

În spatele scenei liberale, spiritele se încaieră pentru a-și păstra pozițiile actuale. Șansele lui Ludovic Orban de a-l înlocui pe Crin Antonescu, care o ia razna pe zi ce trece, sunt infime. De partea lui Orban s-au situat mai puțin de jumătate din delegațiile organizațiilor județene. Deja lui Antonescu i se spune Dictatorul. Problema este că a început să ia foarte în serios patronimul și mai ales comportamentul tizului său politic, mareșalul Ion Antonescu, care a instaurat dictatura militară, după cea carlistă, între 1940-1944. Dacă își va păstra poziția după alegerile interne din martie, este de așteptat ca liderul PNL să se dispenseze repede de serviciile persoanelor care îl sprijină, cum ar fi, de pildă, vicepreședintele Dan Radu Rușanu sau primarul Bacăului, Romeo Stavarache. “Dictatorul” se va folosi de ei, așa cum s-a sprijinit și pe Orban, în alegerile prezidențiale, după care îi va marginaliza, preferând să-și formeze o camarilă din oameni slabi, fără nume, poziții și personalitate, care să nu emită pretenții, după formula clasică a dictatorilor de partid. Programul cu care se prezintă Antonescu în alegerile din martie, conține o singură propoziție: distrugerea PD-L. Acest comandament sună la fel ca “Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

De ce l-a salutat Basescu in engleza pe premierul Moldovei?

Pe 27 ianuarie, în prima zi a vizitei oficiale efectuată în Republica Moldova, Traian Băsescu s-a întâlnit printre alții și cu premierul Vladimir Filat. Asistența a rămas foarte uimită când președintele român l-a salutat în engleză pe premierul moldav. Vladimir Filat i-a răspuns la salut în română, lui Traian Băsescu. Cunoscătorii știu că Băsescu nu face nimic întâmplător și, că prin acest “dezacord lingvistic” i-a transmis lui Filat un anumit mesaj. Dacă vorbea rusa, probabil că l-ar fi salutat pe Filat în rusește. Semnificația mesajului este: “Nu ești de-al nostru. Ești un stranier”. Vladimir Filat a făcut armata la trupele de grăniceri ale fostei URSS, în orașul Sevastopol din Peninsula Crimeea, în perioada 1988-1989. Arma grănicerilor era integrată în componența KGB.

Conform opiniei lui Iurie Roșca, fost viceprim-ministru în cabinetul Zenaidei Greceanîi și actual lider al Partidului Popular Creștin Democrat, Filat a fost racolat de KGB în tipul executării stagiului militar: “Tânărul Filat a fost trimis la o școală a KGB, aflată în preajma Moscovei, care pregătea agenți secreți și selecta cadre pentru instituțiile de învățământ superior ale principalului serviciu secret al URSS. (…) Aflarea în Armata Sovietică între 5 mai 1987 și 15 august 1989 reprezintă în mod cert o etapă fundamentală care a determinat traiectoria ulterioară a vieții lui Filat”, a declarat Iurie Roșca.

Filat a studiat după 1989 dreptul la Universitatea “Al. I. Cuza” din Iași. În timpul studenției, pe numele său vor fi deschise mai multe dosare pentru contrabandă cu țigări și evaziune fiscală, în cazul “Țigareta-Moldova”. La dosar vor fi atașate stenogramele convorbirilor telefonice interceptate de SRI, conform mandatului 00492/1998 al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă. Filat făcea se pare, obiectul supravegherii Diviziunii Contraspionaj a SRI, din momentul intrării pe teritoriul României, pentru suspiciunea că ar putea fi agent KGB. De fapt, monitorizarea sa de către SRI a dus la descoperirea legăturilor sale cu crima organizată. Când Băsescu l-a salutat în engleză pe 27 ianuarie, i-a transmis semnalul că știe ce hram poartă.

In tara asta numai circulatia sangelui mai merge cat de cat

La primul fulg de zăpadă, România ridică neputincioasă mâinile deasupra capului și se predă stihiilor naturii. Dacă am aduna numărul de ore al trenurilor întârziate, ne-ar da săptămâni și luni, care se fac ani, de-a lungul unui mandat legislativ. Circulația feroviară a fost sabotată de întreaga clasă politică, de toate partidele și de toate doctrinele. Este un sabotaj transpartinic, o conspirație suprapartinică de stânga și de dreapta contra circulației feroviare. Politicienii urăsc trenul visceral. Pesemne că e o chestie freudiană, care vine din ura de clasă a copiilor țăranilor săraci, ajunși parlamentari bogați, îndreptată împotriva odraslelor burgheziei, care se jucau ca nesimțiții cu trenulețul, fără să le pese de suferința sărăcanilor. În ciuda tuturor opreliștilor, rămân un fan al călătoriei cu trenul. Calculez distanța dintre orașele mari în timpul guvernării democrat-liberale, o compar cu timpii făcuți în timpul guvernării liberale și a celei social-democrate și trag concluziile de rigoare: viteza de deplasare a scăzut de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere.

Anul trecut prin vară am făcut șase ore cu rapidul de la Brașov la București. În șase ore și un pic am zburat de la Milano la New Delhi. În octombrie trecut, am făcut 15 ore de la București la Sighetul Marmației. În 14 ore am zburat de la Paris la Buenos Aires și de acolo, după o pauză, am mai făcut o oră până în Santiago de Chile. Înainte de 1989, puteai să alergi spre litoral cu aproape 150 de kilometri pe oră. În 1990, viteza maximă a ajuns la 120 de kilometri pe oră, iar azi trenurile se târăsc spre Constanța cu maximum 80 de kilometri. Asta, în condițiile în care în 1938, britanicii au stabilit recordul mondial de viteză, de 203 km/h, cu o locomotivă cu aburi. În ritmul ăsta, România se va decupla complet de la sistemul căilor ferate europene. Îl înștiințez pe Radu Berceanu că rețeaua feroviară este o pânză de păianjen făcută ferfeniță, în care s-au prins ca muștele care n-o să mai zboare nicăieri vreodată, toate proiectele privind circulația normală a trenurilor. Problema nu este viteza, ci siguranța. Una la mână, siguranța căilor ferate, și doi, siguranța că în fruntea căilor ferate nu o să ajungă un nou Necolaiciuc, care să fugă cu banii SNCFR în lume.

Uneori se mai întâmplă și câte o minune, când unii oameni politici au visuri sau fantezii feroviare pe care le fișez cu febrilitate. Anul trecut în februarie, ministrul de Externe în exercițiu, Cristian Diaconescu, și-a exhibat un vis de copil sărac, care n-a primit niciodată de ziua lui un trenuleț. L-a transformat în fantezie publică, cu un tren de mare viteză. Unul care să ruleze cu 250 de kilometri pe oră. Am apreciat îndrăzneala de Icar a șefului diplomației. N-am înțeles însă, de ce competențele lui
s-au intersectat cu cele ale colegului său de la transporturi, fostul și actualul Radu Berceanu. N-am putut să-mi dau decât o singură explicație: trenul social-democrat se ambiționează să devanseze trenul democrat-liberal. Dacă lucrurile ar sta așa în practică, nici n-ar fi încă atât de rău. Visul lui Cristian Diaconescu a încolțit când șeful centralei din Modrogan s-a întâlnit cu omologul său francez Bernard Kouchner. Firește că în Orașul luminilor ți se poate întâmpla să-ți fileze o lampă. Lui Cristian Diaconescu nu i-a filat tare, dar i s-a întâmplat totuși, în clipa în care s-a apucat să le explice întreprinzătorilor francezi, cât de mișto ar fi construirea unei linii de mare viteză, care să lege Parisul de Constanța, prin Viena și București. Sunt convins că asistența l-a privit cu înțelegere diplomatică și milă frățească. Urechile francezilor au auzit multe la viața lor. Inclusiv că românii vor să facă un tren de 250 km/h, care ar costa peste 10 miliarde de euro. La un an de la acea întâmplare aproape neverosimilă, mi-a căzut, în sfârșit, fisa: 250 km/h era viteza trenului prins de Cristian Diaconescu, pentru adjudecarea președinției PSD.

Cornel Ivanciuc

Cultura testelor generale

Eram în ultima clasă de şcoală generală şi făceam echipă cu băiatul doamnei de la librărie în competiţia celor mai bune şcoli din oraş. George era un puşti sclipitor, cu o memorie colosală, de elefant, şi ager ca o felină. Ştia tot. Ştia orice. Tipul acela de copil căruia profilul îţi arată un savant în miniatură. Era atât de iscusit, încât în oraş s-a creat special pentru el postul de primar… al copiilor. A fost, de altfel, şi cel care a salvat competiţia, înlăturând ezitările noastre la întrebările de cultură generală, din categoria: ‘Care-i capitala Honduras? Când a fost publicat Luceafărul? Care-i cel mai mic stat din lume? În ce ţară a avut loc bătălia de la Waterloo? Cine a scris Marile speranţe? Ce distanţă e de la Pământ la Lună?… etc., samd. Pentru o corectă desfăşurare a concursului, ni se dăduse şi o bibliografie al cărei titlu de căpătâi era o cărţulie cu teste de cultură generală. Am fost încurajaţi s-o mâncăm pe pâine şi, dacă ni se părea imposibil, să stăm cu burta pe ea. Nu mai ştiu de câte ori am citit-o, mi-aduc însă aminte că unele răspunsuri îmi erau imposibil de asimilat. La vârsta aceea, îmi era totuna dacă Ionel Teodoreanu se născuse în 1897 sau câţiva ani mai târziu, cam cât ar fi un drum de la Pământ la Lună, dacă Vaticanul e mai mic decât Lichtenstein sau viceversa. George, însă, avea lumea la degetul mic! Cu el am zdrobit definitiv şcoala 9! La final, camarazii învinşi ne-au strâns mâinile, cu frunţile plecate!… Am plecat de acolo cu un tricou, pe care, de dragul participării mele la competiţia Excelsior, mama îl mai păstrează, cred, şi astăzi în şifonier. Eu mai păstrez doar amintirea acestui copil cu memoria lui fabuloasă!

Adevăratele mele întâlniri culturale s-au produs, însă, în anii de liceu şi ele au avut un îndrumător de excepţie, în persoana doamnei Daniela Plăiaşu, de la Colegiul Unirea Focşani. Omul acesta ne-a intimidat teribil la început pentru că ne-a pus în faţa unui exerciţiu de libertate nemaiîncercat până atunci. La prima oră de română ne-a cerut să contiuăm într-o compoziţie cum vrem noi ideea de debut a Metamorfozei lui Kafka. Acela a fost semnalul, aveam să pricepem mai târziu, că eram liberi să alegem, pe tărâmul acesta al culturii, cine vrem să fim. Nu să alegem, ci să NE alegem, deci. O altă instanţă de libertate totală au fost orele de literatură universală. Nu ni se preda nimic. Stupoare! Noi eram profesori!?! Ana a predat Brecht, Paul ne-a vorbit despre Dickens. Mie mi-a plăcut teatrul şi m-am oprit la clasici, aşa că l-am predat pe Corneille. Citeam acasă un autor recomandat de manual, apoi veneam în faţa clasei pentru a împărtăşi colegilor viziunile. Era un schimb de idei, nu o competiţie. O astfel de metodă ne-a deschis pasiunea de a descoperi şi alte lucruri şi, cu cât aflam mai mult, cu atît creştea în noi dorinţa de a ne bucura de mai multe.

Eu port cu mine această bucurie a libertăţii ori de câte ori călătoresc, citesc sau mă documentez pentru meseria mea. Nu mă mai măsor cu alţii în câte cărţi am citit şi câte nu, ce capitale ştiu pe dinafară şi între ce ani a condus Diocletian… Mă măsor doar cu mine. Cu ceilalţi, doar împărtăşesc. Mă bucur să aflu oameni de la care pot învăţa, care-mi recomandă cărţi, oameni şi locuri care mi se potrivesc.

George nu s-a făcut profesor de cultură generală şi nici nu a ajuns expert al concursurilor de gen. Dar sunt convinsă că dacă ne-am mai întâlni azi, am avea să împărtăşim valori comune ale lumii în care am evoluat diferit. Pentru că asta cred că înseamnă, de fapt, cultură generală: întregul univers al cunoaşterii mele care mă ajută să mă bucur cât mai frumos şi mai plin de oamenii pe care îi înâlnesc şi de lumile pe care le descopăr.

Am scris aceste rânduri ca o expresie a curiozităţii înainte întâlnirii de mâine cu Andrei Pleşu, la conferinţa cu tema La ce (mai) e bună cultura? În aşteptarea răspunsurilor sale, vă invit să încercaţi, ca şi mine, acelaşi exerciţiu…

Posibile avantaje ale unui sistem antirachetă american

De aceasta data nu doresc sa discut despre nici un fel de chestiuni tactice sau strategice ale acestui sistem antirachetă american, ci sa propun cateva avantaje care pot fi obtinute dintr-o astfel de colaborare. Inainte de toate, trebuie sa mentionez un lucru important de stiut si care, din nefericire, nu a fost adus in discutie publica nici de mass-media si nici de forurile politice care se ocupa de acest gen de informatii.

Din nefericire, secretomania ceausista este inca parte din moravurile societatii romanesti si lipsa de transparenta este parte din aproape orice tranzactie pe care o are statul in zecile de proiecte pe care le deruleaza. Lipsa de transparenta si anexele secrete ale oricarui proiect sunt exact acele portite spre coruptia endemica de care sufera societatea noastra. Nimeni nu-si doreste discutii despre tehnologii secrete, amplasamente sau structuri militare, dar transparenta in simplele actiuni legate de negocierea economica si financiara este legitima si necesara. Proiecte de genul Bechtel si BAE (fregatele) nu-si mai au locul intr-o Romanie membra UE.

Despre acest proiect si altele care vor veni. Important de mentionat partenerilor nostri euro-atlantici si in special celor americani ca Romania nu inchiriaza numai terenuri de amplasare si accepta prezenta unor facilitati de aparare comuna ci este interesata de transferuri tehnologice si de productia locala a unor componente high-tech, necesare acestui proiect si cu participare activa in orice proiect militar care implementeaza tehnologii, care pot fi produse sau adaptate si in Romania. Cred ca in Romania sunt inca suficienti ingineri si profesionisti care pot asimila aceste tehnologii.

Cred ca industria militara a unei tari este un component important in sistemul de aparare nationala. Romania, din nefericire, si-a “consumat” mai toata industria mostenita de la Ceasca si nici nu cred ca astazi rentabilitatea productiei de AK-47 sau BTR, de origine ruseasca, este cea care ne va ajuta prea mult. Industria militara moderna este bazata pe softuri sau sisteme computerizate, pe electronica de inalta tehnologie si de elemente cu un grad de profit mult mai mare decat “fiarele” pe care le-am mentionat mai sus. Este important sa luam exemplu de la alte natiuni, care au facut-o inaintea noastra si si-au dezvoltat industrii high-tech de proeminenta mondiala. Coreea de sud, Taiwanul sau Israelul si-au dezvoltat industrii care produc astazi miliarde de dolari, industrii care la baza lor au proiecte tehnologice facute impreuna cu americanii. Cred ca a venit timpul sa deschidem si noi ochii si sa gandim putin mai departe de lungul nasului.

Cred ca avem cateva oportunitati de a negocia si de a primi cateva proiecte la care putem participa. Trebuie numai de cautat, citit, inteles si negociat. Dumnezeu da, dar nu pune in traista!

Un fleac, ne ciuruim

Dacă scutul e făcut împotriva ruşilor nu e bine, că se supără pe noi, dacă nu e făcut împotriva ruşilor, iar nu e bine, că n-am cîştigat nimic. Nu vă bucuraţi aiurea, americanii s-au înţeles cu ruşii peste capul nostru şi pe ruşi îi doare-n cur de scutul nostru şi întristaţi-vă, că scutul e făcut împotriva ruşilor şi n-o să mai vedem în vecii vecilor tezaurul şi o să primim gaz scump şi fraţii noştri de peste Prut vor fi atacaţi şi ocupaţi de Armata a XIV-a.

Poziţionarea scutului antirachetă pe teritoriul României este o bagatelă şi o catastrofă naţională în acelaşi timp. Este în acelaşi timp o miză minoră pentru ruşi şi americani şi degeaba se umflă Băsescu în pene şi o catastrofă naţională căci de aici va porni al treilea război mondial în care România va fi la mijloc. Cam asta ne spun criticii scutului: americanii construiesc un rahat de tutungerie pe teritoriul României şi asta va duce la izbucnirea celui de-al treilea război mondial.

Isteria anti-Băsescu s-a decis: minimalizăm evenimentul şi anunţăm sfîrşitul lumii.

Sistemul antirachetă si politica de apărare a României

De la inceputul conflictului Iugoslav, Romania a adoptat o politica de colaborare cu marile puteri occidentale, care a culminat cu alaturarea la alianta Nord-Atlantica (NATO). Romania a preferat si probabil continua un parteneriat special cu Statele Unite, vazand in acest parteneriat o strategie importanta in promovarea unor obiective politico-militare. Prima intrebare ar fi: se bucura Romania de avantajele cautate prin acest parteneriat sau nu? O a doua intrebare ar fi legata de necesitatea si de costurile acestui parteneriat privilegiat, cat si ce ne costa aceasta “extra-alianta”?

Inainte de a incerca sa raspund la cele doua intrebari, singurele relevante in cazul “scutului antirachetă”, trebuie sa punem in dezbatere doua subiecte care ar sta la baza oricarui raspuns la cele doua intrebari anterioare: convergenta (sau divergenta) intereselor nationale ale Romaniei si Statelor Unite, analizate obiectiv si la “rece”.

Romania are nevoie de aliati puternici pentru a face fata pericolelor venite din afara Uniunii Europene. Acesta nevoie strategica a fost statisfacuta de alaturarea Romaniei la NATO; Statele Unite sunt membre NATO, implicit acest lucru ar satisface nevoile Romaniei. Experienta Turciei in al doilea razboi din Golf impotriva lui Sadam Hussein a aratat ca alianta Nord-Atlantica nu este intotdeuna solidara cu membrii ei in conflictele in care alianta nu participa solidar; rezultatul a fost ca Turcia nu a permis americanilor tranzitarea si atacul Irakului din nord, lipsindu-i pe americani de un front nordic extrem de necesar in acest razboi. Romania trebuie sa invete (si poate a invatat) ca are nevoie si de o extra-asigurare americana pentru avea o siguranta sporita.

Romania a “platit” cu participarea trupelor romanesti la campania din Irak de la inceputurile ei, cand americanii nu au fost sustinuti de state importante din NATO (Franta si Germania). Aceasta extra-asigurare americana a fost “premiata” de americani cu bazele militare de la malul Marii Negre; suficient? As spune ca nu! Era de asteptat de la americani cel putin o contributie financiara majora pentru acest aport romanesc, intr-un cuvant, trupele romanesti sa fie platite de la bugetul american si nu din cel romanesc.

Nu cunoastem inca detaliile “scutului antirachetă”, totusi la intrebarea de principiu daca acest scut este necesar intereselor Romaniei, raspunsul poate fi complet afirmativ chiar daca nu cunoastem costurile materiale si eventual politice. Acest raspuns TREBUIE sa fie completat cu unele elemente strict necesare pentru relatiile dintre Romania-SUA: mai multa deschidere din partea americanilor la cererile romanilor legate de regimul vizelor in SUA si o participare accentuata din punct de vedere financiar la nevoile infrastructurii romanesti (vezi costurile aberante in afacerea Bechtel). As incheia acest mic articol cu un citat din prestigiosul “ HYPERLINK „http://www.stratfor.com/weekly/20100201_defensive_buildup_gulf” STRATFOR” legat de strategia de aparare a Statelor Unite:

Washington can simply defend its allies, letting them absorb the risk and then the first strike before the United States counterstrikes rather than rely on its intelligence and offensive forces in a pre-emptive strike. This defensive posture on Iran fits American grand strategy, which is always to shift such risk to partners in exchange for technology and long-term guarantees.

Cuvintele cheie in acest citat sunt sensul pericolelor, “lovitura premergatoare” (pre-emptive strike), si “plata”: “technology and long-term guarantees” (transferul tehnologiilor si garantii pe termen lung).

Despre scuturi si rachete – un mic indreptar

Deoarece toti expertii de la televiziuni, in frunte cu Bogdan “pielea p-lii” Chireac, au inceput sa-si dea cu parerea, cred ca cititorii nostri trebuie sa aiba cel putin cateva date minimale corecte despre “scuturi si rachete.” In primul rand, trebuie mentionat ca pana in zilele noastre un astfel de scut nu a fost testat in conditii de lupta de nici o mare putere intr-un conflict conventional sau Doamne fereste de alt gen.

Singurele incercari practice pe timp de lupta de a initializa un “scut anti-racheta” s-au petrecut in Orientul Mijlociu, in timpul primului război din Golf (Operaţiunea „Furtună în deşert” din ianuarie 1991), incercari care din nefericire nu au avut mare succes. Pentru a intelege mai bine aceasta terminologie trebuie sa vorbim mai intai de atacurile cu rachete.

Rachetele, in mare, pot fi clasificate in doua grupe: rachete balistice, adica rachete care parasesc atmosfera pe drum spre tinta si reintra in ea cand ajung la tinta si rachete sub-balistice care nu parasesc atmosfera. Daca rachetele balistice pot parcurge sute sau mii de kilometrii, rachetele sub-balistice pot parcurge cateva zeci pana la o suta de kilometrii. Rachetele pot avea si cateva feluri de incarcaturi explozive (focoase) de la incarcaturile conventionale de cateva zeci de kilograme de TNT, pana la incarcaturi atomice, chimice sau biologice.

Rachetele folosite in Operaţiunea „Furtună în deşert” au fost de tip Scud sau Grad, de fabricatie originala sovietica (comercializate si de Coreea de Nord sau China), care au fost transformate de irakieni in rachete care pot parcurge pana la 500 de Km prin ajustarea lor. 39 de astfel de rachete au lovit Israelul, producand pagube minore – cateva zeci de raniti si 3 morti, doi dintre ei din cauza unui infact cardiac. Alte cateva rachete au fost insa trimise spre Arabia Saudita si au lovit una din cele mai mari baze militare americane din regiune, baza de la Dhahran, provocand 28 de decese, toti militari americani.

Impotriva acestor atacuri, Statele Unite au initializat un “scut anti-racheta”, bazat pe statii de interceptare mobile cunoscute atunci pe numele Patriot I, astazi transformate in MIM-104, sau Patriot II. Eficienta acestui scut a fost extrem de discutabila, in special din cauza ca – probabil – cateva interceptari nefericite au cauzat victime de la srapnelele degajate in procesul de interceptare.

Probabil ca scutul “anti-racheta” propus de Americani este unul care combina statii de ineterceptare fixe cu statii de interceptare mobile de genul MIM-104 Patriot II. Este clar ca ascest scut trebuie sa anihileze rachete balistice, pentru ca este clar ca nici un stat vecin nu se va folosi de rachete sub-balistice pentru a ne ataca. Important de mentionat este ca rachetele sub-balistice sunt mult mai greu de interceptat decat cele care coboara in atmosfera si exista suficient timp de interceptare. Astazi, singurii care au un scut anti racheta care poate intercepta si anihila rachete balistice si sub-balistice (teoretic) sunt israelienii, cat de eficient esta acest nou scut anti-racheta ( Kipat Barzel – Cupola de Fier) poate vom vedea intr-o viitoare batalie intre verii evreii si arabi.

Mai multe despre acest subiect si despre unele implicatii politice intr-o postare urmatoare.

Mazare in sange si regele Momo

Poţi să ştii dacă nu mă îmbrac militar şi candidez?, i-a întrebat retoric Radu Mazăre, pe bătrâneii din Constanța pe care-i hrănește pavlovian din coșnița primăriei, să-l voteze. Moșnege, PSD are nevoie de un lider cu sânge. Ca mine, a zis Mazăre, dându-și ochii peste cap. Cu Mazăre, niciodată nu știi dacă vorbește serios sau în dodii, dacă e extenuat sau doar în transă și vorbește cu regele Momo al Carnavalului din Rio, consilierul lui de taină pe probleme de entertainment sau dacă e doar șprițuit sau doar afumat cu cânepă indiană. Când vrea să-și arate mușchii, recurge la recuzita militară. Își scoate din garderob costumația, în funcție de rol și năvălește în stradă. În vara trecută s-a asortat cu ținuta de paradă a lui Adolf Hitler. Amândoi au purtat la ocazii uniforma de general al Wehrmacht-ului. Când costumul său a reușit să oripileze omenirea, Mazare a bâiguit că orice armată din lume mănâncă civili pe pâine, suge plasmă umană, că vampirii din fruntea armatelor sunt lideri cu sânge.

Când mai multe organisme internaționale au cerut sancționarea sa, s-a lăudat cu prietenia pe care i-o poartă unui om de afaceri cu presupusa apartenență la cultul mozaic, stratagemă iarăși tipică unor lideri cu sânge. Amenințat cu justiția pentru arborarea de însemne naziste, edilul Constanței s-a scuzat că svastica de pe cintironul uniformei sale, care este totuna cu o salopetă sau costum de protecție a unor măcelari supercalificați, era prea mică pentru a bate la ochi, un alt tertip din recuzita liderilor cu sânge. E la vedere însă, mizeria din Constanța, un oraș stingher, împresurat de răstriște, priveliștea sa tristă și abandonată, ca de coteț de păsări devastat de o familie de dihori, în timp ce primarul ei dansează samba și șușotește cu regele-consilier Momo.

L-or realege constănțenii doar pentru că și-a plasat partea incertă a agoniselii sale, într-o țară suficient de îndepărtată, precum Brazilia? Și-a expatriat cheagul pentru a descuraja posibilitățile de investigație ale oricărei redacții, curiozitățile ANI sau șicanele DNA? O fi pentru că a adus din Brazilia o trupă de samba, pe care a dat izmană pe călător aproape tot bugetul strâns din taxa pe Mamaia? Dacă ai crede tot ce scrie presa pe seama sa, Mazăre a amanetat Constanța, a pierdut-o la babaroase, dar dosarele s-au evaporat, cauzele lor s-au banalizat și cabotinul a surclasat justiția, oferind spectacolul penibil al generalului nazist, care încheie o paradă de modă, precum bufonii regali, călare pe trena mantiei regilor.

Ultimele știri despre primar nu vor avea darul să fie și ultimele despre Mazăre, un ins căruia îi place să se jure pe sângele lui Momo, că n-a fost câștigat la belciuge. Pentru a nu știu câta oară, manechinul lui Hitler riscă să rămână fără slujbă, de data asta pentru că s-a aflat în stare de incompatibilitate vreme de șapte luni, fiind concomitent primar și administrator al unei firme. Aflată în plină ofensivă de iarnă, ANI a anunțat că va lua la puricat 20 de procente din volumul de licitații de achiziții, pe anul trecut al primăriei Constanței. Ce-o să facă Mazăre în atari circumstanțe? Va scoate din garderob vreo costumație anti-ANI? Va face vreo pasă voodoo de depresurare a primejdiei? Va stropi zările cu sânge de cocoș, pentru a alunga piaza rea? Nu, frate. Mazăre va face ce fac liderii cu sânge: o vă tăia la Momo, la tac’su spiritual, se va refugia între brațele lui împodobite cu pene de papagal macaw, roșii, verzi, albastre și galbene. Deja le-a recomandat bătrâneilor pe care-i hrănește pavlovian din sufertaș, să-l caute cât mai puțin de acum înainte. Moșule, am treabă. Sunt ocupat cu anchetele, acum plecăm, ne întoarcem, plecăm. Momo m-a trimis la Sao Paolo la școala de samba Vai-Vai. La carnaval o să conduc un car alegoric. Constanța să mai aștepte. Secția braziliană a PSD are nevoie de un lider cu sânje. Așa ca mine. Momo, venha agora, espere por mim, venha, venha.