Post Category → Editorial

O scurtă istorie a partizanatului (III) “Revoluţie si Evoluţie”

Bineinteles, cand vorbim despre o revolutie, discutia se refera la o revolutie politica, care de fapt este o schimbare semnificativă a structurii sociale, cu participarea mai mult sau mai puţin violenta a unor aliante formate din categorii sociale diferite pentru producerea schimbarii dorite. Majoritatea revolutiilor au fost violente pentru ca intotdeauna refractarii la schimbari au detinut forta armata si au folosit-o impotriva revolutionarilor. De fapt, secolul al XIX-lea este un secol care a “tinut-o” in revolutii pana la sfarsitul primului razboi mondial al secolului XX. Perioadele intre izbucnirile revolutionare au constituit perioade de adaptare si asimilare ale unor idei care promovau aceste schimbari; aceste perioade cuprind intre cativa ani si cateva decenii si sunt perioadele evolutiei ideologice sau doctrinare.

Daca ar fi sa citez pozitia formala a istoriografiei comuniste, istoriografie care poate fi intalnita si astazi in manualele scolare ale tinerilor democrati, care sunt educati de dascalii postdecembristi, vom gasi “adevaruri” de acest fel: “Revoluţia de la 1848 a fost o revoltă naţionalistă a burgheziei europene desfăşurată în anii 1848 – 1849”. A fost in Tarile Romanesti asa ceva? De nici un fel si de nici o culoare. Burghezia romaneasca se afla in stadiul incipient si conducatorii acestei revolutii au fost in majoritateaa lor odrasle de boieri bine educati in multe din capitalele europene. Pana si arhetipul revolutionar adoptat de comunisti, Nicolae Balcescu, a fost fiu de boieri (fiul pitarului Barbu sin Petre şi al „serdăresei” Zinca Petreasca-Bălcescu) dar a avut insa un mare merit pentru comunisti, a murit inainte de a deveni ministru sau prim ministru in primele guverne “burghezo-mosieresti” de dupa Unirea Principatelor. Golestii, Rosettii sau Bratienii numai burghezi nu au fost.

Daca scena revolutionara a fost ocupata la nivel european de intelectuali proveniti din toate mediile sociale, in Romania ea a fost acaparata de fiii aristocratiei urbane sau rurale, boieri mai mici sau mai mari. “Focul” revolutionar a cuprins toata Europa, poate pentru prima data de la Revolutia Protestanta petrecuta cu cateva secole inainte. Ce a unit, propagat si care au fost agentii acestei schimbari? Un singur raspuns: Masoneria. Aceasta institutie, considerata de multi oculta, a fost propagatoarea ideilor si a produs aceasta revolutie exportata, care a inceput in Franta in 1830 si s-a terminat in Polonia si tarile baltice in 1861, bineinteles apogeul a fost 1848.

Din acest punct de vedere, sunt extrem de divergent opiniei marelui Alexis de Tocqueville care scria în “Amintiri” (Recollections) despre aceasta perioada că „societatea a fost fractionata în două categorii: cei care nu au avut nimic, uniti prin invidia comuna şi cei care au avut totul, uniti prin teroare comuna”. Adevarat , revolutiile sunt facute si suportate de mase, conducatorii au fost sau idealisti sau profitori. Ambele tabere, liberalii reformatori şi politicienii radicali au remodelat politica si au participat la formarea guvernele naţionale. Presa populară a reusit sa aduca la cunostinta maselor noile valori şi idei, cum ar fi liberalismul, naţionalismul şi socialismul care au început sa preocupe nu numai intelectualitatea, dar si noile forme sociale, formate din mestesugari si muncitori pauperizati. O scadere a activitatii economice şi seceta grea din anul 1846 au produs foamete ingrozitoare printre ţăranii săraci si i-a impins sa-si caute de lucru in orase. Din fericire pentru Anglia, guvernele secolului al XIX-lea au excelat prin viziunea lor sociala, au adoptat si au promovat o serie de reforme care au protejat Regatul Unit de tulburarile continentale; bineinteles si rivalitatile masoneriei de rit scotian fata de cea franceza au stopat exportul revolutionar francez.

Revolutia din 1848 a avut un merit aparte in formarea nationalismului european. Pana la urma, revolutia care trebuia sa ia o forma sociala a derivat in revolutii nationale, care au trezit spiritul national si pana la urma dupa primul razboi mondial, prin militantismul american, reprezentat de presedintele Woodrow Wilson a impartit Europa intr-o multitudine de state nationale care au luat fiinta prin disolutia fostelor imperii. Asadar, vom vedea in ultima postare din aceasta serie ca drumul spre iad este plin de bune intentii, sau cum se mai spune pe la noi nici o facere de bine nu ramane nepedepsita. Statul national, declansat de politica nationalista de dupa revolutia din 1848, va conduce intr-un fel la dezastre nationale de proportii, incheiate sper cu ultimele evenimente din fosta Iugoslavie.

In perioada descrisa mai sus s-au format trei grupe politice clare: grupa liberala, grupa conservatoare si grupa socialista. Aceste grupe sunt alcatuite din curente derivate, pe care le intalnim si astazi in politica mondiala si despre care vom discuta intr-o ultima postare saptamana viitoare. Prima “ciocnire politica adevarata” in sensul pe care-l concepem astazi a avut loc in Marea Britanie intre conservatorii condusi de Benjamin Disraeli (1804-1881) si liberalii condusi de Ewart Gladstone (1809-1898). Din punctul meu de vedere (neimpartasit de multi, trebuie sa subliniez) , politica noastra moderna incepe acolo, in spiritul civilizatiei anglo-saxone, foarte diferit de spiritul francez care ne-a tutelat pe noi romanii, pana la inceputul primului razboi mondial.

Anul 1848 este un an care pentru mine personal este simbolic prin doua evenimente diametral opuse. Aparitia “Manifestului Comunist” al lui Marx (1 februarie 1848), care a produs multe neajunsuri omenirii si la antipod este anul in care a fost promulgata Constitutia Elvetiana (12 septembrie 1848), care a condus la formarea unei societati exemplare multi-etnice si multi-culturale, care traieste intr-o bunastare exceptionala, ferita de nelinistile si razboaiele Europei secolului al XX-lea.

2+2=5. Se poate trăi doar din ficţiune?

„(…) nici o economie din lume nu poate sustine o situatie in care 40% din populatie plateste asigurari sociale de care beneficiaza restul de 60%. Or, la fel cum bogatia nu poate fi decretata prin lege, tot asa, statul social nu poate fi decretat prin lege. De aceea, si bugetul unui stat ar trebui orientat spre crearea de bogatie, nu spre impartirea unui tort iluzoriu.” („Pentru o Romanie de dreapta (II)”, Cristian Campeanu, România Liberă).
“Şobolanii se luptă între ei: încearcă să se muşte unul pe celălalt prin peretele despărţitor dintre compartiment. (…) – Înţelegi cum este construită cuşca aceasta, nu-i aşa? Masca se mulează pe capul tău. Când voi apăsa pe a doua manetă, uşiţa cuştii se va ridica. Fiarele-astea înfometate vor ţâşni din ea ca din puşcă. Ai văzut vreodată vreun şobolan plutind prin aer? Se vor arunca în obrazul tău şi vor începe să roadă de-a dreptul prin el. Uneori sar întâi la ochi. Alteori străpung falca şi sfâşie limba. (…) – Winston: 2 + 2 = 5” ( “O mie noua sute optzeci si patru”, George Orwell).
Faţă de metodele utilizate de Big brother, în cazul democraţiilor, atunci când statul social îşi decretă prin lege bogăţia şi anume că 2+2=5, există totuşi câteva diferenţe. Una  e că în loc să folosească violenţa pentru a te convinge că 2+2=5, statul social foloseşte flacăra violetă a împrumutului (de pe piaţa internă ori externă) care ia minţile omului  – om care (altă diferenţă), în plus, pentru că e mai simplu aşa, exact asta îşi şi doreşte. Domnul „60%”, cu puţină asistenţă de la stat, va vedea că dacă alături 2 degete lângă alte 2 sunt în total 5 degete. Şi asta în ciuda a ceea ce-i spune bunul simţ. Acum, dacă democraţia există, iar capitalismul e şi el pe bune, apare şi o diferenţă naşpa: până la urmă, cu cât se menţine mai mult timp iluzia că 2+2 fac 5, realitatea e că rezultatul final al acestei adunări de clasa a doua va depăşi tot mai mult cifra 4. Şi asta în ciuda opiniei constant contrare a puştiului de 9 ani care ia „foarte bine” la şcoală tocmai pentru că a numărat 4 degete. Adică în condiţiile în care 2+2 a făcut la un moment dat 5, mai târziu, la scadenţă, 2+2 fac pentru statul debitor 5,7 sau 6,7 ori 7,… depinde de dobândă. Şi cum diferenţa de „1” se duce în statul social pe plasme, maşini şi aparate cu microunde şi nu la oamenii cu imaginaţie, atunci, pentru că banii aştia se topesc în consum, neproducând alţi bani, avem incapacitate de plată la nivel individual, acţiuni în instanţă, executare silită, drame sociale, incapacitate de plată a statului, pierderi peste tot, deci criză… deci Obama, deci …

Să dăm țării cât mai mulți unguri

Cine n-are unguri să își cumpere. Noi avem suficient de mulți, cât să le dăm tot ce le poftește inima. Mie îmi convin ungurii. Sunt iuți, se mișcă organizat, consumă puțin, au femei mișto, cu pretenții mai mici decât pițipoancele noastre, se îmbracă cu gust, mănâncă bine, miros frumos și se culcă odată cu găinile. Prima mea gagică a fost unguroaică. Bözsy o chema. Aveam 12 ani, ea 14. Bözsy e diminutivul lui Bety, care vine de la Erzsébet, adică Elisabeta. Ne giugiuleam în porumb, ne-am căsătorit în taină, ne-am petrecut prima noapte, pe la patru după-amiază, în cotețul porcului, ne-a prins mă-sa, i-a dat lui Bözsy omorul: făi, proasto, ăsta-i “bidos oláh” (stinky wallachian – n.r.). Io n-o să te dau după un “bidos oláh”, ai înțeles? Jap-jap, na-na, ioi-ioi. A fost prima lecție despre diferențe din viața mea. Am înțeles că ungurii au o problemă cu românii, pe care uită că o mai au, dacă le dai compensații. Am uitat cum se numește problema cu pricina, dar cred că începe cu “tri” și se termină cu “ah, non!”. M-am obișnuit cu faptul că ungurului trebuie să-i dai mereu, pentru a-i distrage atenția de la chestia aia care îl roade ca viermele. Ca maramureșan, mi se pare floare la ureche să le dai ungurilor Ardealul, dacă asta vor. De fapt, dacă i-ai chema la cancelarie și le-ai zice, na, băi, luați-vă Ardealul înapoi, și băgați-vi-l în tohăs, cred că s-ar speria așa de tare, că ar lua-o la sănătoasa și nu s-ar mai opri decât la Calais, pe țărmul Oceanului Atlantic.
Pe unguri trebuie să-i iei cu binișorul, dacă vrei să le dai Ardealul înapoi. Trebuie să-i inviți la o palincă, să-i iei pe departe, nu să intri direct în problemă, să îi tragi de limbă: nu vrei și tu, un post de subprefect, măi, Böndi Gyöngyike? Tu ai mai multă experiență, ai fost prefect de Maramureș, ce zici, te bagi? Uite, acum cu noul guvern, putem să discutăm despre ce posturi ați avut pe vremea “Parteneriatului pentru România”. Dar tu, Virág Árpád, n-ai vrea să redevii șef al Inspectoratului în Construcții Maramureș? Oferta trebuie diversificată asupra Covasnei, unde subprefectul Ervin György să fie avansat prefect; asupra Harghitei, unde subprefectul Ladany László Zsolt să primească cu negrăită bucurie, atât în limba maghiară, cât și în română, vestea că a fost numit prefect; asupra Sălajului, unde inspectorul guvernamental Végh Sándor să fie uns prefect; asupra Hunedoarei, unde subprefectul Dezsi Attila să primească însărcinarea de prefect; și, supriză de proporții, asupra Vasluiului, unde fostul deputat UDMR de Galați, în legislatura precedentă, Székely Levente, momentan directorul adjunct al Direcției sanitar-veterinară și pentru siguranța alimentelor Galați, să capete mult-râvnita demnitate de prefect.
Urmează să fie distribuite 10 posturi de subprefecți UDMR, cât și o sumedenie de conduceri ale serviciilor deconcentrate în 15 județe, împreună cu PD-L.
Așa trebuie pusă problema, dacă vrei să le dai ungurilor ce le dorește sufletul. Negocierile între cine dă, adică PD-L și, cine primește, adică UDMR, au demarat în liniște, însă discuțiile se anunță de pe acum a fi aprinse, în sensul în care s-ar putea ca democrat-liberalii să le dea ungurilor mai mult decât pot ei duce. Media de conduceri ale deconcentratelor alocate UDMR, este de cam șase procente pe județ, însă Ludescher István, președintele UDMR Baia Mare, este primul care și-a luat inima în dinți și a cerut 9 la sută. E un pas uriaș pentru unguri, chiar dacă mic pentru ungurime. Oricum, pentru început, e bine. (Szóval, jó kezdet – n.r.). Ungurul trebuie învățat cum să-și recupereze Ardealul. Ungurul din Vaslui trebuie deprins să se uite cu jind la colegii lui din Ardeal, și adus acasă din surghiun, atunci când meritele sale de netăgăduit nu vor mai putea fi ascunse la nesfârșit sub preș. Ungurul nu trebuie speriat cu pomeni mari, că dacă se înspăimântă se apucă de băut și nu-l mai poți opri, după care izbucnește în plâns și iară nu-l mai poate opri nimeni. În fond, ce este Ardealul ăsta? (Tény, hogy Erdélyben? – n.r.) Nu e și el oare, tot un om? N-are și el o mamă? O mustață? Un tată? O nevoie? (Szükség van? – n.r.). O dorință de a bea o palincă, cu cine se simte el cel mai bine.