Este destul de limpede că avânturile pre-electorale de care dădea dovadă fostul preşedinte au slăbit întrucâtva, acum după consumarea scrutinului. Inflenţele mogulilor, eliminarea imunităţii pentru demnitari, parlamentul unicameral, măsurile anticriză sau pensiile speciale … tot atâtea poveşti pe care unii chiar le-au luat în serios. Sunt sigur că seara, înainte de culcare, actualul preşedintele râde de se prăpădeşte amintindu-şi de încrâncenarea cu care clasa politică dezbătea subiectele propuse.

Dincolo de aceste dispute sterile, statul român continuă să aibă o problemă majoră: Constituţia. Specialişti sau profani, oameni de rând sau bogătani, cam toată lumea este de acord că legea fundamentală a fost prost croită încă din anii 90 şi că nici modificarea din 2003 nu a ajutat prea tare. Lista defectelor nu este foarte lungă, dar fiecare dintre ele necesită o dezbatere atentă, mai ales că atmosfera de gherilă dintre instituţiile româneşti ne face pe toţi să pierdem, nu doar noi între noi ci şi în raport cu alte state sau cu instituţii internaţionale.

Ca să dau şi câteva exemple, o nouă Constituţie ar trebui să reglementeze mai precis raporturile dintre Preşedinte şi Guvern ba chiar şi între Guvern şi Parlament. De asemenea, ar trebui să dispună asupra bicameralismului ca instrument al democraţiei, să îmbunătăţească structura administrativ-teritorială a ţării. Poate că mai este necesară şi reconfigurarea mecanismelor de punere în aplicare a legii precum şi o dezbatere serioasă, nepartizană despre democraţia populistă exercitată prin referendum.

Dar, în mai mare măsură decât toate acestea, este necesară şi opţiunea către formula de conducere a statului. Şi nu mă refer aici la draga de dezbatere între republica prezidenţială vs. cea parlamentară, ci la un demers bazat pe informare nepartizană şi pe responsabilitate: ce trebuie să fie de aici înainte România ? Ca şi până acum, o republică în versiune revăzută şi adăugită de fraţii, verii şi nepoţii celor care au şi înfiinţat-o, în decembrie 1947 ? Sau o Monarhie Constituţională, care va reda ţării noastre demnitatea europeană pierdută sub ameninţarea sovietică ?

Desigur, clarificarea acestei opţiuni nu poate fi făcută organizând luna viitoare un referendum de tip „Băsescu”. Avem această experienţă şi am văzut ce înseamnă: înverşunarea unora împotriva celorlalţi şi dezinformări crase pe care o mână de oameni vicleni le administrează fără complexe unei majorităţi prea puţin preocupată de cultură instituţională sau de valori europene.

Dimpotrivă, va fi nevoie de un efort colectiv, întins peste mai mulţi ani, ani în care să se vorbească cinstit despre avantajele şi dezavantajele celor două sisteme.

Cred că o dezbatere corectă poate ajuta România să ia o decizie corectă, chiar dacă lucrul acesta nu s-a mai întâmplat până acum. Constituţia din 1948 nu a fost altceva decât o lege încropită la repezeală, pentru a justifica decizia frauduloasă de abolire a Monarhiei. Despre cele care au urmat, în 1952 şi 1965 putem să spunem multe, dar nu poate să aibă nimeni pretenţia că ar fi fost precedate de vreo tentativă de dezbatere în afară de cele organizate mai întâi de propaganda sovietică, apoi de oamenii muncii de la oraşe şi sate. Nici elaborarea şi adoptarea Constituţiilor post-decembriste nu şi-au făcut vreo glorie din deliberări sau discuţii, în care teme obligatorii pentru o lege fundamentală să fie examinate corect şi fără partizanat politic. Să ne amintim că cea din 1991 s-a adoptat de o Românie hipnotizată de trecerea de la epoca de aur a lui Ceauşescu la epoca de salam a lui Ion Iliescu, iar cea din 2003 … nu mai zic nimic, am să amintesc doar că într-un sat din Dolj – Mischii se numeşte – excesul de zel al militanţilor pesedişti a făcut o prezenţă la vot de peste 100 %, sfidând bunul simţ, legea, ba chiar şi matematica.

Iată deci o temă generoasă, care nu va putea lipsi din discuţiile ce vor urma având ca scop nobila cauză a modificării Constituţiei. Ba mai mult decât atât, după atitudinea actorilor care vor intra pe această scenă, eu unul îndrăznesc să cred că ne vom lămuri şi care este la stânga şi care este la dreapta.

Voi nu credeţi ?

Costi Rogozanu se întreabă de ce tinerii noştri sînt atît de moralişti şi de speriaţi de pornografie, criza valorilor, blabla?

Uuuufff… şi tineretul din ziua de azi… sînt de nestăpînit! Pe vremea mea ne îmbătam ca porcii în cămin, făceam cîte o bagaboantă poştă, vandalizam tot ce întîlneam în cale, eram nişte adevăraţi, nene!

Zoso oferă răspunsul la întrebarea „cine va plăti pentru deszăpezire” şi postează fotografia cu prima pagină a unui ziar britanic: „Tax raises to pay for snow chaos”. În mod normal, da, ca să se facă deszăpezirea trebuie plătiţi bani din buzunar. Din păcate, tentaţia reacţiei isterice este mare. Unul din comentatorii lui Zoso face o comparaţie cu Canada. Ar trebui să meargă mai departe atunci cînd compară Bucureştiul (şi toate oraşele mari de pe la noi) cu imaginile de pe blogul Trafic de Bucureşti. Totuşi, în Canada maşinile nu se înghesuie ca stridiile pe trotuar.

Pe de altă parte, pînă să ajungem la discuţia despre sifonarea fondurilor, ca să ai serviciile şi utilităţile din occident, trebuie să plăteşti impozitele din occident. Iar pentru asta trebuie să şi cîştigi nişte bani. Cam cît cîştigă bucureştenii, în medie? Cu Ferentari cu tot. 200-300 de euro pe cap de familie furajată? 400? 500? 1000?

Iulian Comănescu a descoperit cum Facebook-ul te trădează atunci cînd iei o identitate falsă cu o adresă de mail „serioasă”. Dacă ai, să zicem, un anumit statut, unii prieteni, colegi, parteneri, etc. te pot găsi. Hai, asta n-ar fi o dramă, dar cine ştie ce ar putea afla despre tine. Ia să căutăm: comănescu@…

Reporter Virtual publică comunicatul unei campanii, Salvaţi presa. Cîteva pretenţii tolerabile, dar şi mult abur. Guvernul ar trebui să respecte Constituţia, în speţă, dreptul la liberă exprimare, subvenţionînd presa. E drept, în lipsa unor corectori calificaţi, majoritatea ziariştilor români vor ajunge, în curînd, să se exprime liber numai prin onomatopee.

Silviu Prigoană este liniştit în ce priveşte interzicerea plantelor etno-botanice. El susţine că interzicerea acestora nu afectează sub nici o formă investiţiile pe care le-a făcut de-a lungul timpului în plantele etno-animalice.

La doar o lună de la reinstalare, semnele unui comportament schimbat al preşedintelui în relaţia cu publicul sunt suficient de coerente pentru a putea vorbi de un nou stil de comunicare. O surpriză nu este decât pentru cei care doreau să creadă că vechiul stil, confrontaţional, era expresia unei personalităţi compulsive, subestimându-i capacitatea de control şi învăţare.

Încă din decembrie acesta oferise elementele ce puteau prevesti o schimbare de stil, repetând că „a primit o lecţie“, că „invită la reconciliere“ şi că nu mai este angajat electoral. Când noul stil, adică ceea ce presa a numit „tăcerea“, s-a prelungit, adversarii din politică şi media s-au întrebat cu speranţă, cât o să-l ţină. Se pare că încă multă vreme.

Noul stil de comunicare publică a învaţat din erorile forţate ale primului mandat şi profită de lipsa de constrângere electorală a celui de-al doilea. Ieşirile în public sunt mai rare, tonul e măsurat, conţinutul, consistent, dispărute sunt izbucnirile umorale, dar şi căldura, degajarea, familiaritatea, celebrele hohote.

Personajul public propus acum de Băsescu este cel al omului de stat responsabil, emanând seriozitate şi autoritate, exact aşa cum şi-l doreşte un popor care-şi investeşte încrederea în armată şi biserică. Principalul vector al noului stil va rămâne gestionarea cu parcimonie a apariţiilor publice, conform străvechiul principiu după care cine-i scump la vedere şi vorbeşte cu măsură nu poate fi decât important şi înţelept. Ţinând cont că în spatele acestui nou stil sobru şi discret publicul îl va simţi pe acelaşi Băsescu, spontan, carismatic şi combativ, se poate paria pe o bună eficacitate, atât în termeni de popularitate cât şi de impact politic.

De notat cum la Băsescu, stilul de comunicare publică ajunge să determine însuşi stilul politic. La începutul primului mandat, trezindu-se în scurt timp înconjurat de un mediu politic ostil, cu un prim-ministru ce-i refuza alegeri anticipate şi un parlament cu o majoritate nesigură, nemaiavând practic cu cine negocia, Băsescu a scurt-circuitat comunicarea, sărind peste politicieni şi adresându-se direct publicului. Odată cu suspendarea şi conflictul deschis cu partidele, Băsescu transformă adresarea directă către mase dintr-o metodă de comunicare într-un stil politic, în care preşedintele, ca depozitar al voinţei populare, întreţine o permanentă legătură cu poporul, ale cărui interese reale le reprezintă, dacă este nevoie peste capul şi împotriva clasei politice.

În acest sens, episodul propunerii meetingurilor trimestriale în Piaţa Universităţii reprezintă semnul de vârf al unei tendinţe plebiscitare, pe care doar constrângerile constituţionale au temperat-o. O asemenea opţiune „bonapartistă“ o mai regăsim doar la Cuza, tot într-o eră de necesară modernizare confruntată cu o clasă politică retrogradă.

Este interesant de urmărit dacă şi cum noul stil de comunicare, mai retras şi mai sobru, va influenţa stilul politic al preşedintelui. Pe de o parte, imaginea de om politic atipic, legat direct de popor, este un capital prea preţios pentru a fi subţiat printr-o atitudine făţiş distantă. Pe cealaltă, avantajele aduse de noul stil – consolidarea autorităţii şi credibilităţii – atârnă şi ele foarte greu în balanţa puterii. Este de presupus că Băsescu va căuta un echilibru în strategia de comunicare, cu apariţii mai rare, în momente şi cu teme decisive, coloratură emoţională mai discretă, dar cu sublinierea misiunii sale de apărător al intereselor strategice şi voinţei poporului. Asta nu înseamnă însă că nu-şi va păstra în arsenal şi teribila armă a contactului emoţional cu masele, la care va recurge doar în cazuri extreme.

S-ar putea ca acestea să apară mai repede decât ne aşteptăm şi nu neapărat din direcţia bănuită. La început de mandat, Băsescu a subliniat ce înţelege el prin modernizarea statului : reforma administraţiei (cu limitarea politizării acesteia), a justiţiei, învătământului, sănătăţii şi desigur a parlamentului. Recent, Boc a vorbit despre aceeaşi modernizare a statului într-o versiune scopită, redusă la un piţigăiat “parlament unicameral”, mai mic.  În ce măsură “obedientul” prim-ministru a avut un lapsus sau a prezentat punctul de vedere al partidului său, nu se poate şti, la fel cum nu se poate ghici cât de mult este dispus Băsescu să rişte în urmărirea obiectivelor din discursuri.

Fix în ziua în care ziarele ar fi trebuit să ne sufoce cu intrarea în atribuţii a comisarului Cioloş, Realitatea ne bulversează cu o altă ştire, în ciuda Celui-Care-Tace-Cam-Suspect: Adrian Severin a fost numit în funcţia de raportor al PE pentru Rusia. Bravo, Adrian! E bine şi raportor. Poate dă Dumnezeu şi într-o zi vei fi numit cap compas!

La cîtă secretomanie e în jurul noii orientări doctrinare a PD-L, la cît mister învăluie filozofia politică a domnilor Ioan Oltean şi Vasile Blaga, nu m-ar mira ca noua siglă a PD-L, pritocită în mare secret de areopagul organizaţiei de bază, compus din Ioan Oltean, Valeriu Stoica, Emil Boc şi Marian Jean Marinescu, să arate cam aşa:

Adică un ochi creştin-democrat învăluit în misterul triunghiului amoros Blaga-Videanu-Berceanu.

PNL se hotărăşte să moară. E greu să faci asta. Dar se poate. Bunul simţ spune că există o singură posibilitate. Crin. Unicul. Tot partidul sub Crin. Chiar şi cei care gândesc ca Crin: Ludovic Orban is out, tocmai a spus-o astă seară Crin la iRealitatea-tv. Crin are maturitatea emoţională a unui adolescent care nu are succes la fete: îl urăşte pe cel care are. Crin îl urăşte pe Băsescu. Îl urăşte pentru că are succes la România. Acestea sunt componentele economice, sociale şi politice ale programului lui Crin. Timp de emisie: 24 de ore/zi. PNL va trebui să îl urască pe Băsescu. „Deputata PNL Ancuta Pocora solicita CNA sa gaseasca solutii pentru a diminua violenta, aflata in continua crestere, promovata in desenele animate difuzate pe Cartoon Network. Pe blog-ul propriu, tanara liberala sustine ca pustii din Romania au nevoie disperata de personaje pozitive gen Mickey Mouse, Minnie sau Pluto” (inpolitics.ro). Dar să lăsăm gluma la o parte. Uite un banc: „Nu în ultimul rând ar trebui să ne gândim la necesitatea ridicării imunităţii prezidenţiale, care face un caz singular în rândul instituţiilor publice din România” (C.P. Tăriceanu, mediafax.ro). În partidele mari există voci. Se vociferează ori se discută. Sunt unii care zic da şi alţii care zic ba. Crin se vrea doar el. Singur şi sigur, fără dileme: Băsescu. Crin strigă (aiurea) „hoţul !” şi întocmai ca în manualele de psihologie, tânjeşte să devină ceea ce spune că urăşte cel mai mult:   „Vreau să fiu o mână forte pentru a forţa acest partid să se deschidă, să se modernizeze si să ridicăm puţin capul”. Visul lui e tătucul. Curat democratic. El e alfa şi omega: el e calea. PNL nu are întrebări. Este partidul care, dacă s-ar evalua realist, ar constata că a pierdut turul 2 la o diferenţă confortabilă (este ciudat: ceea ce pentru PSD, cu candidatul de pe locul 2, este o înfrângere, pentru PNL, cu candidatul de pe locul 3, este un real succes), că procentul unui prezidenţiabil nu a fost niciodată egal cu cel al partidului, că a renunţat complet la identitatea pe care şi-o revendică pentru a sta în umbra omului care într-o singură noapte a strâns mai multe bancuri pe seama sa decât a reuşit Ceauşescu în 20 + de ani de dictatură, că s-a renunţat la tot pentru ca Patriciu şi Crin să-şi facă damblaua: moarte Băsescu. Crin e din cauza televiziunilor. El e pauza de publicitate care întrerupe reclamele la detergenţi. Iar televiziunile sunt ale PSD şi PC. Aşadar o singură soluţie: „Pupat toţi piaţa endependenţi.”. Pupat PSD. PNL nu devine stânga europeană. PNL se topeşte. PNL, ca „PNL”, discret, dispare.