O ştire de ieri zice că guvernul lu’ Boc ar vrea să pună pe liber jdemii de funcţionari publici. În breasla acestora, este mai rău decât în Rapsodia de toamnă a lui Topârceanu. Păpădiile de prin primăriile comunale şi-au pierdut puful, de parcă însuşi Blaga le aleargă cu ventilatorul. Ciulinii din marile primării sunt cuprinşi de panică: nu-şi mai găsesc locul şi se rostogolesc de la un serviciu la altul, doar-doar devin utili. La rândul lor, vrăbiile sar şi ele de prin şanţurile consiliilor judeţene, în timp ce coţofana fără ocupaţie lansează zvonuri, făcând senzaţie…
Lăsând gluma la o parte, măsura guvernanţilor va crea probleme pentru mai bine de o sută de mii inşi. Că le place sau nu, aceştia vor fi nevoiţi să renunţe la locurile de muncă, adăugându-se corpului şomerilor, şi aşa prea numeros pentru actualul buget al României.
Sigur, ca în orice acţiune, există o parte bună, în care cineva câştigă, şi o parte mai proastă, altcineva pierde.
Ce e bun? Păi e bun că guvernul lui Băsescu dă afară doar o sută de mii. Cei care rămân se pot considera fericiţi. Ei trebuie să ştie că, la câtă putere au, guvernanţii puteau să-i dea afară pe toţi şi să angajeze doar membri de la PD-L. Nu de alta, dar am auzit că acuma se stă la coadă la înscrieri în partidul ăla al lor, cam cum se stătea la coadă la televizorul Cromatic prin anii ’80: două-trei săptămâni şi oricum nu apuci dacă nu ai recomandare sau pile. Aşa că rezervă umană au din belşug, ba chiar este inflaţie.
Ce e rău? Rău e că ăia care pleacă, au dat şpăgi groase ca să-i bage înăuntru. Iar ăştia care şi-au cumpărat posturile, au plătit cât li s-a cerut, fără negociere. Mulţi dintre ei se simt nedreptăţiţi şi încearcă sentimentul cumpărătorului care a plătit cu bună credinţă pentru cizme de piele, dar când ajunge acasă şi desface pachetul găseşte înăuntru şlapi chinezeşti. Aşa că încep să vocifereze, deocamdată ei între ei, dar nu poţi să ştii ce va fi mâine.
Mda! Acum, eu stau şi-mi aduc aminte de cei care acum vreo lună erau la fel de fericiţi ca revoluţionarii de acum 20 de ani. Şi unii şi alţii, în decembrie 1989, ca şi în decembrie 2009, strigau extaziaţi: „Uraaa, am învins… vom avea tot ce ne dorim…
Ăia de acum 20 de ani, erau abulici: voiau libertate, cârnaţi la liber şi ulei fără coadă.
Cei de luna trecută, erau mai hotărâţi: voiau doar serviciu la stat.
Nici unii nici alţii nu visau măcar că unul, Boc, o să iasă de sub biroul lui preşedintelui pentru a deveni în mod repetat, ca la un viol colectiv, prim-ministrul României…
În ce mă priveşte îmi este clar: suntem departe de democraţie. Atât de departe încât nici măcar nu o mai vedem.

NOTA REDACTIEI: „Liberalul din șifonier” e liberalul cu care ne înșeală Madame. Adică locul unde invităm pe toți liberalii să critice, cu argumente, pe Băsescu, pe Boc sau PDL-ul. Chiar dacă noi credem că liberalii sînt noua stîngă, chiar dacă sîntem convinși că noii conservatori se pot naște doar în interiorul PDL, credem și că dialogul politic trebuie reinventat. Așadar ne dorim sincer critici dure și pertinente. Madame Blogary nu e tabăra de antrenament a talibanilor PDL.

Platforma Voxpublica se îmbogăţeşte cu un nou autor: Mihai Eminescu. Această colaborare vine după ce Madame Blogary reuşise să îl coopteze pe Omar Khayyam, pentru care SOV ar fi plătit oricît, deşi Stanca nu s-a fi înţeles în vecii vecilor cu scouterul autorului. Am pornit de la o ştire, am ajuns la alta. Omar Khayyam a acceptat să scrie gratis pentru Madame Blogary, în ciuda opoziţiei lui Alexandru Hâncu. Dar îl înduplecăm noi cumva…

In primul rand, tin sa mentionez ca acest  articol  nu are nici o legatura cu politica romaneasca. Articolul se ocupa de principii si evolutii istorice si nu reprezinta in nici un fel o experienta analitica ce subliniaza diferentele dintre social-democratia Vranceana de cea de Teleorman sau liberalismul de Bucuresti fata de liberalismul de Iasi. Nu este o analiza a diferentelor intre Crestinismul Democrat Liberal propagat de Frunzaverde fata de cel al domnului Blaga sau Cristian Preda. Nici nu voi explica diferenta intre mioriticul kantian Becali si mioriticul grahian (Gaius Gracchus – panem et circenses – paine si circ) Vanghelie. In sfarsit, nu voi analiza acuzele de bolshevism aduse lui Iliescu, cand el se considera de fapt doar un menshevik perestroikist. Nu voi incerca sa concluzionez daca Presedintele Basescu este sau nu un gaullist adevarat, binenteles, pe plan dambovitzean.  Ce voi face?

Voi incerca sa dau o scurta istorie a partizanatului de stanga fata de partizanatul de dreapta. Voi incerca sa definesc niste structurari posibile, niste ideologii initiale si metamorfozarea lor, si in sfarsit voi ajunge la concluzii (poate diferite) pe baza argumentelor prezentate.

Partizanatul stanga-dreapta a fost conceput ideologic in tara ideilor, a dialogurilor si a teoriilor – cu sau fara sens – Franta. Contrar obiceiului marxist, adanc inradacinat pe melegurile noastre, stanga nu a fost creata nici de taranimea (85%) majoritara, si nici de proletariatul urban (7%) minoritar. Stanga a fost creata de burghezia franceza, care cu mic si mare, aproxima 8% din a treia stare (tiers Ètat). Pentru a concepe idei revolutionare trebuie sa ai in primul rand „burta plina”. Daca luam in considerare ca in secolul 18 veniturile burgheziei au crescut cu 440% fata de precedentul secol, e usor de inteles ca „grupurile de interese” nu sunt exact o inventie damboviteana a secolului 21. Ce vroiau acesti domni apartinand „caimacului” starii a treia? Pai, cel mai mult doreau sa devina starea a doua (deuxieme Ètat). Adevarata stanga revolutionara franceza (de pe atunci) era reprezentata de Montagnards, care bineinteles erau schismaticici, la fel ca reprezentantii partizanatului de stanga contemporan. Asadar, stanga istorica este compusa din Iacobini – Girondini = Iacobini Reformatori; Iacobinii Reformatori – Feuillants = Stanga clasica = Montagnards.

Acum, de ce stanga si de ce Montagnards? Simplu, din clasica istorie a politicii, paradigma ei este mobila. Mai clar – scaunul de reprezentant al poporului. Deoarece aceasta mobila trebuie asezata intr-un sens atunci…cei asezati in stanga sunt partizanii stangii, daca ocupa si scaunele de sus atunci ei sunt si munteni – montagnards. Deoarece stanga a fost reprezentata intotdeauna de oameni „blajini, iubitori de pace si dialog”, ne permitem sa amintim conducerea clasica: Marat, Danton, David, si Robespierre. Ce oameni iubitori de umanitate, dar fara capete!

Conform acelorasi obiceiuri marxiste de pe meleagurile noastre, dreapta nu a fost ce ce ne-am obisnuit noi sa credem, adica marea nobilime, burghezie si clerul reactionar. Adevarul este ca dreapta a fost la fel de revolutionara ca si stanga. Principiile de egalitate, fraternitate si libertate erau comune. Partizanatul de dreapta a fost compus din niste oameni, care intelegeau altfel necesitatile statului si nu vedeau sensul decapitarii regelui; de fapt, acesti domni erau niste iacobini moderati, porecliti Feuillants (origine lat. Folia, franc. Feuille). Numele putin bizar vine de la sediul in care se intruneau, manastirea Feuillant-ilor (un ordin monahal catolic). Adevaratul nume al partizanatului de dreapta a fost Club des Feuillants sau Amis de la Constitution (prietenii constitutiei se traduce mai bine decat clubul rasfoitorilor). Dreapta a fost reprezentata de lideri mult mai moderati, Antoine Barnave si HonorÈ de Mirabeau, ramasi in istorie cu renumele de mari oratori si mai putin ca mari omoratori.

Dupa perioada napolioneana si congresul de la Viena (9/1814 – 6/1815), Franta trece in a doua perioada de restaurare dupa incoronarea lui Luis al-XVIII-lea Burbon. Perioada de restaurare produce o coagulare de doctrine si doua elemente distincte. Primul o radicalizare schismatica in dreapta si in stanga si o asezare in centru. Centrul-stangist devine „liberal” si centrul de dreapta, devine „conservator”. Franta si toata Europa imbraca o forma pluralista, cu radicalizarile mentionate mai sus. Partizanatul de extrema stanga devine socialist si partizanatul de dreapta se apropie de nationalism radical. Revolutia de la 1848, care de fapt ar fi trebuit sa fie considerata o revolutie liberala, se transforma intr-un lant de mini-revolutii nationale de toate felurile. Socialismul bazat in mare masura pe ideologia girondina din 1791, produce o miscare ideologica, care are deja o baza economico-sociala – Marxismul. Concomitent cu Marxismul, doctrina anarhista va lua amploare si va teroriza Europa aproape un secol.

(Prima postare din patru)

Bibliografie:

Becker Jacques J. & Candar G. Histoire des gauches en France La DÈcouverte, Paris, (2004)
Burke, Edmund Reflections on the Revolution in France [1790] Penguin Classics, (1986).
Pressman, Steven Fifty Major Economists. Routledge. (1999).

„Vom fi în favoarea amendamentelor care au bun simţ şi, dacă ar fi un pic mai multă deschidere şi, pînă la urmă, mai multa inteligenţă politică din partea guvernanţilor, ar înţelege că o parte din amendamentele noastre sînt şi în interesul lor, pentru că nu cred că este normal ca cineva să-şi dorească ca în Romania să înceapă un adevărat război civil, cu pensionarii în grevă, cu salariaţii bugetari în grevă, cu sectorul privat şi-aşa înnebunit de taxe şi de impozite.”

Pe-aia cu bunul simţ a luat-o. Pe-aia cu inteligenţa politică a luat-o. Pe-aia cu pensionarii în grevă luptînd în războiul civil a luat-o. Nici măcar pe-aia cu sectorul privat care a luat-o pe ulei nu mi-a lăsat-o nenorocitul dracului! Am încercat să găsesc o fisură oricît de mică, ceva, orice, să pot să fac o glumiţă pe seama lui. Nu, nu şi nu! Mi-a fost cu neputinţă, vă rog să mă credeţi. Io îmi storc creierii ore întregi să scot o glumă mai de Doamne-ajută, iar el le scoate pe bandă, aşa, că s-a nimerit să treacă doi ziarişti prin faţa lui! Vino, bă, şi scrie la Blogary în locul meu dacă te crezi deştept!

Later edit: Hmmm… văd că nu vă place… deci chiar că ar trebui să  scrie Geoană în locul meu…

Se duse la fereastră şi dădu perdeaua la o parte. Trecu repede cu privirea peste grupul de bugetari morţi de foame de sub fereastra lui şi peste grupul de pensionari morţi de peste drum şi îşi concentră atenţia asupra unor civili suspecţi. De cînd Geoană pornise războiul civil, toţi civilii i se păreau suspecţi. „Sînt tot prim ministru. Shit!”

Trase perdeaua la loc şi se întoarse în pat. Era la bustul gol, nu avea pe el decît o pereche de ochelari şi o pereche de pantaloni de camuflaj, portocalii. O rază de soare care se strecurase printr-un colţ al ferestrei îi mîngîia părul de pe piept. Se ridică în capul oaselor, cu o privire surprinsă: nu avea păr pe piept. Mirat, se lăsă pe spate şi, cu gesturi leneşe, îşi aprinse o ţigară şi trase din ea cu nesaţ. După care îşi aminti că nu e fumător. Cu lacrimi în ochi, se întinse pînă la noptieră, luă poza lui Sever Voinescu şi stinse ţigara pe ea, făcîndu-i lui Sever o gaură în frunte. Un muscoi se aşezase pe buza sticlei de Fanta de portocale. „Derbedeul naibii”, gîndi cu voce tare şi goni muscoiul cu un gest scurt, după care adormi cu un gest la fel de scurt.

Deschise ochii. Afară era întuneric. Să fi tot dormit cîteva ore… Îşi simţea capul greu. Căutînd sticla de Fanta dădu cu privirea peste nişte hîrtii care zăceau vraişte în mijlocul patului. „Proiectul de buget…  Rebelii… Comuniştii… Viorică…Să-mi fac dragoste! (nota trad. adică „să-mi fut”) Stau aici blocat, în Camera asta nenorocită şi mă simt tot mai slab pe zi ce trece în timp ce „Viorică” (aşa erau numiţi codificat rebelii) e din ce în ce mai puternic, se întăreşte văzînd cu ochii, se strecoară prin hăţişurile junglei legislative şi ne pregăteşte ambuscade în comisii…” Se întristă. Se duse la oglindă, îşi umflă pieptul, se ridică pe vîrfuri şi se încruntă. Părea suficient de fioros. Se întoarse nostalgic în pat. Visa o misiune, ceva care să-l scoată din starea asta de letargie şi depresie. Mai trase o duşcă de Fanta şi adormi.

Se trezi în bătăi de uşă. Se dădu jos din pat cu greutate. Era dimineaţă deja. Deschise. În uşă stăteau doi pedelişti de rang inferior. Unul dintre ei avea o hîrtie în mînă.

– Dumneavoastră sînteţi Emil Boc?

– Da.

– Trebuie să mergeţi cu noi.

– Da’ ce-am făcut?

– Domnule?

– De ce sînt acuzat? „Ca un cîine…” gîndi.

– Nu sînteţi acuzat de nimic. Sînteţi aşteptat la Sediu, la „Marmoroş-Blaga & Prigoană’ son”. Şi n-o facem p-aia cu Kafka acum. Relaxaţi-vă.

(va urma)

Vlădescu pentru  Gândul: “Andrei Gheorghe era muci, după primele trei zile în Ministerul Finanţelor”.

O public, deşi colegii mei susţin că e fumată.

„Am spus si repet: daca gasca din jurul lui Geoana reuseste sa sperie alti candidati in ideea de a candida din nou singur, am sa candidez eu impotriva lui Geoana.”

Domnule Mitrea, Margareta Costea nu e gâscă! Şi, mă rog, pe cine ar mai speria o bătrînică în ziua de azi?

Iată de ce e bine ca politicienii să scrie pe bloguri, domnule Oltean! Așa aflăm cum Hrebenciuc riscă să ne frigă pe noi cu flacăra roșie. Mai jos, un extras din ultima postare a lui Cristian Preda:

Intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona dă, aşa cum ştii, Parlamentelor naţionale o atribuţie foarte importantă.
Conform protocolului nr 1 asupra rolului Parlamentelor naţionale, e vorba despre o nouă relaţie care angajează aceste Parlamente, pe de o parte, respectiv Comisia, Consiliul, Parlamentul European, un grup de state-membre, Curtea de Justiţie, Banca Centrală Europeană şi Banca Europeană de Investiţii.
Proiectele de acte legislative concepute de toate aceste instituţii sunt trimise – pe căi diferite, nu insist asupra tututor detaliilor! – Parlamentelor naţionale, care au la dispoziţie 8 (opt) săptămâni pentru a emite un aviz motivat referitor la conformitatea fiecărui act legislativ cu principiul de subsidiaritate.
Parlamentele pot să se opună legiferării într-un domeniu, asumând că domeniul respectiv le revine de drept. Exsită iun protocol special în acest sens, cel referitor la aplicarea principiilor de subsidiaritate şi de proporţionalitate.
Dacă trec însă cele 8 săptămâni şi nimeni nu a zis nimic, proiectul poate fi înscris pe ordinea de zi a Consiliului.
Parlamentele pot ignora actele trimise, dar nu pot cere să se revină asupra lor.
Asta e problema.
În lectura mea, nici Constituţia actuală, nici Regulamentele de organizare ale camerelor legislative nu oferă o pistă de amenajare clară a acestei relaţii.
Există riscul ca, din comoditate sau din ignoranţă, Parlamentul nostru să rateze această ocazie

[…]

Să lăsăm pe mâna dlui Hrebenciuc, preşedinte al comisiei pentru afaceri europene a Parlamentului României, definirea unui mecanism instituţional?

Subiectul e arid însă important, ca mai toate chestiunile de procedură în relația cu instituțiile europene. Era nevoie de Preda să ne spună, Realitatea dă știri cu finanțiști care-și sfințesc laptopurile, cu Birchal care îl amenință pe Boc, Gândul ne vorbește despre cum l-au făcut Finanțele muci pe Gheorghe, și tot așa.

Devin aproape fascinat de blogul lui Cristian Preda și de tenacitatea cu care insistă să își informeze cititorii asupra subiectelor pe care le consideră importante. Merită urmărit și aplaudat. Dar de ce scrisoare deschisă către Voinescu?

De pe: blog implicat

Dicționarul pseudokhazar de personaje inventate.

1. Van den Budenmayer. Fals compozitor olandez  din secolul al XVIII – lea, inventat de regizorul Krzystof Kieslowski și  muzicianul Zbigniew Preisner. Cei doi se întâlnesc la mijlocul anilor 80, când Preisner scria coloana sonoră a unui film regizat de Antoni Krauze.

Povestea nașterii lui Van den Budenmayer e trivială, dezamăgitoare chiar. Zbigniew Preisner: ”Oamenii sunt curioși să afle detalii despre această istorie. Inițial, când Kieslowski a început turnarea filmului (Decalogul), dorința lui a fost să utilizeze muzica lui Mahler, dar era nevoie de prea mulți bani pentru drepturi de autor. Atunci m-a rugat să compun bucăți proprii, în stilul lui Mahler, și împreună am gândit un nume – ceva diferit, ce ar fi urmat să fie percepută ca muzică ”serioasă”. Ne-a plăcut ideea cu Olanda, iar numele Van den Budenmayer părea să fie credibil. După aia, am primit o groază de întrebări despre Van den Budenmayer. I-am dat și o zi de naștere, a mea, dar cu 200 ani mai devreme și chiar, imaginați-vă, numele său a apărut și în enciclopediile muzicale. Într-un caz, o persoană m-a amenințat că mă dă la tribunal pentru că aș fi un profitor care fură din muzica lui Van den Budenmayer. La moment, ori de câte ori fac muzică proastă, o trec după numele lui!”

Momentul oficial al introducerii în Istorie a lui Van den Budenmayer este episodul cu numărul nouă din miniserialul ”Decalogul”, într-o discuție (min. 4 al clipului sau 14 al filmului) dintre medicul cardiolog Romek (Roman) și o pacientă care urma să fie operată, pentru a putea urma visul mamei sale – cel de a deveni mare cântăreață. Domnița prezintă cotidianul ei muzical și printre deja cunoscuții și realii Bach plus Mahler, scapă un al treilea nume, Van den Budenmayer… Un truc eficient – câți ar recunoaște că nu-l cunosc pe Van den Budenmayer? Puțini inși culți, cu oarece ureche și cultură muzicală, ar recunoaște cu mâna pe inimă că nu au auzit de el, din frica pentru rușinea ce le-ar spăla nimbul de ”erudiți”… În următorul cadru, îl vedem pe Roman ascultând o placă, pe care o ghicim ușor că e Van den Budenmayer, bănuială confirmată la întâlnirea următoare a cardiologului cu pacienta. Medicul se laudă că a procurat o placă, în original, adică în olandeză, și l-a ascultat.

Până aici, falsul compozitor a adunat trei mărturii veridice ale existenței sale: o naționalitate, o placă, și un nume.

A doua ivire a lui Van den Budenmauer survine în ”La vie double de Veronique” sub forma unui Concerto în Mi Minor de mai mare dragul…Tot aici, eroul se pricopsește cu o vârstă: profesoara de muzică Veronique relatează elevilor săi că Van den Budenmayer ar fi fost un compozitor olandez născut două veacuri mai devreme, care însă ar fi fost (re)descoperit recent.

În fine, ultima, a treia apariție a lui Van den Budenmayer se întâmplă în partea a treia, ultima, a trilogiei ”Trois Couleurs. Rouge.” Van den Budenmayer, se pricopsește deja și cu un fel de chip oficial: Valentine, eroina principală intră într-un shop muzical și cere un CD al lui Van den Budenmayer… Din păcate discurile s-au vândut, dar reușim să vedem, pe o cutie goală, portretul lui van den Budenmayer… Valentine e tristă, iar spectatorul are deja o a patra dovadă a realității lui Van den Budenmayer: imaginea.

Arată aproximativ așa.

aici e Zbiegniew Preisner cel real:

Ceva teorie: pentru a crea cititorului senzația de credibilitate, ficțiunea face referințe la realitatea reală: acțiunea se desfășoară în orașul N., eroii vorbesc o limbă anume, marile evenimente (războaie, catastrofe) au corespondențe în lumea reală… E un paradox: ca să pară credibilă, ficțiunea e mutilată, ciuntită și băgată cu rădăcinile în sol, adică în realitate –  deci veșnic neîmplinită.

Constituirea unor lumi de-a dreptul și de-a dreptul artificiale, întemeiate în trecuturi și realități artificiale e o treabă foarte complicată: nici Tolstoi, marele pictor al Războiului cu Napoleon și al unor lumi literare de o complexitate uluitoare, nu reușește să construiască o ficțiune autonomă, ci împrumută personaje și referințe din istoria reală (în sensul cel mai puțin conflictual al noțiunii) – Napoleon, Kutuzov, bătălia de la Borodino.

Van den Budenmayer este  nu doar un erou inventat, ci dublu inventat, un fel de simulacru de rangul al doilea (cum zice Baudrillard), sau o invenție a invenției… La el fac referire eroii din filmele lui Kieslowski și viețile lor se scurg printre acorduri de orgă, vioară și canto…

Asocierea sa subtilă cu unii compozitori reali: Bach, Mahler, îi conferă un fel de certificat de existență… Un fel de trecut imaginar, cumva egal și paralel cu cel oficial…

Istoria muzicală, în acest sens, poate fi rescrisă prin inserarea unor figuri aleatorii în perioade diferite ale evoluției curentelor muzicale. Posibilități de intervenții nelimitate în trecut se deschid în fața unor creatori îndrăzneți: la urma urmei, dacă vrei să scrii muzică din aia de care făcea Mozart, de ce nu ai face-o? Eventual, poți construi și scenarii virtuale în care Mozart ar fi fost ucenicul/învățătorul tău…

Îmi place, în filmografia târzie a lui Kieslowski acea senzație de continuitate, de lume, creată de  hiperlinkurile scenografice (bărbatul în negru care apare în câteva episoade din Decalog, bătrâna din Trois Couleurs, care se chinuie să bage sticla în lada de reciclare, scena de judecată din episodul unu și doi al Trois Couleurs, sau momentul final al întâlnirii tuturor eroilor pe vapor), desele trimiteri la situații și evenimente din alte episoade.

p.s. e un proiect pe care-l am în cap de ceva vreme…dacă mai cunoașteți eroi inventați, vă rog, nu ezitați să-mi scrieți.

Share/Save