Votul prost

Prostia “nu știe” să se orienteze politic, nu există cauze misterioase pentru care un prost votează prost.

Prostul nu se hrănește cu convingeri. Trendul e combustibilul lui. El se înfruptă pur și simplu din curentele la modă, iar răul lui este întotdeauna răul vremurilor. Prostia are, deci, o singură vanitate: conformismul. Și o singură nevoie: să i se dea; în primul rând atenție, dar merge și  o bere.

Prin gura proștilor vorbește, deci, tot ceea ce are epoca mai putred, mai răsuflat, mai inerțios și mai la îndemână.  Practic, la temelia cetății stă prostul care nu ostenește niciodată să rafineze abjecțiile și clișeele momentului.

Însă acolo unde deșteptul votează prost având convingerea că a votat bine, acolo, da, avem un mister!

L-a prostit cineva? S-a prostit singur? E, totuși, mai prost decât pare? E mai puțin onest decât pretinde?

Haideți să vă spun cum văd eu lucrurile.

Îndrăznesc să cred că niciun om de ispravă nu votează prost, indiferent cu cine votează. Unii votează literalmente rezonabil, adică în virtutea unei bune și îndelungate familiarizări cu ordinea politică. Cunosc bine faptele și figurile, anticipează, cumpănesc, argumentează, au întrebări și răspunsuri. Alții zăbovesc mai puțin pe fapte și votează intuitiv, merg pe simțire și pe investiții afective. Alții, dezamăgiți, pesimiști prin natură sau prin conjunctură, votează ceea ce ei simt și cred că ar fi „răul cel mai mic”.

Nu toată lumea are, în plan civic, aceeași dexteritate analitică, dar toți cei care – fără să fie proști – votează în acord cu propriile convingeri dau un vot robust. Calitatea votului (și a exercițiului democratic) e dată, cred, de calitatea votantului.

Să nu ne temem, deci, de voturile proaste; ci de voturile proștilor.

vot-prost

(Foto: Cristian Nistor/Arhiva Agerpres)

Campania electorală din Basarabia: examenul de conștiință

Tocmai m-am întors de la întîlnirea electorală din Durlești cu candidatul PMP la Cameră pentru diaspora, Constantin Codreanu.
În atmosfera extraordinară, de suflet, întreținută de Ion Roșca, zis văru Ion, și deja celebrul nea Ștefan Onofrei, am reținut un lucru important, dar oarecum pesimist: bătrînii sunt deseori mai tineri decît mulți obosiți de pînă-n 40 de ani.
De asemenea, trei promisiuni din platforma PMP, referitor la chestiunile din R.Moldova, adică ce ne interesează pe noi ăștia de aici, m-au determinat să votez anume cu partidul marinarului:

1) banii destinați R. Moldova să se dea pe proiecte direct comunităților locale, dar și în funcție de afilierea politică și angajamentul românesc al primarului local: ești român, îți dăm bani să-ți repari școala din sat, ulița mare sau acoperișul la primărie, să crape de ciudă primarul socialist din satul vecin. Nu ești cu noi treaba ta, du-te și cere de la Putin. Cu alte cuvinte, Bucureștiul decide unde se duc banii, nu guvernul de mardeiași de la Chișinău.

2) Birocrația în privința reobținerii cetățeniei române să fie simplificată, mai ales pe partea financiară. Este scandalos ca în cel mai sărac stat din Europa, basarabenii care cer redobîndirea cetățeniei bunicilor lor să plătească 150 de euro numai pe eliberarea certificatului de naștere românesc, plus alte taxe consulare, notariale, deplasări, care fac ca costul unui dosar individual de redobîndire a cetățeniei pentru moldoveni să urce la o fabuloasă sumă de 500 de euro (de căciulă!). Consecința este că pensionari născuți în România Mare și români buni, așa ca Ștefan Onofrei, NU AU CETĂȚENIE ROMÂNĂ. Și nici majoritatea covîrșitoare a celor în jur de 9000 de foști deportați basarabeni, cîți au mai rămas astăzi în viață, bătrîni și batjocoriți de statul moldovean cu pensii mizerabile.

3) În schimb, tot soiul de moldovănași ori rusofoni, cărora juridic nu le poți refuza dreptul de a redobîndi cetățenia (pentru că etnici ruși locuiau în Basarabia și înainte de război, deci se califică pentru redobîndire), dar care fîlfîie cetățenia doar ca pe o „viză Schengen”, fără a manifesta niciun pic de fidelitate față de statul și națiunea română, iar alteori exprimîndu-și chiar totalul dispreț, să fie puși să treacă, prin amendament la legea cetățeniei române, examen la limba română și istorie/Constituția României. Basarabenii au tot dreptul la cetățenia bunicilor lor. Dar generozitatea României nu trebuie abuzată. Or, în perspectiva unei eventuale reunificări, acești oameni trebuie să învețe să respecte statul român, și să nu trateze statutul lor de cetățeni români cu atîta „degajare”. A fi cetățean român implică fidelitate, aderare și respect față de valorile comune. Deci examen să fie. Nu bacalaureat. Nu intrare la doctorat. Ceva minimal, dar de bun simț.

Acuma, propunerea mea pentru domnii candidați la Cameră și Senat: vă rog să-i spuneți lui Iohannis să le dea prin decret cetățenia celor 9000 de foști deportați basarabeni. Și după ce (re)devin cetățeni români, să fie asimilați statutului de deținuți politici din România. Așa unificăm conștiințe, memorii, istorii. Așa ne unim înapoi.

pmp-alegeri

Furtul minților

Cînd am spus, zilele trecute, pe Facebook, că votantul USR este asemănător votantului PSD și că, mai bine, ar vota ce știe decît ce nu știe, am stîrnit mirare și acuzații de părtinire. Adică, cum PSD?!?

Pe drept, cine nu a înțeles, poate considera că am îndemnat la vot PSD. Departe de mine gîndul acesta. Să explic.

Votantul de la oraș, votantul anti-pesedist prin excelență nu va înțelege niciodată de ce, în anumite zone, alți oameni își exprimă preferința pentru PSD. Nu știm, dar acuzăm. Și ca să nu mai facem așa, să încercăm să ne punem în locul lor.

Votantul PSD vrea să i se dea. Nu contează ce și nu prea contează nici cît, contează să i se dea. Cum, în ce condiții, de unde, nu-l interesează, el vrea. Votantul USR, pe de altă parte. Ce vrea votantul USR de la partidul pe care îl votează? Corectitudine! Bine, dar e suficientă? Întrebare la care nimeni nu răspunde. Acest partid, USR, nu oferă altceva. Competență? Absolut necesară pentru buna gestionare a treburilor țării. Dar de unde și de care fel, de dreapta sau de stînga? Nu știm, președintele partidului nu poate răspunde măcar la întrebarea ”vrea cotă unică sau progresivă?”. Nu știe, trebuie să vadă întîi bugetul. Așadar, e posibil să îi votați, să intre în Parlament, și abia mai apoi să vedeți dacă veți cîștiga sau pierde bani pe mîna lor. Pe mîna cu care votează. Care mînă, și aceea, nu știm dacă e de stînga sau dreapta.

E incredibil cum atîta lume cu pretenții poate fi atît de indiferentă față de unul din cele mai sensibile subiecte, taxarea. La fel cum e similar insensibilă la împărțirea banilor statului, în ultimă instanță, banii lor, statul neproducînd bani. E insensibilă la pericolul rusesc, avînd în vedere că situația lui Matei Păun, șeful de campanie la alegerile locale, nu e nici acum lămurită. E insensibilă la problema privatizărilor, la cea privind inițiativa Coaliției pentru familie, e insensibilă, în general, la tot ce va însemna parlamentul viitor.

Dar e insensibilă și la critici. Mai mult de atît, e la fel de opacă, în cel mai fericit caz, la critică și la orice încercare de a lămuri problemele cu care va avea de-a face noul parlament.

USR este, după toate aparențele, un grup, o coagulare de persoane, un hub destinat a intra în parlament, ca mai apoi să se scindeze, cum deja a anunțat că va fi posibil Nicușor Dan, președintele partidului. Carevasăzică, avem de-a face cu un nou CPUN, rezultat în urma tragediei din Colectiv, de anul trecut, nu în urma unei revoluții, cum a fost originalul. Un CPUN susținut la fel de feroce ca și cel inițial, la fel de intransigent cu oricine îl critică, la fel de mîndru că nu a mai făcut politică.

Și dacă nu a mai făcut politică, prin urmare, e și necorupt. Nu se spune nicăieri că ar fi incoruptibil, ci necorupt. O diferență de nuanță, nesemnificativă, nu?! Cum să fie corupt cineva care nu a avut de-a face cu structurile puterii?!

Atunci pe ce se bazează intenția de vot? Pe faptul că sînt oameni noi, ochi noi, cum spunea Andrei Pleșu? Așa, și de unde pînă unde ochii noi pot face numai bine? Sau, și mai exact, care este binele pe care îl așteaptă votanții?

Nu știm. Și nici ei nu știu, ca să ne spună.

Spun doar că se vor ocupa, și că și știu să se ocupe, de banii noștri. Dați acolo unde e nevoie, știu ei mai bine unde. Ceea ce îmi amintește de PSD și de predecesoarele partide socialiste, care au dat la fel, acolo unde au știut ele. Și din cauza cărora, astăzi, sîntem aici.

Atitudinea de intransigență a votanților și susținătorilor, fără o bază pe care să putem discuta, plus acest ”știu ei unde e nevoie să dea”, din banii noștri, nu știm cît, vom vedea, fac ca USR să semene cu PSD. Nu știm de ce lumea îi votează, cum nu știm sau nu vrem să știm nici în cazul PSD-ului, dar sînt votabili, numai pentru că pînă acum nu au avut ocazia să fie corupți.

Ei, cum sună? Prost, dacă mai stai să judeci. Dar exact aici intervine scurt-circuitul, cine mai stă să judece?! De ce să mai judece, dacă e vorba de oameni noi? Pentru că noi au fost și comuniștii veniți în 1946, dar asta nu a însemnat decît oroare pentru patru decenii și jumătate.

Pentru ca proiectele lui Dacian Cioloș să meargă mai departe. Și care anume sînt proiectele prim-ministului? Despre privatizare nu poate fi vorba, la cum s-a prezentat la Antena 3, insistînd asupra faptului că vînzarea unei bucăți din Portul Constanța ar fi minciună.

Deci? Ce ne așteaptă cu cei noi?

Nimic, nu știm, ori vom vedea noi după alegeri. Un după care poate însemna și prea tîrziu. Dacă noii parlamentari se vor poziționa spre stînga și USR  se va sparge, ne putem trezi cu Demos în parlament. Asta vrem? Noua stîngă, cea curată, cea care nu fură, dar e adepta marxismului cultural, cu tuturor ingineriilor socialea aferente? Cum mai facem atunci ordine și curățenie, cînd va fi vorba de furtul minților?

Cred că* diferența dintre USR și PSD aici se află: unii fură la propriu, alții au furat deja mințile unora și sînt pe cale să meargă mai departe. Și nu avem nici un DNA împotriva acestui nou tip de furt. Nu avem nici o instituție care să țină calea dreaptă, cea a ordinii naturale a firii. Cum vom putea, atunci, să contracarăm aceste ”furturi”?

PS: *Nu mai cred că, sînt convinsă. Am văzut minți prea deștepte lăsîndu-se furate de mirajul userist ca să mai am dubii.

a3(Foto: captură emisiune Antena 3)

Votul USR, un vot pentru good/ungood

Nu în toate situațiile ideea de a încerca și „altceva” merită riscurile. Alegerile nu sunt un eveniment atât de reversibil pe cât par.

Când ne gândim la aspectul de desant al marxismului cultural asupra parlamentului (după o expresie a lui Adrian Panait), trebuie să ne întrebăm DACĂ DORIM ORICE DESANT, DESANT SĂ FIE.
Faptul că USR reprezintă marxismul cultural mi se pare o evidență, nu mai cere demonstrație în 2016.
Dar de ce și-ar dori marxism altcineva decât beneficiarii lui direcți?

Iar beneficiari nu sunt niciodată votanții, ci doar turmele de oengiști stipendiați de prostimea plătitoare de impozite ca să pună pe FB poze de la congrese ținute în locuri exotice.

Și reprezentanții lor din parlament, care nu se pot decide care tip de impozitare i-ar ajuta să agațe încă un mandat.

Urmăriți postările lui Sorin Ioniță. Deplasări interesante alternând cu părerea fermă că votul popular trebuie corectat de oamenii luminați. Ca el, așa.
Sau ale Mihaelei Miroiu, maica feminismului de seminar cu lunch-break, învârtind pdf-uri la Doha.

Ce a rămas neclar despre marxismul cultural în urma intoxicării Occidentului? Vreo patologie sexuală neimaginată, vreun hoax climatic nefinanțat, vreun truth scutit de corolarul „post-truth”?

Constat că juna Presadă, USR-ista cu Moarte capitalismului și pumnișori amenințători pe strada Proletarului face strada de mult, și anume din 2012. Stătea, după cum mărturisește, cu oamenii care strigau împotriva lui Băsescu și a reformei din sănătate.

Deci de la început a fost de partea retribuită și/sau manipulată a existenței. Competențele ei în materie de reformă a sănătății fiind fix, fix zero, ca și ale celorlalți „lideri” croșetați atunci de A3.

Acum va intra în Parlament, să strige de acolo, după ce se va lipi, ca tovarășul său ideologic-cu-fes Claudiu Crăciun, de toate beneficiile și de toate finanțările UE. Și ca ea, ceilalți.

Pumnișorii vor ateriza direct în dințișorii cui are altă părere, în tradiția leftistă universală, veți afla că dacă nu vreți să-i întrețineți pe asistații social, o categorie deja profesionalizată, aveți o atitudine și promovați politici ANTISOCIALE, de exemplu.

Mai gândiți-vă o dată înainte de a vota: numai marxiștii culturali au o reprezentare (și o finanțare) coerentă în USL; restul sunt o mulțime de elemente foarte diverse, fără absolut nici un liant avuabil.

a3(Foto: captură emisiune Antena 3)

Împotriva regulilor jocului

În 1 noiembrie 2016, Raluca Boboc nota pe Facebook:

Raluca Boboc:

Cioloș, la Antena3, nu comentează dacă în 2012 a fost sau nu lovitură de stat. N-a fost implicat, nu știe, nu cunoaște și, mai ales, spune că nu contează ce s-a întâmplat în trecut.

P.S – tocmai ce a pierdut un segment important de simpatizanți.

P.S 1 – trecutul contează întotdeauna. Nu poți construi viitorul, fără să cunoști trecutul.

Nu am văzut emisiunea respectivă, dar nici nu am de ce să mă îndoiesc de spusele Ralucăi. Și am a mă cutremura de cele aflate. A fost primul moment în care l-am chestionat în mintea mea pe premier, rezultatul nefiindu-i nicidecum favorabil.

Nu a fost implicat, asta știam. Dar să nu știe și să nu cunoască? Cum e posibil, cînd în vara respectivă știa toată Europa și nu numai ce se întîmpla la noi? Vrea să scape de povara acelei veri, de poziționarea proprie, ce vrea, de fapt? Cum poate fi lumea atît de încrezătoare în faptul că prim-ministrul respectă statul de drept, cînd nu își mai aduce aminte nimic din cea mai puternică lovitură postdecembristă dată acestuia? Cum să nu își mai aducă aminte și să nu mai conteze ce s-a întîmplat, cînd acum este speranța atîtor români?! Despre faptul că vorbea despre soarta unui om care se străduise enorm să-l propulseze în structurile europene de conducere, nici atît nu poate vorba.

Ieri, era planificată deja prezența premierului în studioul Antena 3 cînd, la GDS, am mai primit o dovadă că, după aproape 30 de ani, la noi încă nu se face și nici nu se stie cum se face politică. Precis, echipa Antena 3, exact acolo unde avea să fie prezent premierul seara, este scoasă din incintă. Declarația lui Cioloș, ulterioară momentului, nu îi este deloc favorabilă:

Eu, la acel post (Antena 3 n.r.) am fost o dată în acest mandat și mă mai duc încă o dată acum. Eu mă duc acolo din respect pentru publicul care se uită la acel post sau care se uită doar la acel post, nu le judec sau nu încerc să le înțeleg opțiunea. Eu vreau ca acei oameni să audă și punctul meu de vedere, chiar dacă se exprimă mai rar, însă dacă transmit mesajul la altă televiziune, acesta ajunge foarte greu sau nu ajunge deloc la acei oameni. Eu vreau ca oamenii care urmăresc acel post să audă și mesajul meu.

Eu sunt agronom și am învățat că sunt plante care cresc în mocirlă, dar nu poți să-ți faci bine meseria dacă nu te cobori în mocirlă. Sigur, îți iei cizme de cauciuc sau faci un duș după aceea, dar tot trebuie să cobori în mocirlă.

Și dacă nu de altceva, numai pentru că în mocirla respectivă se bălăcesc seară de seară peneliști și useriști, adică exact partidele care îl susțin pe Cioloș premier după alegeri. Și pentru că, pînă una alta, este premierul tuturor și nu trebuie să-și permită să catalogheze în nici un fel o instituție de presă, chiar dacă ”știm noi cum stă treaba cu acea instituție de presă”. Pentru că noi, aici, sîntem una, iar el, în funcție, e cu totul altceva.

Emisiunea nu a avut chiar nimic special, privită calm și obiectiv, a fost prilej pentru Antena 3 de a seta discuția asupra ei, adică exact ce dorea. Premierul, chemat parcă să dea socoteală pentru vorbele spuse mai devreme, nu poate nici mișca, nici emoționa. Așa e el și mai mult nu-i poți cere. Nici să fie hotărît în a impune o agendă, nici aspru privind interlocutorii, e tern, plat și fără absolut nici o sclipire, croit fix pe modelul funcționarului bruxellez.

Și atunci de ce două partide stau cu speranța în Cioloș? Pentru că nu au altceva mai bun. Iar dacă ceva mai bun, cu viziune, cu planuri, cu agendă nu există, trebuie să recunoaștem că politica românească se îndreaptă spre sterilitatea celei europene, corectă aparent, aseptică și care nu miroase.

Numai că asta nu e politică. E regresul politicii pînă la statutul funcționărimii. E împotriva oricărui joc electoral, e împotriva politicii înseși. Și ce dacă?! Orice ar face și ar spune acum Cioloș, orice a făcut sau spus pînă acum e motiv de a-l vedea drept salvatorul, singura persoană care poate ocupa fotoliul de la Palatul Victoria. De ce? Pentru că altceva mai bun nu este. Aici am ajuns, la echivalarea politicianului cu un funcționar obscur, muncitor și corect. Cînd nu ceri mai mult, nici Dumnezeu nu-ți bagă în traistă.

ciolos(Foto: b1.ro)

1 Decembrie cu muzică. Jean Moscopol și rezistența anticomunistă.

La 98 de ani de la Marea Unire, să trecem peste patriotismul de fațadă și de politică și să ne oprim asupra uneia din figurile care au încîntat terasele și teatrele perioadei interbelice, Jean Moscopol.

Născut din părinți greci, la Brăila, Jean Moscopol avea să fie, pe rînd, proprietar de patiserie, bijutier, funcționar de agenție maritimă și de bancă și student la Aeronautică, pînă în momentul în care muzica avea să devină ocupația lui permanentă.

Jean Moscopol a cîntat în operetele ”Alhambritta”, ”Lăsaţi-mă să cânt” și ”Contesa Maritza”, ca angajat al Teatrului Alhambra. Mai tîrziu, avea să facă turul României împreună cu Teatrul Național, avînd în repertoriu peste 300 de cîntece.

Între timp, înregistra la Berlin numeroase discuri, cu orchestre celebre, ca Honigsberg, de exemplu, și lua lecții de bel canto cu profesorul Korst, și la Londra, unde, de asemenea, a înregistrat pentru faimoasa casă de discuri RCA Records.

Venirea la putere a regimului comunist în România a însemnat și despărțirea de țara căreia îi făcuse cunoscut tangoul. Urînd din tot sufletul rusificarea care avea să pună stăpînire pe țară și nedorind nici o clipă să cînte pentru noul regim, Moscopol pleacă, în 1945, definitiv în SUA.

Stabilit la New York, reușește să întrețină, din salariul modest de hamal al unui hotel, un mic ansamblu muzical cu care cîntă în continuare și al cărui repertoriu se îmbogățește cu cîntece profund anticomuniste. Moare în 1980 acolo, departe. Guvernul comunist român încearcă să-l facă uitat populației, prin ștergerea a tot ce a însemnat Moscopol pentru viața artistică a României dintre războaie.

Cel pe care îl ascultați cîntînd, printre altele,  nemuritoarea ”Zaraza” ar trebui să ne dea sensul a ce trebuie să facem astăzi. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent cît de bine mascate, și demnitatea de a-i rezista. Moscopol este definitoriu și pentru diaspora românească, de asemenea, plecată din țară din cauza asaltului roșu de după 1990.

Acum, cînd sîntem, aparent, în cea mai bună și mai sigură situație a României de la Marea Unire, nu trebuie să uităm ce a însemnat pentru noi cizma rusească și ce avem de făcut. Respingerea oricărei forme de comunism, indiferent de intențiile bune sub care este mascat, unirea cu Republica Moldova și direcția, fără dubiu și nenegociabilă către vest. Un vest asaltat el însuși de idei așa zis revoluționare, un vest într-o profundă criză identitară. Dar acest vest este, paradoxal poate, tot ce a mai rămas solid și de încredere ca reper al unei lumi libere.

Cînd petreceți și vă simțiți bine, nu uitați ce a însemnat guvernul comunist. Pentru România, 45 de ani.

La mulți ani, România! 🙂

moscopol

 

 

Lauda și narcisismul

narcisism

„Bravo mama, bravo!” Copilul incurajat si bucuros, apuca si celalalt pantof si incearca sa-l incalte: „Acuma asta” , zice copilul satisfacut. „Da, mama, asa e, asta urmeaza. Bravo! „Acuma mergem” zice copilul. ” Da, mama, asa e, acum mergem. Bravo!” Si au plecat. Copilul energizat si bucuros, mama calma si mandra.

Chiar au copiii nevoie de laudele parintilor? Nu cumva prin laude parintii pun stapanire pe ispravile mici si mari ale copiiilor lor? Copilul meu e frumos, destept, a facut asta si a facut ailalta, dar mai presus de toate E AL MEU. A facut tot ce-a facut PENTRU CA E AL MEU.


Mai mult, nu cumva, in felul asta, eu, parinte, ii spun copilului meu ca ispravile lui sunt ispravi doar pentru ca sunt recunoscute si legitimate ca atare de laudele mele? Si daca e asa, nu urmeaza, de aici, ca de aceste recunoasteri atarna nu doar valoarea ispravilor lui, ci chiar EL INSUSI, ca fiinta? Pe scurt, eu, copil, exist sau nu exist in functie de ce crede mama de faptele mele. Care de fapt, tot ale ei sunt. Copilul se vede pe el insusi prin ochii parintilor. Asa e normal. Numai ca aceasta privire trebuie sa fie una increzatoare si admirativa, NU legitimanta. Normal ar fi ca parintele sa se minuneze de isprava copilului si sa fie el insusi recunoscator pentru acea isprava. Normal ar fi ca aceasta recunostinta sa se regaseasca in atitudine, in discurs, dar mai ales in INCREDEREA acordata copilului. Laudele nu il fac pe copil increzator, ci vanitos si narcisic. Admiratia este cea care ii da curaj si incredere in sine.

(Foto: Conda de Satriano, Narciso, 1893/arteinsublimedetailsdicatherinelarose.blogspot.com)

Sărbătoarea ca impas

Viața curentă, măcinată în rutină, stresată de surprize multiple și obosită în onorarea obligațiilor curente, se retrezește în țoale festive ori de câte ori calendarul îi amintește date importante.

De la cea de naștere, de fapt cel mai prețios eveniment din viața fiecăruia, la colecția de răsturnări locale, colective și globale, zile cu înțeles și implicare publică, repere mobilizatoare cu efect de masă, dincolo de statut, nivel cultural, avere, culoarea tenului… Un mecanism interesant. Desigur, un prilej cu largă utilizare a sentimentelor comune de către principalii jucători de pe scena publică, privată și adesea pe cele oculte…

Transformarea unei simple zile, din 365, într-un prilej de identificare colectivă (uneori pozitivă, alteori marcată de resentimente) se transformă într-o resursă de primă mărime în mecanismele de influență, control și mobilizare.

Timpul face bani! Face multe altele…

Iată de ce, ideea de ”sărbătoare” asociată unei date calendaristice devine un vector, o investiție de prim ordin. Onorată colectiv, comunitar sau doar privat și individual, fără a avea după ani și ani o conexiune directă cu prezentul imediat. Pică din cer…

Implicarea contează! Ca simplă disponibilitate sau expresie a unui pachet de dependențe structurale și, nu de puține ori, ca ambiție, alegere, salt, printr-o aglomerare colectivă generatoare de energie. ”Mutând munții din loc”…

Evenimenul, ca sărbătoare, are acea gramatică, bucătărie și o poziționare de primă mărime pe piața managementului public. Se plasează în spații speciale, ”locuri istorice”, activează poziții-cheie și diverși meșteșugari ai demagogiei, marcând momente-reper în rostogolirea vieții curente, isi fac treaba…

Un adevărat spectacol te tip ”Bollywood”, adică una dintre cele mai ambițioase aplicări în practică a ”teoriei castravetelui”. Multă campanie despre ceva care a avut loc (probabil) acum 100, 200… de ani ș.a.m.d.

Greșeală!

Lucrurile nu sunt chiar așa de simple. Avem aici o implicare directă a trecutului în a genera o viziune către viitor, chiar și pentru un viitor iluzoriu, dar cel mai adesea, pentru a gestiona prezentul. Un prezent, nu de puține ori critic sau, dimpotrivă, golit de conținut, pur și simplu rătăcit între confuzie și incertitudine.

Iată de ce, un eveniment simbolic, o comemorare, o sărbătoare devine marfă! Apă la moară într-o vară secetoasă…

De aici întrebarea: Prin ce anume, o simplă poveste, o sucesiune de fapte și dezvoltări dramatice, cu urmări uneori majore, se impune ca un reper istoric, ca un criteriu de poziționare individuală și colectivă, la mult timp după, în viitorul îndepărtat, definind o cauză, un ideal, unanim înțeles și asumat?

Dacă ar fi să demontăm mecanismul acestei vrăji colective, într-o simplă analiză la nivel de semnificație, motivație și implicare, am putea alege câteva dimensiuni (sau altele)…

– Valoarea simbolică
Onorând nevoia de repere subiective, apare ca unul dintre cele mai importante paradoxuri ale existenței umane. Credință, adesea iluzie, tradiție transferată de la sine, oarecum mecanic, consacrată prin ritual și repetiție, se impune prin extensie și influență în lumile care s-au perindat de-a lungul și de-a latul istoriei.

Uimitoarea influență motivațională pe multiple planuri, la concurență cu mecansime prezente, cu acoperire materială și instituțională de primă mărime. Și totuși nu este o simplă iluzie. O naivitate ce ar ține de stupiditate sau inerție colectivă.

Consistența evenimentului de reper derivă adesea din trăirea, recunoașterea și uneori asumarea unor mutații structurale majore.

– Mutații structurale majore
Catastrofe naturale, rupturi masive la nivel instituțional (revoluții, decapitări, trădări, revelații) și mai ales mutări la nivel economic și social cu efecte, costuri și determinări care spulberă orice iluzie individuală și colectivă, cum că oamenii controlează lumea, sunt stăpâni pe propria viață. În cel mai direct, primitiv și banal mod, realitatea controlează lumea în care trăim. Halal schimbare!

Greu de recunoscut, imposibil de ignorat, iar până la urmă, picătură cu picătură, otrava trebuie gustată…

Totuși, lumea în care trăim nu rămâne doar o simplă derulare mecanică a iluziilor, sau mai dificil, a mutărilor structurale masive, nemiloase, fără drept de apel.

– Alegeri strategice
Tocmai aici apare surpriza! Surpriza speciei umane. Dincolo de amalgamul răvășitor, confuz, imprevizibil al împrejurărilor, apar momente, rar dar real, de claritate. De asumare limpede și deplină, fără echivoc, înfruntând riscuri majore și, nu de puține ori, de înrolări radicale.

Rupturi curajoase cu ceva ce părea de nedepășit. Deschideri multiple. De fapt, recunoașterea că dincolo de un trecut infectat și un prezent inerțial există un ”timp nou”. O alternativă. O altă înțelegere, abordare și asumare a vieții individuale și colective.
Uneori, o auto-redefinire a identității și poziționării în lumea care este. Minunat moment.

Nu se întâmplă des…

Dar rămâne un reper pentru existența curentă, în lumea în care ne naștem, trăim și din care plecăm. O hartă accesibilă a realității, dincolo de labirintul vieții curente, de rutina consumeristă, de compromisurile inerțiale din viața de zi cu zi.

Un orizont prezent care ne ajută sa nu ne smițim rătăciți, chiar dacă nu generează oportunități, avantaje, venituri. Poate doar un zâmbet colectiv unanim împărtășit.

Având în vedere toate astea, cum privim la cei care transformă acest ”obiect de patrimoniu” – Ziua Națională – într-o marfă a momentului?! Într-un joc politic minor, într-o știre de prima pagină… O simplă tranzacție sau dilemă instituțională pe cât de artificială, pe atât de păguboasă.

Deci. Ce facem de sărbători?!

Cât vindem, cât cumpărăm? Influență, notorietate, sprijin. Cui trimitem flori, urări de bine, e-mail-uri, poze?! Pe cine invităm, decorăm, scoatem la băut?…
Nu e ușor…

E ușor să dai în bară…

Rămâne colecția de întrebări, speculații, răutăți ieftine și costuri directe.Greu de răspuns. Mult mai greu, când din neglijență sau amatorism complicăm problema, ignorând adevăratele date ale ei. Adică din amatorism, superficialitate sau o simplă exhibare narcisistă, de o parte și de alta a vitrinei ne plasăm în zilele festive ca niște idioți.

Ignorând multe. În principal trei dimensiuni: valoarea simbolică, conținutul real al răspântiei structurale înfăptuite și recunoașterea unei alegeri strategice în bătaie lungă.

Nu trebuie să fii savant ca să îți asumi, să simți ziua națională. Afli din nou că ești român.
Deci, sunt.

1-decembrie

(Foto: informatii-pretioase.ro)

Două greșeli

1) Prima îi aparține președintelui Klaus Iohannis. Care s-a hotărît să nu invite la defilarea și recepția organizate în cinstea Zilei Naționale a României demnitarii cu probleme penale.

Acum, dincolo de faptul că termenul ”penal” se pare că nu e înțeles la fel de toți românii, ziua națională nu e ziua în care să faci deosebire în nici un fel între români. Faptul că unii au procese pe rol sau sînt cercetați penal nu îi face cu nimic mai puțin români. Nu există legătură între a fi român și a avea vreo calitate într-un dosar penal. Dimpotrivă, ziua națională ar trebui să unească dincolo de cele temporare, să adune oamenii la un loc, să se poată bucura împreună. E ziua Unirii celei mari, nu a dezbinării celei mici și trecătoare.

Așa că, indiferent despre cine ar fi vorba, așa ceva nu se face, după părerea mea. Să calculăm în beneficii vs daune. Ce poate aduce bun o asemenea atitudine, în afară de aplauzele zăltaților? Nimic. O delimitare a președintelui de ei, cei cu probleme, în cel mai fericit și, totodată, discutabil sens. Pentru că și președintele, la rîndul lui, are probleme în justiție, cu casele. Sigur, nu sînt penale, dar nici în regulă nu sînt, ba chiar deloc. Și atunci? Ce cîștigi și ce pierzi? Nimic vs totul. Asta dacă punem la socoteală că ar avea ce pierde.

2) Nicușor Dan și acțiunea în justiție împotriva lui Ponta.

Din punctul meu de vedere, Ponta a obținut ce-a vrut, amplificarea scandalului. Dacă Nicușor Dan nu îl dădea în judecată, tratîndu-l drept ceea ce este, un spurcat la gură și un mincinos, adică nici o noutate la cîte a spus și scris pînă acum, așa rămînea. Dar acum nu numai că Nicușor Dan trebuie să dovedească în ce fel i-a afectat credibilitatea partidului asocierea cu Soros, dar acest lucru este și greu de realizat în condițiile în care, în sondaje, USR a ajuns la 19%, cea mai mare cifră obținută pînă acum. Așa că minciuna e una, dar efectele unde sînt? Nemaipunînd la socoteală faptul că Soros nu este vreun criminal, vreun hoț, vreo persoană a cărei asociere să facă rău cuiva, așa că unde-i calomnia? Mai mult decît atît, unde sînt efectele calomniei, cînd partidul a ajuns la cel mai mare procent obținut sau cu care a fost creditat vreodată, așa că în ce fel îl afectează minciuna vehiculată de Ponta? În ce alt fel i-au dăunat partidului cele spuse de Ponta?

Sigur că trebuie să existe un echilibru între libertatea de exprimare și posibilele ei consecințe, dar avînd în vedere faptul că nu este identificabilă cu ușurință calomnia, ori că nu există chiar, procesul poate aduce mai mult rău USR. Electoratul fiecăruia, al lui Nicușor Dan și al lui Ponta, va rămîne cu impresia că cel pe care îl susțin are dreptate, ceea ce nu înseamnă, în final, decît bani posibil de cîștigat. Lucru care din nou va putea fi speculat de Ponta, în avantajul lui. Oricum, povestea așa are un aer de anii 90, în care străinii ne voiau răul, încît, și de asta, spun că e veche și mîncată de molii, așa că nu contează.

Nemaipunînd la socoteală faptul că se poate întîmpla totuși ca în cazul Păun, în care Nicușor Dan nu a știut despre apariția acestuia în Dosarele Panama, deși ar fi fost în avantajul lui să știe și să spună clar: nu se află acolo din cauză că vrea să ascundă ceva ilegal, ci pentru a evita taxele, și să apară cineva plătit legal de Soros, din USR. Dacă nu a știut situația prietenului și șefului său de campanie de la alegerile locale, poate fi de bănuit că nu știe nici care este situația fiecărui membru sau candidat USR. Si atunci, la ce bun procesul, cine cîștigă și ce?!

Simțul politic al fiecăruia trebuie să judece ce și cum e de acționat în fiecare situație de acest fel, nu totul și nu totdeauna se rezolvă în justiție.

nicusor-dan

(Foto: Răzvan Lupică/Mediafax)

Ce sînt electorii și la ce folosesc ei? Precizări pentru scriitori.

O nenorocire nu vine niciodată singură, se spune, și mai nou se și verifică. În mintea unora. Așa că după ce Bob Dylan a luat Premiul Nobel pentru Literatură, ce se mai putea întîmpla? Să cîștige Donald Trump alegerile prezidențiale din SUA.

Că Trump nu a fost favoritul intelectualității românești știam deja. Și mă obișnuisem cu ideea, oricît de lipsită de logică, de sens și, nu în ultimul rînd, oricît de lipsită de bun simț elementar (no offence!) părea.

Dar șoc! Ieri după amiază văd captura de mai jos, la Andrei Murgescu, pe Facebook. Merg la Cărtărescu pe profil să văd cu ochii mei, dar între timp se pare că ștersese. Ghinion, rămînem cu asta.

15094901_328895847494220_1788010498284701924_n-murgescu

Cum Hillary, deși conduce la votul popular, nu a dat vreun semn că ar contesta rezultatul alegerilor, șocul a fost și mai mare. Cum Hillary nici nu va da vreun semn că ar avea cea mai mică intenție să conteste rezultatul, să îl ajutăm pe domnul Cărtărescu și pe alții ca dînsul cu un film mai mult decît clar despre ce sînt electorii și la ce ne ajută ei în viață. Nu se știe niciodată ce idei îi mai vin comitetului Nobel de acordare a premiilor și poate în anii viitori va da teste grilă nominalizaților.

Acum, în speranța că e clară chestiunea colegiului elector și a votului popular, să nici nu ne gîndim măcar ai căror puteri străine puteau fi hackerii, nici pe departe la cît de slabă la securitate cyber ar fi America. Cît despre speranța ca domnul Cărtărescu și alții să mai înțeleagă ceva din politică – înainte de a scrie prostii pe pereți, de preferință – am pierdut-o de mult. Democratic este exclusiv cum vor stîngiștii de pretutindeni, în orice moment al istoriei și oriunde. Așa se traduc, din păcate, vorbele domnului Cărtărescu din statusul de mai sus.

Că nu știi ceva, orice, nu a fost, nu e și nu va fi vreodată o rușine. Poți învăța oricînd de la cei care știu. Că împarți cu generozitate din prea plinu-ți de neștiință este nu numai rușinos, dar poate fi și foarte periculos.