7-8 noiembrie 2017

În timp ce președintele Donald Trump numește ziua de 7 noiembrie Ziua Victimelor Comunismului, recunoscînd pentru prima dată oficial un regim criminal și totalitar, cel bolșevic:

Today, the National Day for the Victims of Communism, marks 100 years since the Bolshevik Revolution took place in Russia. The Bolshevik Revolution gave rise to the Soviet Union and its dark decades of oppressive communism, a political philosophy incompatible with liberty, prosperity, and the dignity of human life.

Over the past century, communist totalitarian regimes around the world have killed more than 100 million people and subjected countless more to exploitation, violence, and untold devastation. These movements, under the false pretense of liberation, systematically robbed innocent people of their God-given rights of free worship, freedom of association, and countless other rights we hold sacrosanct. Citizens yearning for freedom were subjugated by the state through the use of coercion, violence, and fear.

Today, we remember those who have died and all who continue to suffer under communism. In their memory and in honor of the indomitable spirit of those who have fought courageously to spread freedom and opportunity around the world, our Nation reaffirms its steadfast resolve to shine the light of liberty for all who yearn for a brighter, freer future. – whitehouse.gov

Trepădușii locali se ceartă pe bucata de trotuar pe care, după mintea lor proastă, ne-o acordă cineva la proteste. Asta ca aparență la nemulțumirea că au participat și membri de partid la proteste. Asta-i culmea obrăzniciei! Să încerci să spui tu, membru Demos, cine are și cine nu voie la o manifestație a nemulțumirii. Să stabilești că partidele au parlamentul ca loc de protest, iar strada le aparține lor, cei ce nu sînt partid încă. Dar vor fi curînd. Cît tupeu să ai?!?

 

Sigur, asta este divizia de mucioși a comunismului, femeia, după cum au statuat și comuniștii, are nu numai dreptul la păreri, ci și dreptate. Și ce face femeia comunistă într-o societate liberă și capitalistă, cum îmi place să o numesc pe a noastră? Răstălăcește totul cu o nesimțire neegalată de nimeni pînă acum. Cînd vă gîndiți la pesediști, gîndiți-vă ca la niște copii frumoși sau ca la o gașcă de hoți, cum doriți, pentru că exact asta sînt pe lîngă femeie.

Dar iat-o!

Ați priceput? Numai pentru că s-a numit Marea Revoluție Socialistă nu înseamnă că a și fost socialistă. Sigur, ăia au fost niște proști, norocul lor cu doamna Stoiciu, care ne lămurește din – de unde altundeva?! – Berlin, culmea ironiei, că socialismul abia urmează. Și că oroarea de pînă acum nu a fost decît deviaționsim de, atenție! – dreapta. Adevărata oroare urmează.

Referendum să fie, dar numai pentru noi

Ei, acum vedeți de ce era supărat Claudiu Crăciun mai devreme? Pentru că USR s-a gîndit – vorba vine – nu să depună vreun proiect de lege, cum fac partidele parlamentare vechi ci, fiind altfel, să convoace o consultare populară. Așa că începe strîngerea de semnături pentru modificarea Constituției astfel ca ”penalii” să nu mai aibă acces la funcții publice. Un macovism fără nici o șansă de a ajunge la ținta propusă, o nouă dovadă că ei nici nu înțeleg politica, nici natura umană, nici nu au auzit de reabilitare și redare societății.

Din piesa de teatru absurd Casa Regală, pe final, se consumă și un act de mare curaj. Al Dudei față de moștenitorul adevărat al tronului, prințul Nicolae. Ăsta micu s-a dus la reședința din Elveția să-și ia rămas bun de la bunicu-său, iar hahalera nu l-a lăsat, dîndu-l pe mîna poliției elvețiene.

Și ca nu cumva să rămînă Margareta fără job, astăzi, Dragnea și Tăriceanu, buni și vechi prieteni, au depus o inițiativă legislativă pentru reglementarea statului așa zisei Case Regale. Cînd nu ai candidat care să cîștige la  președinție, și o regină de mucava poate fi utilă, la nevoie.

Facebook și dosarul Clinton

Facebook continuă campania de blocare a persoanelor incomode. Nu știu, în momentul de față, nu am informații certe să fie vreo legătură cu dosarul Clinton, care zguduie Washingtonul și nu numai. În vremurile de aparentă glorie ale lui Hillary, Zuckerberg însuși era interesat de o colaborare cu John Podesta, șeful ei de campanie, privitor la intrarea micului mogul mare în politică, așa cum am aflat din Wikileaks:

Facebook’s founder Mark Zuckerberg sought advice from the chairman of Hillary Clinton’s campaign about how he could get involved in politics and said he was ‘hungry to learn’, according to leaked documents. 

Emails from Facebook Chief Operating Officer Sheryl Sandberg to John Podesta, published by Wikileaks, suggested he was keen to influence public policy on issues like immigration, education and scientific research. 

In one email, in August last year, Sandberg wrote to Podesta: ‘Mark is meeting with people to learn more about next steps for his philanthropy and social action and it’s hard to imagine someone better placed or more experienced than you to help him.’ – dailymail.co.uk

Ce știm în momentul de față este că un alt prieten, om de dreapta, a fost blocat de către platforma de aparentă socializare Facebook. Postarea incriminată este aceasta și este setată, mai grav, numai pentru prieteni. Pentru 7 zile blockul, de data asta, și pentru ce cuvînt găsiți voi neconform cu standardele unei discuții civilizate în captura de mai sus. Să fie ”blondo”, să fie ”sifilis” sau să fie ”Patapievici”?

Înainte însă, Radu a apucat să publice un status despre scandalul Clinton/DNC-Trump și Rusia, pe care îl redau integral aici.

1) Clinton ii angajeaza pe cei de la Fusion GPS, firma specializata in linsaj mediatic. 2) „Expertii in comunicare” iau un dosar clasic pe dezinformare, fabricat de rusi, si i-l dau lui Clinton, ca sa-l foloseasca in campanie. 3) Clinton trimite acel dosar lui Obama. 4) FBI-ul foloseste informatii din acel dosar pentru a incepe supravegherea managerului de campanie al lui Trump. 5) Hillary pierde alegerile, dosarul incepe sa fie spalat, si ca sa dispara urmele ii este trimis lui McCain, ce il trimite presei mai departe. 6) Democratii incep sa raspandeasca narativul ca Trump a facut „collusion”. 7) Obama modifica regulamentele FBI pentru a usura includerea supravegherii lui Trump din campanie si aceasta sa fie legala. 8) Schimba succesiunea persoanelor la DoJ pentru a avea un democrat loial in cazul in care Sessions nu trece de audieri si/sau este recuzat. 9) Stenogramele sunt declasificate si cei care au acces la ele incep sa trimita fragmente presei. 10) „Russian dossier” este publicat de CNN si Buzzfeed. 11) Incepe nebunia cu imixtiunea Rusiei in alegeri, nebunie alimentata zilnic cu „noi dezvaluiri din intelligence”, rapoarte secrete, multe din ele discreditate ulterior. 12) Comey se intalneste in privat cu Trump, ii spune ca nu are nici o intentie de a-l investiga. 13) Trump incepe sa se sature de acest scandal si e frustrat ca justitia nu isi face treaba, dar si de Comey, pe care il da afara, pentru ca nu ii curata numele in urma acelor minciuni. 14) Concedierea lui Comey e prezentata in presa stangista ca o incercare de obstructionare a justitiei. 15) Un Comey extrem de orgolios si nemultumit trimite la NY Times notele lui personale din intalnirea cu Trump, pentru a pune gaz si mai tare pe foc, ca si cand acele note ar demonstra ceva. 16) Cu Sessions recuzat din orice investigatie ce ar avea legatura cu Rusia, succesorul lui la DoJ este Rod Rosenstein, care-l numeste in functia de special consel pe Bob Mueller, mentorul lui Comey. 17) Orice noua mutare este raportata si exagerata in presa instant. Se bate mult apa in piua cu privire la intalnirea lui Trump JR cu rusoaica ce ar fi avut informatii compromitatoare despre Hillary, cand in realitate, acea rusoaica oferise aceeasi ciorba reincalzita lui Don Jr, dar reusise sa o intoxice pe Hillary cu alte prostii. 18) Aflam ca un informator are dovezi ce sustin o masiva operatiune de mituire a oficialitatilor prin care s-au cedat Rusiei 20% din zacamintele de uraniu de pe teritoriul US in schimbul a 500 de mii de dolari pentru un speech al lui Bill Clinton si a 140 de milioane de dolari donatii catre Clinton Foundation. 19) Oficialii nu zic nimic, trec cu vederea, Comey, Mueller si Rosenstein ignora acele dezvaluiri. 20) Informatorul e pus sub arest de Obama, fara ca acuzatii legale sa poata fi sustinute in instanta. 21) Comey ignora distrugerea evidentelor, serverului, email-urilor si probelor care ar fi expus coruptia din DoJ si ajutat ancheta. 22) Wasserman-Shultz si partidul democrat sunt disperati sa recupereze un laptop confiscat de FBI ca proba intr-un dosar conex, unde pakistanezul ce se ocupa de IT-ul lor a fugit din tara. 23) Clinton este demascata in final ca cea care facea platile in intregul dosar.

Ghiciti ce urmeaza.

În privința presei românești, lucrurile stau cum știam. În afară de Agerpres (dar cîții oameni citesc agenții de presă?!), care a publicat ieri o scurtă traducere a articolului de pe Wapo, nu există nicăieri – NICĂIERI, asta înseamnă că m-am uitat mai întîi la anticorupții noștri – în presa românească știrea despre DNC și mizeria colaborării cu Rusia. Ai noștri vor muri convinși că Hillary ar fi fost un președinte bun și că populația americană, înapoiată.și cu defecte vechi, l-a ales pe Trump.

Pe același Trump de la care cereau să spună clar și fără echivoc că va activa art 5 NATO dacă va fi nevoie (pentru că asta au înțeles ei despre NATO, că este o alianță obligată să ne apere pe noi), de la același Trump căruia îi cereau să spună că sprijiă lupta anticorupție.

Deschizi astăzi site-urile marilor gazete naționale și primul lucru care-ți sare în ochi este provincialismul presei românești. Nouă să ne dea, mai dă-i dracu’ de imperialiști, cu scandalurile lor cu tot. Nu au înțeles nimic din mersul lumii ăsteia.

 

 

Trump la ONU. Întoarcerea la adevăr.

Societatea americană are capacitatea unică, de rezistență și de revenire la cele firești, conservatoare, mai puternică decît orice națiune de pe pămînt.

Discursul lui Trump de la ONU, primul lui discurs la ONU, de ieri, este o bijuterie politică.

Din păcate, mai mult pentru noi, est-europenii care valorizăm corect puterea vorbelor, cei care am trecut prin coșmarul socialist al deceniului trecut. O sală plină, la New York, nu a fost capabilă decît de cîteva aplauze răzlețe după fantasticul moment în care Donald Trump spune clar, răspicat și concis că socialismul nu are o problemă de aplicare, a fost aplicat cu conștiinciozitate peste tot în lume, ci o problemă în el însuși. Este răul însuși și, ca atare trebuie luptat împotriva lui, trebuie distrus.

Trump, în fața Marii Adunări a Organițației Națiunilor Unite, a trecut, într-o oră, prin toată istoria lumii și, implicit, a Organizației, de la formare și pînă astăzi, identificînd clar binele și răul. A vorbit despre principiile fondatoare, planul Marshall de refacere europeană după Cel de Al Doilea Război Mondial, cursa înarmărilor răului, binele de care nu știm să profităm astăzi.

Discursul lui Trump are, ca structură, definirea clară a binelui și răului, separarea binelui de rău. Și din acest motiv, cel care l-a rostit va fi și mai urît în lume,  în lumea așa zis nouă, a relativismului moral-politic. A vorbit despre responsabilitatea cu care au fost învestiți conducătorii tuturor țărilor prezente, aceea de a face bine pentru cei care i-au ales, în primul rînd. Alegerea răului nu poate veni decît cu consecințe dezastruoase. A vorbit despre posibilitatea distrugerii Coreei de Nord, DACĂ rocket boy-ul de la Phenian continuă să amenințe lumea. Un ”dacă” uitat de toată lumea progresistă, aflată în pragul colapsului emoțional de dragul copiilor nord-coreeni, ignorîndu-i total pe cei de alături, și complet nereactivă la posibiliatea propriei dispariții. A vorbit despre Iran și a vorbit despre socialism, despre toate relele cu care cochetează nepermis liberalismul de astăzi, ajuns o umbră irecognoscibilă a ceea ce s-a chemat și a reprezentat odată liberalism.

Trump,  în fața Marii Adunări a ONU, a schițat acțiunile SUA pentru mandatul cu care populația americană l-a învestit. SUA vor fi iarăși ce-au fost și fericiți vor fi cei ce-i vor fi alături.

Mai jos aveți textul integral al speech-ului, în care mi-am permis să evidențiez momentele mai deosebite. Și mai jos, înregistrarea audio-video. Bucurați-vă de ele, aveți de ce. Așa cum spunea Benjamin Netanyahu, un asemenea discurs, de un asemenea curaj, nu a mai fost rostit de 30 de ani. Sîntem martorii istoriei vii, și de noi depinde cum va rămîne ea, peste veacuri, în anale. Avem cel puțin responsabilitatea redării exacte a celor ce se întîmplă, dacă acțiunea conformă nu intră în sfera noastră de interes sau preocupare.

Și încă ceva, extrem de important. Trump a vorbit cu cuvinte și frazare simple, pe înțelesul tuturor. Știu, pentru o anumită parte a socicetății românești, a fi nepatapievician (deși și domnul Patapievici vorbește așa, de la om la om) și neliicean și nepleșoian este o greșeală fundamentală, un păcat de neiertat, o dovadă a primitivismului, etichetă lipită de mult președintelui Trump, pe frunte. Pentru mine este o bucurie imensă. Pentru că asta înseamnă politica responsabilă la cel mai înalt nivel.

 

”Mr. Secretary General, Mr. President, world leaders, and distinguished delegates: Welcome to New York. It is a profound honor to stand here in my home city, as a representative of the American people, to address the people of the world.

Fortunately, the United States has done very well since Election Day last November 8th. The stock market is at an all-time high – a record. Unemployment is at its lowest level in 16 years, and because of our regulatory and other reforms, we have more people working in the United States today than ever before. Companies are moving back, creating job growth the likes of which our country has not seen in a very long time. And it has just been announced that we will be spending almost $700 billion on our military and defense.

Our military will soon be the strongest it has ever been. For more than 70 years, in times of war and peace, the leaders of nations, movements, and religions have stood before this assembly. Like them, I intend to address some of the very serious threats before us today but also the enormous potential waiting to be unleashed.

We live in a time of extraordinary opportunity. Breakthroughs in science, technology, and medicine are curing illnesses and solving problems that prior generations thought impossible to solve.

But each day also brings news of growing dangers that threaten everything we cherish and value. Terrorists and extremists have gathered strength and spread to every region of the planet. Rogue regimes represented in this body not only support terrorists but threaten other nations and their own people with the most destructive weapons known to humanity.

Authority and authoritarian powers seek to collapse the values, the systems, and alliances that prevented conflict and tilted the world toward freedom since World War II

To put it simply, we meet at a time of both of immense promise and great peril. It is entirely up to us whether we lift the world to new heights, or let it fall into a valley of disrepair.

We have it in our power, should we so choose, to lift millions from poverty, to help our citizens realize their dreams, and to ensure that new generations of children are raised free from violence, hatred, and fear.

This institution was founded in the aftermath of two world wars to help shape this better future. It was based on the vision that diverse nations could cooperate to protect their sovereignty, preserve their security, and promote their prosperity.

It was in the same period, exactly 70 years ago, that the United States developed the Marshall Plan to help restore Europe. Those three beautiful pillars – they’re pillars of peace, sovereignty, security, and prosperity.

The Marshall Plan was built on the noble idea that the whole world is safer when nations are strong, independent, and free. As President Truman said in his message to Congress at that time, “Our support of European recovery is in full accord with our support of the United Nations. The success of the United Nations depends upon the independent strength of its members.”

To overcome the perils of the present and to achieve the promise of the future, we must begin with the wisdom of the past. Our success depends on a coalition of strong and independent nations that embrace their sovereignty to promote security, prosperity, and peace for themselves and for the world.

We do not expect diverse countries to share the same cultures, traditions, or even systems of government. But we do expect all nations to uphold these two core sovereign duties: to respect the interests of their own people and the rights of every other sovereign nation. This is the beautiful vision of this institution, and this is foundation for cooperation and success.

Strong, sovereign nations let diverse countries with different values, different cultures, and different dreams not just coexist, but work side by side on the basis of mutual respect.

Strong, sovereign nations let their people take ownership of the future and control their own destiny. And strong, sovereign nations allow individuals to flourish in the fullness of the life intended by God.

In America, we do not seek to impose our way of life on anyone, but rather to let it shine as an example for everyone to watch. This week gives our country a special reason to take pride in that example. We are celebrating the 230th anniversary of our beloved Constitution – the oldest constitution still in use in the world today.

This timeless document has been the foundation of peace, prosperity, and freedom for the Americans and for countless millions around the globe whose own countries have found inspiration in its respect for human nature, human dignity, and the rule of law.

The greatest in the United States Constitution is its first three beautiful words. They are: “We the people.”

Generations of Americans have sacrificed to maintain the promise of those words, the promise of our country, and of our great history. In America, the people govern, the people rule, and the people are sovereign. I was elected not to take power, but to give power to the American people, where it belongs.

In foreign affairs, we are renewing this founding principle of sovereignty. Our government’s first duty is to its people, to our citizens – to serve their needs, to ensure their safety, to preserve their rights, and to defend their values.

As President of the United States, I will always put America first, just like you, as the leaders of your countries will always, and should always, put your countries first. (Applause.)

All responsible leaders have an obligation to serve their own citizens, and the nation-state remains the best vehicle for elevating the human condition.

But making a better life for our people also requires us to work together in close harmony and unity to create a more safe and peaceful future for all people.

The United States will forever be a great friend to the world, and especially to its allies. But we can no longer be taken advantage of, or enter into a one-sided deal where the United States gets nothing in return. As long as I hold this office, I will defend America’s interests above all else.

But in fulfilling our obligations to our own nations, we also realize that it’s in everyone’s interest to seek a future where all nations can be sovereign, prosperous, and secure.

America does more than speak for the values expressed in the United Nations Charter. Our citizens have paid the ultimate price to defend our freedom and the freedom of many nations represented in this great hall. America’s devotion is measured on the battlefields where our young men and women have fought and sacrificed alongside of our allies, from the beaches of Europe to the deserts of the Middle East to the jungles of Asia.

It is an eternal credit to the American character that even after we and our allies emerged victorious from the bloodiest war in history, we did not seek territorial expansion, or attempt to oppose and impose our way of life on others. Instead, we helped build institutions such as this one to defend the sovereignty, security, and prosperity for all.

For the diverse nations of the world, this is our hope. We want harmony and friendship, not conflict and strife. We are guided by outcomes, not ideology. We have a policy of principled realism, rooted in shared goals, interests, and values.

That realism forces us to confront a question facing every leader and nation in this room. It is a question we cannot escape or avoid. We will slide down the path of complacency, numb to the challenges, threats, and even wars that we face. Or do we have enough strength and pride to confront those dangers today, so that our citizens can enjoy peace and prosperity tomorrow?

If we desire to lift up our citizens, if we aspire to the approval of history, then we must fulfill our sovereign duties to the people we faithfully represent. We must protect our nations, their interests, and their futures. We must reject threats to sovereignty, from the Ukraine to the South China Sea. We must uphold respect for law, respect for borders, and respect for culture, and the peaceful engagement these allow. And just as the founders of this body intended, we must work together and confront together those who threaten us with chaos, turmoil, and terror.

The scourge of our planet today is a small group of rogue regimes that violate every principle on which the United Nations is based. They respect neither their own citizens nor the sovereign rights of their countries.

If the righteous many do not confront the wicked few, then evil will triumph. When decent people and nations become bystanders to history, the forces of destruction only gather power and strength.

No one has shown more contempt for other nations and for the wellbeing of their own people than the depraved regime in North Korea. It is responsible for the starvation deaths of millions of North Koreans, and for the imprisonment, torture, killing, and oppression of countless more.

We were all witness to the regime’s deadly abuse when an innocent American college student, Otto Warmbier, was returned to America only to die a few days later. We saw it in the assassination of the dictator’s brother using banned nerve agents in an international airport. We know it kidnapped a sweet 13-year-old Japanese girl from a beach in her own country to enslave her as a language tutor for North Korea’s spies.

If this is not twisted enough, now North Korea’s reckless pursuit of nuclear weapons and ballistic missiles threatens the entire world with unthinkable loss of human life.

It is an outrage that some nations would not only trade with such a regime, but would arm, supply, and financially support a country that imperils the world with nuclear conflict. No nation on earth has an interest in seeing this band of criminals arm itself with nuclear weapons and missiles.

The United States has great strength and patience, but if it is forced to defend itself or its allies, we will have no choice but to totally destroy North Korea. Rocket Man is on a suicide mission for himself and for his regime. The United States is ready, willing and able, but hopefully this will not be necessary. That’s what the United Nations is all about; that’s what the United Nations is for. Let’s see how they do.

It is time for North Korea to realize that the denuclearization is its only acceptable future. The United Nations Security Council recently held two unanimous 15-0 votes adopting hard-hitting resolutions against North Korea, and I want to thank China and Russia for joining the vote to impose sanctions, along with all of the other members of the Security Council. Thank you to all involved.

But we must do much more. It is time for all nations to work together to isolate the Kim regime until it ceases its hostile behavior.

We face this decision not only in North Korea. It is far past time for the nations of the world to confront another reckless regime – one that speaks openly of mass murder, vowing death to America, destruction to Israel, and ruin for many leaders and nations in this room.

The Iranian government masks a corrupt dictatorship behind the false guise of a democracy. It has turned a wealthy country with a rich history and culture into an economically depleted rogue state whose chief exports are violence, bloodshed, and chaos. The longest-suffering victims of Iran’s leaders are, in fact, its own people.

Rather than use its resources to improve Iranian lives, its oil profits go to fund Hezbollah and other terrorists that kill innocent Muslims and attack their peaceful Arab and Israeli neighbors. This wealth, which rightly belongs to Iran’s people, also goes to shore up Bashar al-Assad’s dictatorship, fuel Yemen’s civil war, and undermine peace throughout the entire Middle East.

We cannot let a murderous regime continue these destabilizing activities while building dangerous missiles, and we cannot abide by an agreement if it provides cover for the eventual construction of a nuclear program. (Applause.) The Iran Deal was one of the worst and most one-sided transactions the United States has ever entered into. Frankly, that deal is an embarrassment to the United States, and I don’t think you’ve heard the last of it – believe me.

It is time for the entire world to join us in demanding that Iran’s government end its pursuit of death and destruction. It is time for the regime to free all Americans and citizens of other nations that they have unjustly detained. And above all, Iran’s government must stop supporting terrorists, begin serving its own people, and respect the sovereign rights of its neighbors.

The entire world understands that the good people of Iran want change, and, other than the vast military power of the United States, that Iran’s people are what their leaders fear the most. This is what causes the regime to restrict Internet access, tear down satellite dishes, shoot unarmed student protestors, and imprison political reformers.

Oppressive regimes cannot endure forever, and the day will come when the Iranian people will face a choice. Will they continue down the path of poverty, bloodshed, and terror? Or will the Iranian people return to the nation’s proud roots as a center of civilization, culture, and wealth where their people can be happy and prosperous once again?

The Iranian regime’s support for terror is in stark contrast to the recent commitments of many of its neighbors to fight terrorism and halt its financing.

In Saudi Arabia early last year, I was greatly honored to address the leaders of more than 50 Arab and Muslim nations. We agreed that all responsible nations must work together to confront terrorists and the Islamist extremism that inspires them.

We will stop radical Islamic terrorism because we cannot allow it to tear up our nation, and indeed to tear up the entire world.

We must deny the terrorists safe haven, transit, funding, and any form of support for their vile and sinister ideology. We must drive them out of our nations. It is time to expose and hold responsible those countries who support and finance terror groups like al Qaeda, Hezbollah, the Taliban and others that slaughter innocent people.

The United States and our allies are working together throughout the Middle East to crush the loser terrorists and stop the reemergence of safe havens they use to launch attacks on all of our people.

Last month, I announced a new strategy for victory in the fight against this evil in Afghanistan. From now on, our security interests will dictate the length and scope of military operations, not arbitrary benchmarks and timetables set up by politicians.

I have also totally changed the rules of engagement in our fight against the Taliban and other terrorist groups. In Syria and Iraq, we have made big gains toward lasting defeat of ISIS. In fact, our country has achieved more against ISIS in the last eight months than it has in many, many years combined.

We seek the de-escalation of the Syrian conflict, and a political solution that honors the will of the Syrian people. The actions of the criminal regime of Bashar al-Assad, including the use of chemical weapons against his own citizens – even innocent children – shock the conscience of every decent person. No society can be safe if banned chemical weapons are allowed to spread. That is why the United States carried out a missile strike on the airbase that launched the attack.

We appreciate the efforts of United Nations agencies that are providing vital humanitarian assistance in areas liberated from ISIS, and we especially thank Jordan, Turkey and Lebanon for their role in hosting refugees from the Syrian conflict.

The United States is a compassionate nation and has spent billions and billions of dollars in helping to support this effort. We seek an approach to refugee resettlement that is designed to help these horribly treated people, and which enables their eventual return to their home countries, to be part of the rebuilding process.

For the cost of resettling one refugee in the United States, we can assist more than 10 in their home region. Out of the goodness of our hearts, we offer financial assistance to hosting countries in the region, and we support recent agreements of the G20 nations that will seek to host refugees as close to their home countries as possible. This is the safe, responsible, and humanitarian approach.

For decades, the United States has dealt with migration challenges here in the Western Hemisphere. We have learned that, over the long term, uncontrolled migration is deeply unfair to both the sending and the receiving countries.

For the sending countries, it reduces domestic pressure to pursue needed political and economic reform, and drains them of the human capital necessary to motivate and implement those reforms.

For the receiving countries, the substantial costs of uncontrolled migration are borne overwhelmingly by low-income citizens whose concerns are often ignored by both media and government.

I want to salute the work of the United Nations in seeking to address the problems that cause people to flee from their homes. The United Nations and African Union led peacekeeping missions to have invaluable contributions in stabilizing conflicts in Africa. The United States continues to lead the world in humanitarian assistance, including famine prevention and relief in South Sudan, Somalia, and northern Nigeria and Yemen.

We have invested in better health and opportunity all over the world through programs like PEPFAR, which funds AIDS relief; the President’s Malaria Initiative; the Global Health Security Agenda; the Global Fund to End Modern Slavery; and the Women Entrepreneurs Finance Initiative, part of our commitment to empowering women all across the globe.

We also thank — (applause) — we also thank the Secretary General for recognizing that the United Nations must reform if it is to be an effective partner in confronting threats to sovereignty, security, and prosperity. Too often the focus of this organization has not been on results, but on bureaucracy and process.

In some cases, states that seek to subvert this institution’s noble aims have hijacked the very systems that are supposed to advance them. For example, it is a massive source of embarrassment to the United Nations that some governments with egregious human rights records sit on the U.N. Human Rights Council.

The United States is one out of 193 countries in the United Nations, and yet we pay 22 percent of the entire budget and more. In fact, we pay far more than anybody realizes. The United States bears an unfair cost burden, but, to be fair, if it could actually accomplish all of its stated goals, especially the goal of peace, this investment would easily be well worth it.

Major portions of the world are in conflict and some, in fact, are going to hell. But the powerful people in this room, under the guidance and auspices of the United Nations, can solve many of these vicious and complex problems.

The American people hope that one day soon the United Nations can be a much more accountable and effective advocate for human dignity and freedom around the world. In the meantime, we believe that no nation should have to bear a disproportionate share of the burden, militarily or financially. Nations of the world must take a greater role in promoting secure and prosperous societies in their own regions.

That is why in the Western Hemisphere, the United States has stood against the corrupt and destabilizing regime in Cuba and embraced the enduring dream of the Cuban people to live in freedom. My administration recently announced that we will not lift sanctions on the Cuban government until it makes fundamental reforms.

We have also imposed tough, calibrated sanctions on the socialist Maduro regime in Venezuela, which has brought a once thriving nation to the brink of total collapse.

The socialist dictatorship of Nicolas Maduro has inflicted terrible pain and suffering on the good people of that country. This corrupt regime destroyed a prosperous nation by imposing a failed ideology that has produced poverty and misery everywhere it has been tried. To make matters worse, Maduro has defied his own people, stealing power from their elected representatives to preserve his disastrous rule.

The Venezuelan people are starving and their country is collapsing. Their democratic institutions are being destroyed. This situation is completely unacceptable and we cannot stand by and watch.

As a responsible neighbor and friend, we and all others have a goal. That goal is to help them regain their freedom, recover their country, and restore their democracy. I would like to thank leaders in this room for condemning the regime and providing vital support to the Venezuelan people.

The United States has taken important steps to hold the regime accountable. We are prepared to take further action if the government of Venezuela persists on its path to impose authoritarian rule on the Venezuelan people.

We are fortunate to have incredibly strong and healthy trade relationships with many of the Latin American countries gathered here today. Our economic bond forms a critical foundation for advancing peace and prosperity for all of our people and all of our neighbors.

I ask every country represented here today to be prepared to do more to address this very real crisis. We call for the full restoration of democracy and political freedoms in Venezuela. (Applause.)

The problem in Venezuela is not that socialism has been poorly implemented, but that socialism has been faithfully implemented. (Applause.) From the Soviet Union to Cuba to Venezuela, wherever true socialism or communism has been adopted, it has delivered anguish and devastation and failure. Those who preach the tenets of these discredited ideologies only contribute to the continued suffering of the people who live under these cruel systems.

America stands with every person living under a brutal regime. Our respect for sovereignty is also a call for action. All people deserve a government that cares for their safety, their interests, and their wellbeing, including their prosperity.

In America, we seek stronger ties of business and trade with all nations of good will, but this trade must be fair and it must be reciprocal.

For too long, the American people were told that mammoth multinational trade deals, unaccountable international tribunals, and powerful global bureaucracies were the best way to promote their success. But as those promises flowed, millions of jobs vanished and thousands of factories disappeared. Others gamed the system and broke the rules. And our great middle class, once the bedrock of American prosperity, was forgotten and left behind, but they are forgotten no more and they will never be forgotten again.

While America will pursue cooperation and commerce with other nations, we are renewing our commitment to the first duty of every government: the duty of our citizens. This bond is the source of America’s strength and that of every responsible nation represented here today.

If this organization is to have any hope of successfully confronting the challenges before us, it will depend, as President Truman said some 70 years ago, on the „independent strength of its members.” If we are to embrace the opportunities of the future and overcome the present dangers together, there can be no substitute for strong, sovereign, and independent nations — nations that are rooted in their histories and invested in their destinies; nations that seek allies to befriend, not enemies to conquer; and most important of all, nations that are home to patriots, to men and women who are willing to sacrifice for their countries, their fellow citizens, and for all that is best in the human spirit.

In remembering the great victory that led to this body’s founding, we must never forget that those heroes who fought against evil also fought for the nations that they loved.

Patriotism led the Poles to die to save Poland, the French to fight for a free France, and the Brits to stand strong for Britain.

Today, if we do not invest ourselves, our hearts, and our minds in our nations, if we will not build strong families, safe communities, and healthy societies for ourselves, no one can do it for us.

We cannot wait for someone else, for faraway countries or far-off bureaucrats — we can’t do it. We must solve our problems, to build our prosperity, to secure our futures, or we will be vulnerable to decay, domination, and defeat.

The true question for the United Nations today, for people all over the world who hope for better lives for themselves and their children, is a basic one: Are we still patriots? Do we love our nations enough to protect their sovereignty and to take ownership of their futures? Do we revere them enough to defend their interests, preserve their cultures, and ensure a peaceful world for their citizens?

One of the greatest American patriots, John Adams, wrote that the American Revolution was „effected before the war commenced. The Revolution was in the minds and hearts of the people.”

That was the moment when America awoke, when we looked around and understood that we were a nation. We realized who we were, what we valued, and what we would give our lives to defend. From its very first moments, the American story is the story of what is possible when people take ownership of their future.

The United States of America has been among the greatest forces for good in the history of the world, and the greatest defenders of sovereignty, security, and prosperity for all.

Now we are calling for a great reawakening of nations, for the revival of their spirits, their pride, their people, and their patriotism.

History is asking us whether we are up to the task. Our answer will be a renewal of will, a rediscovery of resolve, and a rebirth of devotion. We need to defeat the enemies of humanity and unlock the potential of life itself.

Our hope is a word and world of proud, independent nations that embrace their duties, seek friendship, respect others, and make common cause in the greatest shared interest of all: a future of dignity and peace for the people of this wonderful Earth.

This is the true vision of the United Nations, the ancient wish of every people, and the deepest yearning that lives inside every sacred soul.

So let this be our mission, and let this be our message to the world: We will fight together, sacrifice together, and stand together for peace, for freedom, for justice, for family, for humanity, and for the almighty God who made us all.

Thank you. God bless you. God bless the nations of the world. And God bless the United States of America. Thank you very much.”

 

(Text: politico.com)

Statuia generalului Lee

În numai o săptămînă, aparent, Statele Unite ale Americii au devenit teritoriul nebun al celor mai greu de crezut declarații și gesturi din istoria lor. Sau teritoriul celor mai nebune declarații, dacă ținem cont de faptul că s-a ajuns la a dori moartea președintelui ales, gînd expus public de către o senatoare.

Statuia generalului Lee, declanșatorul aparent al psihozei colective, a început să fie înlăturată. În timp ce a lui Lenin, tot din SUA, nu deranjează pe nimeni.

Asta în timp ce o lege din 1958 echivalează luptătorii Confederației cu orice soldat american, adică și ei au fost și sînt ai noștri, chiar dacă la momentul respectiv au luptat de pe poziții opuse într-un război fraticid.

(e) For the purpose of this section, and section 433, the term ‘veteran’ includes a person who served in the military or naval forces of the Confederate States of America during the Civil War, and the term ‘active, military or naval service’ includes active service in such forces.
 
CONFEDERATE FORCES VETERANS
„SEC.
410. The Administrator shall pay to each person who served in the military or naval forces of the Confederate States of America during the Civil War a monthly pension in the same amounts and subject to the same conditions as would have been applicable to such person under the laws in effect on December 31, 1957, if his service in such forces had been service in the military or naval service of the United States.”

Ce se obținea, pe lîngă altele, prin legea din 1958? Exact, se făcea pace. Se reconciliau părțile, la aproape 100 de ani trecuți de la Războiul Civil.

Prin urmare, a da jos statuia generalului Lee echivalează cu ofensa adusă oricărui alt veteran al SUA.

Apariția grupării neo-naziste în peisajul societății americane, deși previzibilă și chiar imposibil de oprit, reface echilibrul de putere din anii 20 – 40 ai secolului trecut cînd, printr-o trăsătură de condei, Stalin și-a identificat adversarul, nazismul, poziționîndu-l la dreapta spectrului politic, numai de dragul simetriei, altfel, între cele două regimuri criminale și opresoare ale secolului XX nefiind nici o deosebire în termeni de libertate individuală și colectivă.

Un nou sequel din seria Divide et impera, cu aceiași actori de mult trecuți în nesemnificativ, unii, naziștii, și mult prea lăsați să zburde fără probleme ceilalți, comuniștii, rulează acum pe micile ecrane ale lumii arătîndu-ne SUA ca fiind locul blestemat și sursa proliferării celor mai criminale ideologii cunoscute pînă acum de omenire.

Charlottesville este o făcătură cap-coadă. Este atît de prost făcută, cu actori atît de slabi și cu un scenariu atît de previzibil încît e imposibil să nu o detectezi de la primele cadre.

La mai bine de 150 de ani de la sfîrșitul Războiului Civil, după capitularea forțelor confederate și după mișcarea Civil Rights Movement, din anii ’60, de acum mai bine de 50 de ani, se reîncălzește supa mișcărilor pentru drepturile negrilor, ca și cum pînă azi au trăit în teroare și lipsiți de elementarele drepturi civile. Ca și cum pînă azi ar fi existat nepedepsite în societatea americană tendințe naziste și punerea lor în practică.

Este absolut incredibilă pentru orice om normal furia cu care s-a pus în mișcare aparatul și aparatura de propagandă, cum au fost răstălmăcite declarații simple, clare, de condamnare firească a tuturor violențelor, ale președintelui în funcție. Cum se insistă pe încercarea de a-l face vinovat cumva, oricum, pentru cele întîmplate. Cum dacă legătura cu Rusia s-a cam pierdut în neantul minților lor care au și produs-o, acum au găsit altceva.

Pentru că toate aceste probleme se ivesc numai pentru că președintele SUA se întîmplă să nu fie preferata lor. Pentru că toate aceste probleme se ivesc din cauză că 8 ani, precedentul președinte le-a promovat. Cînd nu direct, implicit.

Ce urmează?

Cu cît li se va da mai mare importanță, cu atît vor parazita mai mult agenda publică pînă la o acapara total. Scopul este acum cel de a desființa o administrație, iar dacă nu pot să o distrugă (președintele se află la voturile a 6 membri ai Congresului pentru ca procedura de impeachment să fie declanșată), măcar în acești ani să nu poată produce efectele vizibile deja și extrem de bine venite societății americane.

Statuia Generalului Lee nu este ridicată în ciuda populației de culoare. Și nici nu are importanță acum dacă vorbim despre ea sau despre alte statui ofensatoare la adresa acelorași oropsiți ai vieții. Mîine poate veni rîndul statuii Libertății, găsită și ea vinovată de cine știe ce delict imaginar la adresa întregii populații, de orice culoare, care preferă cîștigul mic, dar sigur, al participării la proteste unui venit obținut concurențial pe piața muncii.

America profundă, cea care l-a ales pe actualul președinte, trebuie să-și vadă de treabă mai departe, repunînd în termenii firești valorile și credința care au făcut din Statele Unite ale Americii cea mai avansată societate modernă.

 

De ce anticorupția nu mai este temă principală

Citesc pe Hotnews despre puternicul mesaj anticorupție dat de către oficialii americani, atît Rex Tillerson cît și Donald Trump, în ordinea întrevederilor avute de către Klaus Iohannis la Washington și am impresia, eu de aici, dar care am urmărit cu maxim interes evenimentele, că se exagerează nepermis, în zona de bulă a platformei respective.
 
Au fost mesaje anticorupție, dar la limită, la granița celor principale, care au fost cu totul altele. Klaus Iohannis nu a fost chemat la Casa Albă ca să i se arate susținerea în lupta anticorupție, asta trebuie să fie spus și asta trebuie să înțelegem, ci pentru NATO și interesele americane în zona europeană și nu numai.
 
Anticorupția este tema noastră recurentă, devenită obsesie pentru unii. Am auzit și citit nu numai în iarna acestui an ”să terminăm întîi cu lupta anticorupție și pe urmă ne ocupăm și de altele”.
 
Nu! A termina cu lupta anticorupție înseamnă a lucra cu roboți, cu ”omul nou”, născut din laboratoarele neomarxismului. Corupția, ca fenomen, este cunoscută de cînd lumea și pămîntul și tot cît ele va și dura. Pentru simplul fapt că omul este un păcătos și furtul condamnabil. A nu ține cont de morala și învățăturile creștine în privința asta înseamnă a da din ceva rău, dar ținut sub control, în altceva care poate cauza mai mult rău decît toată corupția de pînă acum. Un rău imprevizibil, un rău pe care abia acum, unii, foarte puțini, am început să-l descifrăm.
 
Este ca și cum am avea o sală de curs, cu invariabilii golani care fac gălăgie. Este simplu pentru profesor să-i atenționeze, să-i dea afară, să-i penalizeze la note. Dar ce am face dacă toată lumea ar fi cuminte, la locul ei, dar materia predată nici măcar de profesor bine înțeleasă? Dacă s-ar schimba complet programa, cu tot ce presupune asta?
 
Aici sîntem. Anticorupția este mai mult decît necesară, dar ca un ochi atent la cele care se întîmplă, nu ca un membru care intervine. Ca cineva care veghează discret ca lucrurile să se desfășoare în ordine, nu ca un actor implicat în joc. A crede că Donald Trump, creștin și om de afaceri, nu știe ce este aceea corupție și cît de importantă lupta împotriva ei este ca și cum un copil mic, de cîțiva anișori, ar spune părintelui, cu cea mai mare seriozitate, de ce crede el că nu l-a adus barza și că Moș Crăciun nu există.
 
Este momentul să ne maturizăm și noi. Este momentul în care trebuie să ne ridicăm la standardele impuse de către partenerii noștri. A, nu am înțeles încă ce vor partenerii noștri? Nu-i nimic, viața ne va forța să înțelegem, mai devreme sau mai tîrziu. Și să ne descurcăm singuri, începînd cu a nu mai urla de fiecare dată ”mamaaa, tataaa, Gigel mi-a furat jucăria!”.

Iohannis la Washington. O problemă de responsabilitate.

Ați văzut ce ușor se iese dintr-un acord? Din Acordul de la Paris, cum s-au extras SUA prin președintele Trump? Bun, e bine pentru cine a înțeles, pentru că vor urma și altele. Pot leftiștii să urle pînă le înțepenesc fălcile, să se dea cu dosul de pămînt și cu capul de pereți oricît, temele lor trec în nesemnficativ.

Îmi este și milă de ei, într-un fel, cum se vor bate și nu vor înțelege nimic din schimbările pe cale să se producă. Problemele lor, așa zisele lor probleme, considerate probleme al omenirii, se vor dovedi curînd simptome ale unor afecțiuni sau chiar boli psihice. Adică exact ceea ce sînt. Sper să aibă ocazia și finanțele să se trateze, pentru că tare urît mai fac. 

Numai că s-a pierdut îngrozitor de mult timp cu plăsmuiri ale imaginației date drept realități incontestabile, așa că este momentul ca ordinea firească a lucrurilor să fie pusă pe tapet din nou. 

În această ordine se înscrie vizita pe care președintele Iohannis o face la Washington astăzi. O vizită mai importantă decît poate se crede. O vizită de o importanță crucială în noua ordine geopolitică a lumii, pe cale a fi trasată. Este un prilej unic nu al unui mandat, ci al unei vieți să te întîlnești cu asemenea ocazie. 

În condițiile unei prese mai mult decît ostile la adresa președintelui american, și a nici măcar unei publicații importante care să prezinte adevărul nud, atît, știrea brută, nu interpretări rău voitoare, în condițiile unui public rezistent la orice argument cînd e vorba despre gazele de șist (cele posibil exploatate de americani, cele exploatate deja de ruși nu constituie o problemă), al depunerii actelor de ratificare a tratatului de la Paris tocmai acum, cînd SUA au anunțat dorința ieșirii sau renegocierii și în condițiile în care al scrutinul pentru al doilea mandat  se apropie, e nevoie de curaj și determinare pentru a folosi această ocazie uriașă în beneficiul României, nu al unui grup de oameni. 

E nevoie exact de ce nu am văzut în spațiul public românesc. Inteligență, moderație și bun simț politic. Bun simțul politic este atributul omului politic care știe, care intuiește cea mai bună poziționare a țării sale, acum și în viitor. A realiza că Trump este însăși expresia schimbării de paradigmă, venită după decenii de politică agresivă de stînga este vital pentru o țară ca România. A răspunde cu bunăvoință și determinare solicitărilor președintelui american este o datorie față de poporul român. A înțelege ce dorește președintele american este inteligență, un imperativ.

Să pornim de la două premise: 
1) Iohannis  a declarat anterior că NATO este singura structură de securitate din care România face parte;
2) ambii președinți sînt creștini practicanți.

Ce are religia de-a face aici, într-o lume tot mai avidă să scoată religia din viața noastră publică? Totul. A înțelege, în primul rînd, dualitatea bine-rău a lumii, așa cum s-a născut. A nu încerca, mai departe, să o schimbi cu creații contra naturii, care mai de care mai sofisticată în înlocuirea creștinului alb, găsit vinovat de toate relele pămîntului, cu alți pămînteni, cu nimic mai buni, ba chiar dimpotrivă. A recunoaște importanța creștinismului în clădirea lumii pe care o știm, așa cum o știm. Lume în care leftismele sînt posibile numai datorită capacității ei de tolerare, dovadă stau statele islamice, unde nu se mișcă nici politic în frontul religios, acaparator, dominant și asupritor. 

Identificarea dușmanului într-o lume binară este cheia supraviețuirii. Problema nu se pune altfel acum, ci chiar în această paradigmă. A supraviețui sau nu într-o lume nu terorizată de islam, ci terorizată de cine a făcut posibilă teroarea islamistă. 

Alegerea lui Donald Trump în funcția de președinte al Statelor Unite ne arată o Americă așa cum o știam, cu puternic instinct de supraviețuire și dedicată progresului acela real, concret, pe care socialiștii îl vor uitat. Alegerea de astăzi a lui Klaus Iohannis, într-o Europă lipsită de orice soluție, este una mai dificilă, dar nici pe departe imposibilă. 

Să profităm de unicitatea ocaziei oferite nouă de către președintele SUA și să ne comportăm responsabil. Pînă la urmă, numai despre responsabilitate este vorba. 

Un pas înainte, doi înapoi

Președintele american Donald Trump l-a concediat pe șeful FBI, James Comey, ”effective immediately”. Asta înseamnă o premieră pentru istoria americană, dacă ținem cont de precedenta singura concediere, a lui William Session, în 1993, de către președintele Bill Clinton, dar numai după refuzul de a părăsi postul. 

Numit în 2013 de către Barack Obama, pentru 10 ani, șeful FBI va rămîne cunoscut pentru jocul la două capete pe care a încercat sistematic să-l facă, forțat probabil de realitatea care dădea altceva decît în mintea progresiștilor. Astfel s-a ajuns ca și Hillary Clinton să-l acuze de deschiderea unei noi anchete privind emailurile sale, cu mai puțin de două săptămîni înainte de scrutin, la 28 octombrie 2016. 

O victimă a establishmentului, nu altceva! Ăsta va fi coridorul de atac al progresiștilor. 

Alegerea președintelui Trump și implicit, toate mișcările generate de aceasta, inclusiv șutul în dos dat lui Comey, ne-ar putea da speranțe și nouă. Dar chiar dacă pînă la alegerile prezidențiale se va găsi acel candidat cu adevărat de dreapta, și în eventualitatea unui cîștig, dacă ne uităm la ultimii aproape 28 de ani, tot ce vedem este un pas înainte, doi înapoi. De fiecare dată cînd am ales candidatul dreptei a urmat, fără discuție, perioada de renegare nu numai a persoanei, ci a tot ce a făcut. Tot ce s-a realizat trebuie aruncat la gunoi, nu numai cu copilul din copaie, dar chiar cu odaia. 

Pînă cînd votanții PSD nu vor avea ce vota, altceva decît acest partid toxic doctrinar și lipsit de oameni capabili și credibili, pînă cînd nu li se va oferi șansa unei construcții care să-i reprezinte și pînă cînd nu îi vom învăța că există lume și după PSD, vom rămîne cantonați în jocul dezastruos un pas înainte, doi pași înapoi. 

În timp ce lumea va merge mai departe. 

 

Merkel, la mijloc

Între: 

Immigration is a privilege, not a right. The safety of our citizens must always come first. – Donald J. Trump

Și:

You are the future of Europe… Have not just three but five Children. –  Recep Erdoğan

În timp ce toată floarea cea vestită a leftismului mondial deplînge ”mitocănia nazistului” de a nu reacționa (cu varianta ”a refuza să dea mîna cu”) la sugestia de a da mîna pentru poză, așa cum erau obișnuiți cu vechea administrație, 

Vor curge acuzațiile de ”mitocan nazist”, pentru că pentru stînga militantă mondială viața americanilor nu valorează absolut nimic, cum nu valorează nici a refugiaților. Valorează numai propria lor viață, care are sau nu un scop. Cînd nu are, i se dă. De la centru, este bine știut deja. Cui nu poate avea grijă de viața proprie, ori nu vrea, îi dă partidul, centrala, ong-ul sau cine se mai nimerește ce să facă ”util” cu viața lui. Și are grijă de viața lui. Leftiștii sînt, în mare și în ciuda a tot ce se spune despre ei, cea mai mare colecție de oameni care nu știu ce să facă cu viața lor, și atunci au grijă de-a altora, din lume. 

Sîntem în fața uneia din cele mai mari mistificări istorice, cînd ni se spune că stînga are grijă de toată lumea, pe cînd dreapta este ”nazistă”. Nimic mai departe de adevăr. Cum se observă, fiecare are grijă – singur sau prin proxi – de viața lui. Dar cum unii nu sînt în stare să și-o organizeze pe a lor, transferă această sarcină cui vrea și cui are interesul să-l primească. 

Revenind la cele două citate de la începutul articolului, să notăm anunțul făcut de The Telegraph, care citează un raport Pew Research Centre: ”Islam will be the largest religion in the world by  2070.”.

Că noi nu vom mai fi în viață în 2070, e una. Că civilizația trebuie să dăinuie și să ne supraviețuiască, cum se întîmplă de mii de ani, cu totul altceva. Că nimeni în afara noastră, a civilizației avansate, nu va putea ajuta Israelul să dăinuie, este iarăși un adevăr de necontestat. Islamul are în program ștergerea evreilor de pe fața pămîntului. 

Și cînd ai în față liderii celor două superputeri, cea mondială, americană, și cea europeană, germană, tu, presă, nu întrebi cancelarul Germaniei cum anume, ce planuri are pentru contracararea invaziei musulmane în Europa – începută, tolerată, încurajată inițial de Germania – ci te concentrezi strict pe ”nazistul” care ”nu a vrut” să dea mîna cu Merkel. 

Asta e, ăștia sînt oamenii acum. Așa conducători, așa electorat, așa presă. Și au mai rămas aproximativ 50 de ani. 

PS: Pentru cine dorește să vadă exact ce s-a întîmplat, conferința de presă și disconfortul produs lui Merkel de cuvintele lui Donald Trump, aici: ”We must work with Germany to DEFEAT ISIS”. 

Pentru cine e interesat de bune maniere, pian și declamațiune, nu. Are pe toate gardurile înregistarea incriminatorie pentru lipsa de civilizație și bună creștere a ”nazistului”.

(Foto: Reuters)

 

Rușii dau lecții americanilor

Asta au reușit să facă democrații americani din țara lor, din Statele Unite ale Americii, țara căreia să-i dea rușii lecții!

Incredibilul s-a produs. Rusul declară cu nonșalanță că nu înțelege cum americanii au putut face așa ceva. Cum au putut crede că o putere străină se poate amesteca în treburile lor interne. Mai mult decît atît, rusul recunoaște că oamenii lui Hillary au avut multe contacte cu… ruși, da! – chiar în timpul campaniei electorale. 

Nu despre asta țipau ca ciupiți de șarpe democrații și gurile lor media? Nu despre asta nu se mai termină discuția? Cît de disperat să fii încît să accepți că țara ta ar fi putut ceda în fața altei puteri de pe planetă?!? 

Au reușit să facă din Rusia ceea ce nici nu visa să fie vreodată, cea mai puternică putere de pe planetă. Care se amestecă inclusiv în procesul electoral american și îl influențează. Este o stare de fapt falsă, așa ceva nici vorbă! 

Ascultați și cruciți-vă! 

Trump și refugiații

După ce președintele Trump a semnat, săptămîna trecută, ordinul executiv conform căruia cetățeni ai șapte state majoritar musulmane – Irak, Iran, Libia, Somalia, Sudan, Siria și Yemen – au suspendat dreptul pentru viză și, în anumite situații, chiar viza însăși, s-au deschis porțile infernului.

Au început cu demonstrațiile pe aeroporturi, au continuat cu marșuri și proteste și probabil nu se vor opri curînd. Care este adevărul?

Primul punct. Președintele Trump a fost ales de populația americană pentru a-i fi ei președinte, și a jurat să servească națiunea americană. Înainte de orice. Că ne place sau nu ne place deloc, nu a fost ales nici de refugiați, nici de țările din care aceștia provin. Nici măcar de țările europene sufocate de furie după apariția ordinului.

Al doilea punct. Are sau nu precedent mișcarea? Are. Președintele Obama a folosit aceeași cale a ordinului executiv, în 2011, în privința unei țări, Irakul. Înainte de el, președintele Carter, în privința Iranului. Ce importanță are dacă este vorba numai despre o țară sau despre șapte, atunci cînd este vorba despre siguranța națională?! Exact, niciuna!

În mobilizarea generală a avocaților, pe aeroporturi, a fost cîștigat în justiție un singur proces, de către ACLU. După care a urmat demiterea procurorului general al SUA pentru refuzul de a apăra în instanță guvernul în procesele legate de acest ordin prezidențial.

Al treilea punct, deținătorii de green cards. Green cardul este un contract între statul american și posesor, nu poate fi nici anulat, nici nerecunoscut, nici renegociat la venirea unui președinte american. Implică costuri de transport prea mari, si nu din vina posesorului.

Problema posesorilor de green carduri este alta: sînt mii de asemenea documente pierdute. Și, posibil, intrate pe mîinile cui nu trebuie. Trei luni, perioada solicitată de guvernul american pentru verificarea lor nu este, în acest caz, deloc mult.

Restul e intelligence și nu ne băgăm în treburile oamenilor mari.

Dar cind vezi ce se întîmplă, cîte proteste, cîte înfierări ale conducătorilor europeni, te gîndești că toți ăștia care se vaită cît de inuman și prost e Trump într-o zi se vor ruga de SUA să ne ajute din nou, să ne mai scoată din vreo situație imposibilă în care, de data asta, singuri am intrat… Europeni, nu neaparat români.

Și ca nu cumva să rămînem în logica care se va impune sau care e impusă, creștini vs musulmani, că nu sînt destul persecutați și omorîți creștinii în țările arabe, în final, să revenim la bază, la economics. Cu spusele lui Paul Dragoș Aligică, pe Facebook:

Relativ la disputa actuala in Europa si SUA despre refugiati. Este clar ca populatia e impartita. Optiunile sunt radical diferite. E un caz clasic de actiune colectiva sau bun public analizat in detaliu de marele economist si politolog M. Olson in repetate randuri.

Mai multi refugiati inseamna costuri mai mari pentru bugetul public. Cei care vor mai multi refugiati, nu platesc insa costurile niciodata. Costurile sunt fie distribuite egal prin impozite pe toata populatia -indiferent de preferinta- fie inegal prin plasarea refugiatilor in anumite comunitati care niciodata nu sunt cele ale celor mai activi suporteri ai politicii respective. E normal ca apar probleme cand relatia dintre (a) preferinta de politica publica si (b) costurile implementarii ei este atata de dezechilibrata si injusta.

Solutia este insa simpla si bine documentata tehnic. Dehomogenizare si responsabilizare individuala in confomitate cu preferinta proprie. Adeptii portilor deschise trebuie sa ceara introducerea de legislatie UE/SUA/ nationala care sa prevada ca cine vrea sa sustina refugiati o poate face liber si nelimitat in urmatoarele feluri:

1. Daca sunt in clasa superioara de venituri: Adoptarea, sponsorizarea din resursele proprii a unui refugiat, sau familii de refugiati cu asumarea responsabilitatilor de rigoare in fata statului -garantare de buna purtare si de insertie sociala fara externalitati si costuri pentru restul societatii.

2. Daca sunt in clasa medie de venituri si nu isi permit sa intretina persone sau familii pe o durata data: Crearea cadrului legal pentru organizarea de ONG-uri si cooperative colective in care mai multi astfel de filantropi-cetateni pun mana de la mana si printr-o persoana juridica isi asuma colectiv responsabilitatile de rigoare in fata statului -garantare de buna purtare si de insertie sociala fara externalitati si costuri pentru restul societatii.

3. Daca sunt in categoria de venituri mici sau fara venit: Voluntariat asumat contractual pro bono cu entitatile de la punctul 2 in a presta un numar de ore munca pe saptamana in activitati legate de ingrijirea, igena, insertia sociala sau monitorizarea si educarea refugiatilor.

Aceste masuri (toate legate de faciliati fiscale sau chiar un matching funding de la stat pentru punctul 2) vor asigura in mod evident o mai buna aliniere a preferintelor populatiei si in acelasi timp vor testa si filtra masura in care cineva este serios cu adevarat si un adevarat filantrop. Vor asigura un echilibru automat intre capacitatea de absorbtie a unei tari si valul de absorbiti. In paralel vor arata si masura in care cineva e doar un poseour si ipocrit care doar se rupe in figuri publice pretinzand ca ii pasa batandu-se in piept. Cand de fapt tipul cu pricina doreste doar sa paseze societatii -adica altora- costurile si repsonsabilitatile unor preferinte personale, fie ele si unele foarte generoase. Dar atat timp cat sunt generoase cu banii, resursele si calitatea vietii altora ele trebuie din pacate privite ca exact ceea ce sunt…

Asadar atat timp cat nu vedem o miscare concreta din partea cuiva preocupat in directia unui lobby si organizarii pentru introducerea unor masuri si legislatii pe liniile de mai sus, adica pentru demonstrarea concreta si practica a preferintelor in actiuni precise, valoarea tuturor ruperilor in figuri pe care le vedem pe aici si aiurea este exact asta: Zero.

Bibliografie elementara pentru cele de mai sus
Mancur Olson, Jr., 1965, 2nd ed., 1971. The Logic of Collective Action: Public Goods and the Theory of Groups, Harvard University Press,
Mancur Olson, 1982. The Rise and Decline of Nations: Economic Growth, Stagflation, and Social Rigidities, Yale University Press, 1986

green card