Posts Tagged → Ronald Reagan

Ciunga voua!

Cel mai puternic om din lume, preşedintele Barack Hussein Obama, a petrecut marea ceremonie de la Oiustreham, de comemorare a şaptezeci de ani de la debarcarea din Normandia, mestecînd ciungă. De la “chewing gum”, în traducerea specifică a vînzătoarelor dîmboviţene de seminţe, cele cu “bomboane agricole, băieţi, calde bune, ca alune”. Ciunga molfăită cu metodă a exprimat plenar sentimentele celui mai important om politic din toate timpurile, conform fanilor lui, sau “Preşedintele Planetei Pămînt”, conform maestrului Cristian Tudor Popescu, vizavi de memoria celor care s-au jertfit pe plajele din Normandia, acum şapte decenii.

O jertfă pentru libertate. Libertatea actualului şef al Lumii Libere de-a le omagia sacrificiul mestecînd ciungă în tribuna de onoare, în linie cu invitatul lui, Vladimir Putin. Sau vă imaginaţi că nu Obama l-a chemat? La doar cîteva zile după ce Putin făcuse America praf, într-un interviu pentru uzul Occidentului. Fiind, însă, vorba de cel mai cool lider al Lumii Libere, mestecatul de ciungă nu contează. În fond, ce? S-a scobit în nas? A băut bere şi-a rîgîit? Fiecare omagiază în felul lui. Morţii pentru libertate.

Şi bravo ţie, Barace! Mare lucru ce-au făcut ăia, că au venit să moară în Normandia, apărînd democraţia capitalistă. Nătărăi în slujba marii finanţe şi-a complexului militar-industrial. Foarte bine că l-ai invitat pe Putin. Să nu se simtă omul persecutat, că altfel cine ştie ce-i mai dă prin cap, săracul… Doar ce era să faci? Să-i dai cu flit? Şi să nu mesteci ciungă? N-ar fi fost elegant. Protocol, maniere? Lasă, să le între bine în cap, şi Reginei Elizabeta, şi celorlalţi papagali, cine-i şeful. Păi, ori mestecăm, ori nu mai mestecăm!

Una peste alta, solemnitatea ocaziei, onorată magistral prin ciungă, a reuşit să eclipseze total cealaltă comemorare. Trecută cu vederea. S-au împlinit zece ani de la moartea lui Ronald Reagan. Care a dărîmat comunismul sovietic pentru dreptul lui Obama de-a face o ieşeală cu Putin, nu? Dar cine-a fost Reagan? Un nimeni. Mircea Diaconu, ăla da actor politic! Totuşi, poate n-ar strica, la nivel de comparaţie, să căutaţi discursul ţinut de Reagan la Pointe du Hoc, la cea de-a patruzecea comemorare a Zilei Z. Da, discursul cu credinţa veteranilor care au debarcat în Normandia.

“Era credinţa aceea adîncă  – şi să ne rugăm Domnului să n-o fi pierdut – că există o diferenţă profundă, morală, între folosirea forţei pentru a elibera şi folosirea forţei pentru a cuceri. Aţi venit ca să eliberaţi, nu ca să cuceriţi, şi de-aceea nu v-aţi îndoit de cauza voastră. Şi aţi avut dreptate să nu va îndoiţi”. Fără ciungă. Şi fără agresori onoraţi că învingători, la loc de cinste. Dar ce înţelegeau ei, Reagan, Thatcher, Kohl, Mitterand, acum treizeci de ani? Nimic. Ciungă vouă!

Cum sa nu-l bati pe Putin: din convingere!

Despre amnezia geopolitică

Limitarea drastică a schimburilor comerciale cu Rusia şi concurenţă la sînge pe piaţa internaţională, prin preţ şi calitate, aşa încît exporturile ruseşti să fie făcute în pierdere, sub costurile de producţie. Tăierea surselor de finanţare pentru Rusia. Tăierea exporturilor de tehnologie către Rusia. Izolare diplomatică şi susţinerea activă a opoziţiei democratice din Rusia. Sprijin militar hotărît pentru Ucraina, prin înarmarea forţelor ucrainene şi consolidarea prezenţei militare NATO în celelalte ţări ameninţate. Doar aşa poate fi oprit imperialismul rusesc. Printr-o ofensivă totală, dusă, simultan, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, politico-diplomatic şi militar.

Exact această strategie a fost aplicată de Ronald Reagan şi de aliaţii lui, acum mai bine de trei decenii, împotriva Imperiului Sovietic. Cu un succes uluitor, care a lăsat cu gura căscată tabăra împăciuitorismului, a defetismului, a cedării în faţă expansiunii sovietice în Asia, Africa, America Latină şi Caraibe. N-a mers de la sine, au trebuit înfrînte nenumărate obstacole. Dar Imperiul Sovietic s-a dezintegrat, în mai puţin de un deceniu. Deşi “kremlinologii” îl bănuiau de viaţă veşnică. A fost posibil pentru că America şi-a ales lideri prin care să continue să fie America. Acasă, democraţie şi prosperitate spectaculoasă prin capitalism descătuşat, nu sugrumat de stat, iar peste hotare, intervenţie hotărîtă împotriva dictaturilor. Nu contaminare cu socialism şi cedare în faţa despoţilor. Şi, în nici un caz, capitulare în faţa “şantajului nuclear”.

Probleme de resurse umane

Pînă prin anii ’80, tabăra capitulării avertiza, pe nenumărate voci, politico-academico-mediatice, asupra “nebuniei” unei ofensive, chiar şi economice, împotriva Moscovei. Dacă URSS era împinsă cu spatele la zid, urma holocaustul atomic! Stînga occidentală, butonată de KGB, a scos milioane de oameni în stradă, cu cereri isterice de dezarmare unilaterală a Occidentului, spre a demonstra sovieticilor că n-au de ce să se teamă. Cu Vestul dezarmat, Moscova urma, desigur, să se dezarmeze şi ea, în calitate de campioană, autodeclarată, a păcii mondiale. Asemănările cu împăciuitorismul contemporan sînt frapante. Numai că, spre deosebire de anii ’80, situaţia e mai grea.

Ronald Reagan a reuşit fiindcă a fost susţinut, cu fermitate, de Margaret Thatcher, de Helmut Kohl şi chiar şi de François Mitterand, socialistul. Criza ucraineană demonstrează diferenţa uriaşă dintre Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel,  socialistul François Hollande şi iluştrii lor predecesori. Premierul Ucrainei a cerut, inclusiv la Washington, ca ţării lui se i se aprobe cumpărarea de armament modern. A fost refuzat, sec. Normal. Gîndirea “progresistă” spune că dacă ajuţi victima să se apere, îl întăriţi şi mai rău pe agresor. Tot întru menajarea agresorului, Angela Merkel s-a grăbit să asigure Kremlinul că o intervenţie militară occidentală este exclusă. Ca lider al Lumii Libere, Obama a întărit mesajul, confirmînd că opţiunea militară nu este pe masă. Dacă Putin dă asigurări că doar Crimeea l-a interesat, Ucraina nu trebuie apărată. Logic. Cît despre sancţiunile economice, financiare, tehonologice şi măsurile politico-diplomatice dinspre UE şi NATO, ele au anvergura frecţiei la picior de lemn.

Amnezia, factor de progres – al dezastrului.

Ca să reuşească, “doctrina Reagan” trebuie aplicată integral, concomitent, pe toate planurile. Acum, mai mult ca oricînd. În anii ’80, Lumea Liberă avea un singur adversar de talie: URSS. Azi, alături de ambiţiile Rusiei nucleare, există ambiţiile Iranului prenuclear şi ale Chinei comuniste temeinic nucleare. Iniţial, axa Berlin-Roma-Tokio n-a fost luată în serios. Rezultat: peste 65 de milioane de morţi, în al Doilea Razoi Mondial. Axa Moscova-Teheran-Beijing există de ani buni. Conlucrează strîns, inclusiv pe plan nuclearo-militar. Îşi aruncă influenţa pînă în America Latină, unde Cuba, Venezuela şi Nicaragua ţin sus stindardul socialismului, sau în Africa, unde hălci enorme din estul continentului au trecut, de facto, cu toate resursele, în proprietatea Chinei. Al cărei ritm de înarmare are un singur precedent: Germania lui Hitler, din anii ’30.

Moscova, Teheranul şi Beijingul nu se ascund. Spun pe faţă că duşmanul lor este Occidentul. În primul rînd, America, fără de care n-ar există nici un Occident. America americană, nu cea socialistă şi gata de capitulare. Rusia, Iranul şi China, cu sateliţii lor, ar dori o lume în care ele să facă legea.Văzînd reacţia vestică la agresiunea rusească în Ucraina, ce vor crede? Că n-are rost să-şi pună problema unor noi agresiuni? Cu fiecare zi în care Occidentul ezită, ameninţarea creşte. De pildă, ameninţarea cu forţa, care, pentru a da rezultate, trebuie să fie credibilă. Aşa cum o demonstrează, magistral, Putin, prin agresiunea lui.Vlady, departe de-a rămîne singur, cîştigă noi fani. Obama, Cameron, Merkel, Hollande au, încă, ocazia să arate că nu sînt moştenitorii ideologici ai “şcolii capitulării occidentale”. Pot încă pune piciorul în prag. Întrebarea e dacă vor. Dacă au, sau nu, convingerea că Occidentul merită aparat. Prin victorie. Aşa cum au avut-o iluştrii lor predecesori, care au dărîmat URSS.

Axa Moscova, USL si expertii in nuante KGB

Ani de zile tot felul de genii, experți în relații internaționale și politică externă, specialiști în geopolitică și geostrategie, apropiați de PSD/PNL dar și din zona ăstorlalți, ne-au bătut la cap cu Elveția Estului, ne-au acuzat că ne închinăm la Înalta Poartă de la Washington, de la Londra, Berlin sau Bruxelles, că ne fasolim la licurici, că sîntem niște țărănoi inculți și bîntuiți de uri și rusofobii absurde și rușinoase, că sîntem încremeniți în trecut, maniheiști și simpliști, că nu sîntem în pas cu vremurile, că nu vedem evidențele și nu simțim nuanțele, că Rusia e un partener de încredere, o țară care se luptă să fie bine, un potențial prieten, care ne poate aduce beneficii economice și de alte naturi, că s-a schimbat și e pe drumul democrației, ba chiar e mai democrată decît noi, că numai tractoriștii fără imaginație strategică și simț de anticipație geopolitică ca noi mai văd în Rusia un pericol și în Statele Unite și Uniunea Europeană aliați, în timp ce spiritele fine, culte, cu cursuri geostrategice de elită la bază, cu puterea de a citi printre rînduri, de a vedea în viitor și de a simți în nări mirosuri în degrade, care acolo unde noi vedem roșu ele văd fuchsia, turcoaz și lila, au simțit în Rusia un partener cald, uman, tovărășesc la foc de tabără.

Mai țineți minte cînd gafeurul incult și actoraș țărănoi pus pe ură și războaie, Ronald Reagan, vorbea de Imperiul Răului și îi cerea lui Gorbaciov să dărîme zidul Berlinului iar cei mai profunzi și informați și inteligenți oameni fin lume, sovietologii, vorbeau despre un URSS nemuritor șși despre viitorul lumii ca un sincretism între soviete și occident?

Uitați-vă acum la cîtă încredere, libertate, democrație, bună vecinătate, respect pentru lege și drepturile omului transpiră viitorul nostru partener, Rusia.

Ponta, Antonescu, toți useliștii, cu tot cu intelectualii USL-ului și experții în nuanțe cu miros de KGB au arătat ani de zile că sînt ori imbecili, ori iresponsabili, ori trădâtori. Irecuperabili, în toate trei cazurile. Subliniez irecuperabili.

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

Carter, Obama, Reagan, un BMW si un Moskvich

Mă uit la cum arată lumea sub Obama și nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat. Mă trec fiori reci. Gîndiți-vă că atunci jumătate din lume era sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice.

Cine vrea să-și imagineze ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat, să se uite la ce se întîmplă acum, cu imensa deosebire că acum estul Europei, cel puțin, nu mai este sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice, iar asta se datorează în primul rînd celui care a cîștigat alegerile din 1980 în fața lui Carter, Ronald Reagan, dar nu numai lui (mai erau și Thatcher pe-acolo, și Papa Ioan Paul al II lea).

Ar fi crăpat comunismul fără Reagan? Da, categoric. Dar noi n-am fi prins momentul ăla. Gîndiți-vă că avem o cursă la care participă două mașini, un BMW și un Moskvich. BMW-ul, din varii motive (frică, respect față de Moskvich, lecturi de tinerețe) merge cu 40 la oră, și păstrează distanța constantă față de Moskvich, care se află în fața sa, la 20 de metri. La un moment dat, Reagan trece pe locul șoferului și o calcă. 40, 50, 70, 100, 130, 170, 200… Moskvichul încearcă să țină ritmul, dar la 120 tabla începe să iasă din țîțîni și motorul să scoată fum prin locuri prin care n-ar trebui să scoată fum. Într-un final, Moskvichul cedează. Ar fi cedat oricum, fiindcă e mașină proastă, dar, în condițiile în care BMW-ul se păstra respectuos la 40 la oră și la cîteva zeci de metri în spatele mașinii comuniste, ar mai fi durat sute sau mii de kilometri pînă cînd aceasta ceda.

Să-i mulțumim lui Reagan deci că a călcat-o și să ne uităm la administrația Obama ca să ne putem da seama ce catastrofă ne-a trecut pe la ureche în 1980. Carter ar fi fost cel mai penibil și catastrofal președinte american, însă a avut doar un mandat și nu și-a atins limitele. Obama a avut mai mult timp la dispoziție să se dovedească cel mai penibil și catastrofal președinte american și lider occidental.

Obama n-o ține la 40. Obama i-a scos motorul, s-a așezat pe marginea drumului și fumează iarbă. Și concurentul are căruță, nu Moskvich. Drumul e cunoscut, urmează dîra de sînge.

Dragoș Paul Aligică o zice mai bine pe Facebook despre Obama și gloata de cretini iresponsabili care îl urmează:

Democratizare in Orientul Apropiat si Mijlociu: A fost o vreme cand si biciul si zaharelul erau pe pozitie si exista vointa sa se faca ceva. N-a fost sa fie.

Partidul, mass media, suporterii si idiotii utili asociati cu actuala administratie de la Washington si aliatii ei progresisti, fundamentalisti si reactionari de aiurea au facut totul, dar totul ca sa submineze acea sansa.

Au deligitimizat cu o iresponsabiltate incredibila nu o politica sau o initativa, nu un om sau partid politic ci un intreg sistem geopolitic creat cu efort si sacrificii timp de generatii.

Au ajuns la putere acum. Au promis ca stiu ei cum se face treaba. Ca sa vezi diplomatie, ca sa vezi solutii. Ca sa vezi stiinta a nuantei si intelegere a realitatilor.

Iata rezultatul. Asa se scrie istoria. Iresponsabilitate, ideologie, diletantism, ineptie si ipocrizie.

Multumiti?

Apropo: va mai aduceti aminte hoardele progresiste iesite in strazi sa protesteze in apararea lui Sadam Hussein? A talibanilor? Va aduceti aminte frenezia boicotarii Israeluli?

Unde sunt, frate, astia acum cand de ani de zile oameni nevinovati sunt macelariti in Siria? Cand arme chimice sunt folosite masiv? Unde? Unde e vocea lor? Unde sunt demonstratiile si indignarea? Arme chimice. Da? Arme chimice.

Vedeti: Asta e realitatea. Astia sunt si nu trebuie sa va faceti nici cea mai mica iluzie cu privire la ei.

Fotografiile astea sunt despre ei: despre discernamantul si constiinta lor morala.

Astazi, in Piata Victoriei, ora 19.00. Si miine, si poimiine.

Nu plecăm din stradă atîta timp cît statul de drept este în pericol

 

Şi libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. (Nicolae Steinhardt)

 

Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same, or one day we will spend our sunset years telling our children and our children’s children what it was once like in the United States where men were free. (Ronald Reagan)

 

Acesta nu este un război al PDL cu USL, al dreptei cu stînga. Este un război dus de Mafie împotriva Justiției, împotriva statului de drept, împotriva cetățenilor români.

Asistăm la o lovitură de stat dată de Mafie. Condamnarea lui Năstase a aprins beculețul și a dat semnalul întregii Mafii că nu mai e de glumit. După încercarea lui Ponta de a-l salva pe Năstase în al 12 lea ceas, prin intermediul lui Grăjdan, dejucată de procurori, după încercarea lui Ponta și Rus de a-l salva pe Năstase în al 13 lea ceas, prin intermediul Ministerului de Interne, Poliției și medicilor de la Spitalul Floreasca, dejucată deasemenea, de procurori, brațul politic al Mafiei, USL, condus de Victor Ponta și Crin Antonescu, a decis să scape de procurori. Ultimul obstacol e Președintele. Atîta timp cît e Băsescu președinte, USL-ul nu se poate atinge de procurori  și judecători. Dar pentru a-l suspenda pe Președinte, trebuie să treacă de Curtea Constituțională, de Constituție și de lege. Zis și făcut.

În pericol nu sînt doar cele mai importante instituții ale democrației, nu doar autoritățile statului român, nu doar puterea judecătorească. În pericol e statul român, în pericol e locul României pe harta statelor civilizate și democratice, în pericol e libertatea noastră. În pericol nu sîntem numai noi. Noi putem pleca din țară (încă mai putem). Dar ce vor face ce se vor naște aici peste 3 ani, peste 10 ani, peste 27 de ani?

În 1931 dacă îi spuneai unui român că în cîțiva ani se va intra într-o dictatură din care va ieși abia în 1990, ți ar fi rîs în nas și te-ar fi considerat nebun, paranoic, catastrofist. În 1931 s-a născut bunica mea. În 1989, cînd România scotea timid capul din dictatură, bunica mea avea 68 de ani. Din ăștia 68, 44 îi trăise sub comuniști și 3 sub Antonescu. Habar nu a avut ce s-a întîmplat,  habar nu  avut ce a lovit-o. Dacă vrem ca copiii și nepoții noștri să nu se nască și trăiască sub jug fără măcar să realizeze ce li se întîmplă, ieșiți în stradă!

Lista neagră a instituțiilor statului român preluate de USL sau aflate sub asediu:

  1. Președinția României
  2. Curtea Constituțională a României
  3. Președinția Senatului
  4. Președinția Camerei Deputaților
  5. Consiliul Superior al Magistraturii
  6. Înalta Curte de Casație și Justiție
  7. Parchetul General
  8. Direcția Generală Anticorupție
  9. Agenția Națională de Integritate
  10. Avocatul Poporului
  11. Monitorul Oficial
  12. Institutul Cultural Român
  13. Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare
  14. Comisia de Etică din subordinea Ministerului Educației

Scopurile USL: preluarea totală a puterii și salvarea mafioților de sau de la pușcărie. Se încearcă suspendarea lui Băsescu nu numai pentru a ajunge la procurori ci și pentru a-l grația pe Adrian Năstase. Mafia e îngrozită de ceea ce i s-a întîmplat lui Năstase. Acesta e motivul pentru care Dan Voiculescu și-a dat demisia din Parlament, pentru a scăpa de Înalta Curte de Casație de Justiție. Acesta e motivul pentru care USL-ul atacă astăzi cu violență Justiția și statul de drept.

MRU și ICCD aveau în intenție ieșirea în stradă zilele astea. Pedeliștii au aflat și au decis să-i dea una scurtă lui MRU. Astfel, a ieșit Cezar Preda (un luzăr de la Buzău, nu-l știți voi) și a anunțat mitingul de joi, compromițînd astfel ideea de manifestare liberă și deturnînd protestul. Dar nu-i nimic. Dacă MRU, băiat finuț, de dragul unității dreptei, a tăcut și a înghițit, noi, care nu sîntem nici politicieni, nici băieți finuți, putem deturna înapoi mitingul și, dacă sîntem mulți și deciși, îi putem trimite pe liderii pedeliști acasă. Mitingul de joi este mitingul nostru, nu al PDL-ului. PDL-ul doar a încercat să-l deturneze, nu ca să-l folosească la ceva, ci doar ca să-l blocheze pe MRU. Așa cum spuneam, dacă nu mergem joi la miting și îi lăsăm pe Cezar Preda, Mircea Toader și Gheorghe Albu să se manifeste, se va striga numai: Domnul Ponta e incorect! Domnul Ponta e incorect! Domnul Ponta are o atitudine greșită! Domnul Ponta are o atitudine greșită! Eu zic să nu ne bazăm prea mult pe PDL. PDL e un corp inert, condus ori de înapoiați mintal, ori de complicii Mafiei la lovitura de stat. Pedleiștii au de ales. Ei pot trece la USL și scuipa în capul justiției de acolo. Justiția nu are de ales. Noi nu avem de ales. Nu ne putem baza nici pe reacțiile occidentale. Deocamdată, abia a ieșit ambasadorul american, cu chiu cu vai, în al paișpelea ceas. Nu ne putem baza decît pe noi.

Dacă USL reușește, niciun politician nu se va mai teme niciodată de justiție.

PS. Ne sunăm între noi să vedem unde ne întîlnim. Sau veniți cu idei de punct de întîlnire.

PS2. Azi, la 19, în față la Muzeul de Geologie. Ne vom recunoaște după pulanele din spinare.

Da’ scuturi….

Citeva ginduri despre furci, topoare, bite, prastii. OK. Scutul. O fi bine? O fi rau? Hmm. Cum v-am mai zis, e vorba de imaginatie. Gen: ce-ar fi daca nici o racheta balistica nu si-ar atinge tinta? Ar fi distrusa in zbor. Fie ea cu raza scurta, medie sau intercontinentala. Sau: ce-ar fi daca Rusia – fie ea oligarhica, mafiota, kagebista, comunista sau imperiala – nu s-ar mai atinge vreodata de Romania? Ar fi blocata de The Big Firefly. Cu care nu te pui decit daca vrei Big War. Si, in general, nu vrei. Cum ar veni, Scutul e, de fapt, Scuturi: militar, politic, economic, geo-strategic. Mda. Dupa cum bine stiti, Scutul Antiracheta mai are relativ mult pina aproximativ departe. Sub Obama, a fost retrogradat la gradul de scut-light, sau mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa menajeze sensibilitatile ruse. Dar nici cind era Ditai Scutu’ n-a dat semne ca si-ar face treaba exact asa cum scrie pe cutie. Iar in ce priveste stationarea unor trupe americane in Romania, ca sa aiba grija de respectivul scumpic-dulcic, nu e neaparat o garantie de liniste nationala vizavi de marele si sensibilul Suflet Slav. Au mai venit, ei, americanii, si prin alte parti unde aveau interese strategice. Iar dupa o vreme au plecat – si s-a ales praful. Nu pentru ca interesele strategice s-ar fi evaporat, ci pentru ca trebuiau menajate diverse sensibilitati. De Stinga, da. Nu-i vreo mare filozofie : Imperialismul nu e bun, ci de-a dreptul nociv. Iar imperialismul nu poate fi DECIT american. No good. Daca totusi imperialismul nu e american, atunci nu exista. Adica, sigur ca exista, dar nu se vorbeste despre el. No comment. Deci, nu exista. Evident, America e imperialista doar cind la putere sint Republicanii. Cind vin Democratii, e o fortza a binelui. Dialog intre popoare, rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor. Premiul Nobel pentru Pace. De la Ditai Scutu’, la mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa nu se supere nici rusii – si nici est-europenii, speriati ca i-ar abandona America. Acestea fiind zise, e clar. Scutul e o pacaleala, iar amplasarea lui in Romania e Tichia de Margaritar. Cum adica “a Cui” ? Hai, zau … Incetati. Buuun. Multumiti? Asta doreati sa auziti? Ma bucur nespus. “Furci, topoare, bite, prastii. Da’ scuturi …”  Conform traditiei, na. Atita doar ca, repet, in chestiuni din acestea – dupa unii grele, dupa altii de-a dreptul importante – e vorba in primul rind de imaginatie. Ei bine, aflati ca exista si jumatatea plina a paharului. Si, desi egala, e chiar mai mare! Caci fizica nu-i totuna cu geo-politica. Avem furci, avem topoare, avem prastii. Ca in mai toate momentele istorie noastre. Da’ Scuturi? Da, si Scuturi. Imaginatia a fost a lui Ronald Reagan, si dateaza din anii ’60. Pe atunci, omul era Guvernator in California si, printre altele, citea. Carti, da. Meteahna din tinerete. De asemeni, se intilnea cu tot felul de oameni interesanti. Cum ar fi cercetatorii de la Laboratoarele Lawrence Livermore. In consecinta, ii veneau tot felul de idei. Noi, nu vechi. In perioada aceea, ideea – veche de vreo 20 de ani – era ca rusii nu pot fi batuti, fiindca au Bomba. Daca se supara, dau cu ea. Asa ca nu trebuie suparati. Razboiul Rece era cit se poate de fierbinte, dar nu se purta DIRECT. Ci pe ocolite. Coreea, Vietnam, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu etc. Cum risipesti Spaima de Bomba? Cu imaginatie – si cu rabdare. Ideea lui Reagan din anii ’60 era SF pur. A dezvaluit-o de-abia in 1983, cind Science Fiction incepea sa devina Science Fact: aparusera cogeamintea laserele si Naveta Spatiala, iar niste flacai, in Silicon Valley, pornisera Revolutia Informatica. Oficial, planul se chema SDI (Intiativa de Aparare Strategica). Popular, i s-a zis “Razboiul Stelelor”. In bascalie. Dar si cu multa, multa Spaima de Bomba: se supara rusii. Dau cu Bomba si murim toti. Gresit. Rusii s-au cacat pe ei. Reagan reusise, primul, sa le arunce Razboiul Rece – de care, oricum, erau vinovati – DIRECT in cap. De la urletele lui Hrusciov:  “O sa va radem de pe fatza Pamintului” (cu Bomba, normal) s-a trecut brusc la: “Dezarmare, paaa-ceee! /Dezarmare, paaa-cee!” Pina la SDI, totul se baza pe MAD – Mutually Assured Destruction ( Distrugere Reciproca Asigurata). “Dai tu cu Bomba, dau si eu. Deci, ne abtinem. Iar noi, sovieticii, ne vedem linistiti de raspindirea comunismului pe glob, prin razboi. Ciocu’ mic, da?” SDI a spulberat MAD. Si lumea s-a schimbat. In bine. Despre SDI, “elitele” occidentale cred si azi ca a fost o cacealma ieftina, care nu l-a pacalit pe rafinatul Gorbaciov. Iar americanii n-au cistigat Razboiul Rece fiindca rusii au fost, literalmente, epuizati de cursa inarmarilor inaugurata de SDI. Nu, americanii n-au cistigat nimic. Pur si simplu, Gorbaciov a ales Pacea. Punct. La pachet cu prabusirea URSS. Asa, din umanism. Arhivele sovietice zic insa altfel: SDI il bagase in toti sperietii pe Gorbaciov. Planul era ca orice racheta balistica va fi distrusa in zbor de lasere plasate in cosmos si de rachete anti-racheta. Sistemul trebuia dirijat de radare si calculatoare ultra-performante. Adio santaj nuclear cu rachete intercontinentale. Rusii nu mai puteau distruge America lovind primii, prin surprindere. Si se temeau ca America va lovi prima, cu impunitate. Era insa imposibil. Odata, ca America n-avea cum sa distruga atomic planeta, atacind prima. Dar, sigur, rusii nu puteau pricepe asta. Iar apoi, pentru ca, tehnic, era imposibil. Dar, vedeti … NASA a primit ordin de la Kennedy ca in maximum zece ani sa puna un om pe Luna si sa-l aduca teafar pe Pamint. Au facut-o in opt, si nu cu unul, ci cu doi astronauti. Lumea Libera ramine libera si pentru ca, libera fiind, creeaza. Liber. SDI n-a fost cacealma, ci chinta la trefla. Nu prezentul conta pentru Gorbaciov, ci viteza de deplasare spre viitor. La americani, e intotdeauna mai mare. Lucru pe care Kremlinul n-are cum sa-l uite. La fiecare negociere cu Reagan, Gorbaciov a cerut abandonarea SDI. Raspunsul, invariabil, a fost “niet”. Si asa a ramas, pina azi. SDI se numeste acum Scut Antiracheta. Are ambitii mult mai mici. Aparent, laserele au fost abandonate, se folosesc doar rachete interceptoare, de pe nave cu sisteme AEGIS si de la baze terestre cu baterii SM3. Nu e clar cit de eficiente ar fi impotriva unor rachete iraniene, de pilda. In schimb, e foarte clar ca viteza de deplasare spre viitor a tehnologiei americane n-a scazut, ci dimpotriva. Iar imperialismul american e unul cu totul special. De cite ori vine vorba de Scut, Kremlinul cere sa fie abandonat. Acuzatia e neschimbata: ameninta pacea mondiala. Americanii vor lovi primii, iar Moscova n-ar avea ce sa le faca. Rusii trec insa peste un mic detaliu. Au fost invitati, de la bun inceput, sa intre si ei sub protectia SDI. Au refuzat insa oferta americana. Nu vor nici o protectie. Nu vor un sistem capabil sa arunce la gunoi o intreaga generatie de arme: rachetele balistice. In schimb, vor sa stie ca nimic nu va impiedica zborul rachetelor nucleare rusesti, pe deasupra Polului Nord, catre America. Si in general, zborul rachetelor rusesti, catre oriunde. Acuma, sincer, credeti ca daca rusii ar fi avut primii vreun Scut Antiracheta, in orice varianta, l-ar fi oferit si americanilor? Dar sincer, va rog. Ei, uite de-aia imperialismul american e unul cu totul special. Oricit de “multi-polara” ar fi lumea, cineva tot o conduce. Daca nu va plac americanii, pe cine preferati? Rusia? China? Vreo putere nucleara islamica? Sau, poate, un cartel format din sus-numitii? Proliferarea nucleara e in toi. La fel de virtos prolifereaza si tehnologia rachetelor, cu raza tot mai lunga de actiune. Mai devreme decit mai tirziu, cineva o sa lanseze o racheta nucleara. Poate spre SUA. Dar, mai degraba, spre Europa. Nu de alta, dar e mai la indemina. Singura putere interesata sa anihileze asemenea arme, si care are si tehnologia necesara, e America. Oricit de plapind ar fi acum Scutul, e mai bine sa-l ai. Sigur, o tara europeana care gazduieste Scutul poate deveni o tinta. Dar orice tara europeana e DEJA o tinta. In special o tara dinspre Rasarit. Pina in vest, trebuie raza de actiune mai lunga. Pentru est, merge si cu raza mai scurta. Vorba lui Trotski: “Chiar daca nu esti interesat de razboi, razboiul e foarte interesat de tine”. Asa ca, mai bine cu Scut, decit fara. Geografia n-o putem schimba. Geopolitica, da. The Big Firefly are acum cirmaci de Stinga. In raport cu lumea in care traim, Obama n-a dat semnalele cele mai potrivite. Pentru lichele si psihopati, invitatia la dialog e un semn de slabiciune. Concensiile “constructive” sint luate drept capitulare. Stilul clasic american e altul. A spus-o minunat Teddy Roosevelt: “Vorbeste cu blindete, dar ia cu tine o bita mare”. Dulcic-scumpic cum e el, mini-scutul e o mare bita. Si poate deveni, iute de tot, si mai mare. Se pot adauga oricind componente noi. Chiar si lasere. Temelia exista. De la Reagan incoace, s-a tot lucrat la ea. Iar Big Firefly, chiar pilotat de Obama, ramine cel mai Big. De Scut se teme o singura categorie socio-profesionala: specimenele care vor sa zvirle cu rachete prin ograda altora. Pe ei, nu Spaima de Bomba ii chinuie, ci Spaima de Ne-Bomba. Nu vor s-o piarda. Pentru ca face mult rau, li se pare foarte buna. Nu sint cei mai frecventabili parteneri de dialog. Cu Big Firefly, in schimb, se poate discuta foarte agreabil. Si profitabil. Judecind post-factum, surpriza nu e ca Big Firefly a ales Romania. E o mutare interesanta, dar intr-o logica solida. Surpriza e ca Romania n-a ratat, conform unei lungi traditii, o asemenea ocazie. Si nu, nu cred deloc ca rezultatul ar fi fost acelasi, indiferent cine ajungea cu mingea in fatza portii. La final, iata si o zicatoare extrasa din intelepciunea populara engleza: “Ca sa aplauzi, trebuie doua miini”. De regula, Big Firefly apreciaza situatiile cind nu e lasat sa aplaude cu o singura mina. In rest,  Scuturi, da. Militar, politic, economic, geo-strategic.