Posts Tagged → razboiul rece

O reactie la situatia prezenta

Intamplarea face ca lucrez saptamanile astea in arhive occidentale pe subiecte care ating de multe ori istoria noastra nationala din secolul 20: mari decizii, situatii cruciale, persoane si personaje nodale apar mereu, ici si colo, din paginile arhivelor. Documente confidentiale si corespondenta inedita devoaleaza o imagine cu totul remarcabila – cel putin unuia ca mine – despre Romania in jocul marilor puteri intre 1916 si 1960 si despre elitele romanesti in acea perioada. Sau mai bine zis despre o parte a acestor elite: acea minoritate care a ramas pro-democrata, pro-occidentala si anticomunista si antifascista chiar si in cele mai grele momente.

Ceea ce reiese din varii arhive puse cap la cap despre acesti oameni (unii dintre ei cvasi-necunoscuti, cum sint cei doi protagonisti ai materialului ce-l impartasesc cu dumneavoastra mai jos – David Mitrany, cel mai important politolog roman din secolul 20 si diplomatul si scriitorul D. N. Ciotori) este: clarviziune, caracter, patriotism, sacrificiu si tragedie. Cand revin seara si intru pe fluxurile din tara, imaginea publica din Romania de azi nu pare un dezastru. Ideea de dezastru are o nota de demnitate si de drama in ea. Ce se vede e altceva: E o farsa. Este absurd. Este stupid. Este penibil. Este grotesc. Pigmei si caricaturi umane cocotate pe varfurile politicii si mass media, topaind, balacarindu-se si incaierandu-se intr-un mahalagism generalizat de neamuri proaste ajunse „ceva” sau care vor sa ajunga „ceva”.

In fine. Asta e. Aici am ajuns. Sa revenim la cei din vechime. D. N. Ciotori catre D. Mitrany, in 1951, razboiul rece incepuse. Despre Romania, elitele sale, despre exil, despre Europa si geopolitica europeana, despre Rusia si Estul Europei. Despre clarviziune si tragedie:

12 Nov. 1951

Mitrany, dragă Mitrany,

Nu de luni, ci de ani tot gândeam să-ţi scriu. Şi am tot amânat: ba că tot auzeam că nu eşti în Anglia, ba că nu-mi dădea nimeni adresa. Mai era şi faptul că eu am un condei nărăvaş: când nu-i e a scrie se poticneşte ca măgarul înţepenit în picioarele de dinainte şi n’ascultă nici de îndemn, nici de ciomag. Vezi bine, eu sunt cu turma foştilor inamici…

Mă gîndesc la vremile când era Anglia, anglie şi România o ţară cu oameni buni la inimă şi dornici să meargă cît mai repede pe acelaşi drum pe care au mers occidentalii. S’au dus acele vremi. S’au dus şi oamenii  care credeau în atâtea lucruri chimerice. Bietul Titulescu s’a stins pe pământ străin, Lupu s’a potolit pe veci, Madgearu a fost străpuns de glonţul propriului său elev, Iorga a fost măcelărit cu toporul şi aruncat în şanţ (Iorga şi Madgearu din ordinul direct al nemţilor) şi cei ce-au mai rămas putrezesc de vii în celulele lui Stalin. Se prăpădi şi bietul Scotus, (îţi trimit un articol despre el) iar, voi, aci în Anglia victorioasă v’aţi dat după zidurile imaginare ale Pactului Atlantic şi vă rugaţi de Stalin să nu vă strângă de gât pentru că „sunteţi civilizaţi” şi, dacă pieriţi voi, ce mai rămâne din civilizaţie? Stalin, bine înţeles, leşină de durere când se gândeşte că va veni ziua când veţi pieri înecaţi de propriile voastre greşeli şi nu va mai fi civilizaţie, nici wisky, ci doar blestemata de vodka.

Tu care, desigur, citeşti toate blestemăţiile politice, ai pus, cumva mâna pe o revistă care apare la Londra „The Eastern Quarterly”? Am scris câteva articole – nu tocmai ortodoxe – iar ultimul a apărut la 15 oct. sub titlul Trenga Stalini. Dacă nu cunoşti revista (e tipărită de Polonezi care sunt complect nebuni, mai nebuni ca irlandezii. Acum cer, cu toţii, să aibă ca hotar Oderul!) aruncă-ţi ochii pe colecţie la Royal Instit şi sunt sigur că te vei amuza sau chiar supăra.

Nu mă pot opri să-ţi spun că socotesc politica britanică întoarsă la vremile lui Palmerston fără Palmerston şi fără Europa de după războaele lui Napoleon. Obsesia de a restabili un echilibru de forţe cu Rusia, împărţind cu ea Europa şi crezând că veţi avea o frontieră europeană pe Oder este, după capul meu, cea mai primejdioasă  halucinaţie. Dar, bun e Dumnezeu şi meşter e şi Dracul: va veni mintea cea de pe urmă în capul oamenilor. Numai să nu ne ia Dracul până atunci.

Ştiu că tu ai publicaţiile celor de la Royal Inst. for F.A. A apărut acum, decurând un volum: „Documents on International Affairs, 1939-1946 Vol I cu o introducere de Toynbee. Eu, după cum ziceau toţi prietenii: ţiganul e certat cu banul” sunt acum, pribeag, ca Ion Fără de Ţară, mai lipit pământului de sărac ce sunt decât ori când şi nu-l pot avea. Dacă poţi….. Nu cum-va vii pe la Paris? Văd că noul guvern întăreşte sârma ghimpată în jurul câmpului de concentrare în care vă închide, dar poate tot faci cum-va să dai pe aici. Dă-mi de ştire şi sper că eşti voinic şi sănătos.

Cu vechea şi afectuoasa prietenie

D. N. Ciotori

12 Place Dauphine

Paris Ier

PS: Multe multumiri Florinei pentru ca a transcris textul de mai sus. Fara efortul ei, nu-l puteam impartasi cu dumneavoastra.

mitrany1

(Foto: mitrany.eu)

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.