Cristian Câmpeanu a plecat de la ”România Liberă” și aflu că va putea fi citit de acum încolo în revista ”22”. Dincolo de succesul pe care îl va avea un om de presă de talia sa, oriunde se va duce, e momentul să ne întrebăm și nu numai, ci să ne și răspundem, cinstit, pe cît se poate, unde credeți că se duce presa, atunci cînd se duce?
Întrebarea nu e retorică și înainte de orice analiză a situației mass media aici și în lume, aș dori să știu ce anume citiți. Ce publicații, ce autori, dacă mai citiți presă sau nu. Dacă nu, cînd v-ați oprit și de ce. V-ați reorientat, ați descoperit altceva de-a lungul timpului? Dacă pentru informație încă mai avem fluxuri de presă – și acelea, unele, de la părtinitoare la extrem, pe alocuri – pentru opinie în cine mai aveți încredere, cu cine rezonați, în scrierile cui vă regăsiți, cu cine sînteți de acord și cu cine nu. Bineînțeles, de ce.
Știu că e vacanță, știu că astăzi e sărbătoare mare, dar tocmai de aceea cred că e un moment bun să ne gîndim și la cine și de ce ne place, cu cine și de ce sîntem pe aceeași pagină, în vorbele cui ne regăsim propriile gînduri, speranțe, așteptări. Spre deosebire de alți mulți jurnaliști și comentatori, eu nu cred că poporul român e prost. Cred că e doar neinformat corespunzător, manipulat și needucat. O altă discuție.
Și acum, postarea de pe Facebook a lui Cristi Câmpeanu:
Urmatorul text trebuia sa fie ultimul articol publicat de mine in Romania Libera. Nu a fost, sub pretextul parafrazei dupa Ilf si Petrov. Textul original spune in felul urmator: „În ultimul an s-au ivit între mine şi Puterea sovietică divergenţe cât se poate de grave. Ea vrea să construiască socialismul, iar eu nu vreau. Pe mine mă plictiseşte să construiesc socialismul”:
Pentru o Românie liberă. Editorial de rămas bun
Încă din primele zile de după decembrie 1989, acest ziar și-a asumat două misiuni fundamentale. Cultivarea și prezervarea libertății proaspăt cucerite cu sânge și, dacă vă mai amintiți primul frontispiciu al ziarului, instaurare dreptății într-o societate împovărată de 50 ani de nedreptate comunistă.
Cristian Câmpeanu
În mod firesc, anticomunismul a fost asumat ca o condiție fundamentală pentru cultivarea acestor valori, după cum au fost asumate și condamnarea crimelor comunismului și lustrația, ca mijloace de rupere definitivă cu trecutul, într-o perioadă în care această ruptură nu părea nici sigură, nici definitivă. Cine vrea să vadă astăzi cum ar fi putut arăta o Românie în care anticomunismul anilor 90 nu ar fi avut o voce puternică, n-are decât să arunce o privire asupra Rusiei lui Putin, unde recuperarea sistematică a miturilor comuniste s-a împletit cu nostalgiile imperiale țariste și cu un ortodoxism primitiv și agresiv pentru a contribui la legitimarea unui nou tip de autoritarism postcomunist.
Cum locul natural al unei societăți libere și drepte este în Occidentul democratic, am pledat pentru aderarea la Uniunea Europeană și la NATO într-o vreme în care existau destui lideri politici care luau în considerare posibilitatea aderării la urmașa URSS, Comunitatea Statelor Independente, iar o parte considerabilă a presei cultiva naționalismul antioccidental. Reflexe ale acelei perioade le mai întâlnim azi la personaje precum Victor Ponta, care declara senin că „dacă știam că aderarea la Uniunea Europeană vine cu DNA și ANI ne mai gândeam dacă să aderăm”, sau precum Adrian Năstase, care o dată la câteva luni scrie câte o scrisoare în care cere declararea persona non grata a ambasadorului Statelor Unite, indiferent cum s-ar numi el.
Dar le mai întâlnim și la o bună parte a populației, care dovedește, atunci când te-aștepți mai puțin, că a rămas ancorată într-o mentalitate a servituții, violent antiliberală, xenofobă și antioccidentală. Din când în când această monstru colectiv răbufnește public prin ieșiri care scot la iveală partea întunecată, vulgară și intolerantă a românilor. Cele mai recente manifestări de obscurantism agresiv le reprezintă atacurile imunde la adresa Reginei Ana, a Regelui Mihai și a Casei Regale, prilejuite de funeraliile naționale ale Reginei Ana. Dincolo de discuțiile despre rolul monarhiei și despre greșelile făcute de-a lungul timpului de Casa Regală, care pot fi purtate în mod legitim, ceea ce surprinde este brutalitatea grosolană. Defunctei regine (dar și Regelui) i s-a imputat faptul că nu ar fi româncă. Chiar și așa să fie, ideea că „românitatea” validează ceva sau chiar înnobilează iar lipsa ei este suspectă ori chiar impură nu reprezintă doar expresia unui naționalism de grotă pe care îl credeam dispărut ci ultimul refugiu al unei gândiri totalitare care rămâne, iată, latentă în rândurile „poporului”. Mai sunt doi ani până la aniversarea a 100 de ani de la Marea Unire și românii nu par să știe că o contribuție covârșitoare la acest act l-a avut o regină care era pe jumătate englezoaică pe jumătate rusoaică. Fără campania și presiunile reginei Maria, regele Ferdinand ar fi hamletizat pe marginea intrării în război până îl prindea din urmă înfrângerea Germaniei. Din acest punct de vedere Regina Maria a fost mai româncă decât mulți români neaoși care au ales să rămână în București și să colaboreze cu ocupantul. Regina Ana, care a ales să se căsătorească cu un Rege ortodox în pofida interdicției papale și care a rămas până la moarte alături de cel mai sărac dintre regii exilați ai Europei este „mai româncă” decât sutele de mii de români verzi care în anii comunismului au devenit colaboratori ai Securității.
Al doilea atac, la fel de imund, privește recuperarea proprietăților Casei Regale. Se susține că aceste proprietăți ar fi fost cumva smulse în mod ilicit „poporului” român. Las că n-au fost niciodată ale poporului, dar ceea ce ne surprinde este cât de puternică a rămas în mințile unor români ideea de proprietate colectivă asupra bunurilor și resurselor. După 27 de ani de economie piață, românii încă mai cred în mitul comunist al bunurilor colective, al avuției poporului, ceea ce este nu este doar fundamental greșit, ci și periculos pentru o societate care se dorește deschisă și liberală pentru că poate da oricând naștere la mișcări populiste xenofobe. Deja unii dintre liderii noștri politici – care nici ei nu dau doi bani pe proprietatea privată, altfel nu și-ar fi bătut joc de ideea de retrocedare prin manipularea grosolană și coruptă a ANRP-ului în folosul propriei clientele – se gândesc deja să interzică străinilor să cumpere proprietăți în România.
Toate aceste izbucniri dovedesc faptul că, în pofida revenirii formale în sânul Occidentului, în România există un fond latent de gândire colectivistă, totalitară, care poate amenința, dacă va fi exploatată politic de către mișcări populiste, însăși esența liberală a statului român. Cu o clasă politică falimentară moral și cu sprijin mai mult sau mai puțin discret de la Moscova, acest deznodământ rămâne posibil. De aceea credem că misiunea de a promova o Românie liberă și dreaptă este acum mai urgentă ca niciodată.
P.S.
Dacă „România liberă” va continua să promoveze valorile liberale în continuare așa cum sper, o va face, de astăzi, fără mine. Ca să îl parafrazez pe Ostap Bender, între mine și conducerea ziarului au intervenit divergențe cât se poate de grave. Ea vrea ceva, iar eu nu vreau. De aceea, după 19 ani în serviciul acestui ziar, îmi anunț public demisia din acest moment, înainte de a le oferi ocazia unei demiteri dezonorante. Cititorilor care au găsit agreabile de-a lungul anilor rândurile scrise de mine le transmit că ne vom reîntâlni în paginile revistei „22”. Celorlalți, un cald rămas bun.
PS: Aș aprecia comentariile aici, pe blog, și nu pe Facebook. Aici rămîn, se arhivează, pe Facebook azi sînt, peste ceva timp e foarte greu să le mai găsești. Mulțumesc.
(Foto: rfi.ro)
