Recompensă și dezamăgire
Campania din 2009, războiul mediatic violent și tranșeele în care am sărit pînă la urmă cu toții au făcut vizibilă o boală latentă gravă: reflexul recompensei.
De cîțiva ani de zile oamenii politici și liderii de opinie ne-au obișnuit cu anormalul: lipsa absolută de jenă în schimbarea taberelor. Între Adriana Săftoiu și Gigi Becali nu e nici o diferență, amîndoi servesc stăpînul care plătește mai bine. Sub pretextul libertății de alegere și al modernizării loialităților aparent feudale, toată lumea a început să laude dimineață, să scuipe la amiază și să proclame loialitate veșnică noaptea. Codrin Ștefănescu cu zîmbetul lui viclean și agresivitatea tîmpă dar voioasă a devenit un fel de arhetip al acestei stranii modernizări a sensului loialității. Într-un fel, majoritatea vocilor publice ne-au dat de înțeles în 2009 că asta e esența politicii, să poți scuipa fără vinovății inutile „modelul” tău de ieri. De la celebra broască rîioasă prin care Maniu a devenit un fel de strămoș al mizerii politice românești s-a trecut cu entuziasm la o mlaștină de rahat în care se bălăcește cu plăcere toată lumea, cu broaște cu tot. Acum nu mai e nici o chestie să le înghiți, trebuie să le lingi în grup. Chiar și Alina Mungiu, persoană inteligentă și dealtfel respectabilă, n-a ratat șansa. (Nu revin asupra subiectului în detaliu, am s-o fac, eventual, separat)
Frenezia schimbării taberelor nu se limitează însă la lumea politică. Miza uriașă a alegerilor din decembrie precum și imposibilitatea de a anticipa cîștigătorul au făcut din fiecare bloger și postac, din fiecare redactor sau reporter de TV o armă. Încrîncenarea asta formidabilă a dat gustul puterii unor oameni nesemnificativi, retrași, echilibrați sau nepartizani. E greu să observi că victoria depinde enorm și de tine și să nu-ți percepi puterea înzecit. Asta a produs categoria „dezamăgiților”, pe care Mungiu o anticipa exhibiționist înainte de europene. Am văzut mulți oameni care pe parcursul campaniei sau la sfîrșitul ei au făcut piruete ideologice ilizibile. Dan Șelaru ne reamintește asta cu straniile lui șarje anti-Băsescu. Iar singura explicație e cea a unei teribile dezamăgiri. I-au dezamăgit cumva ideile lui Băsescu? Nicidecum, marinarul a fost periculos de consecvent. (periculos pentru sine)
Cauzele profunde
Vînătorii de recompense și recolta grasă de dezamăgiți care au virat cu discursul în direcția opusă sînt ambele doar simptome. A ne plînge de ele e doar povestea drobului de sare expandată la scară națională. (Și o acțiune care poate servi cel mult lui Patriciu care are nesimțirea să facă, prin campania la Adevărul, din ignorarea politicii o virtute.) Problema e alta: Departe de modernizare, trăim într-o cultură politică pre-feudală: În feudalism oamenii erau loiali seniorilor. Acum, la noi, loialitatea nu există nici măcar față de om ci doar față de recompensă. Distanța pînă la idei și credințe a ajuns de-a dreptul cosmică. În timp ce în lumea civilizată asistăm de aproape două secole la domnia loialității față de idei și principii, noi ne aruncăm voioși în politica Dark Ages: Sîntem loiali cui dă mai mult. Sau cui ne răsplătește mai bine.
Ideea de recompensă a infestat toată politica românească. Nu mai poți fi de partea cuiva cu consecvență și convingere fără să fii bănuit că ai primit ceva în schimb. Aproape nimeni nu mai laudă pe nimeni fără să aștepte să fie răsplătit. În fond, cazul Chireac-SRS e un semnal despre cît de profundă e infestarea în politica romănească: șantajul de presă e cunoscut și tolerat de toată lumea ca o metodă „acceptabilă”. De abia în 2009 s-a văzut cu precizie unde ne-a adus recompensa materială ca unică motivație de a face politică: România are o economie cu 3 piețe: Piața de capital, Bursa de Mărfuri și Parlamentul. Iar Presa e un fel de uriaș Trader care armonizează interesele. Politicul și Presa sînt doar Economie. Despre ce puteri în stat mai vorbim?
Reforma: să ne regăsim credința în idei
Nu sînt împotriva recompensei, nu sînt împotriva influențelor ori a grupurilor de interese. Cred însă că exclusivitatea acestui mod de a face politică e un exces care e, ca toate excesele, potențial fatal. Trebuie să ne regăsim urgent ideile în care credem și cărora să le fim loiali. Nu e idealism prin opoziție cu pragmatismul, așa cum s-ar putea grăbi unii să creadă. Trebuie să ne reamintim că majoritatea lucrurilor mari pe care oamenii le-au făcut de-a lungul timpului au fost motivate de idei, nu de bani. Banii au rolul lor vital însă rămîn mijloc și nu scop.
Reforma clasei politice trebuie așadar să treacă printr-o redefinire serioasă a ideilor în care cred partidele, a ideologiilor lor. Doar așa se poate produce decuplarea politicului de economic, singura acțiune pe termen lung care ne poate salva ca națiune. (pentru că nu miliardarii fac națiunile). Liderii trebuie să devină reprezentanți ai ideilor, nu nababi care împart funcții sau rente. De aceea loialitatea față de Băsescu, de exemplu, nu poate fi condiționată decît de aderența lui la ideile în care cred și eu. (Aparent paradoxal, e poate mai sănătos să privim așa: oamenii politici aderă la ideile noastre, nu invers) Îl pot părăsi pe Băsescu cînd el nu mai crede în aceleași idei ca și mine, nu atunci cînd am impresia că nu mi-a răsplătit cum se cuvine loialitatea. E același lucru și în critica lui Băsescu: e stupid să-l critic doar de dragul de a demonstra lumii că sînt independent.
Un astfel de primat al ideilor înseamnă și un teren fertil pentru altă necesitate vitală: disciplina de partid. Despre asta, ceva mai tîrziu.
UPDATE: Între timp, la sugestia lui Nemo, am descoperit articolul lui Cristian Preda despre modernizarea PDL. Clarificarea, ideologică pare a deveni o necesitate, tot mai multă lume își pune problema, mai mult sau mai puțin lămurit. Eboșa lui Cristian Preda e un excelent punct de plecare.