Înregistrarea emisiunii TVR. Gazdă: Rodica Culcer.
Part I.

[kaltura-widget uiconfid=”535″ entryid=”1_6eiv1120″ width=”400″ height=”330″ addpermission=”-1″ editpermission=”-1″ /]

Part II

[kaltura-widget uiconfid=”535″ entryid=”1_v4fdyyfi” width=”400″ height=”330″ addpermission=”-1″ editpermission=”-1″ /]

Albă ca Zăpada caută garsonieră, utilată, preferabil nemobilată (dar nu e nicio nenorocire dacă-i mobilată minimalist), zone favorite: Titan, Dristor, Vitan, Muncii, Tineretului, cu contract înregistrat la Fisc, cam în jur de 200 de euro pe lună să coste distracţia. Exclus pitici. E urgent! Serios vorbind, Madame Blogary are nevoie de sediu. În aceeaşi ordine de idei, înfiinţarea Asociaţiei Blogary e pe ultima sută de metri. Nu mai e nevoie decît de, v-aţi dat seama, sediu.

Contact: mirel at blogary punct ro

Acum, live, pe TVR: Rodica Culcer, Sebastian Lăzăroiu, Andrei Cornea, Mihail Neamţu.

PS. E prima oară cînd Madame Blogary are doi membri fondatori live, în acelaşi timp, pe TV (Sebastian Lăzăroiu şi Mihail Neamţu).

De ce ar trebui Boc să vizeze prezidenţialele din 2014 și nu presedinţia PDL?

Florin Cojocariu, 3 martie 2010

În urma articolului în care vorbeam despre șansele Elenei Udrea ca președinte PDL au fost cîteva voci care au susținut că Boc trebuie să rămînă la conducerea PDL. Încerc să explic de ce o astfel de mișcare va fi sinucigașă. În primul rînd, ce are de făcut PDL în următorii 2 ani pentru a avea o șansă să cîștige in 2012?

1. Reforma internă: clarificare ideologică, politica de cadre, mecanismele de comunicare interne și externe.

2. Managementul crizei: șomajul, stimularea antreprenoriatului, managementul responsabil (în parametrii europeni) al finanțelor și bugetului

3. Reforma statului: administrația, birocrația, învățămîntul, sănătatea etc.

E ușor de înțeles că o singură persoană nu poate fi managerul celor trei proiecte simultan. Nici măcar a două dintre ele. Ori, deja e destul de limpede că punctul 3 are deja un conducător puternic în persoana lui Băsescu. Dificultatea de a avea un președinte PDL care e și prim ministru devine evidentă cînd înțelegem că punctele 1 și 2 nu pot fi conduse de aceeași persoană simultan. PDL nu poate ieși la capăt cu bine din criză decît în situația în care primul ministru, care asigură managementul crizei și parte din execuția reformei statului, NU este și președintele PDL și trebuie să se ocupe simultan de reforma internă a partidului. (Pentru a fi limpede, a conduce nu înseamnă a executa, de aceea Băsescu conduce reforma statului deși nu el o execută). Dacă e vorba de aceeași persoană ea nu va avea timpul fizic și energia pentru a le face pe ambele și atunci cel puțin una, dacă nu amîndouă, vor eșua.

Concluzia e simplă: Pentru a avea o șansă în 2012, PDL trebuie să decupleze poziția de Prim Ministru de cea de președinte PDL.

De ce Boc Premier? Sînt multe argumente: își cunoaște deja treburile și oamenii, nu poate deveni mai impopular decît este etc. Și mai e unul, important: Dacă PDL reușește să cîștige în 2012 o va face cu chipuri noi în timp ce Boc va fi încasat costurile crizei. Pînă în 2014 însă, ieșirea din criză se va fi simțit la nivelul populației iar Boc va putea candida la prezidențiale ca un salvator, nu ca un loser.

Ce ar trebui să facă PDL

Bleen, 30 noiembrie 2008

• Să nu învinovăţească pe nimeni din afara partidului pentru această înfrângere. Nici alegătorii, nici adevrsarii, nici mogulii, nici media. Vina aparţine 100% PDL-ului şi lui Băsescu. LAST EDIT. Sau să-şi păstreze simţul măsurii şi să nu trateze PNL cu aroganţă, în cazul în care se confirmă victoria.
• Să iasă din logica “Singur împotriva tuturor, cu spatele la zid, mă lupt cu conspiraţii diavoleşti, puse la cale de oameni răi, răi, răi de tot.” E o logică de paranoici şi de retardaţi.
• Să elimine primarii din structurile de conducere ale partidului. Primarii şi preşedinţii de consilii judeţene să facă parte dintr-un organism separat, a cărui singură grijă să fie administraţia locală, nu strategia politică a partidului.
• Tehnocraţii să rămână tehnocraţi, buni economişti, sau administratori, sau funcţionari sau organizatori, sau miniştri. Negoiţă, Videanu, Blaga sunt zero ca politicieni.
• Prim-ministrul trebuie să fie în primul rând politician. Şi încă unul bun, capabil să convingă opinia publică, să canalizeze energii, să joace teatru, să râdă, să facă poante, să vorbească fără să se împiedice în propriile cuvinte, nu să facă armată cu miniştrii, să organizeze întruniri sau mai ştiu eu ce (pentru asta există consilieri). Prim ministrul e cel mai vizibil om al partidului şi deci trebuie să fie cel mai politician.
• Politicienii partidului sunt parlamentarii. Ei au drept de reprezentare, ei sunt cei care trebuie să convingă, să preia idei bune de la specialişti, societate civilă sau cetăţeni, să le popularizeze, să se lupte pentru ele, să folosească specialişti şi consilieri pentru a le da o formă, să apară în media, să ducă campanii, să lupte politic. Ei sunt cei care trebuie să aibă drept de decizie în partid şi trebuie să formeze structurile de conducere. Despre partea cu dormitul şi chiulitul din Parlament nu mai vorbesc, astea nici n-ar trebui să fie subiecte (personal cred că o să fac un catalog de prezenţă pentru Blaga şi Sulfina Barbu – cum dorm, chiulesc sau tac, îi bifez în catalog).
• Să facă un sistem de alegeri primare în partid. Să se renunţe la numirile pe criterii de gaşcă, pe încuscriri, să se reununţe la unchi, nepoţi, fiice sau alte neamuri. Politicienii care vor fi scoşi ăn faţă să fie validaţi prin votul tuturor membrilor partidului (sau chiar şi simpatizanţilor fără carnet de partid, în cazul alegerilor primare deschise)
• Să facă recrutare şi head hunting. Vechii gărzi îi va fi greu să accepte concurenţă şi intruşi în sectă, dar decât să te bată PSD-ul din 4 în 4 ani, e mai bine aşa. E dureros dar eficient. Să alerge şi să convingă, din casă în casă, din universitate în universitate, din liceu în liceu, din firmă în firmă.
• Să renunţe la temele impuse de Corul Îngerilor. Piaţa Universităţii, anticomunismul, Ioana d’Arc, Sfîntul Ioan Botezătorul, Arhanghelul Lustraţie, CNSAS-ul şi antisecurismul sunt inadecvate. De fapt au crăpat şi sunt îngropate. Dacă nu mă credeţi, uitaţi-vă la rezultatele votului. Nu puteţi ţine un întreg curent politic prizonierul obsesiilor, nostalgiilor, laşităţilor trecute şi frustrărilor de tip PAC, PNŢ, GDS şi altele. Anticomuniştii se pricep la anticomunism, eroisme şi martiraje dar habar nu au cu ce se mănâncă capitalismul şi politica. Read my lips: Nu ne interesează.
• Să facă abstracţie de Băsescu. Băsescu nu există. Sau, mai bine zis, “dacă Băsescu nu ar exista, noi am putea strânge mai mult de 2-3%? Acest partid ar putea exista şi face performanţă decentă fără Băsescu?”
• Băsescu e un excelent actor dar e un regizor de mâna a paişpea. E un Hagi al politicii: joacă magistral dar antrenează execrabil. Cînd e în teren câştigă fără probleme, când e pe banca tehnică, pierde cu o constanţă şi o regularitate ştiinţifice. Cu alte cuvinte, să se ocupe de strategii altcineva, eventual nişte oameni care ştiu cu ce se mănâncă şi care se pricep. Băsescu nu se pricepe la toate.
• Să se decidă dacă e de dreapta sau de stânga. Să fie sau struţ sau cămilă. Dar să fie ceva.
• Să aducă în faţă o nouă generaţie de politicieni. Câteva nume: Sever Voinescu, Theodor Paleologu, Ionuţ Popescu, Sorin Minea, Silviu Prigoană. Dacă vor confirma sau nu, vom vedea.
• A fost ultima oară cînd am votat cu ochii închişi, de frica PSD-ului. PDL nu merita votul meu, Blaga şi Sulfina Barbu nu meritau votul meu. Am votat cu greaţă şi fără nicio convingere. Dar a fost ultima oară.

Cât despre strategia PDL de până acum, mă văd nevoit să citez din clasicul @nedormitul: “s-au bazat pe valul pro-băsescian de acu patru ani sau de la referendumul de demitere. au fost puşi în situaţia de a face singuri campanie electorală. nu au ştiut cum să procedeze. s-au masturbat uitându-se la poze porno cu charisma lui nea traian, iar rezultatul e cel pe care îl vedem.”

Ma incearca tristetea cand vad ca cititul a devenit un chin pentru “specialisti” si reactia prompta la telefoanele jurnalistilor un prilej de bucurie. Mai jos incerc sa raspund expertilor care au reactionat la articolul din Qmagazine (unii in ziarul Ring, altii in Romania Libera). O sa le raspund in aceeasi nota. Cu deosebirea ca eu am citit ce au zis ei. Trebuie sa recunosc ca dezbaterea de pe forumul hotnews sau blogary la prezentarea articolului are o calitate mult mai inalta decat contra-argumentele sociologilor/psihologilor.

Teoria consilierului prezidenţial a fost demontată şi de sociologul Alfred Bulai: „Nu ştiu cum a ajuns domnul Lăzăroiu la o astfel de concluzie şi pe ce date se bazează. Este o prostie fără margini. Numărul de femei este mai mare decât cel al bărbaţilor pentru că ele au speranţa de viaţă cu 10 ani mai mare. Oricum, înclinaţia spre violenţă nu ţine de sex, ci de vârstă. Doar tinerii pot avea comportamente deviante, dar în România populaţia este îmbătrânită.

Citind declaratia d-lui Bulai nu pot sa nu ii dau dreptate d-lui Funeriu care sustine ca sunt universitati care trebuie comasate si profesori universitari care trebuie recalificati. Multi dintre ei nu mai pun mana pe carte dupa ce isi dau examenele. Dar nu e cazul d-lui Bulai. Domiciliul din buletin al d-lui Bulai este Realitatea TV si e genul de om care raspunde la orice telefon de jurnalist. I se pune o intrebare legat de ce a zis cutare sau cutare si raspunde pe loc. Nu cred ca dl. Bulai a citit articolul din Qmagazine si nici nu cred ca il va citi avand in vedere ca are 22000 de semne. De retinut din declaratia sa ca “numarul de femei este mai mare decat numarul barbatilor”. Cred ca orice student la sociologie poate sa emita acest argument. Doar ca el nu e bun pentru orice. Dar cand te suna un jurnalist, merge si asta.

La rândul său, sociologul Hanibal Dumitraşcu e de părere că „nu există astfel de statistici şi nu exită nicio premisă ştiinţifică”.

O mica erata. Dl. Hanibal Dumitrascu este psiholog, nu sociolog. Daca domnul Dumitrascu si-ar face putin timp intre doua aparitii televizate si ar citi Anuarul Statistic poate ar gasi cifrele acolo. Iar premisele stiintifice le gaseste in articole de specialitate. Dar nu-mi fac iluzii.

Nici riscul unei revolte generate de tensiuni sexuale nu este evident. „Argumentele lui sunt discutabile. Dezechilibrele există, dar ele se reglează de la sine”, spune sociologul Mircea Kivu.

Dl. Mircea Kivu intelege ce am scris in Qmagazine si suspectez ca a si citit. Dl. Mircea Kivu stie, la fel de bine ca si mine, ca nu toate dezechilibrele demografice se regleaza de la sine. In orice caz, cu dansul poti dezbate argumentele pentru ca ii place sa citeasca.

Nici sociologul Ştefan Bruno nu consideră că dezechilibrele demografice ar duce la revoluţii: „Motivul pentru care noi, bărbaţii de 20 de ani la vremea aia, am ieşit în stradă la Revoluţie, n-a fost că n-aveam partenere”.„Speculaţie” este termenul pe care îl foloseşte acesta pentru argumentul sociologului prezidenţial cu privire la necesitatea legalizării prostituţiei de teama creşterii agresivităţii.

Nici dl. Bruno Stefan nu a citit articolul de vreme ce reactioneaza nu la ce am spus in articol, ci la ceea ce jurnalistul il intreaba.

Pe de altă parte, sociologul Marius Pieleanu vede o legătură între creşterea agresivităţii şi prostituţia ilegală: „Legalizarea ar duce la detensionarea pulsiunilor sexuale. O parte din agresivităţile care apar la noi ar dispărea”.

Dl. Marius Pieleanu, care e un cunoscator al teoriilor deviantei, intelege macar legatura intre legalizarea prostitutiei si diminuarea agresivitatii sexuale. Nu cred ca a citit articolul din Qmagazine, dar macar are decenta sa raspunda la ce a inteles si la ce se pricepe.

Mâine, când veți petrece alaturi de persoana iubita de Sf. Valentin, sa va ganditi pentru un minut la tinerele cupluri care ar trebui sa sarbatoreasca pe 14.02. 2019. Si sa nu le invidiati. Valentine’s Day in 2019 s-ar putea sa fie un veritabil Halloween.

Vreau doar sa va semnalez un text interesant pe care l-am scris pentru QMagazine (qmagazine.ro) legat de un fenomen demografic mai putin obisnuit cu care Romania se va confrunta in jurul anului 2019.

http://www.qmagazine.ro/articole/7547/demografia-iubirii-revolutie-sau-razboi.html

Nu e o gluma. E un text documentat cu date statistice si teorii deja verificate in alte tari si alte perioade.

Cercetatorii numesc fenomenul ”marriage squeeze” si el se refera la deficitul de miri sau de mirese care poate sa apara la un moment dat pe piata matrimoniala. E un fenomen mai rar decat eclipsele de luna sau de soare. Dar consecintele sale pot fi nebanuite.

In 2019, in Romania vor fi mai multi barbati la varsta de casatorie decat femei. Din estimarile mele ar fi un surplus de aproximativ 160 de mii. In 1989 Romania a avut un surplus de mirese pe piata matrimoniala. Si va amintiti ce s-a intamplat in 1989.

Cititi. Textul va fi online in aceasta seara. Se numeste ”Demografia iubirii: revolutie sau razboi?”

N-am reusit sa scriu cam tot ce ar fi de spus in Qmagazine, din cauza spatiului. Dar voi reveni asupra subiectului curand.

Nu ştiu dacă vă mai amintiţi cum anul trecut Vasile Marica a umilit un mafiot, aşa cum reiese din pozele publicate de Cancan,  în care se vede cum liderul de sindicat intră prin efracţie în vila mafiotului, îşi dă cămaşa jos şi pune de-un picnic cu grătar în curtea acestuia, la doi paşi de Land Cruiser-ul din garaj şi rufele de pe sîrmă. Dacă nu vă mai amintiţi, intraţi pe link (Marica e ăla în cămaşă  roz, vila e în planul doi, Land Cruiser-ul se vede în garaj).

Ei bine, azi am aflat că mafiotul s-a răzbunat, luînd de la un vameş o şpagă de 20 000 de euro şi dîndu-se drept Marica.

Auto-citarea nu este un procedeu tocmai elegant, prea mare este însă coincidenţa regăsirii unui articol publicat în revista „22”, acum exact 21 de ani, unde notam:

„Ar fi interesant un dialog acum cu cei care mai sunt comunişti în România. Pe fondul tăcerii lor, singura poziţie „teoretică” ce s-a făcut auzită, constă tot din vechiul demers al rebotezării realităţii  în funcţie de interesele doctrinare: comunismul nu este realitatea de crime şi mizerie pe care o cunoaştem, ci altceva, întotdeauna altceva, pur şi luminos. Şi astfel, printr-un hocus-pocus semantic, noţiunea de comunism este încă o dată salvată, iese intactă din confruntarea cu realitatea odioasă pe care a generat-o: de vină vor fi întotdeauna oamenii imperfecţi, incapabili să pună în lucrare o doctrină perfectă. Închisă în propriul ei delir, doctrina comunistă îşi este sieşi suficientă.”

Pe atunci, Ceauşeştii abia se răciseră, în timp ce foamea, frigul şi întunericul mai erau adânc înfipte în carne, când au apărut prin presa încă buimacă şi nedată la întors luări de poziţie prin care se explica norodului, că tot coşmarul de patruzeci de ani nu fusese decât o uşoară eroare de navigaţie, o rătăcire umană practic inerentă unui proiect atât de măreţ şi de generos, rămas la fel de imaculat ca aşternutul Fecioarei, neatins de slăbiciunile, lipsurile şi neajunsurile muncii de partid. Concluzia era dublu înfiorătoare: nu doar că nimeni nu era vinovat (în afară, evident, de cuplul deja eliminat), dar că scenariul comunist este încă valabil, oricând apt de a fi repus în scenă, eventual cu distribuţie împrospătată şi costume noi.

Că nu aveam de-a face cu simple elucubraţii născute din reflexul defensiv al unor kulturnici înspăimântaţi, ci cu enunţuri programatice, care anunţau strategia de continuitate a sistemului, aveau să priceapă în scurt timp chiar şi cei mai naivi ori entuziaşti ai acelor zile.

Strategia deresponsabilizării

Dacă tentativa prelungirii sistemului comunist după o scurtă operaţie estetică s-a răsuflat, aceasta nu s-a datorat opoziţiei vreunor forţe interne pro-occidentale şi democratice, practic zdrobite prin mineriade, ci desfiinţării Uniunii Sovietice, comanditara d-lui Iliescu, lăsându-l pe acesta fără suport în proiectul „socialismului luminat”, ca acele personaje animate, care continuă să alerge şi după pierderea contactului cu solul.

Cât priveşte celălalt obiectiv, cel al ascunderii, eludării şi neantizării oricărei responsabilităţi pentru patru decenii de crime şi mizerie, acesta a fost realizat pe deplin: după câteva condamnări ale unor clowni siniştri din topul vizibil al nomenklaturii ceauşiste, s-a aşternut o cuprinzătoare tăcere asupra sistemului şi protagoniştilor săi, iar tema responsabilităţilor nici n-a apucat să existe. (În acest context, tentativele de memorie sistematică şi evocare a victimelor şi crimelor, realizate totuşi în anii ’90 prin câteva publicaţii, emisiuni ori opere muzeale, au fost ca străpungerile unor ghiocei: rare, fragile şi preţioase.)

Dacă pentru nomenklatură şi acoliţii ei îmbogăţirea prin decapitalizarea şi devalizarea statului a fost o acţiune mai curând spontană, unde fiecare a smuls ce şi cât a putut, deresponsabilizarea în raport cu crimele comuniste a constituit un obiectiv strategic prioritar, urmărit până azi cu necurmată consecvenţă. Din acest punct de vedere, România încă se găseşte în situaţia Germaniei din anii ’50, când, sub presiunea războiului rece s-a renunţat la denazificare, oştiri întregi de responsabili naţional-socialişti putând înflori prin justiţie, economie, lumea academică, armată, servicii secrete, administraţie. La fel la noi, activiştii, securiştii şi sprijinitorii lor ocupă în deplină siguranţă şi impenitenţă poziţii importante în stat şi societate, de-acolo scoţându-i treptat, doar vârsta biologică.

Reacţii la condamnarea comunismului

Cu atât mai mare a fost furia, frustrarea şi spaima establishmentului nomenklaturist în faţa condamnării oficiale a comunismului românesc, acum patru ani. De atunci, protagoniştii acelui gest sunt urmăriţi public cu ură nimicitoare, cu o vehemenţă lichidatorie căreia îi mai lipseşte doar aparatul de represiune fizică al miliţiei şi securităţii pentru a reinventa, după 60 de ani, teroarea stalinistă.

Totuşi, cei vizaţi de condamnarea regimului comunist nu se înşală: aceasta, oricât de simbolică şi firavă ar părea, poate avea consecinţe practice, este ca o fisură în digul ridicat în calea revărsării libere a memoriei. De două decenii activiştii şi securiştii îşi dau silinţa să ascundă, să facă uitată, să rescrie, să falsifice şi să deturneze memoria şi istoria, iar faptul că aceasta se reîntoarce nepoftită, ca o fantomă, este pentru ei intolerabil şi poate deveni periculos, deschizând calea identificărilor şi nominalizărilor concrete de fapte şi făptaşi.

Nu doar vechii tartori, profitorii şi beneficiarii regimului sunt înfuriaţi de reîncălzirea memoriei comunismului. Reacţiile sunt mai complexe şi ele se întind de la respingere, acolo unde nu te-ai aştepta, la aplauze, de acolo de unde nu le-ai dori.

Prima categorie o formează apărătorii unicităţii genocidului anti-evreiesc, care, antrenaţi într-o logică concurenţială, îşi imaginează că orice tribut de respect plătit şi altor mari victime ale istoriei contemporane, ar ştirbi, fie chiar şi prin simpla alăturare, memoria indicibilei dureri evreieşti. Este, evident, fals. Suferinţa este oricum, unică, iar genocidul evreilor nu va putea fi vreodată nici minimalizat, nici banalizat de evocarea altor uriaşe suferinţe şi distrugeri colective, cum sunt cele cauzate de comunism.

Aplauzele nedorite vin din partea promotorilor acelui sulfuros discurs naţionalist cu rădăcini în extrema dreaptă interbelică, care, în loc să fi învăţat din tragica experienţă comunistă, că orice totalitarism şi extremism este odios şi criminal, găsesc în condamnarea comunismului confirmarea propriilor încremeniri  extremiste, obsesii antisemite, naţionalism provincial şi resentimente ale subdezvolării.

Privite într-un registru al derizoriului, condamnarea comunismului şi reacţiile ce le suscită ar putea aminti coregrafia caducă a unor conflicte interparohiale, baletul mecanic al unor figuri de carusel, cu fascişti anticomunişti urmărindu-se circular cu comunişti antifascişti, victime devenite călăi şi prigonitori ajunşi prigoniţi şi cu oamenii vechiul regim apărându-se cu colţii şi ghearele de revanşa întârziată şi vlăguită a unor victime roase de frustrări şi înveninate de ranchiuna unor pierderi şi suferinţe ireparabile.

O astfel de viziune poate apare şi pe fundalul plictiselii şi saţietăţii provocate de două decenii de tirade fals ori inept anticomuniste. Cum să nu ţi se aplece de atâta „anticomunism“, când încă din primele zile după răsturnarea regimului, cetăţeni cu circumvoluţiunea provenită de la apăsarea chipiului se-ntreceau să strige din străfundul bojocilor lozinci anticomuniste!? Cu timpul, metodele acelora s-au rafinat, poziţiile lor „anticomuniste“ s-au diversificat, cu rezultatul, dacă nu al confiscării discursului, cel puţin al bruierii lui, răspândind diversiunea, confuzia şi ducerea în derizoriu.

Dacă mistificarea ori ştergerea amintirii regimului comunist în scopul evacuării oricărei responsabilităţi a fost o preocupare sistematică a membrilor vechilor structuri, nu trebuie totuşi căzut în patima conspiraţionistă, atribuind fenomenul exclusiv manipulărilor celor interesaţi. Există şi componente obiective ale deformării şi ştergerii memoriei, dintre care cea mai răspândită este prea-omeneasca aplecare către uitarea relelor, fie prin evacuarea lor din memorie, fie prin raţionalizarea ulterioară a frustrărilor, fie prin „rescrierea” internă a evenimentelor şi reîncărcarea lor cu semnificaţii mai puţin pernicioase. Este, probabil, modul discret în care Dumnezeu îl dezarmează pe Diavol.

Există însă şi cauze mai lumeşti, legate de evoluţiile biografice individuale înainte şi după ’90, marcate de succes, stagnare ori involuţie, dar şi de înclinarea fiecăruia de a interpreta evoluţia generală în sens nostalgic, optimist, exasperat ori pragmatic. Există deasemenea şi decalajul dintre aspiraţiile unei populaţii doritoare să trăiască visul societăţii de consum şi realitatea unei ţări sărace, cu o economie slabă şi un stat dat în prada jefuitorilor, imensa frustrare născută de aci exprimându-se şi prin falsă memorie şi absurde nostalgii ceauşiste.

Comparaţia cu regimul-frate-geamăn naţional-socialist se impune din nou: şi în Germania, timp de decenii după ’45, pe la ceasul gustării de seară, în multe familii se evocau ordinea, lipsa şomajului, certitudinea şi optimismul din vremea Führerului. Diferenţa este că, în timp ce acolo damful nostalgiei kitsch n-a ajuns niciodată în spaţiul public, la noi regurgitările publice nostalgic-comuniste sunt ştrengăreşte încurajate, atunci când nu sunt chiar sistematizate în pledoarii şi hagiografii indecente.

Memoria la foc mic

Dincolo de caracterul plănuit ori inevitabil al deformării/estompării memoriei, se pune problema relevanţei efortului de a o păstra. De ce să reîncălzim supa amară a memoriei, de ce să dezgropăm un trecut urât, de ce să studiem tocmai tocmai ce e mai rău şi devastator în istoria noastră? Ce relevanţă mai poate avea regimul comunist pentru o populaţie din care aproape o cincime nu a avut practic experienţe cu sistemul ?

O mare confuzie porneşte de la cuvintele-cheie legate de vechiul regim. De departe cel mai folosit termen este cel de anticomunism, în mod impropriu şi dezorientant. Într-o ordine semantică normală, anticomunismul este o atitudine politică şi doctrinară ce se opune ideologiei, politicii, partidelor şi regimurilor comuniste. Or, cunoaşterea şi evaluarea regimului comunist nu este anticomunism, ci o muncă întru salvgardarea valorilor fundamentale ale umanităţii.

Imensa şi exemplara operă de cercetare şi popularizare a genocidului antievreiesc nu se numeşte antifascism. Nici la Yad Vashem, nici în numeroasele muzee dedicate marelui genocid, tematica nu este principal şi explicit cea antinazistă, deşi naţional-socialismul este direct responsabil de nimicirea programatică şi industrială a evreilor. O distrugere de atari proporţii transgresează însă cadrele unei lupte sau atitudini politice, oricât ar fi aceasta de legitimă şi capătă o importanţă universală. Iată de ce întemeietorii acestor memoriale s-au ferit, în înţelepciunea lor, să le subsumeze combaterii unei ideologii şi regim politic, oricât de oribile, şi le-au racordat la tema fundamentală a supravieţuirii umanităţii.

Nu altfel stau lucrurile cu regimul care a controlat absolut România în perioada 1948 – 1990, şi ai cărui reprezentanţi continuă s-o controleze în sistem democratic până azi. Acel regim trebuie să rămână blamat în istoria neamului nu pentru că a fost comunist, ci pentru că a fost monstruos. Nu anticomunismul ne conduce să condamnăm acel regim, ci crimele sale cele multe şi grele, atentatul la fibra fundamentală a umanităţii, distrugerea sufletului, stârpirea bunelor obiceiuri şi deprinderi, crearea unei false realităţi, corupte şi mizerabile.

Şi temeiurile condamnării regimului comunist trebuiesc clarificate: buna cunoaştere şi judecarea acelui regim nu se pot face doar în numele unor abstracte principii umaniste ori a corectitudinii politice, alături de condamnarea altor genocide, terori, prigoane şi nedreptăţi. Noi românii nu putem pune pe acelaşi plan regimul comunist românesc cu exterminarea diverselor populaţii aborigene, scalvajul negrilor, genocidul cambogienilor, sau chiar apocalipsa hitleristă. Dacă marile tragedii ale umanităţii le judecăm în virtutea unor principii morale, tragedia comunistă românească o judecăm şi prin prisma efectelor concrete, mijlocite sau directe asupra vieţii noastre, până azi. Peste imperativul moral se suprapune imperativul existenţial, fiind vorba de regimul care ne-a adus în fundătura în care ne aflăm şi de unde nu putem ieşi. Este tocmai această stare de nemijlocire, de raport cauză-efect care dă regimului comunist acuitate şi actualitate, chiar şi după douăzeci de ani. Judecata noastră este cea a unor victime, nu doar a unor observatori neutri animaţi de generalităţi morale.

Rememorarea crimelor regimului comunist nu se poate reduce nici la onorarea victimelor din trecut şi nici confunda cu vreo revanşă a acelora. Revanşă ar  fi putu fi doar dacă atât victimele trecutului cât şi prigonitorii lor ar mai trăi, ultimii fiind pedepsiţi de lege pentru faptele lor. În sens concret însă, victime ale fostului regim comunist nu sunt doar cei bătrâni sau dispăruţi, ci toate generaţiile, chiar şi cei născuţi după căderea regimului, ba chiar şi copii ce se vor naşte, în măsura în care sistemul actual va rămâne controlat de vechii securişti şi activişti. Cunoaşterea şi condamnarea fostului regim devine în acest fel un elementar demers de autoapărare al unei societăţi ce este în continuare captiva trecutului comunist.

Cercetarea şi răspândirea cunoaşterii despre sistemului criminal comunist are o utilitate imediată şi stringentă, dictată de împrejurarea – niciodată repetată îndeajuns – că elita politco-economică actuală este continuatoarea nemijlocită a celei comunist-securiste, practic toate poziţiile cheie din toate domeniile fiind ocupate de foşti activişti, foşti înalţi funcţionari ai sistemului, securişti, sau de oameni controlabili ori şantajabili, din această ultimă categorie făcând parte şi cei prea tineri pentru a fi avut carieră în vechiul regim.

Pentru toţi aceştia, existenţa unei preocupări sistematice şi publice pentru analiza şi rememorarea faptelor vechiului regim reprezintă dacă nu neapărat o primejdie majoră şi iminentă, cel puţin o sursă de iritare şi incomoditate. Aşa cum existenţa unor procurori zeloşi şi judecători independenţi îi sufocă de furie şi le-a devenit insuportabilă, condamnarea fundamentată şi pertinentă a regimului pe care l-au slujit le măreşte discomfortul, apărându-le ca spectrul unui fel de DNA, responsabil cu un trecut încă prezent.