Vîntu & Co şi-au recîştigat confortul de a trăi în libertate. O libertate limitată de anumite restricţii impuse de catre justitie. Numai ei ştiu dacă şi-au recîştigat şi liniştea.

A cîştigat, indiferent de ceea ce se spune la televiziuni şi de ceea ce se scrie în presă, Băsescu. Este cel care a criticat, în mod constant, problemele din sistemul judiciar românesc. Şi care, iată, se confirmă încă o dată. Dacă Vîntu este nevinovat în această speţă, a stat în arest şase zile dintr-o eroare judiciară. Dacă este vinovat, a fost eliberat din aceeaşi cauză.

Cine a pierdut? Justiţia. Da, tot indiferent de ceea ce auziţi sau citiţi. Pentru că se dovedeşte, pentru a prea multa oară, incapabilă să funcţioneze coerent şi în interesul cetăţeanului, oricum s-ar numi el. Că e vorba de legi sau/şi de persoanele care le aplică, trebuie urgent reformată. Acesta este imperativul momentului. Pentru că, odată cu justiţia, pierde şi fiecare dintre noi. Inclusiv bani. Mulţi bani. Economicul este indisolubil legat de sistemul judiciar. Depinde de el pînă la cea mai măruntă tranzacţie şi pînă la cea mai neînsemnată taxă.

Cred că vom ieşi din criza economică mai repede decît vom reuşi să reformăm justiţia. Important este ca, odată ce ne vom vedea din nou cu sacii în căruţă, să nu uităm de legile care guvernează viaţa noastră. Ar însemna să fim, în fiecare zi şi în ciuda bunăstării, pe marginea prăpastiei.

Gata! Pînă aici! A devenit insuportabil!

Să se pronunţe justiţia şi să se termine circul! Că nu se va întîmpla asta încă vreo cîteva zile, hai, o săptămînă, e clar. Că o să se dezbată hotărîrea, oricare ar fi ea, nu mai încape îndoială. Dar tot se vor sătura şi ei să mestece aceleaşi cuvinte pînă la înec. Vor rămîne, pînă la urmă, fără aer de la atîtea zbierete indignate. Şi chiar le va fi necesară o pauză de recuperare după delirul care nu mai conteneşte de 6 zile. Nu de alta, dar trebuie să se refacă pentru următoarele situaţii în care va suna din nou mobilizarea. Că de ruşine sau bun simţ nu poate fi vorba, m-am lămurit.

Ceea ce am văzut şi auzit în aceste ultime zile vizează absurdul. Nimeni din cîrdul asurzitor nu are vreun dubiu. S-au specializat într-o gimnastică a neuronilor pentru a ajunge la aceeaşi concluzie, încît te miri că nu le-au cedat sinapsele. Îşi închipuie că practicînd contorsionismul lingvistic te conving că ei sunt profunzi, că abordează problema din toate unghiurile. Aş! Se plimbă printr-un labirint al cărui traseu îl ştiu la perfecţie.

Avocaţi implicaţi sau nu în cauză încearcă să explice un singur lucru: de ce trebuie judecat în libertate Vîntu.* De ce ar trebui reţinut în continuare, mult mai puţin spre deloc.** Se ia la puricat nu fiecare cuvînt, ci fiecare literă din legislaţie. Ca să obţină ce? Influenţarea judecătorilor? Să discute, să explice, dar după ce se pronunţă instanţa de judecată. Să jubileze sau să vitupereze, după caz. Dar după, nu înainte de aflarea verdictului. Sau să fie dezbatere, cu păreri pro şi contra, în egală măsură. Şi în aceeşi scenografie sau în presa scrisă se condamnă, culmea ipocriziei, cam tot de către aceeaşi, justiţia televizată. Păi cine vă obligă să o faceţi? V-a asaltat o armată de jurişti? Au ocupat mesele invitaţilor şi v-au somat să-i lăsaţi să vorbească? Nu voi i-aţi chemat?

Pe cei care se simt datori să se exprime cu privire la latura intelectuală a cercetatului penal, mi-e şi jenă  să-i calific. Am aflat că împricinatul are o bibliotecă uriaşă, lecturată semnificativ, că manifestă înclinaţii literare concretizate, în tinereţe, în poezii, ce mai tura-vura, numai om de mare cultură nu ni s-a spus că e. Şi, ca o confirmare, în faţa instanţei, ucenicul literelor a citat din Goethe. Bun, foarte frumos, bravo lui, dar interesează pe cineva, în contextul dat, lucrurile acestea? Dacă tot îl pasionează literatura, să-şi scrie biografia, că timp pentru aşa ceva e posibil să aibă. Sau bani să i-o scrie altcineva, că poate a mai rămas ceva la ciorap, nu cred că e nevoie să facă colaje din ziare şi emisiuni TV.

La fel de bine poate să-şi includă într-o carte despre viaţa-i şi problemele de sănătate. Nu-i necesar să se spună de ţîşpe ori pe zi că a rămas cu sechele de poliomielită, oricum se ştia de mult. Iar în privinţa suferinţei la inimă, măcar să se pună de acord guriştii şi tastiştii, că nu-i tot aia dacă are montate nişte stenturi sau a fost “ despicat la propriu” pentru o complexă operaţie pe cord.

Partea emoţională a poveştii ar putea stoarce lacrimi, cred ei, altfel nu-mi explic de ce o prezintă. Fire simţitoare, nu îşi lasă prietenii la greu. Unuia, aflat peste mări şi ţări, îi trimite bani de-o aspirină, de-un avocat sau de ce o mai fi avînd omul nevoie. Ba mai are grijă şi de familia lui, că deh, respectivul nu poate, condamnat definitiv fiind la 15 ani de închisoare. Altuia, intuindu-i încordarea de dinaintea confruntării finale din campania pentru preşedinţie, i-a făcut o invitaţie la el acasă, să se relaxeze. Imposibil de refuzat, după cum se ştie.

Am aflat şi că-i mare iubitor de animale, din bucata lui de pîine mai hrăneşte şi un cîine. Mă rog, mai mulţi, dar numai unul a avut privilegiul să-şi vadă radiografia labei la televizor. În urma unui incident nefericit, ce-i drept, dar de unde să ştie oamenii cu puşca că el latră de bucurie că au venit musafiri? Pentru educarea telespectatorilor în spiritul dragostei faţă de animale, căinarea cu lacrimi în ochi a patrupedului, ca şi scurtul instantaneu de anatomie canină nu ar fi un lucru rău, dar nu puteau şi ei să facă o emisiune separată pe tema asta?

Cum la fel de bine se poate realiza un spectacol-fluviu cu corul de conspiraţionişti. Cîntă pe mai multe voci, fără dirijor la pupitru, dar cu partitura învăţată, armonia e perfectă. Nimeni nu falsează, acordurile-s ample şi finalul exemplar. Pe note de salarii şi pensii diminuate, taxe mărite, împrumuturi FMI şi greve, se interpretează sonata procesului politic, compusă laborios şi perfid de către maleficul inamic. Care nu a lucrat singur, însă, ci beneficiind de profesionişti cu ureche bună şi textieri de rechizitorii.

Dar pentru o zugrăvire ca la carte a persoanei aflate, momentan, departe de cei care cu drag şi preţuire o menţin prezentă în spaţiul public, mai lipsea o mînă de vopsea. Ei bine, ieri a fost dată. Aşa am putut afla măreţele planuri pe care le avea cel căruia, pe nedrept i se spune doar om de afaceri: reformarea şi modernizarea României. Pentru care, în ciuda sănătăţii şubrede, a pierdut sute de nopţi, discutînd cu un prieten.

Ei bine, mare om, mare caracter, n’est pas? E nimeni altul decît SOV. Cel care s-a recunoscut în stenograme.

Vă sărut cu dragoste!

Să se facă odată dreptate!

* Avocaţii implicaţi în cauză este firesc să pledeze pentru eliberarea clienţilor lor.

** Ştiu, şi aici s-a discutat, majoritar contra eliberarii.

Nici măcar atunci cînd forțați istoria să vă sprijine mizeria. Curul pe care îl pupați cu admirabilă loialitate acum, nu e mîna lui Walesa și nici antebrațul lui Havel, domnule Hurezeanu. O fi pătruns Monsieur Vantu de neînțelese fioruri poetice însă e cu desavîrșire scîrbos felul în care, pentru o mînă de arginți, reușiți să aruncați în neant toată Europa Liberă. Sînteți mai vinovat decît el atunci cînd, deplin amnezic, mimînd indignarea, confundați mîna cu curul.

Dan Şelaru face o serie de observaţii în legătură cu cazul Sorin Ovidiu Vântu (textul îl puteţi citi aici):

1. Prima mirare (îl deranjează violenţa cu care s-a făcut percheziţia) este pur subiectivă, are omul dreptul la ea şi nu o voi comenta – sau poate chiar are dreptate, poate are o experienţă vastă în materie de percheziţii, iar cea în cauză este cu totul ieşită din tipar;
2. La a doua obiecţie^[1] (Cum să bagi un om cu dizabilităţi la închisoare preventiv (a) pentru favorizarea infractorului după ce acesta (infractorul) a făcut fapta (b)? Nu poate schimba nimic din înregistrări, era deja în consemn la frontieră, nu este un pericol public, ce putea să facă Vântu? (c)) se pot face însă câteva observaţii:

a – O persoană nu poate fi arestată decât dacă există  indicii temeinice că a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală (art. 143 Cod pr. pen) şi este realizat unul dintre cazurile prevăzute de art. 148 Cod pr. pen. . Între criteriile ce pot fi avute în vedere la arestare nu intră în nici un caz dizabilităţile inculpatului, iar măsura arestării preventive nu e o măsură de omenie. De exemplu, SOV putea fi cercetat pentru că a favorizat un criminal în serie care a săvârşit mai multe omoruri deosebit de grave. În această situaţie s-ar mai fi invocat dizabilităţile ca un argument favorabil lui? În cazul lui SOV există indicii (explic mai jos acest aspect) că a ajutat un om care a înşelat 300.000 de persoane, deci a sprijinit o persoană care a săvârşit infracţiuni foarte grave. Nu ştim consecinţele acestor infracţiuni asupra vieţilor păgubiţilor FNI;

b – Infracţiunea de favorizare a infractorului nu poate fi săvârşită decât după ce o altă persoană a săvârşit o infracţiune (vezi textul art. 264 Cod penal);

c – Propunerea de arestare preventivă a lui SOV se întemeiază pe art. 148 lit. f Cod procedura penală (conform referatului cu propunere de arestare preventivă), respectiv pe faptul că „inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 4 ani şi există probe că lăsarea sa în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică”. În aprecierea pericolului public^[2] orice persoană are la dispoziţie câteva date obiective (că tot îşi aşează dl. Şelaru blogul sub acest blazon) care sunt deja notorii: SOV este cercetat pentru faptul că a i-a asigurat unei persoane sustragerea de la executarea unei pedepse definitive cu închisoarea de 15 ani. Ceea ce înseamnă că hotărârea a rămas definitivă în cazul acelei persoane. Adică nu mai există nici un dubiu că dl. Popa a săvârşit o serie de infracţiuni prin care au fost păgubite 300.000 de persoane. Adică a săvârşit infracţiuni extrem de grave (aspect care este reflectat şi de pedeapsa aplicată ). Atât timp cât există probe că SOV a ajutat o asemenea persoană, ştiind ce face (asta ştim cu certitudine din interceptări), este, cred, mai degrabă rezonabil să considerăm că SOV prezintă pericol pentru ordinea publică pentru că prin fapta sa împiedică realizarea justiţiei într-un caz extrem de grav (justiţie a cărei stare dl. Şelaru o şi deplânge de altfel). Repet: nu există, juridic vorbind, nici nu dubiu cu privire la faptele lui Ion Popa. Gravitatea faptei lui SOV bate, ca să zic aşa, imposibilitatea sa de a mai schimba ceva din înregistrări. Oricum, revin, temeiul propunerii de arestare nu a fost pericolul ca SOV să intervină asupra probelor existente în cauză (există pentru această ipoteză un temei distinct de arestare – art. 148 lit. b Cod procedura penală – pe care procurorii nu îl invocă);

3. Urmează o serie de întrebări (paragraful 3) pe care dl. Şelaru le formulează şi care nu sunt complet nejustificate. Urmărirea penală (faza procesuală în care se află SOV în prezent) nu are caracter public. Aşadar transcrierea interceptărilor nu ar fi trebuit să devină publică; din câte ştiu eu nu au apărut stenograme ale şedinţei de judecată (adică nu avem o transcriere a dezbaterilor care au avut loc în şedinţa de judecată). Ştim doar ce a spus SOV la pronunţarea soluţiei. Dar pronunţarea unei soluţii este publică în toate situaţiile (vezi art. 310 alin. 1 Cod procedura penală) şi oricine poate fi prezent la acest moment în sala de judecată. Cele 2 momente procedurale sunt distincte şi au reguli diferite în ceea ce priveşte publicitatea care au fost respectate.

4. Restul paragrafelor sunt o critică a sistemului juridic naţional care în forma  generală pot fi luate în considerare. Punctual însă comparaţia pe care o face dl. Şelaru cu anumite cazuri de tâlhărie, viol, ş.a.m.d. – cazuri în care infractorii sunt cercetaţi în stare de libertate, pare să ateste ideea că dacă unii magistraţi greşesc în unele cazuri şi ceilalţi magistraţi trebuie să facă la fel (am argumentat deja că fapta lui SOV este comparabilă ca gravitate). Adică trebuie să ţinem proasta măsură ca măsură a tuturor lucrurilor. Asta chiar e ciudat pentru cineva care e nemulţumit de proasta funcţionare a justiţiei.

5. Celelalte persoane au fost arestate pentru că au făcut exact ce a făcut şi Sorin Ovidiu Vântu.

Nu pot să nu observ că deşi critică o instrumentalizare emoţională a cazului şi dl. Şelaru foloseşte acelaşi tip de argumentate (dizabilităţi, copii, copil de un an, bătrână).

Nu ştiu dacă sunt prost definitiv.

[2] La ora la care am scris textul nu cunoşteam motivarea Tribunalului Bucureşti. Am decis să nu mă folosesc de conţinutul acesteia şi să rămân la aprecierile pe care le-am formulat iniţial care, cred, au aventajul de a fi accesibile oricui ia cunoştinţă de fapte şi are o minimă bună credinţă. Pentru cei interesaţi, motivarea Trib. Bucureşti cu privire la pericolul public începe de la pag. 34, parag. 1 în documentul de pe hotnews.ro

Coprezenţa lui C. V. Tudor şi a legilor proaste are sens. Nu cred că valabilitatea publică şi politică a lui C.V.Tudor ar fi fost posibile într-un stat cu legi bune. La fel cum are sens, acelaşi sens, şi susţinerea oferită în prezent acestuia de către Felix şi Nuş.

Citesc zilele acestea „Confesiunile unui cafegiu” şi am început să îmi notez fiecare pagină^[1] în care sunt indicaţi conducătorii instituţiilor (cu activitate economică) din perioada comunismului. Toţi, dar toţi, erau ofiţeri de Securitate, foşti ori activi. Şi la conducerea oricărei noi structuri care se înfiinţa era pus de către conducătorul instituţiei tutelare un alt securist. Or cum altfel s-a născut şi s-a dezvoltat FNI? După aceeaşi reţetă^[2]. Aceasta era una dintre modalităţile prin care Securitatea controla. Alta este cea evidenţiată într-un raport-bilanţ al Direcţiei Securităţii Statului din anul 1983^[3]: utilizarea presei pentru a-i contracara pe cei care o arătau ca fiind ceea ce era ea cu adevărat (în raport se menţionează şi „Săptămâna” condusă de Eugen Barbu, la care activa C.V.Tudor).

În „Kapitalism, reţeta noastră secretă” Alexandru Solomon îi pune alături, printre alţii, pe Dan Voiculescu, George Padure, Ioan Niculae şi George Copos. Toţi aceştia au fost membri ai structurilor de conducere ale PCR, au lucrat ca securişti sau „cel puţin” cu Securitatea. Dinu Patriciu: «Statul nu dispunea de resursele intelectuale sa fie un mai bun negociator. Funcţionarii din comunism si-au păstrat posturile, nu aveau suficienta experienţa in economia libera.» Sunt oameni care au devenit după 1989 rapid bogaţi şi într-un timp scurt foarte bogaţi într-un stat care a sărăcit, funcţionând în baza unor legi pe care, în cei 20 de ani care au trecut, puţini oameni şi-au propus să le schimbe.

Dacă C. V. Tudor face acum exact ceea ce făcea atunci şi ceea ce făcea el era doar una din feţele reţelei care conducea statul înseamnă că între atunci şi acum există o continuitate. Că niciodată acum nu a încetat să se alimenteze din atunci. Că sursa lui acum e atunci. Şi atunci cum să nu existe opoziţie la orice încercare de întrerupere a acestui continuum?

Citiţi în intensitatea reacţiei interfeţei publice a acestui sistem (care este mass-media) gravitatea agresiunii suferite. În acest sens reacţia la arestarea lui Sorin Ovidiu Vântu este exemplară.

Citiţi în liniştea interfeţei publice a acestui sistem absenţa agresiunii. În acest sens liniştea juridică din intervalul 1990 – 2004 este exemplară.

[2] „Alexandru Pogăceanu, directorul FNI Mureş a fost pănă în 1998 ofiter SRI, Viorel Şoptereanu, director al FNI Cluj a fost ofiter de securitate şi a lucrat pină la 1 martie 1999 în SRI. Constantin Panait, fost ofiter de Securitate a condus agentia Gelsor Ialomita pînă în decembrie 1999, cînd a trecut la FNI şi SOV Invest. (…) La Constanta, Dan Hornea a fost inainte de 1989 şef al serviciului de contrainformatii din marina militară. (…) În Covasna, directorul FNI, Gheorghe Cornea a lucrat pînă în 1990 ca ofiter de contrainformatii economice, la Buzău, şeful FNI este tot un fost maior de securitate (…)” – Arhiva Europa Liberă, Ce se ascunde în spatele scandalului FNI şi BCR?, Andreea Pora;

[3] „În acest context, menţionăm preocuparea crescândă pentru protecţia contrainformativă a domeniilor date în responsabilitate de influenţa negativă exercitată din exterior, materializată în publicarea unor articole demascatoare la adresa Europei Libere în revistele Săptămâna şi Luceafărul“ – “22”, „Dorin Tudoran şi Securitatea”, Radu Ioanid, pag. 12;

Adevărul e că metodele s-au mai cizelat din 1999 pînă acum. Dacă acum 11 ani minerii încercau să ia cu asalt Bucureştiul pentru a-l salva de justiţie pe Miron Cozma, astăzi, în 2010, o armată de jurnalişti şi politicieni (nu generalizez – îi ştiţi voi p-ăia cu lămpaş) s-a mobilizat pentru a împiedica justiţia să-l tragă la răspundere pe SOV. În doar 9 minute, Tapalagă spune cam tot ce e de spus în cazul ăsta fără să-şi smulgă părul din cap, fără să arate, urlînd la cameră, radiografia lăbuţei cîinelui, fără să recite nimic din Fleurs du Mall Vitan de Sorin Ovidiu Vântu.

Înregistrarea intervenţiei lui Tapalagă la TVR (ăştia de la TVR n-au embed că-s de stat)

PS. Vorbeam cu Florin pe mess şi ne miram de prostia ălora de la Realitatea TV şi a tuturor celor care îl apără isterizaţi pe SOV. Sînt neconvingători, ridicoli, aberanţi. Însă eu nu cred că pe ei îi interesează să convingă opinia publică, cititorii şi telespectatorii, de nedreptatea făcută lui Vântu. Cred că fac ce au făcut şi SOV şi Patriciu în campania pentru prezidenţialele din 2009: trafic de influenţă prin mass-media. Numai că de data asta lingăii fac trafic de influenţă pe lîngă SOV. Ei sînt convinşi (sau cel puţin se autoconving) că SOV va scăpa şi aşteaptă recompensa de după. Or, recompensa va fi direct proporţională cu spumele şi limbile lor. Speranţa lor e suspendarea lui Băsescu. Fiindcă ştiu că doar aşa pot îmblînzi justiţia. Sau cel puţin asta cred ei. Mă rog, aici e mai mult de discutat, personal cred că tinerii din justiţie, poliţie şi servicii, odată ce au simţit gustul sîngelui, sînt ceva mai greu de pus cu botul pe labe.

PS2. Şi încă ceva. Chiar dacă nu au apărut condamnările marilor mafioţi, încet, încet, reţelele mafiote (economico-politico-mediatice) intră în adormire sau chiar se dezintegrează. Năstase s-a calmat, Voicu la fel (aici Tapalagă a observat bine că de cînd a picat reţeaua Voicu, în justiţie lucrurile au devenit ceva mai complicate pentru mafioţi), SOV nu se simte prea bine, nici Becali, Dan Diaconescu, Costiniu, Popoviciu, Căşuneanu etc. Sînt vocali, au armate de avocaţi eficienţi însă reţelele din care fac parte sau pe care le conduc şi-au restrîns activitatea sau au intrat în şomaj tehnic. Şi aici e marele merit al justiţiei televizate (săracii, unde dau şi unde crapă): justiţia, cu ajutorul media, începe să sperie. Iar asta contează cel mai mult, mai mult chiar decît condamnările la foc automat (pe termen lung, însă, e nevoie şi de rezultate palpabile, şi de condamnări definitive în justiţie).

Astăzi, când Sorin Ovidiu Vântu a ajuns să fie arestat preventiv în dosarul Nicolae Popa (prădător, alături de SOV, al banilor FNI – cu peste 300,000 de păgubiţi), o legiune de saltimbanci şi-au dat mâna pentru a deplânge “justiţia televizată”, soarta inculpatului aflat într-un picior, etc. Nimeni nu mai vorbeşte despre tunul FNI care a trimis în coşmar şi disperare sute de mii de familii în anul 2000; nimeni nu discută contribuţia lui SOV la falimentul multor firme private, la degradarea jurnalismului, la compromiterea imaginii comunităţii de afaceri, etc. În schimb toţi, mai toţi se înghesuie să-şi aducă obolul de compasiune în faţa unui fost colaborator al Securităţii şi a unui fost deţinut de drept comun, înainte de 1989.

Bardul scoptofiliei Adrian Păunescu, şantajistul ordinar Bogdan Chireac (reactivat sub chipul “morsei competente”), găunosul letal Cornel Nistorescu, junele schimonosit Adrian Ursu, eternul delirant Corneliu Vadim Tudor, profesoraşul Stelian Tănase şi alţi “deontologi” au pledat pentru clemenţă faţă de un om plasat în centrul unei reţele toxice. Păpuşi în mâinile unui animator malefic care, peste toate, putea controla psihicul unui candidat la funcţia de preşedinte al României: dl Mircea Geoană. Să ne imaginăm scenariul în care o gaşcă mafiotă ar fi ajuns, din decembrie 2009, să controleze cea mai înaltă poziţie din stat…

Am reţinut pe ecranul Realitatea TV chipul a doi măscărici crispaţi: Tănase şi Dinescu. Două feţe congestionate, doi robi ai derelicţiunii morale care deplângeau soarta justiţiei române. Mircea Dinescu, în bezmetica-i rătăcire arghirofilă, a ajuns să-l compare pe Vântu cu un binefăcător de talia lui Titu Maiorescu (lăsînd să se înţeleagă că el ar fi un Eminescu…). Acelaşi lamentabil personaj l-a comparat pe SOV cu un dizident din epoca Ceauşescu, vânat şi filat astăzi, chipurile, de structurile ”noii Securităţi”… O banală procedură a procuraturii e percepută drept încălcare a regulilor democratice. Neîncrederea se îndreaptă numai spre instituţiile statului, în timp ce inculpatul e bănuit de-o imaculată concepţie.

Priviri agitate şi neliniştite la televizor. Voci tremurînde în corul compasiunii faţă de marele binefăcător. Politicieni, ziarişti, oameni de afaceri căzuţi în genunchi şi dornici să recunoască “geniul financiar” al unui borfaş dovedit. Dacă SOV ar fi fost vreodată o somitate a investiţiilor speculative, de ce nu l-a invitat nimeni să dea interviuri pe Wall Street în compania lui Jim Rogers (pentru gustul celor de dreapta) sau George Soros (pentru cei de stânga)? Mitul inteligenţei supranaturale a lui SOV este, în realitate, o minciună consensuală.  Omul a făcut gafe elementare, după cum ne arată stenogramele discuţiilor sale cu infractorul Popa.

Dinu Patriciu a făcut turul televiziunilor pentru a-şi povesti trauma. Crisparea făţarnică a lui Emil Hurezeanu şi delirul fetelor de studio (Oana Stancu, Andreea Creţulescu & co.) au atins cote apoplectice la dispariţia “magnatului” SOV în spatele uşilor poliţiei. Corina Drăgotescu avea fiori de căţeluşă: cum să fie încătuşat, împreună cu acoliţii săi (Octavian Turcan & Alexandru Stoian), tocmai nababul care i-a aruncat elegant fărâmituri şi oscioare? Cristian Tudor Popescu evoca şi el calităţile literare ale verbului lui S.O. Vântu, dar nu sufla o vorbuliţă despre căderea ţeparului Nicolae Popa (născut în localitatea Ţepeşti, Vâlcea şi condamnat deja la 15 ani închisoare).

De acum? – s-au tot întrebat trepăduşii de curte ai lui Vântu (“un mare intelectual”, conform spuselor aceluiaşi jalnic poet de Cetate)? De ce n-a fost arestat SOV acum 10 ani sau poate acum zece ore şi trei sute cinci zeci şi trei de minute? Cum, s-au mai mirat invitaţii din platou, îndrăzneşte Traian Băsescu să orchestreze un asemenea concert al percheziţiilor (ca şi când preşedintele României controlează Interpolul)?… Cum s-a pretat un stat ca Indonezia să colaboreze cu justiţia română în acest caz? De ce legile de la Jakarta nu seamănă cu şmenurile dintr-un oraş nefericit ca Roman?

Deocamdată e jale, doliu, poate chiar melancolie. Riscul insolvenţei nu e deloc neglijabil. Nimeni n-a cerut încă opinia victimelor nedespăgubite ale fugarului Popa şi ale “prigonitului SOV” – practicanţi autohtoni ai kapitalismului de tip casino. Durerea e mare căci, toţi se întrebă, unde vor merge atunci când puţul cu bani murdari va seca? Pelerinajul la Sorin Vântu devine, începând cu astăzi, parte din mitologia aservirii voluntare. Sponsorizările şi comisioanele vor curge mai greu prin conturi. Dar nu şi săruturile. Se vor muta cu toţii la Antene? Va scrie Stelică Tănase la Tricolorul lui Vadim Tudor? Va lansa Mircea Dinescu un cenaclu poetic, alături de Adrian Păunescu şi Corneliu Vadim Tudor? Ar fi o rocadă nimerită.

Iată spectrul neliniştilor nocturne pentru nişte oameni care, lipsiţi fiind de conştiinţă morală, au ajuns să-şi piardă solda şi, mai ales, mintea.

Mihail Neamţu (Antiteze)

„‘The matter is under consideration’ means we have lost the file. ‘The matter is under active consideration’ means we are trying to find the file.”