Vioricaaaaaaa!!!

Frumos tare după europarlamentare

Cum trece timpul. Ehei, unde erai tu, Adrieane, în decembrie 2009? Cînd îl apelai, cu apelativul “Viorică”, pe Hrebenciuc, să nu se mai zbată, că Geoană pierduse, conform faimoasei numărători paralele a PDL. Ce om, Hrebe. Şi unde eşti tu acuma, Adrieane? La HotNews. Că aşa au scris: “Adriean Videanu pentru HotNews.ro”. Bravo ţie, ai ajuns ca un fel de corespondent, nu alta. Tot cu faimoasa numărătoare paralelă. Era şi timpul. Păcat că nu mai contează. Na, sondajele la ieşirea de la urne comandate de Ponta au umflat scorurile PSD cu patru pînă la şase procente. Ceea ce n-aveau voie, că marja de eroare la exit-poll e în jur de unu la sută. Şi ce voiai să facă? Să nu le umfle? Oricum e degeaba.

N-ai văzut la B1? L-au sunat pe Mihai Răzvan Ungureanu şi omul a acceptat să intre în direct. De aceea, logic, l-au făcut praf, terci, moloz. Nenorocitule, eşti ultimul om. Păi cu tine candidat vrei să-l bată “Dreapta” pe Ponta? Dom’ MRU! Zici că eşti om cinstit, că te zbaţi să faci un partid curat, că Forţa Civică nu s-a băgat la şmenozeli, nu primeşte bani sifonaţi din bugetul statului, nu are maşină de aspirat voturi? Hai sictir. Mori, vierme! Numai Orcan s-a enervat şi i-a luat apărarea, gen alo, omul e anti-Ponta şi voi îl linşaţi? Normal că da. Lasă, unde linşează B1, creşte.

Adică îţi dai seama? Nu la Antena 3, nu la Ghiţă TV. La B1. Îţi imaginezi, pe vremea cînd PDL era pe val cu Băselul, să fi intrat vreun pesedist în direct la Antena 3 sau la Realitatea şi să-l linşeze ăia? În loc să-l promoveze ca la balamuc, că doar era dezastru, era jale, trebuia dărîmat dictatorul, cu tot cu slugi. Nu, pe bune, acum chiar serios: dacă, să zicem, ai avea pe buletinul de vot MRU şi Ponta, cu cine ai vota? Zi zău că nu ştii. Nu tu, Adrieane, cititorul hip. Atunci, altfel: cu cine ar fi mai bine să votezi? Cu MRU sau cu Ponta? Zi zău că tot nu ştii. Încă un pic, Adrieane, stai pe fir.

Atunci, şi mai altfel. Cum e mai bine: să votezi, sau să nu votezi şi să-i înjuri pe toţi, în morţii lor? Dar mai ales pe vreunul anti-Ponta, că nu seamănă cu candidatul ideal pe care tu l-ai avea în cap, dar nu ştii să spui nici cum ar trebui să arate, nici ce-ar trebui să zică, darămite ce-ar trebui să facă Idealul. Chiar şi aşa, ce ai tu în cap e clar că nu seamănă cu nimic de pe piaţă. Nu-ţi rămîne decît să-i desfiinţezi pe toţi, în timp ce te jeluieşti că n-are cine să-l bată pe Ponta. Gata, Adrieane, am terminat, reluăm.

Cum îţi ziceam, e degeaba. Ai constatat încă odată: fără televiziune, nu faci nimic. Vezi, de pildă, alesul Diaconu, declarat singurul independent adevărat, fiindcă nu l-a sprijinit nimeni. Decît Antena 3 şi Ponta. Ha, ha. Diaconu Preşedinte! Acest Ronald Reagan, cum ar veni. Frumos rău, trebuie să recunoşti. Ce să-ţi fac, dacă nu v-aţi tras şi voi nişte televiziuni? Uite, Victor are trei. Cu TVR, corect. Ai observat noua lor garnitură de mega-analişti: aia veche, luată de dincolo. Sigur, ai dreptate, ei nu fac jurnalism, ci altceva. Dar uite ce n-aţi înţeles: era suficient dacă ai voştri ştiau să facă doar jurnalism, fără altceva.

Să spună adevărul, nu să bată cîmpii. Bun, unii dintre voi ar fi intrat la puşcărie, pe bază de adevăr, dar oricum vor intra, deci nu era mai bine să cîştigaţi timp? Da, da, e o glumă. Altceva, ce să fie? Doar ai văzut ce-a păţit MRU la B1. Dacă nici la B1, atunci unde să se ducă? Fix acolo, exact. Restul prezidenţiabililor vor da şi ei năvală, să fie făcuţi terci exact la fel, strict jurnalistic, nu? Iar unificarea “Dreptei” se va realiza strict virtual, pe Facebook. Ca n-o crezi nici tu pe aia că PNL+PDL ar fi, gen, “Dreapta Unită”. Unită în stînga, da.

Evident, n-ai cum să crezi nici şlagărul ăla, că orice candidat comun al “Dreptei” îl bate pe Ponta, chiar şi o maimuţă, doar s-o stabilească odată. Ştii bine că o maimuţă e votată numai de maimuţe. Iar Ponta are şi bizonii, berbecii, pupezele, bufniţele, caprele, că “oamenii”, gata, au altă treaba, în superioritatea lor. Cum să-i urneşti la vot cu un candidat superior, din moment ce orice candidat e declarat inferior tocmai de cei autodeclaraţi de partea binelui, a jurnalismului adevărat, obiectiv? Obiectiv praf, altul la rînd! Aşa că, Adrieane, ce folos cu faimoasa ta numărătoare paralelă? Sau ce, aveţi candidatul superior, dar încă nu-l scoateţi, ca să-l torturaţi psihologic pe Ponta, cu aşteptarea? Iar Superiorul, cînd îl scoateţi, rupe electoratul pe toate canalele “Dreptei”? Alea multe. E în regulă, atunci. Vezi, totuşi, că Viorică a crescut nişte tineri de nădejde. Bun, fac numai rău, dar îl fac bine de tot. Cînd îl mai apelezi, nu uita să-l iei iar la mişto. Poate rîde.

Fa-ti-o cu mintea ta

N-ai cu cine vota? Bravo, lasă că are cine să-i voteze.

De o parte, PSD şi găşcuţa. De cealaltă, tot felul de partide care nu sînt PSD şi găşcuţa. Normal că n-ai cu cine vota. E aceeaşi mizerie. Bun, prin absurd, ai putea să te întrebi cîte partide au lideri care se gîndesc, cu voce tare, să-l graţieze pe Gigi, care au promis că-i dau portul lui Mazăre, care se plimbă cu bărcuţa trasă de argaţi, fă, prin apă de două palme, care au dat jos din Parlament steagul UE ca să pună steagul Chinei, care au fugit în vacanţă peste hotare ca să nu dea ochii cu vreo doamnă venită de la Washington, care s-au repezit la Soci ca să-şi facă musai poză cu Putin şi cu Ianukovici în timp ce nu găsesc contractul cu Bechtel? Însă cresc masiv taxele şi nu fac nimic cu şomajul, că dacă sînt la guvernare, n-au cum. Dar ce treabă ai tu cu toate astea? Fiind absurd, n-ai de ce să te întrebi, deci n-ai cu cine vota.

De aceea, îi lămureşti şi pe alţii să nu voteze nici ei. Să facă bine să te asculte, fiindcă tu eşti, în mod evident, deasupra turmei. Te-ai săturat de mizeria mai mică. Dacă nu votezi, n-au cum să aleagă alţii mizeria mai mare. În baza aceluiaşi raţionament, USL a reuşit să cîştige, prin genial absenteism biruitor, vreo 70% din Parlament, cu voturile a vreo 25% din electorat. Sigur, n-a fost bine. Dar ce, s-ar fi schimbat ceva dacă useleii aveau mai puţine mandate? Păi de ce să se schimbe? Fiind aceeaşi mizerie, mai puţin egal mai mult, se ştie. Dat fiind că minus egal plus. Şi cum minus cu plus dau zero, poftim dovada: zero, n-ai cu cine vota. De o parte, USL trăieşte, de cealaltă, nimeni nu răzbeşte. Ce, ar răzbi dacă ai vota cu antipesedeii, astfel încît pesedeii să aibă mai puţine voturi? Total absurd. Şi apoi, de ce să răzbească? S-a zis şi la televizor: cu ei ar fi şi mai rău. Nu-i mai bine să fie mai rău tot cu ăştia?

Ca să nu mai spunem că alegerile europarlamentare, ce rost au? Să votezi numai ca să ajungă nişte şmecheri pe la Strasbourg şi Bruxelles, cu ditamai lefurile şi ditamai pensiile de la UE, başca ditamai fondurile ca să angajeze la cabinetul de europarlamentar pe cine trebuie? Doar n-o să zici că nu fac toţi doar şmecherii. De fapt, fiind deasupra turmei, te-ai prins că europarlamentarele sînt repetiţia generală pentru prezidenţiale. Eşti foarte cool, trendy, hip, cele mai clare dovezi de inteligenţă. Atunci, de ce să-ţi mai baţi capul? Parcă la prezidenţiale o să te duci să votezi. Ar fi inutil. Călare pe triumful de la europarlamentare, pesedeii vor impune şi mai clar ideea că n-are cine să-i oprească. Iar dacă iau şi Cotroceniul, gata. Au tot. Pesedizare totală. Legalizarea jafului absolut. Eliberarea martirilor mafiei. Puterea definitivă. Prin votul minorităţii urnite pînă la urne, în timp ce majoritatea avea altă treaba. De pildă, să spună în sondaje că era mai bine pe vremea lui Ceauşescu. Ştiu ei, chiar dacă nu l-au prins. Deci nu vota. Gen cu antipesedeii. Ai prea multă minte ca s-o faci. În fond, ce-ar putea să se întîmple? Judecînd cu mintea ta.

Avioane, frate

Rogozin, nepoate

Dmitry Rogozin este vicepremier în guvernul Federaţiei Ruse, responsabil cu industria de armament, dar şi un mare specialist în aeronautică şi cosmos. Domenii pentru care îl recomandă studiile din comunism: jurnalism, economie. Ulterior, doctorat în filozofie. Pe partea de cosmos, presa moscovită l-a identificat drept coordonatorul programului prin care Rusia va coloniza Luna pînă în 2030, înaintea principalilor adversari strategici, China şi India. America nu mai contează: Obama a desfiinţat programul prin care NASA urma să revină pe Astrul Nopţii pînă în 2020. Bravo Barace, fără tine, ruşii ce s-ar face? Dar să nu divagăm. Născut în 1963, Dmitry a ştiut să îmbine activitatea profesională cu politica, intrînd, din 1993, în partidul naţionalist al generalului Lebed, dacă nu l-aţi uitat. Exact, a comandat Armata a 14-a din Transnistria. Cînd Lebed a picat cu elicopterul în 2002, murind, Rogozin a venit copreşedinte la partid, decolînd în cariera parlamentară şi guvernamentală.

Spirit multilateral, a făcut performanţă şi în diplomaţie, inclusiv ca ambasador al Rusiei la NATO. S-a impus rapid prin stilul nonconformist, relaxat. Insultele savuroase lansate în 2008 vizavi de varianta aderării la NATO a Ucrainei şi-a Georgiei au făcut, de pildă, furori. Un înalt reprezentat ucrainean mărturisea, atunci, că nu ştie dacă Rogozin vorbeşte în argou sau direct în limbajul apreciatelor organizaţii mafiote ruseşti. Dmitry aminteşte, astfel, de Guy Ritchie, regizorul. Care se dădea mafiot că să facă şi el o treabă. A făcut-o: l-a înfiat Madonna, sau l-a luat de nevastă,  pînă i-a ieşit pe nas. Dar iar să nu divagăm. Reţinîndu-i aplecarea către limbajul de cocalar, ajungem şi pe partea de avioane a personalităţii lui Rogozin. Într-un moment cînd avioanele domină gîndirea politică, vezi Ponta sau Udrea, vicepremierul ţării prietene şi, în curînd, vecine n-avea cum sta deoparte. Supărat că România, în baza sancţiunilor NATO, nu l-a lăsat să zboare pe deasupra, Dmitry a declarat că data viitoare cînd mai are treabă în zona, vine cu un bombardier strategic Tu-160. Ceea ce naşte o serie de curiozităţi fireşti. Le enumerăm, diplomatic, în spiritul dialogului şi-al cooperării.

– Excelenţă, cu de care Tu-160 veniţi? Din ăla care zboară, sau din ăla care nu? Aparent, acest senzaţional ditamai supersonicul, lansat în 1981, cu geometrie variabilă, greutate maximă de peste 267 de tone şi viteză maximă Mach 2 şi ceva, a fost omologat de aviaţia militară rusească abia în 2005. Intervalul de douăzeci şi patru de ani a fost judicios folosit la remedierea unor mici neajunsuri, cum ar fi: motoare praf, aparatură de bord varză, piese de schimb canci. Remedierea nu a reuşit în totalitate nici pînă azi, dar s-ar putea finaliza, poate, prin 2019.

– Dacă e din ăla care zboară, cum zboară? Prin aer, aşa?

– Dacă Dumitru e Dmitry, Mitică e Miticov?

– Dacă nu zboară prin aer, zboară prin pămînt?

– Veniţi doar aşa, turistic, sau la bombardament?

– Merge asta: Miticov frate cu Bulov? Sau cu Bălănov şi Miaunov?

– Daţi bombe la toţi, sau numai pe listă?

– Doar la Bucureşti, sau mergeţi în circuit? Suceviţa, Moldoviţa, Herculane, Agapia, Văratec? Bran, Peleş? Pucioasa, Deltă?

– Frate cu Stanov şi Branov? Tîndalov şi Păcalov?

– Ce sistem de navigaţie folosiţi: Google Earth, Yahoo Maps sau scoateţi capul pe geam, la Mach 2, să adulmecaţi aroma de mici, cum făceau pionierii aviaţiei poştale cînd era ceaţă şi nu nimereau vizual Bucureştiul?

– Pe ceaţă zboară? Alea care zboară, normal.

– Cînd eraţi ambasador la NATO, ce-aţi aflat: NATO are rachete? Aer-aer, sol-aer, în genul acesta.

– Cînd zboară drept, Tu-160 bagă mai tare ca rachetele? Dar în curbe?

– Astea, F-15, F-16, F-18, alte F-uri, vă fac faţă? Tot avioane sînt, dar mai mici. Dau şi cu bombe, tot aşa, mai mici. De aproape, au tun cu tragere rapidă. În rest, rachete aer-aer. Cu ghidare prin radar.

– Cînd zburaţi pe sub radar, adică zburaţi prin pămînt, nu?

– Sînteţi pilot sau copilot? Pilotov sau copilotov?

– Dacă mergeţi după busolă, să nu păţiţi că în “Căpitan la 15 ani”, de le-a pus ăla un fier dedesubt, sau ceva, şi să ajungeţi la mama dracului, ca avionul malaezian.

– Tu-160 face şi punct fix în aer? Că ar fi păcat să nu vă vadă lumea că aţi fost. La Mach 2 n-are cînd să vă facă oamenii cu mîna, semne internaţionale.

– Noi avem un copilot foarte bun. Dacă-l luaţi, sigur găsiţi avionul malaezian.

– Pe Lună, tot cu Tu-160 mergeţi? Dacă plecaţi acum, pînă în 2030 ajungeţi neapărat.

– Sau măcar punct fix într-un deal?

Sah cu bile

Geopolitica azi

De cînd a izbucnit criza ucraineană, poate cea mai savuroasă critică la adresa Occidentului, reluată periodic, e că Putin joacă şah, iar Obama se joacă cu bile. O activitate profund educativă, larg răspîndită în vest, cu precădere printre preşcolari. Rautăcismul acuzaţiei, se vede tot mai clar, nu este gratuit. Încă de la marele fiasco obamist din criza siriană (munţi de cadavre), Putin tot mută şi cîştigă, demonstrînd că vede mersul cu multe mutări înainte. Iar Liderul Lumii Libere o dă de-a rostogolul, ba pe prispă la Casa Albă, ba prin magnifice vizite internaţionale de dres busuiocul. În timp ce Vladimir e la shopping teritorial, între două mutări.

Analizînd tabla de joc, vedem că nebunul face ce vrea. I se fîlfîie de ameninţările cu sancţiuni, de acordul de la Geneva sau de acuzaţiile, maliţioase, că politica lui e de secolul al 19-lea, la redesenat graniţele cu forţa. Secolul al 19-lea? Ha! Şahul e mult mai vechi. Pe 25 mai nu sînt doar europarlamentare, ci şi prezidenţiale în Ucraina. Ziceţi că detaliul le-o fi scăpat, la Kremlin? Uite şi Republica Populară Doneţk, uite şi Transnistria cerînd  alipierea la Mama Rusie. Iar apoi, Republicile Baltice şi Gurile Dunării de ce nu i-ar interesa? Fiindcă n-au mai fost niciodată pe tabla lor? Uuups! Ba au fost.

Apreciatul Barack Hussein Obama, ce-i drept, e magistral susţinut de coechipierii strategici din Europa, care o dau de-a rostogolul şi mai abitir. Dar ce să facă ei, dacă Marele Maestru Rus le dă şah în serie, la simultanul pe bază de gaze prin conductă? Plus alte schimburi comerciale lucrative. Să-şi ia bilele şi să plece? Imposibil, s-ar face de rîs. Mai bine se fac că plouă. Să preia iniţiativa? N-au cum. S-au obişnuit de prea multă vreme cu figuraţia specială, lăsînd Marii Maeştri Americani să aibă grijă de jocul geopolitic, să bage ei bani, armament şi trupe în apărarea comună. Că au de unde şi posedă şi “nău-hăul”, cum zicea Felicia Meleşcanu. Păi nu tot ei au rezolvat, cum s-a putut, două Războaie Mondiale şi prima serie din Războiul Rece?

Problema e că actualul Maestru de la Washington e cu totul special. Unul mai convenţional putea, de pildă, să mute nişte piese, şi anume, de armament modern, letal, în dotarea forţelor ucrainene. Nu cu gînd rău, ci cu toate gîndurile bune, pentru descurajare unor noi acte de agresiune, comise de anonimi din forţele armate ale Rusiei, cu tot cu blindate, elicoptere şi trupe de diversiune. Maestrul convenţional ar fi putut să închidă iute robinetele cu bani către Rusia şi robinetele cu bani din Rusia către conturi din paradisuri fiscale. Simultan, ar fi putut deschide, larg, robinetele cu gaze din alte surse decît cele păstorite de Gazprom. Ar fi putut trage, mai din timp, oblonul peste livrările de tehnologie militară occidentală pentru Moscova. Ar fi putut pune lacătul la graniţele Vestului pentru compatrioţii Maestrului de la Kremlin. Şi multe alte mutări tactice, de hărţuire, piesă cu piesă. În loc să joace în piesa pusă în scenă de Putin. Dar cine mai are chef de asemenea convenţionalisme? Ar fi dezuet. Şi uite-aşa, în timp ce Putin joacă şah, Obama se poate apuca de şah cu bile. Yes, he can.

Nemasina Timpului

Evitabilul inevitabil

Ce credeţi, acum un secol, cam pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce urma? Şi ce credeţi, acum trei sferturi de secol, tot pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce avea să vie? Unii ştiau. În mod clar, agresorii ştiau. Se pregăteau de multă vreme. Aşteptau doar momentul prielnic. Mai ştiau şi cei care îi cunoaşteau bine, dar degeaba: nici Primul, nici al Doilea Război Mondial n-au putut fi împiedicate. Amploarea măcelurilor care au urmat le-a depăşit, cu siguranţă, imaginaţia, şi unora şi celorlalţi. Dar de oprit, n-au putut fi oprite. Şi ce credeţi, acum aproape un sfert de secol, cînd s-a prăbuşit Zidul Berlinului, unii ştiau că Moscova o să revină, peste încă o generaţie, la înhăţatul de teritorii? Da, unii ştiau. La asta au lucrat. Ştiau şi unii care îi cunoşteau bine, dar degeaba. Iarăşi, iluziile au fost mai tari.

Anders Fogh Rasmussen, fost premier al Danemarcei, rămîne, pînă la întîi octombrie,  Secretar General al NATO. În ultimele zile, oamenii Moscovei au pus mîna, prin forţă, pe clădiri oficiale din estul Ucrainei, cu gîndul alipirii la Mama Rusie. Tot în ultimele zile, Lituania a fost somată de Kremlin să amelioreze urgent situaţia ruşilor din această ţară care nu au cetăţenie. Fiindcă n-au trecut examenul prin care să demonstreze că ştiu limba ţării în care vor să fie cetăţeni. Să se rezolve fără întîrziere, conform recomandărilor Comitetului ONU pentru Drepturile Omului! Corect. În fond, unde s-a mai văzut aşa ceva: cetăţenii unei ţări să trebuiască să ştie limba ţării în care sînt cetăţeni? În aceste condiţii, de ce ar considera unii că Rusia nu se va opri cu anexările la Crimeea? Tot în aceste condiţii, Rasmussen le-a cerut europenilor din NATO să revină cu picioarele pe planeta Pămînt.

Sigur, nu s-a exprimat aşa, a fost mult mai diplomat. Într-un editorial apărut în ediţia duminicală de la Daily Telegraph, cel mai vîndut ziar “quality” din Marea Britanie, şeful politic al NATO a spus, în schimb, că europenii trebuie să răspundă „agresiunii ilegale” a Rusiei împotriva Ucrainei prin sporirea cheltuielilor militare. “Adică echipament modern, instruire intensivă pentru forţele noastre şi cooperare mai strînsă în interiorul alianţei şi cu partenerii noştri. Ştiu cît de dificil este în actualul climat economic, dar actualul climat de securitate face aceste lucruri vitale.”  Cum ar veni, aliaţii Americii n-au nici echipamentul, nici instruirea, nici nivelul de cooperare de care ar fi nevoie pentru a-l opri pe Putin. Statisticile arată că Statele Unite asigură 72% din cheltuielile NATO. Aproape trei sferturi din bani sînt daţi de o singură ţară, într-o alianţa cu 28 de membri.

Americanii alocă pentru apărare 4,4% din PIB. Le-au cerut aliaţilor europeni să dea şi ei măcar 2%. Doar Marea Britanie, Grecia şi Estonia au atins, anul trecut, pragul. După ultimele cifre, media europeană a cheltuielilor militare din NATO a fost de 1,3% din PIB. Perfect. Mai ales cu un preşedinte american care este convins că reducerea cheltuielilor militare, adică dezarmarea treptată a Americii, este soluţia tensiunilor internaţionale, în vederea instaurării păcii veşnice. O fi Rusia putinistă o ameninţare, dar ce să faci cînd “climatul economic” tot nu se ameliorează? Să urmezi îndemnul lui Anders Fogh Rasmussen? Să faci ce trebuia făcut de multă vreme, astfel încît Vladimir Vladimirovici să nu tragă concluzia că îi poate da bice cu imperialismul Euroasiatic, fiindcă n-are cine să-l oprească? Rasmussen, Secretar General al NATO, mai ştie şi el cîte ceva. Dar ce, are globul magic de cristal? Sau maşina timpului, să ştie el ce-o să se întîmple? Sigur că nu. Nici cei de-acum un secol, trei sferturi de secol, un sfert de secol nu aveau aceste mijloace de călătorit în timp. Asta nu i-a împiedicat pe unii să ştie exact ce vor face ceilalţi, fără să-i poată opri. Pe asta mizează şi Putin.

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Cum sa nu-l bati pe Putin: din convingere!

Despre amnezia geopolitică

Limitarea drastică a schimburilor comerciale cu Rusia şi concurenţă la sînge pe piaţa internaţională, prin preţ şi calitate, aşa încît exporturile ruseşti să fie făcute în pierdere, sub costurile de producţie. Tăierea surselor de finanţare pentru Rusia. Tăierea exporturilor de tehnologie către Rusia. Izolare diplomatică şi susţinerea activă a opoziţiei democratice din Rusia. Sprijin militar hotărît pentru Ucraina, prin înarmarea forţelor ucrainene şi consolidarea prezenţei militare NATO în celelalte ţări ameninţate. Doar aşa poate fi oprit imperialismul rusesc. Printr-o ofensivă totală, dusă, simultan, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, politico-diplomatic şi militar.

Exact această strategie a fost aplicată de Ronald Reagan şi de aliaţii lui, acum mai bine de trei decenii, împotriva Imperiului Sovietic. Cu un succes uluitor, care a lăsat cu gura căscată tabăra împăciuitorismului, a defetismului, a cedării în faţă expansiunii sovietice în Asia, Africa, America Latină şi Caraibe. N-a mers de la sine, au trebuit înfrînte nenumărate obstacole. Dar Imperiul Sovietic s-a dezintegrat, în mai puţin de un deceniu. Deşi “kremlinologii” îl bănuiau de viaţă veşnică. A fost posibil pentru că America şi-a ales lideri prin care să continue să fie America. Acasă, democraţie şi prosperitate spectaculoasă prin capitalism descătuşat, nu sugrumat de stat, iar peste hotare, intervenţie hotărîtă împotriva dictaturilor. Nu contaminare cu socialism şi cedare în faţa despoţilor. Şi, în nici un caz, capitulare în faţa “şantajului nuclear”.

Probleme de resurse umane

Pînă prin anii ’80, tabăra capitulării avertiza, pe nenumărate voci, politico-academico-mediatice, asupra “nebuniei” unei ofensive, chiar şi economice, împotriva Moscovei. Dacă URSS era împinsă cu spatele la zid, urma holocaustul atomic! Stînga occidentală, butonată de KGB, a scos milioane de oameni în stradă, cu cereri isterice de dezarmare unilaterală a Occidentului, spre a demonstra sovieticilor că n-au de ce să se teamă. Cu Vestul dezarmat, Moscova urma, desigur, să se dezarmeze şi ea, în calitate de campioană, autodeclarată, a păcii mondiale. Asemănările cu împăciuitorismul contemporan sînt frapante. Numai că, spre deosebire de anii ’80, situaţia e mai grea.

Ronald Reagan a reuşit fiindcă a fost susţinut, cu fermitate, de Margaret Thatcher, de Helmut Kohl şi chiar şi de François Mitterand, socialistul. Criza ucraineană demonstrează diferenţa uriaşă dintre Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel,  socialistul François Hollande şi iluştrii lor predecesori. Premierul Ucrainei a cerut, inclusiv la Washington, ca ţării lui se i se aprobe cumpărarea de armament modern. A fost refuzat, sec. Normal. Gîndirea “progresistă” spune că dacă ajuţi victima să se apere, îl întăriţi şi mai rău pe agresor. Tot întru menajarea agresorului, Angela Merkel s-a grăbit să asigure Kremlinul că o intervenţie militară occidentală este exclusă. Ca lider al Lumii Libere, Obama a întărit mesajul, confirmînd că opţiunea militară nu este pe masă. Dacă Putin dă asigurări că doar Crimeea l-a interesat, Ucraina nu trebuie apărată. Logic. Cît despre sancţiunile economice, financiare, tehonologice şi măsurile politico-diplomatice dinspre UE şi NATO, ele au anvergura frecţiei la picior de lemn.

Amnezia, factor de progres – al dezastrului.

Ca să reuşească, “doctrina Reagan” trebuie aplicată integral, concomitent, pe toate planurile. Acum, mai mult ca oricînd. În anii ’80, Lumea Liberă avea un singur adversar de talie: URSS. Azi, alături de ambiţiile Rusiei nucleare, există ambiţiile Iranului prenuclear şi ale Chinei comuniste temeinic nucleare. Iniţial, axa Berlin-Roma-Tokio n-a fost luată în serios. Rezultat: peste 65 de milioane de morţi, în al Doilea Razoi Mondial. Axa Moscova-Teheran-Beijing există de ani buni. Conlucrează strîns, inclusiv pe plan nuclearo-militar. Îşi aruncă influenţa pînă în America Latină, unde Cuba, Venezuela şi Nicaragua ţin sus stindardul socialismului, sau în Africa, unde hălci enorme din estul continentului au trecut, de facto, cu toate resursele, în proprietatea Chinei. Al cărei ritm de înarmare are un singur precedent: Germania lui Hitler, din anii ’30.

Moscova, Teheranul şi Beijingul nu se ascund. Spun pe faţă că duşmanul lor este Occidentul. În primul rînd, America, fără de care n-ar există nici un Occident. America americană, nu cea socialistă şi gata de capitulare. Rusia, Iranul şi China, cu sateliţii lor, ar dori o lume în care ele să facă legea.Văzînd reacţia vestică la agresiunea rusească în Ucraina, ce vor crede? Că n-are rost să-şi pună problema unor noi agresiuni? Cu fiecare zi în care Occidentul ezită, ameninţarea creşte. De pildă, ameninţarea cu forţa, care, pentru a da rezultate, trebuie să fie credibilă. Aşa cum o demonstrează, magistral, Putin, prin agresiunea lui.Vlady, departe de-a rămîne singur, cîştigă noi fani. Obama, Cameron, Merkel, Hollande au, încă, ocazia să arate că nu sînt moştenitorii ideologici ai “şcolii capitulării occidentale”. Pot încă pune piciorul în prag. Întrebarea e dacă vor. Dacă au, sau nu, convingerea că Occidentul merită aparat. Prin victorie. Aşa cum au avut-o iluştrii lor predecesori, care au dărîmat URSS.

Cum sa-l bati pe Putin cu stiloul

Dacă stiloul ţine şi de-o minte, nu doar de-o mînă

Problema Rusiei agreabilului Vladimir Vladimirovici îşi are rezolvarea în creaţia inegalabilului Sergiu Zagardan. Citez: “Aşa e viaţa, aşa e viaţa/ Are şi uşor şi greu/Aşa e viaţa”. Un verdict de-o profunzime insondabilă pentru mulţi, din păcate. Într-adevăr, problemele ridicate de Putin şi de toţi cei aidoma lui se pot rezolva şi uşor şi greu. Să luăm, bunăoară, o interesantă constatare: dacă barilul de petrol scade sub 90 de dolari, Rusia se duce în cap. Moscova n-ar mai avea de unde scoate banii pentru coşul zilnic. Dacă barilul scade şi mai mult, spre 80, 70, 60 sau chiar 40 de dolari, cum s-a mai întîmplat, numai de expansiune pe cale armată nu i-ar mai arde. Căci armata costă al naibii, iar vreo trei sferturi din economia Rusiei stă în exporturile de resurse, în special petrol şi gaze.

Barack Hussein Obama are soluţia la mîna lui. E nevoie doar de cîteva semnături. Problema nu e mîna în care ar ţine stiloul. Ci mintea care comandă mîna. Preşedinţia lui Barack a fost salvată, paradoxal, exact de inamicul pe care s-a tot luptat să-l distrugă, din motive pur ideologice. Industria petrolului si-a gazelor. America trece, în prezent, printr-un extraordinar boom energetic. Pe bază de carburanţi fosili. De şist, da. În America, Antişistul nu se chelfăneşte cu jandarmi prin sate, nu iese la manifestaţii în serie pe străzile capitalei, ci e la putere. Fracturarea hidraulică oferă vreo 96% din hidrocarburile nou extrase care au proptit economia americană, trăgînd în jos preţurile la energie. Extracţia s-a făcut exclusiv pe terenuri private, nu din portofoliul statului. Iar exploatatorii privaţi au capacitatea să şi exporte. Aducînd pe piaţa mondială un surplus care ar trage preţurile în jos.

Obstacolul îl reprezintă principalul aliat, de facto, al lui Putin. Este vorba de preşedintele Statelor Unite. Barack a îmbrăţişat ecologismul, conform căruia hidrocarburile distrug planeta, prin “emisiile de carbon”.  De fapt, de dioxid de carbon. Ceea ce nu, ştiinţa nu “demonstrează” deloc. Departe de-a există un “consens ştiinţific” privind încălzirea planetei cu CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, datele arată că, de mai bine de 15 ani, Pămîntul nu se încălzeşte. Dimpotrivă, e într-o uşoară răcire. Fie că Obama înţelege că politica lui energetică i-a permis enormului judokan şi culturist de la Kremlin să se joace de-a Imperiul, fie că nu înţelege, rezultatul e acelaşi: Putin se joacă de-a Imperiul. Ceea ce riscă să ducă la o catastrofă realmente de neuitat.

Obama ar putea semna, oricînd, autorizaţiile de export pe care le cer extractorii americani de petrol şi gaze de şist. Ar putea semna autorizaţiile de explorare şi exploatare a zăcămintelor aflate pe terenurile statului. Ar putea semna autorizaţiile de construire a unei conducte petroliere care ar aduce pînă  la porturile din Golful Mexic petrolul şi gazele de şist extrase din Canada. Prin cîteva semnături, Liderul Lumii Libere ar crea pentru Vladimir Vladimirovici şi gaşca lui o problema de nerezolvat. Relansînd competiţia pe piaţa mondială a energiei, ceea ce ar surpa, grav, dominaţia rusească în domeniu. Iar asta, fără gloanţe, fără tancuri, fără portavioane, fără sînge vărsat în bătălii. Şi chiar şi fără sancţiuni economice. Dar cum să o facă din moment ce, ideologic, ar trebui să renunţe la unul dintre stabilopozii programului său politic? Aici se joacă soarta omenirii: între ideologia unui anticapitalist ajuns preşedintele Americii şi presiunea realităţii. Care nu ţine de ideologie, ci doar de prezenţa sau absenţa gesturilor de bun-simţ. Cum magistral spunea Sergiu Zagardan, „şi usor şi greu”. Insondabil  pentru mulţi, dar sondele rămîn soluţia.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.

Putin. Crima indelung organizata

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.