Author Archives → Alexandru Hâncu

USL. Pentru ca rahat si pentru ca ventilator

Vesel futurism, pentru că Ponta şi pentru că Crin

Evident, şi pentru că România şi pentru că balamuc. Pentru că DNA şi pentru că arestări. Şi, desigur, pentru că alegeri şi pentru că cioara de pe gard. Evaluînd, atent, performanţele celor doi mari chixocomici în seara decesului USL, se poate spune că au urcat pe culmile comediei televizate. Anume, pe culmile adîncurilor. Să se dea ex-fanii cu capul de video-wall, să se arunce de pe prompter, să-şi bage degetele-n priză de rîs, în şpagat. Nu alta.

Păcat. Cîndva, am avut nestemate ale genului. Un Nicu Constantin, cu “Cine? Eu, mămicule?” O Stela Popescu, la modul “Dem, Dem-Gică, Dem, Dem-Sică”. Şi, incontestabil, supremul Toma Caragiu. Gen “Borgia, vesela, pe toţi cîţi i-a sorcovit, gura flori le-a mirosit”. Sau, tot de-o incredibilă actualitate, magistralul: “…Eu teren cu zgură, el gazon ultracentral, avantaj el… Pe urmă, eu aici, el în spatele fileului zece ani, avantaj eu. C-aşa-i în tenis”. Nimic nu s-a lipit. Tradiţia nu mai contează.

Cu o minimă aplecare către studiu, cu un infim grad de interes pentru comedia autentică, Victor Viorel şi George Crin Laurenţiu ar fi avut, poate, un viitor luminos în divertismentul de calitate. Aşa, însă, au ajuns glumeuri politici de nuntă cu dar din dar, prafu’ se alege. Pentru că 7,4 milioane şi pentru că supermajoritate. Pentru că “Je t’aime! Moi non plus” şi pentru că “Je vais et je viens, entre tes reins”. Căci Ponta în Franţa după liceu iar Crin cu mult mai francofon decît anglofon (la maestrul CTP).

Normal, după înhumare, amîndoi văd motive de maxim optimism. În spatele lacrimilor de saurian cu care implora PNL să nu plece, Veve rîdea interior, cu gîndul la tradiţionalul remariaj cu tradiţionala UDMR, pe un mizilic, acolo, două ministere. În vederea unei majorităţi beton, cu care PSD să cîştige şi marele grand-prix de la Cotroceni. Ha, ha, ha! Revigorat după vizita la Viena, Chucky rîdea cît se poate de exterior, cu gîndul la moţiunea de cenzură cu care va dărîma el, la momentul oportun, guvernarea lui Ponta, prin tradiţionala migraţie a UNPR către unde pică mai mult. În vederea revenirii triumfale a PNL la putere şi-a cîştigării marelui şlem, tot la Cotroceni. Şi mai ha, ha, ha! Judicioase planuri, neîndoielnic.

Ar mai fi, însă, o variantă. De rîsul rîsului, indubitabil. Dar, în materie de comedie, există şcoli infinit mai performante, atunci cînd îşi dau, realmente, silinţa. De ce s-ar băga? Pentru că UE şi pentru că NATO. Mai ales NATO. Pentru că puci şi pentru că marţea neagră. Pentru că steagul Chinei comuniste în Parlamentul de la Bucureşti în loc de steagul UE şi pentru că tren de mare viteză şi echipamente Huawei. Lucruri de neuitat. Pentru că Ucraina şi pentru că Putin. Pentru că geopolitică şi pentru că Deveselu. Rahaturi din astea. Cum ar suna bancul? Printr-un discret dar eficient lobby, tip “Borgia, vesela”, Crin e convins că-şi va vedea cu ochii visul prezidenţial. Plan simplu: se sparge USL, el şi cu PNL devin, printr-o abilă campanie de PR, mai albi ca Albă ca Zăpada, că proştii uită repede. Moţiune, eventual parlamentare anticipate, simultan cu scrutinul prezidenţial, nouă majoritate cu PNL la guvernare şi Cotroceni pe tavă. Pam, pam! Se dau garanţii. Sînt crezute. Se trece la acţiune.

Ce urmează, însă, e furtuna perfectă. “Perfect shitstorm”, în engleză. O campanie  asiduă, de-o josnicie fără precedent. Cu teribil de mult rahat în ventilatoare, din toate părţile. Sortimentul de cofetărie, desigur. DNA continuă arestările, spre toate azimuturile. Şi-n stînga şi-n dreapta. Cad nume grele. Partidele cu vedetele lor tradiţionale sînt în mod egal compromise, pe linia “aceeaşi mizerie”. Lansată, de altfel, chiar de USL (aşa, ca o ironie). Rezultă numai Albe ca Zăpada Maro. Dezgust general, jale unanimă în sondaje. Şi iată! Apare o personalitate mai nepătată, credibilă, cu un program inteligent, cu un mesaj decent şi convingător. Sprint la fileu, victorie. C-aşa-i în tenis. Deci imposibil. Pentru că România şi pentru că de unde aşa ceva? Deci chiar de rîsul rîsului. Evident. Totuşi, gluma s-a mai practicat. În ţări cu corupţie endemică şi cu partide praf. Depinde ce comici trimit şcolile vestice: fie consultanţi cu facultatea prin corespondenţă, fie absolvenţi la zi. Chiar şi cînd îşi dau silinţa, nu iese la fix, dar tot iese ceva mai bine. Fiind însă o simplă glumă, fără vreo bază în realitate, nu poate fi luată în serios. Rămînem la ce ştim. Cu Ponta sau Crin, viitor senin, în mod unanim! Din ventilator, drept peste popor!

Eroii nu mor niciodata? O, Doamne…

Oameni care de ce au murit, pentru ţara lor?

N-au cedat. N-au abandonat. N-au capitulat. Asasinii au fugit de pe străzile Kievului, iar şeful lor, preşedintele asasin, a fugit din capitala Ucrainei. Pentru a-i pune pe fugă, a fost nevoie de zeci de morţi. Şi-au dat viaţa pentru libertatea ţării lor, iar ţara lor a fost liberă pe 22 februarie. De sub tutela Rusiei şi de sub tutela mizerabilului stat mafiot tutelat de Rusia. “Eroii nu mor niciodată” au strigat zeci de mii de glasuri, în Piaţa Independenţei din Kiev. Repetînd cuvintele fostului premier Yulia Timoşenko, de-abia eliberată din puşcărie. Frumoase cuvinte. Cîtă vreme nu sînt uitaţi, eroii trăiesc. În România au murit, în decembrie 1989, şi mai mulţi eroi, într-o luptă cu mult mai inegală. Azi, sînt uitaţi. Ţara lor i-a uitat. A uitat de ce şi-au dat viaţa. Pentru ce şi-au dat-o. Pentru cine. Au rămas simple nume, pe cruci din cimitire uitate. Jertfa lor, batjocorită de ţara lor.

Poate că Ucraina va reuşi. Poate că ei vor fi mai inteligenţi, mai lucizi, mai generoşi, mai curajoşi. Mai oameni, adică. Poate că ei nu-şi vor uita eroii. Nu le vor batjocori jertfa. Poate că, peste un sfert de secol, părinţii, fraţii, soţiile şi soţii, copiii şi nepoţii eroilor Ucrainei nu se vor întreba de ce au murit ei. Sînge din sîngele lor, suflete din sufletele lor, iubire din iubirea lor. Pentru ce au murit? Pentru cine? Ucraina a fost liberă, pe 22 februarie 2014. România a fost liberă, pe 22 decembrie 1989. Pentru cîteva ore, a fost liberă de sub tutela Moscovei şi-a mafiei comuniste, create de Moscova. Poate că în Ucraina, libertatea va dura mai mult. Poate că vor şti s-o păstreze, în loc să accepte să le fie furată. Poate că, peste un sfert de secol, un sfert din populaţia activă a Ucrainei nu va emigra, din silă pentru ţara în care s-a născut.

Poate că, peste un sfert de secol, la ei nu se va spune, cu imbecilă aroganţă, cu execrabil cinism, cu revoltătoare ignoranţă, că eroii au fost doar nişte inconştienţi, exaltaţi, naivi, marginali, nişte mari proşti, şi mare brînză ce-au făcut ei că au ieşit în stradă in 1989 şi n-au fugit, şi n-au cedat, deşi erau măcelăriţi. În cel mai mare măcel din Europa anului 1989. Poate că lor le va crăpa obrazul de ruşine. Şi nu vor uita. Pentru ce le-au murit eroii. Pentru cine. Poate că ei îşi vor pedepsi toţi asasinii şi mafia de stat, cu pedeapsa pe care o merită. În loc să-i răsplătească, dîndu-le iar ţara pe mînă, imediat. Poate că, la ei, eroii nu vor fi murit pentru certificatul de revoluţionar al soacrei vreunui Geoană de-al lor, sau al vreunui Blaga, sau, ultimul pe listă, al vreunui Iliescu ucrainean. Poate că ei nu vor găsi vreun tînăr Ponta, trup şi suflet de partea Revoluţiei şi-a Pieţei Universităţii (unica, din 1990), care să-şi declare apoi iubirea pentru Che Guevara şi, ajuns premier, ataşamentul pentru mari proiecte alături de Rusia putinistă şi China comunistă. Întorcînd iar ţara spre coşmarul estic.

Pentru asta, Ucraina ar trebui să nu aibă o revoluţie. Revoluţiile se întorc de unde au plecat. Ar trebui să aibă victoria în Războiul ei de Eliberare. De Independenţă. Războiul pe care România n-a ştiut să şi-l cîştige, rămînînd cu revoluţia dependenţei de mafia comunistă, sulemenită în salvatoare a patriei. Care ne întoarce de unde am plecat. Greu, foarte greu va fi pentru Ucraina. Depinde în continuare şi de Putin, şi de lacheii Moscovei. Urmează războiul vorbelor, al provocărilor, al tuturor ipocriziilor. Greu de găsit lideri cinstiţi şi tari, patrioţi în fapte, nu în vorbe. De pildă, lideri care s-o rupă cu trecutul şi să tragă linia, întorcînd foaia. Cum au refuzat s-o facă Iliescu sau Adrian Năstase. Şi cum refuză s-o facă Ponta sau Antonescu, pretinzînd, evident, contrariul, în uraganul românesc al tuturor ipocriziilor.

Eroii Ucrainei n-au murit pentru Timoşenko sau Klitschko sau mai ştie cine. Au murit pentru ca familiile lor şi prietenii şi toţi oamenii buni din ţara lor, fiindcă asta înseamnă ţara, nu bestiile şi trădătorii, să aibă un viitor. Au avut curajul să fie ei armata de eliberarea a ţării lor. În naivitatea, inconştienţa, exaltarea şi marginalitatea lor, au eliberat o ţară. Poate că, în Ucraina, eroismul lor nu va fi ridiculizat şi uitat, ci preţuit, fiindcă va fi înţeles aşa cum se cuvine. Poate că ei vor înţelege ce înseamnă libertate. Poate nu se vor mulţumi cu dependenţa de pomeni, pensii şi salarii stabilite într-un birou guvernamental. Poate îşi vor cîştiga, în mod real, independenţa. Poate vor fi, cu adevărat, liberi. Poate că eroii lor nu vor muri încă o dată, în uitare şi-n batjocură, precum eroii României din 1989. Iar peste un sfert de secol, cei care au supravieţuit gloanţelor nu vor continua să întrebe “21-22, cine-a tras în noi?” În timp ce asasinii şi urmaşii lor îşi văd liniştiţi de jaf şi de nelegiuiri. Poate că, la ei, 22 va fi cu noroc. Cine ştie, poate ei chiar vor reuşi.

Oameni care mor pentru tara lor

Ce chestie

Nu vor ceda. Nu vor abandona. Nu vor capitula. Rezistă de peste trei luni. Au rezistat frigului cumplit, bastoanelor şi gazelor lacrimogene. Acum, cînd zboară gloanţele şi cadavrele se adună morman, cînd e clar că dacă nu înving, îi aşteaptă anihilarea, nu mai au nici un motiv să dea bir cu fugiţii. “Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim”. Cum ar veni. Şi iată, mor. Sînt în război, iar războiul lor este de eliberare. Ceea ce ziariştii, diplomaţii şi liderii politici vestici refuză să spună, lor le este cît se poate de clar: nu mai vor cu ruşii peste ei. Nu mai vor să fie sclavii Rusiei. Nu mai vor. Destul. Vor ţara lor. Fiindcă e ţara lor. Vor Ucraina liberă.

După cel puţin 25 de morţi marţi spre miercuri, după încă pe atîţia miercuri spre joi, împuşcaţi, mai nou, la meserie, în organele vitale, de lunetişti, Piaţa Independenţei din Kiev tot nu s-a golit. Ei tot n-au fugit, n-au cedat, n-au capitulat. Deşi destui corespondenţi străini cîntau prohodul luptei lor, după primul masacru, ei luptă în continuare. Care e soluţia au spus-o de la început: demisia preşedintelui Yanukovici, omul Rusiei. Alegeri anticipate, imediat. Nu doar demisia guvernului sau dizolvarea parlamentului. Demisia liderului înscăunat de Moscova. Care a oprit asocierea cu Uniunea Europeană şi a întors ţara spre Rusia lui Putin. Vor demisia şefului grupării infracţionale de ocupaţie colonială. Între timp, a grupării criminale de ocupaţie colonială.

Gruparea criminală trage cu muniţie de război, vorbind de terorişti şi de fascişti. Aaaa, daaaa, sigur că daaaa! Binecunoscuţii terorişti, de care ne-a salvat Iliescul, cu Frontul Salvării Naţionale. N-am aflat cine au fost teroriştii. Binecunoscuţii fascişti, de care ne-a scăpat tot Iliescul, aducînd minerii, ca să refacă spaţiile verzi din Piaţa Universităţii. Nici despre ei n-am aflat cine au fost. Dar bine că ne-a salvat Iliescul, de anarhie, de vidul de putere. Despre fascişti vorbeşte şi inegalabilul Maduro, în Venezuela socialistă, trăgînd în răsculaţi. Dacă s-au răsculat, ce-ar putea fi altceva decît fascişti, marionete ale imperialismului occidental? Extraordinar cum tovarăşii de drum ai secerii şi ai ciocanului, mai vechi sau mai noi, dau mereu, în drumul lor spre progres, doar de terorişti şi de fascişti. Alţi adversari nu găsesc, sărmanii.

În Ucraina n-ar fi nici un vid de putere. Există o alianţă de trei partide, capabilă să preia ţara, cu lideri cunoscuţi, cu priză la public. Iar teroriştii şi fasciştii sînt ucrainenii care s-au săturat de Rusia. Şi luptă cum pot, pentru libertatea lor. Yanukovici l-a demis pe ministrul apărării. Primarul din Kiev a demisionat din “Partidul Regiunilor”, al lui Yanukovici, declarîndu-se independent. Puterea prezidenţială dă ceva semne de surpare. Greu de înţeles pentru unii, dar nici muniţia de război nu-i opreşte pe răsculaţi. Nenorociţii. Ce le lipseşte, în fond? De ce nu vor cu Rusia? De ce vor, în schimb, cu UE? Cu Vestul, nu cu Estul? De-aia. Fiindcă în Vest e mai bine. Se mai şi trăieşte, nu doar se supravieţuieşte.

Dar, în primul rînd, răsculaţii vor ţara lor. Să decidă ei, singuri, încotro se îndreaptă. Vestul, desigur, nu se repede să-i ajute. UE trimite miniştri de externe, propune sancţiuni. Vax. Americanii, ce-i drept, lucrează în culise, dar nu se ştie cît de eficient. Decizia e, oricum, la Putin. În criză de timp, Yanukovici are, încă, la dispoziţie şi varianta băii de sînge naţionale, şi varianta desprinderii părţii de est si sud, rusofone, a ţării, după modelul Transnistria, de pildă. Nu va face nimic, însă, fără ordin de la Kremlin. Mai degajat de problemele olimpice, acum că Rusia şi-a luat-o la hochei, întîi de la SUA, apoi de la Finlanda, Vladimir Vladimirovici are de ales. Vrea război colonial în ditamai ţara, Ucraina, cu consecinţe internaţionale cataclismice, dată fiind vecinătatea cu zona UE şi, mai ales, cu NATO, sau alege jocul pe termen lung? Ce va face Putin, ştiind foarte bine că, în Ucraina, nu teroriştii şi fasciştii sînt problema lui, ci ucrainenii care se bat pentru libertate? Nu mai vor să fie colonie. Şi nici gloanţele lunetiştilor nu-i mai sperie. Mor, pentru ca ţara lor să fie a lor. Ce chestie, nu?

HA, HA, HAAAA!!!! ASA CEVA?!?!

Victorie măreaţă în fotbalul pe gheaţă

Fotbalul pe gheaţă e fără minge, cu patine în picioare, ciomege în mîini şi dinţi în mantinelă. Fantastic! Evident, există imense rivalităţi la sînge, nu doar ca figură de stil. De pildă, Statele Unite-Rusia. Că şi pe vremea URSS, sovieticii tot ruşi erau pentru americani. La Soci s-a scris o nouă pagină glorioasă din această epopee sportivă. Încărcată de adînci semnificaţii. O lungă perioada, Canada şi SUA, marile puteri ale hocheiului capitalist, Canada fiind şi inventatoarea acestui pasionant sport, n-au putut veni la Olimpiade cu cei mai buni jucători, fiindcă erau profesionişti, deci elemente declasate, corupte, ticăloase. Imaculatul sport olimpic era de amatori. Iar profesioniştii sovietici, fiind comunişti, erau amatori. Logic. Deci perfect echitabil.

Totuşi, chiar şi aşa, în 1980, la apogeul imperialismului sovietic, Olimpiada de iarnă găzduită de americani la Lake Placid (în sărăcie, prin comparaţie cu megalomania de la Soci), a prilejuit un eveniment epocal, incredibil, inimaginabil. Dar magnific. Americanii îi spun “Miracolul de pe gheaţă”. S-au făcut şi filme cu actori îndrăgiţi, Karl Malden şi Kurt Russell, despre eveniment. Pe bună dreptate. Ca impact psihologic şi mediatic, a fost un moment de cotitură în Războiul Rece. Care urma s-o cotească, masiv, în defavoarea Moscovei. Naţionala URSS, declarată “invincibilă”, era o maşină de hochei, cu tot ce are mai umanist termenul. Cetăţeni că Tretiak (portar, considerat cel mai bun din istorie, l-aţi văzut aprinzînd flacăra olimpică la Soci), Harlamov, Fetisov, Mihailov, Makarov, Krutov se distrau chiar şi cu echipe din NHL, liga profesionistă nord-americană. Şi erau doriţi, cu asiduitate, în NHL.

S-ar fi dus ca din puşcă, fireşte, să împuşte dolarul, cum s-ar fi dus şi Gicu Dobrin la Real Madrid, mai ales că aveau şi spaniolii ţuica lor. Dar, din aceleaşi motive, ţinînd de flamura roşie a Partidului, de înaltele idealuri ale comunismului, n-au putut lăsa secera şi ciocanul. Normal, tovarăşul Brejnev le-a trasat hocheiştilor misiunea de a-i călca pe gît, de a-i strivi ca pe năpîrci, în bîrlogul lor, pe imperialişti. În ultimul amical dinainte de Lake Placid, la ditamai Madison Square Garden din New York, selecţionata olimpică americană şi-a luat-o cu 10-3 de la “Maşina Roşie”, cum îşi alintă şi azi echipa fostul şi viitorul public sovietic. Invincibila URSS, campioană olimpică în serie, n-avea cum rata un nou titlu. Numai că antrenorul Herbert Paul Brooks, de la Universitatea Statului Minnesota, găsise cum. La meserie.

Cu o echipă olimpică de amatori şi jucători din echipe studenţeşti, “Herb” a bătut URSS în turneul pentru medalii, cu 4-3, după un meci uluitor. La hochei, pe bune (deşi din serialul SF “Dosarele X” aţi aflat că CIA aranjase tot). Învăţîndu-şi băieţii, pînă la epuizare, toate schemele, toate trucurile sovieticilor, studiate îndelung pe film, şi cum să le anihileze. Ca magnitudine, ar fi ca şi cum selecţionata studenţească de fotbal a României, condusă de Nea Mircea Lucescu, ar fi învins Spania în semifinala Campionatului Mondial din 2010. Americanii au cîştigat apoi aurul olimpic, batînd Finlanda in ultimul meci, dar puteau să-l şi piardă, nu mai conta. Victoria cu URSS a avut un impact uriaş, care a depăşit cu mult sportul. În Rusia, înfrîngerea de la Lake Placid continuă să fie considerată o traumă naţională.

Salt înainte 34 de ani. Cu Vladimir Putin în tribună, la Soci, “Maşina Roşie” şi-a luat-o iar de la SUA, total olimpic. De data aceasta, chiar acasă, pe pămîntul sfînt al patriei. Spre a înţelege enormitatea crosei peste gură încasate, simbolic, de Putin, e suficient să amintim că, în calitate de prim sportiv al ţării, agreabilul Vladimir a jucat ca preşedinte-atacant în naţionala Rusiei, la diferite meciuri de antrenament, înscriind şi goluri, la rugămintea colegilor hocheişti. Iar cum soarta ştie să le potrivească, Timothy Leif “T.J.” Oshie, băiatul care-a adus victoria americană, a trecut şi el prin Minnesota. Mare specialist în penaltiuri. A fost un meci, efectiv, cu de toate. Senzaţional. Între profesionişti sadea, cu toţi ruşii din NHL, în frunte cu Alex Ovecikin. Sigur, gazdele se plîng că li s-a anulat golul victoriei, pentru că poarta a fost mişcată, acuzîndu-l pe portarul american de gangsterism. Dar, după 2-2 şi prelungiri, au avut toate şansele să-i bată pe infamii yankey la penaltiuri. N-au fost în stare. Le-a stins lampa flăcăul T.J. Oshie, cu ultimul şut, printre picioarele portarului. După revoltătoarea ceremonie de deschidere, în care istoria a fost rescrisă cu nesimţire, trecînd peste ororile comunismului, cu băieţi şi fete dansînd zglobii rock’n roll în Moscova stalinistă, Putin şi-a luat-o rock’n roll chiar de la inventatorii genului. Rusia poate să iasă şi campioană olimpică, nu mai contează. Maladeţ!

“Fuck the EU” adica “be afraid, be very afraid”

Telecomunicaţii speciale fierbinţi

Delicios e prea puţin spus. Senzaţional, la fel. Ca şi epocal. E toate acestea şi mult peste, scandalul cu doamna Victoria Nuland şi “Fuck the EU”. Chiar dacă nu agreaţi filmele de groază, ar trebui să vi se facă părul măciucă. “Be afraid, be very afraid”. Rîsul e doar pentru marii amatori de comedie alternativă, dar nu staţi cu ei la masă. Nu sînteţi Victor Ponta, în proximitatea lui Victor Yanukovici, Ucraina, la dineul olimpic oferit de Vladimir Putin, Rusia. Oameni remarcabili. Şefi peste asasini emeriţi, de ziarişti şi adversari politici, dacă va spun ceva cazurile Anna Politkovskaia, Alexander Litvinenko, Georgiy Gongadze sau Yuri Verbitsky. Mai sînt şi rateuri, ca în cazul otrăvirii soldate doar cu desfigurare şi leziuni interne pentru Viktor Yuşcenko, fost preşedinte nerusofil al Ucrainei, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte. Iar şefii asasinilor, ce sînt ei? Democraţi, fireşte.

Ştim, din filmele de acţiune, că marii negativi, cu cît sînt mai plecaţi de acasă, cu atît au replici mai bune. Umorul lor este inegalabil. Cum să nu se simtă bine Victor Ponta, baschet, automobilism, plagiat, cu Viktor Yanukovici, box stradal, puşcărie, şi Vladimir Putin, campion la orice sport? Mai ales că în viaţă nu-i ca-n filme. În viaţă, Putin şi Yanukovici sînt, în mod evident, pozitivi. Occidentul e negativ. Occidentul e ticălos. Occidentul e de vină. Nu-i aşa? Foarte joviali par Viktor şi Vladimir în pozele de la Soci. De ce n-ar fi fost? Anterior, la Kiev, Victoria Nuland, asistent al ministrului american de Externe, însărcinată cu probleme Europene şi Euroasiatice, urmaşa lui Philip Gordon, cel de la garajul lui Băsescu, s-a trezit că trebuie să comenteze o înregistrare apărută pe YouTube.

Bună seara fete, bună seara băieţi!

Adică s-a trezit că securiştii ei, americani, n-au fost în stare să-i ofere, săptămînile trecute, o linie telefonică securizată cu ambasadorul american de la Kiev. Ca să discute susţinerea opoziţiei din Ucraina. Închegarea unei alternative la guvernare, cît mai rapid, ţinînd cont de riscul anihilării de către Moscova a revoltei pro-Occident. Susţinerea urma să aibă loc cu ajutorul ONU, nu al UE, care îşi tîrîie călcîiele. “S-o f..i pe UE”, a spus, scurt, doamna Nuland, aprobată de ambasadorul Geoffrey Pyatt. Nu sînt dubii privind autenticitatea interceptării şi autorii ei. La Kiev, doamna Nuland a remarcat, public, calitatea tehnică foarte bună a înregistrării unei convorbiri, altfel, private. La Washington, purtătoarea de cuvînt a Departamentului de Stat a spus că Rusia a coborît la un “nou nivel de josnicie”. La Berlin, doamna Merkel s-a declarat scandalizată, elogiind eforturile doamnei Ashton, Comisar European cu politica externă. Victoria Nuland şi-a cerut scuze faţă de Uniunea Europeană.

Cum să nu fie joviali Putin şi Yanukovici? Cum să nu rîdă ei, ca băieţii, de gîlceava fetelor? Împreună cu toţi fanii lor. Mai ales fanii “imparţialităţii” din UE. Gen militanţii “aceeaşi mizerie”. Ce mi-e Rusia, ce mi-e America, barem Moscova e mai aproape. Că doar SUA înseamnă Uniunea Sovietică Aialaltă. Pentru toţi ceilalţi, însă,  nu rîsul ar trebui să fie pe agendă. Dincolo de satisfacţia, omenească, a doamnei Merkel, de-a vedea America umilită electronic pe YouTube, după ce America îi interceptase telefoanele, situaţia nu e veselă. În lupta cu dictaturile, nu există nici un “Occident”, există doar America. Uniunea Europeană şi-a tîrîit, îşi tîrîie şi îşi va tîrîi mereu călcîiele în faţa Rusiei. Din laşitate, din derută şi din capacitatea remarcabilă de-a nu căuta alternativă la gazele ruseşti. Războiul Rece n-a încetat niciodată, doar năucii şi slugile Moscovei au susţinut contrariul.

Telefonul fierbinte

Războiul Rece se încinge periodic, pînă la roşu (desigur), şi avansează. După Georgia, Rusia e dornică să intervină militar şi în Ucraina. Dacă Georgia e departe, Ucraina e chiar la graniţa României, a UE, a NATO. Cu sau fără legătură cu trădarea lui Edward Snowden, oaspete al Rusiei, Putin a vrut să arate că poate intercepta comunicaţii secrete americane. Şi că poate crea scandaluri menite să intensifice sentimentele antiamericane din Europa. Există vreo parte bună? Da. Interceptarea cu doamna Nuland arată că America e foarte interesată de Ucraina. De aceea, e de presupus că nu doreşte probleme “în spatele frontului”, în România, de pildă.

Nu ştim în ce termeni discută oficialii americani despre USL, care e infinit mai puţin decît UE. Dar acum, după interceptarea telefonului fierbinte al doamnei Nuland, putem bănui. Dat fiind că UE, dincolo de vorbe, nu face nimic ca să aducă Ucraina mai aproape, nu va face nimic nici ca să ţină România în UE, în condiţiile în care USL+Rusia+China=Love. America are, însă, interesul să ţină România în NATO. Un succes american în Ucraina ar fi un succes şi pentru România. Deci un eşec pentru USL. Dar un eşec american în Ucraina? Aceasta e întrebarea. Cum România continuă să nu aibă nici un fel de opoziţie, Victor Ponta, Crin Atonescu şi, în general, USL, nu par dispuşi să renunţe la batjocorirea Justiţiei, iar în Ucraina lucrurile nu stau deloc pe roze, “be afraid, be very afraid” e un îndemn cît se poate de potrivit.

Olimpism si Putinism

Spiritul megalomanolimpic

Statisticile oferă, adesea, surprize încîntătoare. Bunăoară, costurile preconizate pentru organizarea unei olimpiade sînt depăşite, în mod normal, de maximum trei ori. Olimpiada de la Soci a reuşit o performanţă fără precedent: costuri de aproape cinci ori mai mari decît estimările! Aprofundînd, detaliile devin şi mai încîntătoare. Olimpiada de iarnă de la Soci a reuşit să fie mai scumpă decît Olimpiada de vară de la Beijing, din 2008, care stabilise precedentul record al delirului financiar: 40 de miliarde de dolari. Olimpismul rusesc nu se putea mulţumi, însă, doar cu o simplă depăşire. Recordul trebuia spulberat. A fost: 51 de miliarde de dolari!

Performanţa e cu atît mai entuziasmantă, cu cît iarna olimpică nu-i ca vara, dar absolut deloc. Ediţiile de vară înseamnă cam 11.000 de sportivi, care participa la 300 de întreceri, găzduite în 40 de locaţii. Cele de iarnă adună doar 2.500 de sportivi, pentru 86 de întreceri, în 15 locaţii. Diferenţele sînt, aşadar, enorme. Totuşi, pentru mult mai puţini sportivi, mult mai puţine întreceri şi mult mai puţine locaţii, Soci a reuşit să devină cea mai scumpă Olimpiadă dintre toate Olimpiadele, fie ele de vară sau de iarnă. Ceea ce, evident, nu e la îndemîna oricui, ci a nimănui, cu excepţia Rusiei lui Vladimir Vladimirovici. Putin, da.

Să mergem mai departe. În materie de mers, între obiectivele de la nivelul marii şi cele din creierii munţilor, de la Krasnaya Polyana (gen Poiana, evident, Roşie, fiind vorba de Rusia) trebuia realizată o ultramodernă legătură feroviară de mare viteză şi mare confort. Obiectivul a fost îndeplinit, fireşte. Atîta doar că a costat  8,7 miliarde de dolari. Mai mult decît costurile totale ale pregătirii precedentei Olimpiade de iarnă, cea de la Vancouver. Ha! Penibilii de canadieni. Bătuţi măr de-o singură cale ferată. Minune a tehnicii feroviare ruseşti. Cu garnituri Siemens, ce-i drept. Un amuzant calcul arată că, de banii aceia, traseul putea fi acoperit cu un strat uniform, de un centimetru grosime, de caviar Beluga. Aţi ghicit, cel mai scump caviar din lume.

Şi tot aşa, obiectiv după obiectiv. Nedumeririle nu-şi au rostul. Finanţarea s-a făcut printr-un mecanism absolut judicios. Contractele au fost atribuite oligarhilor de nădejde ai ţării. Spre exemplu, fraţii Arkady şi Boris Rotemberg, prieteni din copilărie cu Putin, au beneficiat de vreo 14% din fondurile totale. Alţi oligarhi au acceptat, cu plăcere, să devină investitori, ca Vladimir Potanin, Oleg Deripaska, Andrey Elinson. Fireşte, 70% din investiţiile lor au fost făcute cu imprumuturi de la VEB, o bancă de stat. Aprobate de consiliul de administraţie, condus de Premierul Rusiei. La vremea aprobărilor, Premier era Putin. Coborînd mai jos, pe scara sub-contractărilor, intervin parandărăturile. Vrei lucrarea, decartezi a cincea parte din bani şi te descurci cu restul. Normal, umfli nota de plată, ca să se ajungă la toată lumea.

La care se adaugă incompetenţa crasă, care a impus reluarea unor lucrări, de pildă, din cauza unor expertize geologice greşite. Găinăriile de tip asfaltat, decopertat, asfaltat iar, pe aceeaşi rută. Şi, evident, entuziasmul patriotic. Pentru gloria Rusiei, trebuia făcut totul. Astfel, Stadionul Olimpic, destinat festivităţilor de deschidere, de închidere, şi atît, gata, trebuia să aibă acoperiş mobil. Pentru gloria Rusiei, s-a modificat din mers planul: stadion complet închis, cu acoperiş fix. Constructorii au trebuit, astfel, să facă rost, în trei luni, de oţelul transportabil, în mod normal, într-un an. Cu costurile suplimentare de rigoare. Dar în noua configuraţie, stadionul, transformat în cel mai mare teatru acoperit din lume, va putea găzdui cu brio grandiosului spectacol inaugural. Care va include, se pare, şase locomotive, troica din “Suflete moarte” de Gogol, plus Petru cel Mare la comanda unei flotile de cinci nave. Printre altele. Ei, aşa da. Cine-a zis că megalomania nu face toţi banii?

La granita noastra

Ucraina, soarta lor şi soarta noastră

Ianuarie 2014. Ucraina e în război. De eliberare. De sub Rusia. Cu cîteva excepţii, comentatorii străini evită s-o spună. Cît despre liderii occidentali, nici nu poate fi vorba. Normal. Mama Rusie nu trebuie antagonizată. Mama Rusie (Gazprom, arme atomice) are de găzduit cu succes si Olimpiada de iarnă, după legendara Olimpiadă de vară de la Moscova, din 1980, boicotată de americani pentru invadarea Afganistanului de către URSS. Cînd arbitrele i-au furat Nadiei Comăneci titlul la individual compus şi Ţopescu a ţinut discursul acela, în care le întreba cum îşi vor privi copiii în ochi, cînd micuţii vor întreba: “Mămică, de ce ai judecat strîmb?” Ce vremuri.

Ce vremuri şi în 2008, în timpul Olimpiadei Partidului Comunist Chinez de la Beijing (cea mai scumpă de dinaintea celei de la Soci, care depăşeşte orice imaginaţie în materie de costuri). Atunci, Putin a trimis tancurile în Georgia, ca să facă terci visurile de independenţă reală, prin integrare euroatlantică, ale fostei şi viitoarei colonii. Iar Occidentul n-a mişcat un deget. Tot normal. N-ar fi ştiut nici care deget, nici încotro să-l mişte. De teamă că i-l striveşte Mama Rusie. Cu atît mai  puţin ar şti acum, cînd Dînsa are de slobozit Pacea Olimpică peste planetă. Pacea. Mai nobil ideal nici că există. Răsculaţii din Ucraina par să fi găsit, totuşi, altul. Libertatea.

Puşcăriaş şi Campion Mondial

Preşedintele Ucrainei e Viktor Ianukovici. Zis “Puşcăriaşul”. Fiindcă a făcut de două ori puşcărie. De drept comun. E omul Moscovei, după faptă, după port. După sondaje, dacă alegerile s-ar ţine acum, le-ar cîştiga fostul campion mondial la box Vitali Klitschko. Zis “Doctor Pumn de Fier”, fiindcă are doctoratul în ştiinţe sportive. De cînd “Puşcăriaşul” a oprit, în noiembrie 2013, aderarea la Uniunea Europeană, întorcînd, cu patriotism, ţara spre Rusia, revolta ucrainenilor are ca punct central Piaţa Independenţei din Kiev. Denumită “EuroMaidan”. Adică “EuroPiaţa”. De-acolo, Klitschko l-a avertizat pe Ianukovici că va avea soarta lui Ceauşescu sau Gaddafi. Dacă nu se opreşte. Nu s-a oprit. A interzis protestele, graţie parlamentului-marionetă, şi a trecut la reprimare.

În weekend, erau, oficial, trei morţi, sau cel puţin patru, potrivit opoziţiei, printre ei seismologul Yuri Verbitsky, răpit, torturat şi aruncat într-o pădure, să moară îngheţat. Lupte de stradă la Kiev. Clădiri oficiale ocupate de răsculaţi. Revoltă în cel puţin alte unsprezece oraşe, inclusiv Cernăuţi. E război, dar corespondenţii străini nu spun aşa. O spun, însă, cei care luptă. Pentru libertate. Ucraina şi-a dorit-o mereu, iar Rusia nu i-a dorit-o niciodată. Chestiune de optică. O celebră anecdotă rusofonă spune că o graniţă sigură are soldaţi ruşi de ambele părţi. Pe aceeaşi linie, Rusia fără Ucraina e o ţară, iar cu Ucraina, e un imperiu. Pentru orice patriot ca Putin, obiectivul firesc e refacerea imperiului. Reagan i-a spus “Imperiul Răului”. Atunci, se numea URSS. “Puşcăria Popoarelor”, cum o alintau mulţi beneficiari. Sub Putin, fostul Imn al URSS a fost recuperat ca Imn al Rusiei. Păi, forma rămasă fără fond? Ar fi păcat.

Singuri, că Vestul e ocupat

Victor Ianukovici s-a născut în 1950 în estul Ucrainei, în zona rusofonă şi rusofilă Doneţk. Rămas orfan de mamă, abandonat de tată, ajunge la orfelinat. Prima condamnare e în 1967, pentru vătămare corporală şi jaf. Trei ani, amnistie după 18 luni, de semicentenarul Revoluţiei Sovietice. Recidivă în 1969, bătaie la beţie. Trei ani cu executare. Apoi intră electrician la un garaj şi este, cumva, luat sub aripă de fostul cosmonaut Ghiorghi Beregovoi, dublu “Erou al URSS”, mare ştab în partid. Pînă să-şi termine facultatea prin corespondenţă, Viktor devine şef de autobază. După absolvire, ca inginer mecanic, condamnările îi sînt radiate, intră în Partidul Comunist şi e pus director de întreprindere de transport. Profesia auto îl urcă pe culmi. Doctoratul în economie şi-l ia după Independenţă, ca guvernator al provinciei Doneţk. Viktor din Ucraina nu e acuzat că a plagiat, ci doar că i-au scris alţii teza.

Fostul preşedinte Leonid Kucima, comunist promoscovit democratizat, îl unge premier. Miliardarul Rinat Ahmetov, patronul lui Nea Mircea Lucescu de la Minerul Doneţk, îi finanţează campaniile electorale. În 2004, cîştigă preşedinţia prin fraudă masivă, dovedită în justiţie, şi-o pierde, în urma “Revoluţiei Portocalii”. Preşedinte ajunge pro-occidentalul Viktor Iuşcenko, otrăvit înainte de alegeri cu “Agent Portocoliu”, o armă chimică. Dovadă, pentru unii, că securiştii lui Putin ar avea simţul apropoului. Ianukovici îşi ia revanşa în 2010, învingînd-o la trei procente pe pro-occidentala Yulia Tymoşenko, fost premier, fost lider al “Revoluţiei Portocalii”. O bagă la puşcărie în 2011, pentru corupţie, după un proces considerat de UE o farsă.

Pentru regimul din Ucraina, răsculaţii sînt fascişti. Din vest, centru şi nord. Nerusofoni, nerusofili. Rusofonii şi rusofilii sînt concentraţi spre sud şi est, baza de putere a lui Ianukovici. Cetăţeni-model. La ei, monumentele sovietice sînt intacte, în timp ce la Kiev fasciştii din “EuroMaidan” au dărîmat statuia marelui Lenin. Interesant, însă: fasciştii vor în UE, vor legi şi norme europene, vor democraţie. De-aia s-au răsculat. Nu vor înapoi sub poala Rusiei, unde-i bagă Ianukovici. Nu vor “democraţia controlată” şi Uniunea Euroasiatică oferite de Putin, cu umoru-i ştiut. Cer demisia lui Ianukovici şi alegeri, imediat. De două luni, rezistă singuri, pe un frig crîncen. Sînt condamnaţi să învingă, singuri, sau să piară. Occidentul nu va face mare lucru. Toate acestea se întîmplă la graniţa României. Ţară din UE şi din NATO, ai cărei lideri din USL au sugerat, adesea, că Rusia ar fi un prieten mai bun decît Occidentul. De soarta Ucrainei depinde şi soarta noastră. Cum v-am mai spus, 2014 nu-i de colea.

Aplaudatul cu o singura mina

Tehnici de vîrf în parteneriatul strategic

Wow: victorie! Magistraţii anticorupţie au fost încurajaţi să bage mare la arestări şi condamnări! Dublu wow: baronii şi lacheii lor au fost ameninţaţi că-i ia mama dracu’ dacă se mai suie cu bocancii pe Justiţie şi pe Constituţie! Triplu wow: independenţa presei va fi sprijinită! Yes! Sîntem salvaţi! Vizita doamnei Nuland, de la Externele americăneşti, a repus România pe drumul cel drept, cu Stat de Drept. Am învins! Rezolvă americanii tot. Ura. Hai la una mică.

Entuziasmul care mijeşte prin diverse comentarii nu poate fi decît legitim, fireşte. “Cea mai cinstită guvernare” se va trezi cu toţi cinstiţii în pîrnaie, unul după altul. Baronii sînt terminaţi. Debaronizată, populaţia, în special cea rurală, va vota lucid, pentru politicieni integri şi competenţi. Mogulii sînt şi mai terminaţi. Demogulizată, presa aservită va înlocui, subit, coprofagii cu jurnalişti adevăraţi, care nu vor mai spăla pe creier populaţia, ajutînd toate scursurile penale să ajungă la putere. Nu?

Această salubrizare politico-mediatică va relansa economia, asigurînd climatul investiţional optim, stabil, bazat pe o maximă predictibilitate legislativo-fiscalo-administrativă, care va atrage turme de investitori strategici occidentali, nu cirezi de şmenari tactici orientali. România se va alinia, în sfîrşit, la normele Vestului, care asigură prosperitatea reală şi durabilă, lepădîndu-se de canoanele Estului, care asigură rahatul praf. Entuziasmul nu poate fi decît legitim.

Exceptînd, desigur, cazul în care nu e. Americanii pot face multe. Uneori le iese, uneori, nu. Ţine şi de ei, că nu toţi guvernanţii americani sînt la fel. Dar ţine şi de partea cealaltă. Ce pot face într-o ţară care nu este a lor? Colonialism amical? Cînd colonul clientului, ascendent, transvers şi descendent, e plin cu ce se vede, clisma numai amicală n-ar fi. Şi, oricum, ar trebui schimbată radical dieta, că degeaba scoţi tot, dacă tot aia intră. Or, rezistenţa la schimbare este uriaşă. Să fim serioşi, colonialismul e depăşit. Românii sînt mult prea independenţi.

Ce faci, atunci, cu o ţară independentă, total, de gîndirea occidentală, în care populaţia, în covîrşitoare majoritate, nici măcar nu înţelege ce-i aia plagiat, darămite să se simtă jignită că e condusă de un plagiator? Ce faci cu o ţară în care opoziţia bate cîmpii, bătîndu-se pe ciolanul mandatelor de europarlamentar? Ce faci cu o ţară convinsă, majoritar, că toţi sînt o apă şi-un pămînt, deci soluţia e în absenteism? Ce faci cu o ţară în care şi formatorii de opinie consideraţi mai răsăriţi înghit toate aberaţiile şi le regurgitează pe tonul cel mai doct cu putinţă? Ce faci cu o ţară pentru care separaţia puterilor, independenţa Justiţiei şi respectul pentru Lege nu înseamnă nimic? Că dacă ar însemna, poate s-ar scandaliza.

Iei notă de materialul clientului. Notezi, de pildă, aşa cum a făcut şi doamna Nuland, indiferenţa opiniei publice româneşti faţă de chestiunile privind Domnia Legii. Aşa zic americanii la “Stat de Drept”. Fiindcă nu înseamnă chiar acelaşi lucru. Ce vreţi, ei au o altă viziune, greşită, desigur, prin care Statul nu patronează Legea. Ci Statul trebuie să fie primul supus al Legii, fiind şi cel mai puternic. O ia razna şi Statul lor, normal, dar ei nu tac, în marea lor majoritate. Nu stau cu mîinile în sîn. Nu se resemnează. Nu li se rupe.

Evident, lucrurile notate cu prilejul diverselor vizite sînt puse alături de nota fundamentală, care confirmă că România este, totuşi, membră în alianţa NATO. Se oferă tot sprijinul, toate încurajările, toată consultanţa. Dar alianţă cu de-a sila, nu se poate. Americanii au o vorbă: la aplaudat, trebuie două mîini. Aplaudatul cu o singură mînă nu poate fi transformat în procedeu de succes. Cu o singură mînă se dau palme. De-o vreme, americanii le primesc cu regularitate de la aliaţii dîmboviţeni. Pînă vor da şi ei. Nu cu palma, cu şutul. În fund. Out! Ar fi o noutate, dar progresul e infinit, nu-i aşa? Aceasta e paleta opţiunilor: între aplauze şi şut în fund. Paleta opţiunilor României, nu ale unei guvernări sau alteia. Ideea că românii îşi pot vedea de-ale lor, fiindcă America va face pentru România tot ce românii nu înţeleg că trebuie să facă, garantează doar şutul.

Atlantism si puciulism

Potomac peste capac

Nu, cînd americanii trimit la Bucureşti un înalt funcţionar din ministerul de Externe, nu e ceva de rutină. Nu, cînd conducerea Consiliului Suprem al Magistraturii şi ministrul Justiţiei sînt convocaţi de ambasada americană , nu e ceva de rutină. Nu e ceva normal. Nu e ceva banal, ci altceva. E groasă.

Grosimea respectivă e situată în zona facială a conducerii actualei puteri de la Bucureşti. În speţă, la nivelul obrazului. Totodată, ea, grosimea, e acompaniată de o accentuată scurtime la etajul cortical al respectivei conduceri. A USL, un interesant mecanism de stînga-dreapta, care revarsă asupra patriei noastre rezultatul obişnuit al mişcărilor de stînga-dreapta.

Partea bună e că americanilor continuă să le pese. Partea proastă e că doar lor pare să le mai pese destul. Dar, ce vreţi, istoria, departe de-a se fi sfîrşit, continuă. Probleme în Siria, cu un regim racordat la gîndirea ayatollahilor din Iran. Probleme în Turcia, cu un regim racordat la gîndirea Frăţiei Musulmane din Egipt. Probleme şi în Ucraina, cu un regim racordat la gîndirea fratelui Putin. Privind dinspre Washington, pe direcţia unor baze militare utile, decuplarea unei ţări europene din NATO de la cutumele ţărilor europene din NATO şi racordarea ei la cutume opuse şi de semn contrar n-ar fi deloc oportună. De unde şi gesturile, deloc cutumiare, ale oficialilor americani.

I’ll be back!

Le-au mai făcut ei, de-a lungul ultimilor doi ani, pe care îi putem numi, cu îndreptăţită mîndrie, anii-lumină ai uselismului. După alţi autori, e vorba de anii pucismului. Un sinonim pentru uselism, printre puţine altele. A venit, mai întîi, un domn, Gordon, de la Departamentul de Stat al SUA (ministerul lor de Externe), în vara lui 2012, trecînd pe la un garaj, cînd cu declanşarea puciului parlamentar uselist. Au venit, apoi, pesedeii din Comisia Juridică a Camerei, fără penelei, convocaţi la ambasada americană, în decembrie 2013, ca să-i explice ambasadorului treaba cu super-imunitatea, super-aministierea şi super-graţierea bandiţilor din politică.

A venit, acum, în ianuarie 2014, o doamnă, Nuland, tot de la Departamentul de Stat, exact, hăăăăăt, de la Washington, cu prilejul respingerii, la Curtea Constituţională, a legii împroprietăririi baronilor prin descentralizare. Şi anume, a respingerii respingerii prin critici useliste, publice. Cu ameninţări deloc voalate, doar ţăţeşti, la adresa “justiţiei băsiste”. Semn că pucismul s-a demascat drept puciulism.

Pucistul are, totuşi, o anumită maturitate. Bunăoară, dă puciul, chiar şi parlamentar, într-o ţară sud-americană, nu în România, membră a NATO. Iar cînd vede că riscă anumite consecinţe dinspre Washington, pucistul încetează. Puciulistul, nu. Semn al unei pronunţate imaturităţi, care îl face să nu vadă consecinţele. Din cauza imaturităţii, nu înţelege riscurile trecerii de la uselism la uslamism. Căci puciulismul din uslamism vine. Uslamistul e perceput altfel: refractar, radical. În sensul că lipsit radical de contact cu realitatea. La care e complet refractar.

Do you feel lucky, punk?

O fi Obama din aceeaşi familie, politic vorbind, cu Victor Ponta. Dar dacă premierul a înţeles că a fost chemat la Washington, în toamna trecută, fiindcă a practicat acelaşi sport ca şi Ghiţă Mureşan, fost jucător de baschet la Washington Bullets, atunci n-a înţeles. La discuţiile cu vicepreşedintele SUA, că Obama nu primea, Joe Biden i-a explicat clar, de la obraz, ce vrea America de la el şi tovarăşii lui de joacă: să lase Justiţia în pace. După cutuma euroatlantică. La care Veve ce-o fi zis? Vezi-ţi bă, Baidene, de treabă! Ce, nu ţi-e bine? Sau: Da, să trăiţi, eu dintotdeauna, cum să nu, Justiţia, fireşte, nici o problemă, contaţi pe mine! Săru’ mîna! Or, în pofida eforturilor antenisto-ghiţisto-realităţiste de-a eluda realul, sînt lucruri la care americanii ţin.

Obrazul gros şi mintea scurtă nu reprezintă atuuri în relaţiile cu americanii. Dimpotrivă. Puciuliştii sigur că nu înţeleg. În puciulismul lor, n-au cum. Structural. “Ei, şi ce-o să ne facă americanii? O să bage portavioane pe Dîmboviţa? N-au loc! Ha, ha! Fiindcă e băsistă, adică dă sentinţe care nouă nu ne plac, normal că Justiţia trebuie schimbată, cu tot cu legi. Cine le-a dat americanilor voie să facă baze NATO la noi? Adrian Năstase, cel mai bun premier din istorie! Băsiştii îl bagă la pîrnaiei şi vor să bage şi alţi colegi, iar americanii sînt de acord? Să-şi ia bazele şi să ne lase, naibii.” Ceea ce americanii, după o atentă evaluare, chiar ar putea face. Depinde numai de ţară. Cînd puciuliştii vor ţara, iar ţării i se rupe, ce mai e de făcut? Uniţi, salvăm? Sigur. Ulterior, sigur că tot americanii ar fi de vină. Că n-au băgat portavioane pe Dîmboviţa. Să fi făcut unele mici, să încapă, şi nepoluante, să protejeze mediul. Să se fi preocupat, nu să ne lase de izbelişte, cu puciuliştii, să ne dea la ruşi şi la chinezi. Nişte loaze.

Luminosul 2014

Anul cînd se vor lămuri cu noi

Întunericul e propice dăunătorilor. Nu degeaba Iliescul a organizat cu maximă atenţie alegerile din mai 1990. Reflectoarele erau aţintite asupra ţării noastre, iar imensul capital de simpatie al lumii capitaliste faţă de România, dat fiind că era imens, trebuia făcut ţăndări. A fost făcut. Comunişti sulemeniţi la putere, cu majorităţi halucinante, mineri în acţiune, cu toată dîrzenia, deci România izolată cu un prudent cordon sanitar. Fără NATO, fără UE. N-aveţi faţă. Perfect. Dăunătorii îşi puteau vedea de treabă, în bezna generoasă a “democraţiei originale”.

La fel de judicios, Iliescul a decis convocarea unui nou scrutin după numai doi ani. Alegerile româneşti s-au aliniat, astfel, la cele prezidenţiale americăneşti, eveniment electoral nu doar mult mai vizibil, ci singurul vizibil în anii respectivi. Magnet pentru toate reflectoarele posibile. Complet eclipsate, amărîtele noastre de alegeri, atenţia cui s-o atragă? În 1992, a nimănui. Totuşi, în 1996, alegerile noastre au atras atenţia electoratului nostru. Evoluţie neaşteptată, de-a dreptul şocantă, alegătorii alegînd, majoritar, direcţia opusă Iliescului.

La noi, însă, electoratul primise un rol insignifiant. Să le dea unora, periodic, o pîine bună de mîncat, şi anume, luîndu-şi-o de la gură. Pe găleţi, ulei, zahăr, mici, concerte gratis şi promisiuni deşarte. Cu rare excepţii, aleşii erau cam totuna. De pildă, Emilul s-a declarat, cu gentileţe, învins de marea corupţie, de securitate, de oricine şi orice a binevoit să-l învingă, şi a ieşit din scenă. Pentru a se dedica scrisului, alegînd libertatea, cum ar fi la Antena 3.

Lumina de la capătul tunelului

În conul de întuneric bine fixat, românii au revenit, în 2000, la luminatul şi blîndul despotism democratic iliescian. Dar în coasta Iliescului crescuse, ca premier, Năstasele. Atent consiliat de soţie, Năstasele a simţit nevoia ieşirii la rampă. În ciuda beznei prin care nu se vedea mare lucru, Occidentul a decis să ridice carantina. Contextul internaţional de după 11 septembrie 2001 a jucat un rol major. Contribuţia decisivă a fost, însă, a Marelui Licurici. Dacă nu voia el, personal, ciuciu.

Încurajat de aderarea la NATO şi de apropiata aderare la UE, Năstasele s-a gîndit să-şi tragă o preşedinţie mai lungă. Cinci ani, nu patru. Gîndul că lungirea mandatului i-ar putea profita altuia nu l-a străbătut. Nici gîndul puşcăriei. N-avea cum, din moment ce n-avea cine. Să-i ia mandatul. Ghinion. Suferind o interesantă mutaţie ideologică, Băsescul s-a trezit, poate din ce-a citit, poate din ce-a vorbit cu unii, cu alţii, că e de dreapta. Pe bune, nu doar de formă. Şef la un partid de stînga cu destin de dreapta. Chit că doar el a crezut că se poate aşa ceva.

Eclipsate, iarăşi, de alegerile americăneşti din 2004, cele româneşti au adus la putere Băsescul, în baza promisiunii că, de data asta, electoratul va avea, net, mai multă pîinică. “Să trăiţi bine”, gen. A mers, dar puţin, cît a durat bula imobiliară. Partidul Băsescului, de dreapta în vorbe, de stînga în fapte, l-a susţinut temporar, în lupta cu dăunătorii comunismului reîmpachetat. Le mai zice şi “caracatiţa corupţiei”. Aia călare pe bugetul statului, jaf denumit la noi, pentru electoratul neatent, capitalism. Băsescul a scăpat de suspendarea din 2007, declanşată de dăunători pentru a opri reformele, deci intrarea lor în pîrnaie, dar a venit criza. Iar Marele Licurici, cu care Băsescul legase o prietenie, şi-a terminat mandatele şi a lăsat locul altui băiat.

Tunelul de la capătul luminii

Astfel, în 2009 au avut loc primele alegeri de după 1990 neeclipsate de alea americăneşti. Total în lumina reflectoarelor. De la Realitatea şi Atena 3, că Occidentul avea criza pe cap. Au fost cele mai jegoase alegeri româneşti moderne, cantitatea de lături deversată de argatologii şi slugologiştii TV depăşind orice aşteptări. Totuşi, Băsescul a cîştigat la limită. Doar ca să fie suspendat iar în 2012, după ce Năstasele intrase la puşcărie, iar tovarăşii lui ştiau că ei urmează. Foarte ocupaţi cu realegerea lui Obama, americanii tot au găsit timp să oprească, parţial, puciul parlamentar al USL. L-au frînat iar în decembrie 2013, cînd cu superimunitatea, aministierea şi graţierea tuturor corupţilor. Nu vă faceţi iluzii că n-au fost americanii. Treaba e cîtă vreme vor mai fi?

În 2014, SUA nu-şi aleg preşedintele, criza s-a domolit, astfel că prezidenţialele din România vor putea străluci în voie. Mai ales dacă recordul de lături stabilit în 2009 va fi bătut. Da, legătura făcută cu prezidenţialele americane e ironică. Da, cu excepţia unor politicieni şi experţi, occidentalilor li se rupe de soarta României. Da. Însă lucrurile s-ar putea schimba radical, dacă alegerile din 2014 vor face pentru România ce au făcut cele din 1990. Atunci, România s-a întors, în majoritate, cu spatele la Occidentul care îi ţinea uşa larg deschisă.

A făcut-o, pe jumătate, şi în 2012, aducînd la putere “cea mai cinstită guvernare”. Ca membră în NATO şi în UE. Rămîne cealaltă jumătate: prezidenţialele din 2014. Care i-ar putea face pe mulţi să se întrebe, foarte serios, ce mă-sa caută România în NATO şi în UE? Pe cine au primit, dacă românii asta aleg? Cordonul sanitar ar putea fi reinstalat. Cu scop invers, de data aceasta. Premizele sînt încurajatoare. Partea cea mai activă a publicului crede că România are capitalism, deci e normal să fie anticapitalistă. Partea cea mai inertă suspină, în sondaje, după comunism. De aceea, 2014 nu poate fi decît luminos. Va ieşi la lumină ce-a ajuns România, prin ce alege. Consecinţele vor decurge din opţiunea exprimată. Mai luminos de-atîta, ce vreţi?