Author Archives → Alexandru Hâncu

Paisprezece de dupa treisprezece

Hai, la mulţi ani!

Acest an cu 13, început într-o marţi, a satisfăcut. Vorba unei abile observaţii făcute, in metrou, de un atent observator: “Bine că într-un secol e doar un singur an cu 13. Atîta ar lipsi, să fie mai mulţi”. Mai ales dacă ar începe tot marţea. Corect, na, ce să zici? Nu că nu se putea şi mult mai rău. În 1913, bunăoară, s-a disputat finala Războiului Balcanic, iar în 1813 nebunul de Napoleon se bătea cu toată lumea, cu frumoase reuşite, gen vreo 60.000 de morţi doar la Leipzig. Şi nu că n-ar putea urma şi mult mai bine. În 1814, englezii au cucerit şi incendiat Washingtonul, inclusiv Casa Albă, iar în 1914 a început Primul Război Mondial.

Dar vremurile, deşi istoria cică se repetă, evoluează. Trăim într-un ev mult mai paşnic, mai generos cu speranţele de viitor. De pildă, dacă în 1814 Napoleon a fost convins, totuşi, să abdice, nu vă aşteptaţi să abdice şi Ponta în 2014. În plus, băiatul cu bicorn a revenit în 1815 s-o facă şi mai lată, şi anume de tot, la Waterloo, ceea ce Pungeştiul n-ar putea face, totuşi, pentru Victor Viorel. Zis Veve. Aşteptînd, cu optimism, Anul Nou, să nu ne despărţim de cel vechi fără să-i recapitulăm, sumar, triumfurile.

Miracole mici

În primul rînd, Cel Vechi, şi-l numim, evident, pe Ion Iliescu, a rămas vioi, funcţional şi, mai ales, liber. Chezăşie că lucrurile vor continua, pe linia pe care a trasat-o el, judicios, încă din decembrie ’89. Nu e nici o minune, ci doar o mare reuşită a poporului nostru, prin reprezentaţii lui (fară ei, reprezentanţii nu puteau face nimic) în întrecerea socialistă cu istoria şi cu bunul-simţ. Altele au fost minunile. De unde, în ianuarie, Gigi Becali depunea jurămîntul ca deputat, dorind să-i dea bacşiş fotografului care făcea pozele de pe legitimaţiile de parlamentar, înainte de-a rezolva eeeeeel Justiţia ca membru al comisiei juridice, acelaşi Gigi a înfundat puşcăria în 2013.

Chiar şi acum, vă vine să credeţi? Nici lui. Campania de eliberare declanşată, furibund, de muncitorii de la Ghiţă TV, zisă şi România TV, n-a dat roade decît pe partea economică, ei trecînd de la rahat la telemea, în baza generozităţii oierului. Ceea ce-l va săraci întrucîtva, că muncitorii ăia nu mănîncă pe gratis, dar îl va menţine pe ecran, alături de celelalte panarame.

Miracole şi mai mici

Tot sub semnul miraculosului, de unde eternul Mitică Dragomir anunţa ferm că va recîştiga alegerile pentru şefia Ligii lui Mitică, iată că în 2013 el a ieşit din eternitate. Noul preşedinte al Ligii lui Mitică este Gino Iorgulescu. Uns după o miraculoasă întîlnire, avută, pur întîmplător, în seara de dinaintea alegerilor, cu premierul Veve şi cu vicepremierul Liviulică, la restaurantul unde Gino îi adunase pe patronii cu greutate din fotbal, ca să primească asigurări că nu-l vor dărîma degeaba pe Dragomir. Sigur, o să sară şi ei cu ceva, că în 2014 sînt alegeri, iar fotbalul şi-a adus mereu o importantă contribuţie.

Continuînd pe linia miracolelor, Camelia Varanului şi Sorin al ei, Alexandrescu, au ajuns la procuratură, într-un caz de şantaj de televiziune, cu premii în ani grei de puşcărie. Muncitorii lor de la Antene, de la Gîdea la Badea şi Ciuvică, au oferit şi ei detalii procurorilor. Apoi, Gîdea şi Badea s-au dus să plimbe Ursu la Londra şi la Washington. Adrian Ursu. Bravo lor, au tras tare, că în 2014 nu se ştie ce sentinţe pică atît pentru Varan, în cazul terenurilor agricole, cît şi pentru Camelia şi Sorin.

Miracole insignifiante

Miraculoasă a fost şi reconversia agricolă prezidenţială. Parlamentul a format o comisie de anchetă în cazul moşiei de la Nana. Dar Varanul şi muncitorii n-au apucat să jubileze cu gîndul la o nouă suspendare a Băsescului, în vederea evaporării problemelor penale pentru toţi puşcariabilii, că a venit buleala cu superimunitatea. Uslamiştii au dat-o iar de gard, rău de tot, în continuarea puciului din 2012, prin tentativa de legalizare a ilegalităţii, başca aministierea şi graţierea tuturor şpăgarilor. Ceea ce, din păcate, a atras atenţia ambasadelor SUA, Marii Britanii, Germaniei, Olandei, fapt care a stopat, momentan, lucrurile. Doar momentan.

Supremul miracol a fost, însă, unul oarecum de masă. Într-un an cînd economia a luat-o şi mai rău la vale, în ciuda previziunilor oficiale festiviste, iar USL a continuat desăvîrşirea feudalismului modern, cu internet, prin împroprietărirea baronilor cu ţara, prin descentralizare, plus scutirea lor de consecinţe penale, temele majore pentru publicul militant au fost două: salvarea cîinilor vagabonzi şi salvarea ţării de industria extractivă. În 2013, cele mai avansate elemente ale societăţii noastre post-decembriste au ieşit în stradă ca să ne salveze pe toţi, uniţi.

Nuuu, nu neapărat de guvernarea Ponta. Ci de riscul de-a nu confunda oamenii cu animalele şi progresul cu anticapitalismul. Un risc imens. Ele trebuie confundate, altfel n-avem nici o şansă. O minunată perdea de fum, care a permis urmaşilor lui Nea Nelu să joace, încrezători, la trecerea timpului, ca să pună mîna, în 2014, şi pe Cotroceni. În aceste condiţii, Adrian Năstase e pregătit psihic pentru achitare, în dosarul Zambaccian. Evident, şi noi sîntem pregătiţi psihic, pentru orice. După cum ştiţi. Cu toată recunoştinţa pentru că ne-aţi citit bine şi în 2013, să ne dorim un 2014 cu mult mai bun. Aşa, cît de un sfert de secol de la Revoluţie. La mulţi ani!

Cu pluta si sorcova, Ponta e de partea ta

Dormi liniştit, ambasadele lucrează pentru tine

Nu e nici o surpriză. În 2012, puciul parlamentar al USL în favoarea puşcăriabililor a început cînd România era cu mintea la vacanţa de vară, normal că trebuia continuat în 2013 cu mintea la vacanţa de iarnă, gata să plece cu sorcova, după ce în 2012 plecase cu pluta, româneşte vorbind. Ca şi atunci, singura opoziţie reală a puciştilor vine din exterior. Statele Unite, Marea Britanie, Germania, Olanda, de pildă, prin ambasadele de la Bucureşti, unele organe de presă occidentale, prin comentatorii lor, pe scurt, suspecţii de serviciu. Adică slugile credule şi ignorante ale lui Băsescu. Sau, din perspectiva cealaltă, păşunist-cool-hip-semănătoristă, slugile venale şi parşive ale capitalismului imperialist criminal. De ce s-ar teme Ponta, Zgonea şi Antonescu? De două sute de mii de oameni în stradă, ca la Kiev?

Revoltaţii ucraineni vor în Uniunea Europeană. România încă nu ştie ce caută în Uniunea Europeană. Revoltaţii ucraineni se luptă să scape de comunismul sulemenit, intrînd în UE. România se lupta să iasă din UE, suspinînd după comunismul fără nici o sulemeneală. După cum o arată şi ultimele sondaje. Se poate coborî de pe plută? Se poate renunţa la sorcovă? Teoretic, orice se poate. Ce nu s-a întîmplat în tricou şi-n şlapi, în vara lui 2012, cu gîndul la o bere la umbră, se va întîmpla în şubă şi-n galoşi, în iarna lui 2013, cu gîndul la porcul de Crăciun, nu? Care Crăciun este, desigur, o sărbătoare laică, dedicată cumpărăturilor, achiziţiei de brazi şi consumului excesiv de alimente grele şi alcool dur. De ce n-ar fi posibil? Ce-ar împiedica România să trimită în stradă, la colinde anti-USL prin centrul Bucureştiului, măcar o sută de mii de oameni? Că n-avem noi populaţia Ucrainei.

Clarviziunea prafului în ochi

Oricare ar fi piedica, Ponta, Zgonea şi Antonescu ştiu care este.  N-a mers acum, vor reveni prin februarie. Şi cu amnistia, şi cu gratierile, şi cu modificările la codul penal. Planul va fi dus pînă la capăt. Puterea pierdută în 2004 şi recuperată în 2012 nu va mai fi pierdută niciodată. Monopolul politic clădit prin jaful banilor publici nu va fi distrus prin intrarea în puşcărie a baronilor guvernării, televiziunii, asfaltului, bordurilor, holdelor, pădurilor, porturilor maritime şi ce-o mai fi.

Domnia legii nu va perturba mandatul etern al fărădelegii. Feudalismul românesc nu va fi înlocuit de capitalism, iobăgimea nu va evada în masă, prin muncă cinstită, spre clasa de mijloc, opoziţia politică internă nu va deveni credibilă, renunţînd la cai verzi pe pereţi, România nu va deveni vreodată Occident. Cu Rareş Ăla  şi cu Gigel Culturalul, ar fi şi păcat, nu doar imposibil (Rareş Bogdan şi Gigel Sorinel Ştirbu, evident). Iar dacă SUA şi UE mai fac pe nebunele, dezvoltarea se va face pe fonduri euroasiatice, de la adevăraţii prieteni dezinteresaţi ai României, Rusia putinistă şi China comunistă.

Sigur, nu se va ajunge niciodată pînă acolo. Dormi liniştit, ambasadele SUA, Marii Britanii, Germaniei şi Olandei lucrează pentru tine. Vei putea merge fericit să munceşti la negru în UK, spre satisfacţia întregii tale familii şi a USL, care nu mai trebuie să-ţi dea milionul de locuri de muncă pe care ţi l-a promis. De ce te-ai revolta? Şi ce-ai cere? Demisia guvernului Ponta şi alegeri anticipate? O prostie. Doar toţi sînt aceeaşi mizerie. Jos Băsescu! După cum ţi-a reamintit Ponta, mai sînt unsprezece luni şi scăpăm de dictatură, că-şi termină nenorocitul mandatul. Răbdare, se rezolvă.

Luciditatea derutei

Şi-apoi, USL nu e toată rea. Ei nu sînt aceeaşi mizerie. Mai există şi PNL, din fericire. Nu, pe bune, ţi se pare că Rareş Ăla şi Gigel Culturalul sînt descoperiri care trădează vreun dram de minte, vreo fărîmă de bun-simţ, vreo teamă de ridicol, vreo legătură cu realitatea? Mă refer la realitatea reală, nu la televiziunea omonimă. În PNL îţi pui tu speranţele, cu “soluţii” din astea? Păi na, decît Blaga, Udrea şi Predoiu, orice e preferabil, mai ales că dînşii iar nu fac valuri, tot Băse a ieşit singur la bătaie, ca fraierul. PDL luptă pentru unitatea “dreptei” (da, ştiu…) stînd pe bară. Cu cine să defilezi? Chiar. Cu cine?

Nu e nici o surpriză că n-ai crezut că uslamiştii vor face exact ce ţi s-a spus încă din 2012 că vor face. Nici atunci n-ai crezut, deşi ţi s-a explicat exact, dar exact ce se întîmplă. Nici acum nu crezi că vor merge pînă la capăt, eşti sigur că îi vor opri occidentalii. De aceea, Ponta, Zgonea şi Antonescu ştiu că n-are cine să-i oprească. Sau ce, le faci vreo surpriză? Teoretic, orice se poate, dar practic, se întîmplă numai ce se poate întîmpla. O sută de mii de oameni în stradă? Asta i-ar cam opri. Dar… Ar trebui să fie o sută de mii de oameni care înţeleg că o mişcare politică de instaurare a dictaturii infractorilor nu se opreşte printr-o mişcare “apolitică”.

O sută de mii de oameni care pricep că “aceeaşi mizerie” este sloganul prin care au fost ţinuţi departe de urne. Pentru ca 25% dintre alegători să dea majoritatea de 70% a USL din parlament, prin absenteismul năucitor al “dezgustaţilor” de politică. O sută de mii de oameni care ştiu că nu e deloc “aceeaşi mizerie”. Că printre mizerabili există şi destui nemizerabili. Dar nu şi în USL. O sută de mii de oameni conştienţi că timpul lucrează în favoarea baronilor, că în curînd va fi prea tîrziu, că intrarea în UE şi în NATO nu este ireversibilă. O sută de mii de oameni care să lase pluta şi sorcova, porcul şi şpriţul, ca s-o spună pe aia dreaptă: “Demisia”. Există? Ziceţi.

Mos Gurila

Împodobiţi pomul şi urcaţi-vă în el.

Gurismul românesc rămîne superb. Funcţionează la turaţie maximă. Jos Moşierul, jos Şistul şi celelalte josuri. Ce să mai înţelegi? Ei, na. În 2004, au pierdut alegerile şi nu se aşteptau. Da, ei, feudalii României. Totul mergea uns, PDSR-izarea ţării trecuse voios în PSD-izare, presa, cu unele excepţii, se aliniase, baronii locali controlau terenul electoral. Şpăgile din marea scoatere la mezat a patriei curgeau şuvoi. Năstase urma să fie Preşedinte, chezăşie că vor continua să curgă. Fără riscul arestării. Şi ce crezi? Alegătorii n-au vrut toţi. Cei mai mulţi au vrut invers. Şoc! Intră să vezi! Au văzut.

Era vorba de cîteva procente, acolo, cît să înflorească Adelul şi să se ofilească Băselul, dar unii decidenţi n-au dorit să rişte puşcăria, întorcîndu-le pe dos. Şi nu le-au întors. Şi Treaba n-a ieşit. După ce-au constatat eşecul, feudalii normal că s-au pus iar pe Treabă. Doar Treaba era esenţială. În limbaj simplu, pe înţeles, venea aşa: să nu mai piardă niciodată puterea. Adică alegerile. Să le cîştige ei pe toate, mereu. Pînă cînd alegerile vor ajunge iar un concept depăşit, numai bun de abandonat.

Vedeţi, feudalismul nu e cu scrutin. E cu iobagi, conduşi, spre binele lor, de feudali. Fiindcă iobagii sînt proşti, iar feudalii deştepţi. Ca dovadă, au şi doctorate. Doar ei merită să fie la conducere. Cînd rezultatul alegerilor rămîne acelaşi, garantat, iobagii sînt lăsaţi să şi voteze. Pînă se plictisesc şi caută satisfacţii în altceva. Internetul, de pildă, România avînd feudalism cu internet la viteză foarte bună de download. Evident, că-i spune comunism, socialism sau alt stîngism, el tot feudalism rămîne.

Lerule, care eşti ler, cine este premier?

Cu toate incidentele de parcurs, cum a păţit Adelul cînd a fost obligat să-şi rateze sinuciderea, Treaba e pe cale să reuşească. Au Parlamentul, le mai trebuie Preşedinţia, în 2014. Planul, aplicat metodic, mai are puţin şi va triumfa. Exclusiv prin gurism. Din 2004 şi pînă acum, guriştii şi-au făcut treaba magistral. Dacă în 2004 aveau o opoziţie politică, acum nu mai au niciuna. Doar Băselul. Dacă în 2004 mai exista o presă cu tiraje respectabile, potrivnică lor, s-a intervenit şi nu mai există. Există doar televiziunile guriştilor. Au minţit cu neruşinare, au calomniat, au răstălmăcit, au sabotat, au complotat, au bătut cîmpii, zi de zi, ceas de ceas, şi le-a mers. Sigur că le-a mers.

Fiindcă şi adversarii au rămas, în esenţă, feudali. Căprării, bisericuţe, orgolii şi uite-aşa, dreptacii româneşti n-au depăşit niciodată fărîmiţarea feudală. Cînd vine peste ei feudalismul consolidat, cum să reziste ispitei? Un loc de europarlamentar, un contract cu Primăria, o accesare de fonduri UE şi ne lăsaţi, da? Tot pe noi. Sigur că da. Profesioniştii feudalismului n-aveau cum să piardă, doar cu amatori în faţă. Amatori de caşcaval bugetar, fireşte, local sau european. Din PNL şi PDL, gen.

Mai rămîneau ceilalţi amatori. De gogomănii, de aberaţii, de minciuni pe care le înghit nemestecate, fără critică, fără o pauză de gîndire, fără nimic. Cu aroganţa pe care doar ignoranţa le-o poate da. Ştiu foarte multe lucruri, numai că toate sînt greşite. De ce să-şi mai bată capul? Cu ei a fost şi uşor, şi ieftin. Jos tot, uniţi salvăm, ca să fie ceaţa deasă şi deruta vîrtoasă, cît să nu se mai înţeleagă omul cu societatea civilă. Astfel că tot Băse Moşierul e de vină, pînă şi printre foştii lui fani declaraţi. Pentru ca să prospere, de partea cealaltă, Moş Gurilă. “Moşule, ce tînăr eşti” e un refren de succes enorm pe care profesioniştii feudalismului nu-l puteau ignora. L-au ales tînăr, ca să-i ţină cîteva decenii, măcar, dacă nu cîteva ere geologice, precum Nea Ion.

Aho, aho, iubiţi votanţi!

Veve (de la Victor Viorel) are, ca şi soţia, origine sănătoasă, pe filiera profesională de partid şi de stat. Cu excepţia orei exacte, nimic din ce spune nu are neapărat legătură cu adevărul. În plus, nici ora exactă nu mai e ce-a fost. De cînd a erupt pe marea scenă a politicii, deci la televiziunile feudale, tînărul Moş Gurilă a urcat gurismul pe culmi nebănuite. Talent nativ, dar şi şcoală înaltă. Spre exemplu, de la aia cu pensiile care  nu pot creşte dacă nu se bagă acciza, a sărit fără pauză la aia cu acciza care nu va scumpi benzina fiindcă el şi tata-socru au aflat că petrolul se va ieftini de dragul lor. Şlagăr după şlagăr, fără răgaz.

Şi îi merge, ca la balamuc. Fanii nu se mai satură, înjurînd la Moşier şi crezînd toate bazaconiile zvonisticii profesioniste. Sînt pe ţeavă cîteva epocale, mai demult n-ar fi mers nici ca bancuri cu proşti, dar vremurile s-au schimbat, a intrat în pîine Generaţia Mileniului, aia cu smartfoane. Moş Gurilă e tatăl lor. Aşa că împodobiţi-vă pomul şi urcaţi-vă în el. Dacă nu, aşteptaţi-l pe Moş Gurilă, să urce toată ţara în pom.

A plecat puţin pînă la Mandela, că era emoţia mare, cît sa poată spune ca n-a ştiut ce făcea Zgonea in parlament. Dar sînt şi altele de înhumat, nu putea rămîne Veve acolo. Are de gurit cu foc, la trecerea timpului, pînă e gata Treaba, cu superimunitatea, cu graţierile, cu amnistiile, cu împroprietărirea baronilor prin descentralizare, cu modificarea Constituţiei, cu toate alea prin care feudalii să nu mai piardă niciodată alegerile. Deci puterea. Fara riscul puşcăriei. Mai are mulţi cetăţeni de dus cu preşul, la derută maximă, făcîndu-i să se agite cu tot felul de inepţii. Sigur, un an în politică e vreme îndelungată. Planul încă mai poate eşua, dacă destui renunţă la tot ce ştiu greşit şi (re)descoperă tot ce nu-i greşit. Dar e posibil să nu găsească timp pentru acest efort cognitiv. Caz în care e simplu. Sus în pom şi jos tot! Că leru-i ler şi Moş Gurilă premier.

Clasa relaxata

Tradiţii, obiceiuri, permanenţe

Au existat şi înainte. Era rău, dar pentru ei era bine. Aveau întotdeauna acces la micile bucurii ale existenţei. Maşină, chiar şi străină, tehnologie casnică occidentală, ţoale la ultima modă de pe afară, Kent, whisky, cafea, excursii în vest şi ce mai trebuia. După program şi, adesea, chiar în timpul lui, îi găseai, invariabil, la restaurant. Aveau întotdeauna bani de consumaţie. Nu banii erau problema. Dacă doreau să se relaxeze la domiciliu, la un bridge şi-un video, consumau de la casa de comenzi, de la şopul diplomatic sau de la gospodăria de partid. Chiar dacă, adesea, pentru publicul larg mai lipseau materialele consumabile convenţionale, mîncabile şi băubile. Caz în care publicul larg trecea pe neconvenţionale, de la copite de porc şi cozi de peşte la năut, creveţi vietnamezi şi vin din lemne şi cutii. Sau bere cu ulei şi şobolan pasteurizat în sticlă. Dat fiind că toţi cetăţenii erau egali.

Iarna, în faţa vilei (că burghezo-moşierimea făcuse vile, care fuseseră preluate) oprea, periodic, o cisternă cu păcură, pentru centrala termică proprie. Cîte unul, mai vizionar, îşi trăgea ţevi de calorifer şi pe sub trotuarul din faţă, ca să se topească fulgii de zăpadă instantaneu, să nu apuce să se aşeze omătul, spre a fi apoi îndepărtat la lopată, pentru a permite ieşirea autoturismului personal. Datul la lopată, normal, cădea în sarcina unor oameni ai muncii, care, în acest mod, puteau fi dirijaţi spre alte deszăpeziri. Oamenii muncii, prin lipsa termoficării, aveau gheaţă pe interiorul geamurilor, la ei în bloc, deci erau perfect adaptaţi, nu trebuiau să suporte şocul trecerii de la cald la frig extrem.

Că tot vorbim de păcură, prin provincie, chiar în anii de vîrf ai mizeriei paradisului comunist, se construiau piscine cu încălzire. Deghizate în magazii plasate în fundul curţii. Se făcea întîi magazia, apoi se finaliza piscina dinăuntrul ei. Sigur că lumea din zona ştia, dar camuflajul era util în timpul vizitelor mai de la centru, să nu se şocheze vreun tovarăş care n-avea loc în curte şi de-o magazie. Tot pentru relaxare, nu lipseau nici antenele de satelit. Era nevoie doar de cîmp deschis spre sud, sateliţii geostaţionari de televiziune fiind plasaţi la ecuator, şi de un acoperiş de tablă orientat în acea direcţie. Se înlocuia o porţiune din acoperiş cu folie de plastic, vopsită în aceeaşi culoare ca şi tabla, astfel că undele hertziene puteau ajunge, nestingherite, la dioda colectoare (LNB) din centrul antenei de aluminiu instalate în podul casei. Întru deplina relaxare a posesorilor, care căpătau acces direct la canale de televiziune din vest, care pe vremea aia nu prea erau criptate. Iar la TVR programul era de două ore.

Era ilegal, sigur că organele abilitate ştiau, dar organele cui erau ele? Nu ale relaxaţilor? La nuntă, copilaşii lor primeau cadou pachetul standard: casă, video şi maşină. Aveau cam acelaşi preţ: un apartament cu două camere, pentru doi tineri la început de drum, costa cît un video recorder sau cît o Dacia luată cu pile, peste rînd, nu aşteptînd la coadă, conform listei. Mai erau, ce-i drept, şi mici neajunsuri. Din cauza dificultăţilor economice, spre sfîrşit, unii primeau video, casă şi combină, în loc de maşină. Combină muzicală, nu agricolă. Dar, în mare, era bine.

Clasa relaxată există şi astăzi. Are acelaşi limbaj corporal, aceeaşi atitudine, aceeaşi expresie facială. De relaxare. Publicul larg o poate întîlni în restaurantele şi cafenelele cu preţuri corespunzătoare. O să zici că şi tu, la o adică, poţi să ai smartphone şi plasmă şi maşină şi apartament şi ţoale în pas cu moda şi bani de-un macchiato. Nţ. Nu cum au ei. Nu la fel de mult, nu la fel de des, în sensul că permanent. Plus că ei preferă vîrfurile de gamă. Plus că nu vrei să ştii ce au în conturi. Ca să nu te indispui.

În fond, e şi normal să arate la fel cu clasa relaxată anterioară. Doar sînt urmaşii lor. Direcţi. Tăticu’, mămica, băiatu’, fetiţa. Iar sursa de relaxare este aceeaşi. Bugetul de stat. Din care sug. Ei, nu tu. Ei, pentru că doar ei se pricep. Doar ei ştiu cum să asigure bunăstarea întregului popor. Doar ei ştiu ce firme private trebuie susţinute cu subvenţii de la buget. În ce telegondole sau pationare săteşti sau defibrilatoare sau flote de maşini de serviciu pentru televiziunea publică trebuie băgaţi banii ţării, că să-ţi fie ţie mai bine. După ce îşi face băiatul sau fetiţa cifra de afaceri. Sau îşi încasează comisionul. Sau parandărătul. Iar tu îi crezi. Că ei ştiu mai bine. Că statul e soluţia. Este, pentru problemele lor, nu pentru ale tale. Bun, se mai iau procurorii de cîţiva, dar nu se simte. Aşa că tu rămîi în clasa încordată, iar ei, în clasa relaxată. Felicitări.

Mizeria politica

Felicitări şi dans

E foarte tare să zici că nu te interesează politica. Adică să spui că îi laşi pe alţii să aleagă în locul tău, luînd decizii care, ghinion, ajung să te intereseze rău. La portofel, gen. Başca siguranţa existenţei, perspectivele de viitor, rahaturi de genul asta. E şi mai tare să intri în detalii, explicînd de ce nu te interesează: politica e o mizerie. Tu neavînd nimic mizerabil, de ce te-ar interesa ce spun politicienii? Iar dacă ieşi cu prietenii la vreun miting apolitic, dar cu obiective clar politice, o faci cu conştiinţa împăcată, scandînd “noi nu sîntem partide”. Care sînt, toate, aceeaşi mizerie.

Politică înseamnă procesul prin care se iau decizii într-un grup. De oameni, normal.  Cîinii, de pildă, oricît li s-ar părea unora că sînt ca oamenii, fiindcă vorbesc în filme de desene animate precum “Doamna şi vagabondul” sau “101 Dalmaţieni”, nu au proces politic. Ca om, însă, faci politică permanent, pentru că permanent sînt de luat decizii, pornind de la puncte de vedere diametral opuse. Începînd cu cîte o chestiune fundamentală, într-un grup de doi, de tip: unde bem o bere?

La varice, fiind mai ieftin, este opţiunea companionului. Hai undeva şi cu scaune, este opţiunea ta, avînd în vedere că vrei să bei ca oamenii, nu ca vitele, în picioare. Chiar dacă acolo e ceva mai scump. Cine va obţine şi votul celuilalt? Suspans! Procesul decizional presupune dezbaterea argumentelor pro şi contra şi acordul asupra uneia dintre variante. Bine mă, hai la varice. Sau, bine mă, hai la scaune. Asta, în cazul fericit. În celălalt caz, avem dezacordul total. Stai tu aici şi bea ca boul în picioare, că eu mă duc să beau aşezat. Dracu’ mai iese la bere cu zgîrciţi ca tine, idiotule. Ia să vedem cine rămîne să bea singur şi cine mai găseşte nişte prieteni?

Uite-aşa, decizii, decizii, stai, pleci, te bagi, nu te bagi, îţi convine, nu-ţi convine, te dai cu ăla sau nu te dai, o fi bine, o fi rău, rămîi singur, nu rămîi singur, toţi facem politică. În funcţie de propriile interese. Care nu coincid mereu cu interesele altora. Acasă, cu prietenii, la muncă, de fiecare dată cînd e ceva de ales. Adică  permanent, zi de zi. Discuţii, alegere, consecinţe. Dar sigur, “politica adevărată” e altceva. Aia e pentru mizerabili. Iar mizerabili sînt doar alţii. Aşa încît, nu te mai interesează. În caz că te-a interesat vreodată.

Pînă cînd corporaţia la care lucrezi îşi restrînge operaţiunile şi rămîi pe bară. Pînă cînd compania băştinaşă care te salarizează te anunţă că ai toată libertatea să explorezi piaţa muncii, ca proaspăt şomer, sau să lucrezi fără salariu, în timp ce şefii îşi iau SUV nou şi fac team-building în capitale occidentale, cu premianţii. Pînă cînd vibrantul sector al IMM-urilor capătă vibraţia plumbului şi nici acolo nu mai găseşti vreo oportunitate. Pînă cînd observi că şi instituţia de stat la care activai are alte priorităţi, mai ales tinere şi foarte dotate. Şi tot aşa, pînă cînd ajungi să te întrebi cu ce-ai greşit? Iar răspunsul, fireşte, nu poate fi decît unul: cu nimic, e doar vina mizerabililor din politică, toţi o apă şi-un pămînt.

Numai că situaţiile acestea nu există, sînt fictive. Nu? Dacă ar exista, ţi-ai putea pune şi alte întrebări. Spre exemplu, dacă mizeria de-acum este: a) la fel ca aia de dinainte, b) mai mică sau c) mai mare? Presupunînd, prin absurd, că alegi varianta “c”, dat fiind că mizerabilii precedenţi nu făceau ce fac ăştia, te poţi întreba dacă la precedentele alegeri nu merita, totuşi, să faci dinstinctia între mizerii şi să mergi să votezi? În loc să îngroşi, printr-un mizerabil dezinteres şi-o mizerabilă inconştienţă, absenteismul de 60% . Lăsînd 25% din electorat să decidă, inclusiv din sicriu, soarta ţării. Poate  definitiv. Cum totul merge, însă, foarte bine, de ce să-ţi baţi capul? Oricum, nici la prezidenţiale n-o să ai cu cine vota. Ce, asta-i opoziţie? De penibili ce sînt, nici măcar nu se pot hotărî asupra unui candidat unic. O să iasă Ponta preşedinte, se ştie deja. Eh, mai bine el decît Antonescu. Nu mai e nimic de făcut. Decît să nu votezi nici data viitoare. Sau ce, vrei să zici că măririle astea de taxe şi impozite nu fac bine? Nu sporesc bunăstarea, ci adîncesc mizeria? Exclus.

Imposibila solutie. Pai adica de ce?

Păi adică de-aia.

Măcar cu un lucru am putea fi de acord, covîrşitoarea majoritate dintre noi: trăim într-un stat excepţional de corupt. Excepţionala corupţie, criticată de la stînga la dreapta (admiţînd că am avea şi o dreaptă politică reală, nu doar una imaginară), e vinovată de starea actuală a României. Rezolvarea acestei excepţionale probleme ar mulţumi naţiunea, cu excepţia corupţilor, desigur. Ei bine, soluţia, singura de altfel, este excepţional de simplă. Ar putea fi aplicată imediat. Din păcate, are o particularitate. E simplă, dar grea. Ceea ce, în condiţiile date, o face imposibilă.

Cum ni se zicea la matematică, problema îşi are rezolvarea în enunţul ei. Dat fiind că puterea corupe, iar puterea absolută corupe absolut, prea multă putere în prea puţine mîini înseamnă corupţie garantată. Adică folosirea statului pentru slujirea intereselor individuale şi de grup ale guvernanţilor centrali şi locali. Respectînd “Regula de Aur”: cine face regulile, ia aurul, iar după ce are aurul, dictează regulile. În general, nu numai în cazuri aurifere particulare. Soluţia este evidentă: “statul minimal”. Ia-le jucăria! În loc de ditamai bugetul, în care să-şi bage căngile, da-le un buget mult mai micuţ. Deci un aparat de stat mult mai micuţ. Şi mult mai drăguţ, căci, fiind micuţ, ar fi, obligatoriu, mult mai puţin corupt. Ceea ce nu se poate, fiindcă nu vrei. Tu, da.

Aspecte evidente şi totuşi de nepriceput

Este o observaţie interesantă aceea că nici o lichea nu “ia puterea”. O primeşte de la cei care, din prostie, din ignoranţa sau, he, he, din interes, i-o pun pe tavă. Bagă mare! Dă-ne tu pensii, salarii, locuri de muncă, alea, alea. Cînd colo, ce crezi? Uită. Are de rezolvat bugetul, în folosul cui trebuie. Fiindcă are ditamai bugetul pe mînă. Dar ia să nu-l mai aibă? Exclus. Adică ce, să nu mai fie atîtea ministere, atîta administraţie centrală şi locală? Atîtea fonduri de dirijat către nevoile stringente ale ţării? Să rămînă oamenii de izbelişte, fără doctor, fără şcoală, fără muncă, fără drum, fără pod, fără economie, fără industrie, fără agricultură, fără transport, fără telecomunicaţii, fără cercetare, fără dezvoltare, fără turism, fără tineret, fără cultură, fără mediu, fără mari proiecte şi fără orice, în orice domeniu?  Cine să-i rezolve? Tu, mocofane?

Dacă observaţi, cu această vastă implicare a statului, moştenită din comunism şi necontrazisă vreodată ca “model indispensabil” de supravieţuire a naţiei, rezultatele au fost şi rămîn excepţionale. Absolut toate problemele României, întregul dezastru, sînt provocate de prezenţa statului în domenii în care n-are ce căuta. Sistemul de stat, prin însăşi structura lui tentaculară, generează neîncetat corupţie. DNA nu poate face faţă. E ca şi cum i-ai pune pe procurori să termine cu pliciul toţi ţîntarii din Deltă. Iar problema este imposibil de rezolvat, fiindcă e una emoţională, nu raţională. Raţional, ideea statului care îndeplineşte exclusiv rolul pentru care a fost creat, acela de-a apăra drepturile naturale ale cetăţenilor (la viaţă, libertate, proprietate), nu de-a administra societatea, în orice domeniu, ar putea fi acceptată. Emoţional, nu.

Dinamismul epuizant al nemişcării

Modelul unui stat care să aibă doar Justiţie, Interne, Apărare, Externe şi un minister de Finanţe care strînge banii acestui foarte suplu aparat (plus cîteva agenţii) sună interesant. Cu atribuţii atît de restrînse, ar fi mult mai puţin teren de joacă pentru corupţie, jaf, abuz. Dar emoţional, ideea este intolerabilă. Sănătatea, ştiinţa de carte şi pensiile naţiunii pe mîinile privaţilor? Ale nemernicilor de capitalişti? Niciodată. Ar lăsa oamenii să crape în sărăcie, boli şi ignoranţă. Iar dacă aceste sectoare esenţiale trebuie apărate cu orice preţ, altele de ce-ar fi mai prejos? De ce să fie lăsate pe mîna exploatatorilor? Uite-aşa, pedalînd pe spaimă, ură şi invidie vizavi de bestia privată şi scoţînd mereu la înaintare sănătatea, învăţămîntul şi pensiile, stînga ia potul în toate domeniile (exact, etatismul, adică statul băgat în toate, înseamnă stînga). E o escrocherie emoţională primitivă, dar cîştigătoare. Vorba aceea, orice minciună repetată suficient de des devine adevăr. Prin deformatorii de opinie potriviţi, normal. Îi avem din belşug.

În plus, nicăieri nu mai există “stat minimal”, nici la capitalişti. Corect, cu observaţia că virusul stîngist a apărut în capitalism, care n-avea cum să rămînă imun. Natura umană e aceeaşi peste tot, cade pradă aceloraşi gogomănii. Numai că Occidentul e incomparabil mai bogat şi poate rezista, încă, la infecţie. În mizeria în care se zbate România, infecţia e în faza terminală. Nevoia urgentă de restrîngere masivă a statului, de altfel unica soluţie, ar trebui să fie evidentă. Dar evident că nu e. N-o invocă, public, nimeni. Nu e cazul: cetăţenii ştiu exact ce vor. Înjură corupţia, n-au nici o încredere în stat, dar totuşi au încredere că vor face unii un stat cinstit, care să dea ce trebuie la toată lumea. N-au fost găsiţi pînă acum, poate erau ocupaţi cu altele. Dar n-au ei cum să nu apară, odată şi odată. Asta ştiu oamenii, căci asta sînt învăţaţi în continuare: “Nu mai puţin stat, ci stat mai bun”. Sigur, cu vaccinul la îndemînă, pe noptieră, nimeni nu e obligat să accepte şi vaccinarea. Raţional, poate ar trebui, dar emoţional, nu, că injecţia pişcă. Imposibil de schimbat ceva. Fix de-aia, uite.

Vesti bune de pe frontul anticapitalist

Extractivism, ecologism, animalism de croazieră

În timp ce Statele Unite şi Uniunea Europeană se luptau, pe baze strict umaniste, cu incapacitatea de plată (soluţia preferata fiind mărirea cheltuielilor bugetare pe datorie, în nici un caz reducerea lor), în România agenda a fost dominată de anticianurism, antişistism şi antieutanasiere. Aliniere impecabilă, deci, la agenda socialistă planetară. Demenţa cheltuielilor bugetare fără număr, fără număr, vinovată de sîcîitoarea chestiune a incapacităţii de plată, este, desigur, nava-amiral a socialismului cu faţă umană, camuflat ca “etatism”.

E o demenţă indispensabilă, fireşte, căci de ea atîrnă pacea şi armonia socială, nu? Prin pomenile de la buget pentru bugetari, cu toţii indispensabili, căci sînt electoratul captiv al stîngii, şi prin finanţarea la fel de indispensabilului “capitalism de cumetrie”, înfierat, magnific, şi de Nea Ion Iliescu Neipocritul, folosind o inspirată traducere a termenului “crony capitalism”. Mai nou, i se spune “model economic extractiv”. Interesant. Nu e vorba de industria extractivă în înţeles uzual, ci de extragerea avuţiei din cetăţenii care mai produc ceva, în folosul unei găşti care controlează statul.

Cîrma numai la stînga!

Extractivismul apelează, ca metodologie a jafului etatist, la taxe şi impozite dirijate spre cine trebuie prin legi şi contracte avantajoase; la biruri deghizate în cheltuieli declarate drept esenţiale pentru binele societăţii, gen asigurările obligatorii sau abonamentul Radio-TV; la birocraţie delirantă; la umflarea deficitului bugetar, spre a fi achitat de generaţiile viitoare; sau la cea mai simpatică, dar şi cea mai dură şi perversă formă de impozitare: inflaţia, creată prin “tipărire” de bani. Invocîndu-se binele întregului popor, normal.

Alături de nava-amiral a extractivismului, sigur că ecologismul şi animalismul nu se compară nici ca tonaj, nici ca putere de foc. Dar sînt nave de escortă esenţiale, în indispensabila flotă de luptă socialistă. Nedumeririle unora nu îşi au rostul. Ecologismul este politică anticapitalism, aşadar socialism. Iar animalismul extinde în mod generos egalitarismul socialist, ridicînd şi animalele la nivelul egal al oamenilor. Pe bună dreptate.

Aşa cum puteţi constata foarte uşor, privind în jur, toţi oamenii sînt egali, nimeni nu e mai presus sau mai prejos decît dumneavoastră la nivel uman. Este? Tot aşa, aruncînd o privire lucidă spre necuvîntătoare, veţi constata că nu sînteţi mai presus decît animalele. Mai prejos normal că sînteţi, dorind eutanasierea. Dorind adopţia, însă, vă asiguraţi măcar egalitatea cu animalele, odată ce egalitatea între oameni întîrzie, din cauza idioţilor şi-a nesimţiţilor care nu pricep că trebuie să aveţi acelaşi salariu ca şi preşedinţii de la Microsoft sau Chevron, care ei ce morţii lor au făcut pe lumea asta, de au atîţia bani? Doar că sar cu tehnologii care n-avem noi aşa ceva? Păi e drept?

Baterie, foc!

Egalitarismul anticapitalist, prin ecologism şi animalism, reprezintă salvarea. Ia să extragă statul bani de la nesimţiţi pentru subvenţii la hrana comunitarilor adoptaţi, sau, şi mai bine, pentru adăposturi de comunitari făcute de anumite firme private cu bani de la stat, că asta cu adopţia are şi neajunsuri, ex-comunitarii mai urinează, mai defechează, mai muşcă, mai omoară. Şi tot statul să extragă viaţa din nenorociţii de străini care vor să facă profit otrăvindu-ne. Doar ca să fugă cu aurul şi cu gazele noastre. Nu ne trebuie cianuri, deţinem deja aur destul, cum a zis şi domnul Isărescu. Banca Naţională are 100 de tone în rezervă şi el n-o creşte că are superstiţie. De cîte ori România a avut mai mult aur, a fost nasol de ea. Păi dacă el, ca tehnocrat suprem, are superstiţie, ceva mai ştiinţific de-atîta se poate? E clar, nu ne trebuie aur.

Iar gaze sînt berechet, importăm doar vreun sfert din necesar. În zece ani se termină tot ce-avem noi şi atunci o să importăm sută la sută. Mai bine decît să bage Chevron gaz de şist în butelii ca să fugă cu ele noaptea, peste graniţă. Sau decît să-şi facă o conductă secretă prin care să-l vîndă la străini, că românii n-au bani să ardă gazul lui Chevron, ci doar gazul lui Gazprom, la ce preţ vrea Gazprom. Sau decît să-l dea americanii pe piaţa românească la preţul pieţei, din moment ce pe o piaţă cu mai mulţi furnizori preţul scade. Nu, cînd sînt mai mulţi furnizori preţul nu creşte, ci scade, da. La concurenţă, exact. Gen dacă ar fi şi Chevron peste Gazprom.

Oricum, nu contează. Pînă se termină explorările, că încă nu ştim dacă e ceva de extras, trec patru-cinci ani. Timp destul pentru Ponta & Co. să-şi vadă liniştiţi de extractivism, profitînd şi de confuzia ecologist-animalistă. Numai bună să deturneze atenţia de la chestii de tip gaura din buget de 3,8 miliarde apărută subit, nu prin vreo incompetenţă guvernamentală. Extragerea banului din populaţie poate continua. Mai înfundă cîte un extractor puşcăria, dar lasă, că se rezolva şi cu Justiţia. După ce navele de escortă se epuizează, nava-amiral o să-şi inventeze altele. Croaziera flotei socialiste decurge normal. Ar putea s-o intrerupă doar o flotă cu convingeri opuse. Ia-o fix de unde nu-i.

Feudalismul cu internet si Victor Vocea Ratiunii

Hai că-i la fix!

Salutări din feudalism. Da, feudalismul nostru este cu internet. De pe internet, mulţi oameni de ispravă culeg o sumedenie de bazaconii, pe care ajung să le confunde cu adevăruri absolute. O fac fiindcă aşa le spun voci autoritare, pe bloguri, pe Facebook, pe Twitter, vai de noi, cianură, gaze de şist, sfîrşitul lumii. Vocile autoritare de unde ştiu? Ei, na. Ştiu. Hai în stradă. Să ce? Să jos. Uniţi, salvăm. Ce? Tot! Cum? Jos, nu pricepi? Jos cine? Toţi! Şi-n locul lor? Vedem noi, hai că nu se mai poate. Hai odată!

Oamenii de ispravă sînt convinşi că nu-i conduce nimeni, e un protest apărut spontan, pe Facebook, pe Twitter. E ştiut, Facebook şi Twitter se scriu singure, spontan. Şi chiar dacă nu e aşa cu cianurile, cu şistul, bine că iese lumea, că prea şi-au luat-o în cap ăştia, cu majoritatea lor de 70%. Au promis fără cianuri, fără şist. Au minţit şi ei. Dar aşa e: uite, de la gazele de şist deja sînt cutremure în judeţul Galaţi. De unde ştii? Nu fi copil, toată lumea ştie. E şi pe Facebook. La Pungeşti, din cauza jandarmilor a şi murit un om. E revoluţie, oamenii nu vor să aibă şi ei cutremure, au dreptul să îi gonească pe ăia cu şistul. Dar n-a murit nimeni, doar a leşinat unul. Ehei, la cîţi jandarmi erau, putea să şi moară, nu doar să leşine.

Cum se face treaba

Peste această Curte a Miracolelor cu informaţii beton, de aceeaşi calitatea ca şi în feudalismul clasic, fără internet, se ridică, demnă, calmă, Vocea Raţiunii. În cadrul cel mai adecvat, cu lansarea cea mai adecvată. La telefon este ministrul Culturii, bună seara, domnule profesor Daniel Barbu. Bună seara, domnule Gâdea, au intrat peste noi în Club A, discutam despre cultură. Mi-au reproşat că susţin exploatarea cu cianuri de la Roşia Montană şi mi-au cerut demisia. Afară, mi-au spart geamul de la maşină. Am ţipat la ei: “Voi strigaţi demisia, legionari ce sunteţi!” I-am făcut neonazişti, domnule Gâdea. Va mulţumim, domnule profesor. Domnule premier?

Şi iat-o: Vocea Raţiunii. E a lui Victor Ponta. Oamenii au dreptul să protesteze, dar numai paşnic. În chestiunea Roşia Montană, va decide Parlamentul. Crearea de locuri de muncă este, însă, o prioritate. În privinţa gazelor de şist, nici măcar n-a început explorarea zăcămintelor. N-a început nimic. Dar asigurarea independenţei energetice a României este esenţială. Sigur că gazele nu vor fi luate de Chevron şi duse în America, sînt pentru piaţa românească. Sigur că vor fi mai ieftine decît cele din import. Normal că americanii au cea mai bună tehnologie, doar ei au pus-o la punct şi-o folosesc pe scara cea mai largă. În America, gazele s-au ieftinit cu douăzeci la sută. În Europa s-au scumpit. Peste patru ani, cît vor dura explorările din România, metodele vor deveni şi mai sigure decît sînt acum. Vă mulţumesc, domnule Ponta. Vă mulţumesc şi eu, domnule Gâdea.

Cui foloseşte

Fără iureşul iscat de protestele legate de cianuri şi gazele de şist, Victor Ponta n-ar fi căpătat platforma de pe care să se prezinte electoratului său potenţial, voila de vezi, ca politician echilibrat, responsabil, lucid, atent la soarta ţării. Poate singurul. Locuri de muncă. Independenţă energetică. Nici o legătură între cutremure şi gazele de şist, din moment ce explorările nici măcar n-au început. Toată înţelegerea faţă de manifestanţi, chiar dacă au ajuns să blocheze traficul din centrul Bucureştiului şi în timpul săptămînii, nu numai în weekend, dar înţelegere numai pînă la un punct. Violenţele nu vor fi tolerate. Şi atenţie la legionari, rămîn cel mai mare pericol!

Graţie iureşului iscat de cianuri şi gazele de şist, tentativa de cimentare a puterii baronilor locali, prin luarea în stăpînire a României descentralizate, trece aproape neobservată. Privatizarea CFR Marfă, privatizarea DNA prin schimbarea unor procurori incomozi, au fost, şi ele, împinse în plan secund. De la întîi septembrie, agenda e dominată de roşmontanism şi antişistism. Opoziţia PDL-isto, PMP-isto, MRU-istă e tot mai vraişte. Sărind pe valul roşmontanist, Crin a reuşit să se afunde în sondaje, cu tot cu PNL. Degeaba te dai cu hipsterii, cînd lor li se rupe de politicieni. PSD stă, însă, excelent în sondaje şi nici Ponta n-are de ce să se plîngă. Participarea la protestele din Bucureşti nu creşte, ci scade. Pînă aici, toate bune pentru Victor Vocea Raţiunii. Cui trebuie să-i mulţumească el, visînd la preşedinţie? Unei campanii apărute spontan, cu bazaconii luate drept adevăruri absolute, ca-n evul mediu clasic. Adică feudalismului cu internet. Adică nimănui. Este?

Inexplicabila tradare

Bono: capitalismul ca leac al sărăciei

Paul David Hewson, poreclit Bono, solist vocal şi textier al megainstituţiei rock U2, a petrecut vreo 30 de ani luptînd pentru eradicarea sărăciei din lumea a treia. Alăturîndu-se colegilor de profesie Bob Geldof de la Boomtown Rats şi Midge Ure de la Ultavox, autorii cîntecului “Do They Know It’s Christmas”, Bono a participat, în 1984, la campania “Feed the World”, adică “Hrăniţi Lumea”, pentru ajutorarea victimelor foametei de-atunci din Etiopia. A fost un succes enorm. Cîntecul, înregistrat de floarea muzicii pop-rock din Marea Britanie, a ajuns în fruntea topului de Crăciun şi i-a inspirat pe Michael Jackson şi Quincy Jones să facă la fel peste ocean, cu “We Are The World”.

Peste cîteva luni, în vara lui 1985, stadioanele Wembley din Londra şi John F. Kennedy din Philadelphia au găzduit un dublu concert transatlantic (graţie supersonicului Concorde, Phil Collins a putut cîntă în ambele locaţii), intrat în istorie atît prin spectacolul muzical, cît şi prin fondurile strînse pentru ajutorarea Africii. Evenimentul a fost repetat la aniversarea de 20 de ani, în 2005, prilejuind reunirea pe scenă a grupului Pink Floyd. Între timp, Bono a devenit o figura emblematică a campaniilor de ajutorare desfăşurate, în Occident, de marile vedete din muzică şi film. Mesajul, mai mult sau mai puţin explicit, era simplu: capitalismul e vinovat de spolierea lumii a treia, capitalismul trebuie să şteargă datoriile ţărilor sărace  şi să acorde, constant, ajutoare masive pentru eradicarea sărăciei.

Alt refren

După aproape trei decenii în care a străbătut în lung şi-n lat ţările mizere ale lumii, Bono a suferit, însă, o adîncă schimbare de optică. Una şocantă pentru militanţii anticapitalism din lumea întreagă, care-l considerau un promotor de baza al “Cauzei”. Într-un discurs ţinut anul trecut la Universitatea Georgetown din Washington, celebrul muzician şi-a dat arama pe faţă. “Sînt un star rock care promovează capitalismul. Wow! Uneori mă aud ce spun şi, pur şi simplu, nu-mi vine să cred”. De necrezut, într-adevăr. Doar se ştie, vedetele rock şi cele de la Hollywood sînt, politic, anticapitaliste. “Ajutoarele sînt doar o soluţie de moment… Comerţul şi capitalismul antreprenorial scot mai mulţi oameni din sărăcie decît o fac ajutoarele… În lupta cu sărăcia, asistenţa socială şi ajutoarele din străinătate reprezintă doar un plasture… Antreprenoriatul e cea mai sigură cale de dezvoltare…”

Mesaj întărit, ulterior, într-un discurs ţinut la Dublin, în Irlanda natală: “Creatorii de locuri de muncă şi inovatorii sînt cheia, ajutoarele sînt doar o punte… Am descoperit, cu umilinţă, rolul comerţului.” Ce voltă în vînt stupefiantă. Ce incredibilă trădare, după atîtea decenii pe frontul anticapitalist. Şi cît tupeu! “Leucoplast” era numele trupei care s-a reunit în 1984, pentru ajutorarea Etiopiei. Un joc de cuvinte foarte inspirat. “Band-Aid”, adică “bandă de leucoplast pentru primul ajutor”, e o celebra marcă americană de plasturi, care a împînzit farmaciile din Occident. “Band” înseamnă, însă, şi orchestră, sau trupă muzicală. Cum îşi permite Bono să ia peste picior acel efort lăudabil?

“Beautiful Day”

De fapt, Bono n-a făcut decît să reamintească adevărul. Campania umanitară din 1984 şi cele care i-au urmat trebuiau să fie, aşa cum le spunea şi numele, doar plasturi, ceva temporar. Numai că au ajuns să fie considerate soluţia permanentă. Menţinînd la putere regimuri corupte, în ţări cu economia controlată de stat. Nici o legătură cu capitalismul.

După trei decenii, “cu umilinţă”, cum spune el, Bono a înţeles cît de important este comerţul internaţional. Iar ca să faci comerţ, trebuie să produci ceva. Rentabil. Adică, să ai capitalism. Deh, adolescenţa întîrziată se termină, odată şi odată. Intervine maturizarea, contactul cu realitatea. Chiar şi după etatea de cincizeci de ani. Aceasta este explicaţia de bun-simţ a schimbării de optică în cazul militantului-rock Bono. Sigur, mişcarea anticapitalistă nu trebuie să ţină cont de realitate. E liberă să considere că Bono a trădat din motive inexplicabile. De altfel, nici n-aţi prea auzit de declaraţiile procapitaliste ale megastarului, este? N-au fost deloc popularizate. Dar au fost făcute, sînt reale, le găsiţi pe net. Poate că merită să cugetaţi asupra lor măcar cîteva clipe, între două scandări anticapitalism. Cine ştie, v-ar putea face ziua mai frumoasă.

Privatizarea care ucide: azi, privatizarea Justitiei

MCV versus MC, eventual MCCC.

Ce bine, ceaţa începe să se risipească. O gaşcă de privaţi care acaparează maşinăria statului, ca s-o folosească la discreţie, în folosul cui vor ei şi împotriva cui vor ei, este reţeta dictaturii. În cadrul acestui magnific proces de privatizare, pasul esenţial este privatizarea Justiţiei. Astfel încît dînsa să nu mai încerce să fie oarbă, ci să caşte bine ochii la cine trebuie plasat deasupra legii. Spre binele întregii comunităţi, evident.

Suitul cu bocancii pe Justiţie, prin scoaterea din cărţi a unor procurori care puneau barosanii zilei în rînd cu ceilalţi muritori, făcîndu-le dosare penale cu care unii ajungeau după gratii, este un semn că privatizarea Justiţiei a început. În loc de domnia legii, legea domnitorilor. Era şi normal, de altfel. Cum zicea condamnatul în primă instanţă Felix, către camarazii din USL, de dinainte de preluarea puterii? Justiţia, acolo e cheia!

În faţa unui eveniment de-o asemenea importanţă, opinia publică democratică nu putea decît să reacţioneze hotărît la iniţiativa privată a premierului Ponta, de intervenţie în politica de cadre a DNA. O iniţiativa asumată în mod deschis, bărbăteşte, sub egida luptei cu “procurorul băsist”, acest malefic personaj colectiv, care trebuie eradicat. De pildă, cam pe la ora 17.00, dacă, pe la ora 12.00, înaintase rechizitoriul lui Liviu Dragnea. Cel acuzat de fraudă la referendumul din vara lui 2012, privind demiterea Băsescului. Ei, suflarea democratică a reacţionat hotărît. Fie printr-o hotărîtă indiferenţă, pe plan naţional. Fie printr-o hotărîtă implicare de partea privatizării justiţie, pe plan local.

Manifestaţia duminicală din 6 Octombrie împotriva asasinării României cu cianuri şi gaze de şist nu s-a solidarizat cu firavul protest organizat în favoarea procurorilor schimbaţi, fiind apolitică. Ajunsă la Palatul Cotroceni, manifestaţia apolitică a devenit, în schimb, politică, scandînd “Jos Băsescu” din vreo 7000 de glasuri, potrivit jandarmeriei. Exact lozinca apoliticilor din ianuarie 2012. Sigur, s-a scandat şi “Jos Ponta şi Antonescu”. Tot ca în ianuarie 2012, cînd Ponta şi Antonescu nu erau la putere, dar, cu sprijinul celor care i-au “contestat” în Piaţa Universităţii, au ajuns la putere cîteva luni mai tîrziu.

Prin componenta “Jos Băsescu”, protestul Roşia Montană s-a aliniat la lupta premierului Ponta cu “procurorii băsişti” şi la apelul Varanului privind o nouă suspendare a lui Băsescu. Deci s-a aliniat la privatizarea Justitiei. Aspect care, din cîte se înţelege, nu e pe placul UE, care ţine cu procurorii băsişti de la DNA şi n-ar vrea să audă de încă o suspendare. Sunt chestiuni care s-ar putea reflecta, bogat, în raportul asupra MCV. Mecanismul acela, de cooperare şi verificare a felului cum România respectă regulile Uniunii Europene.

La MCV, România răspunde cu MC. Maeştrii de Ceremonie ai protestului roşmontanist. Ei au explicat foarte limpede cum stă treaba. Contează doar privatizarea care ucide prin cianură şi gaze de şist. Că privatizarea Justiţiei ucide ideea de Stat de Drept n-are nici o relevanţă, e treaba lor, a politicienilor. MCCC (Maestrul de Ceremonii  Claudiu Crăciun, altfel bugetar, lector la SNSPA), a limpezit foarte bine lucrurile pe Facebook, respingînd ferm ideea că protestul roşmontanist ar putea să înfiereze şi urcatul cu bocancii pe Justiţie, în interesul privat al unor puşcăriabili. De pe acelaşi Facebook, MCCC stabilise şi escala marşului la Cotroceni, dat fiind că Băsescu a scos iar capul de la cutie, în ultima vreme. Nu ne rămîne decît să aşteptăm să vedem cine se va impune. UE cu MCV, sau strada, cu inimoşii ei MC. Ia, lui Ponta care varianta i-ar conveni? “Niciuna” ar fi un raspuns naiv.