Şi ne citeşte. Sau, mă rog, îi citeşte Sebastian Lăzăroiu seara, înainte de culcare. Iată ce scria Madame Blogary (adică, mai exact, Florin Cojocariu) în 3 martie anul ăsta:
„În primul rînd, ce are de făcut PDL în următorii 2 ani pentru a avea o șansă să cîștige in 2012?
3. Reforma statului: administrația, birocrația, învățămîntul, sănătatea etc.
Şi o scria la Gurbăneşti, nu la Snagov!
România Liberă a adus în dezbaterea on-line preocuparea recentă a ziarului Siebenbuergische Zeitung de a supraveghea corectitudinea cu care, pe criteriul reprezentativităţi numerice, sunt evidenţiate în saluturile publice din România naţiunile conlocuitoare. Salut rigurozitatea nemţească şi imaginaţia românească şi ţin să aduc la cunoştinţa celor de la Siebenbuergische Zeitung că înainte de Traian Băsescu a mai fost unu care a ignorat deliberat această minoritate. Astfel înainte ca preşedintele să se răzbune pe minoritatea germană din România şi să nu o mai evidenţieze în mesajul de Anul Nou alături de „romi, maghiari, ucraineni, tătari, turci, sârbi”, rămânându-i ruşinoasa categorie „orice altă naţionalitate sub cetăţenie română”, a fost Leonard Cohen. Şi el, sensibil cum îl ştim la imaginea proastă cu care s-a căpătuit România după dezvăluirile Hertei Muller cu privire la „tratamentul restrictiv aplicat de România minorităţilor sale, în special cea germană”, pe 4 septembrie 2009 se răzbună pe nemţii din România şi spune pe scena unde a concertat în Bucureşti: „Well I sing this for the jews and the gypsies and the smoke that they made. and I sing this for the children of england, their faces so grave”. Un radical dacă stai să te gândeşti că în mesajul său menţionează doar 2 minorităţi, faţă de care eu aştept o reacţie tsunami în mediile internaţionale, cu îndreptăţirea cu care redacţia de la Siebenbuergische Zeitung aşteaptă valuri faţă de conţinutul mesajului prezidenţial.
Sunt totuşi de acord cu o aserţiune din articolul cu pricina „Nu este nevoie să te gândeşti prea mult. (…)”. Corect, de ce să-ţi complici existenţa?
Dacă vă întrebaţi unde stă ca relevanţă Siebenbuergische Zeitung alături de Der Spiegel şi Frankfurter Allgemeine Zeitung, trebuie să vă spun că acesta este ziarul saşilor ardeleni din Germania.
„Acum trebuie făcute reducerile de cheltuieli şi de personal şi trebuie aplicate măsurile de austeritate. Trebuie să vă uitaţi cu atentie la numărul secretarilor de stat care trebuie redus, la fel trebuie să faceţi şi în agenţiile şi companiile de stat şi să renunţaţi la clientela politică. Acum vom vedea care ministru poate şi care vrea să aplice măsurile de austeritate iar la 1 septembrie se trage linie şi se face evaluarea Cabinetului”
„Să nu vă imaginaţi că Internele, Apărarea nu intră în restructurări. Trebuie să facă reduceri de personal şi de cheltuieli. Să revenim la normalitate şi să consumăm cît producem”.
„Berceanu, nu te mai plînge atît la Guvern că n-ai bani, dă afară incompetenţii din ministerul tău şi accesează fondurile europene”.
„Aţi decredibilizat Biroul Politic al partidului. Acolo nu se mai face politică pentru că se face la Guvern. Sînt unii care ocupă toate funcţiile şi iau toate deciziile. E timpul să vă pregătiţi pentru epoca post-Băsescu. Căutaţi-vă alti lideri care să nu ocupe funcţii în administraţia centrală sau locală. Faceţi din Biroul Politic un for de dezbateri nu o clacă…Videanu, ai pierdut Bucureştiul pentru că nu ai ştiut cum să comunici, Blaga, ai pierdut alegerile la Bucureşti, Negoiţă nu vrea să se implice, nu vreţi sa riscaţi dar nici nu lăsaţi pe altul”.
Băsescu către PDL.
Iată un citat pe care mi-a ajuns la suflet!
Se pare că în România instanţele sunt destul de clemente cu cei care vorbesc gura fără ei, cum este cazul lui Boc şi care proferează acuze nefondate. Eu tare m-aş întreba dacă aş spune eu despre un judecător ceea ce a spus Boc despre mine fără să am niciun fel de susţinere, cum ar reacţiona acel judecător şi dacă ar fi la fel de îngăduitor!
Reforma TVR e o melodie pe care politicienii de toate culorile o fredonează de prin 2004, mai ales în campanie. Apoi, cu proiectul de lege se întâmplă “ceva” şi se poticneşte. Ar mai fi ceva de zis? Eu cred că da. Dacă televiziunea publică e o problemă fără soluţie şi importanţa ei va continua să se diminueze, care mai e rolul mass media în sistemul politic al României? O televiziune publică se lega de interesul public, apărarea valorilor democratice şi aşa mai departe. Acum, pare-se, retrogradăm TVR-ul la un rol nominal în sistemul nostru politic. Televiziunile private vând “marfă”. Entertainment, tabloidizare fără relevanţă politică. Ce punem sau ce apare în loc?
1. SCHIMB DEMOCRAŢIE PE ENTERTAINMENT. DTH-UL CREŞTE NU ÎN DETRIMENTUL CABLULUI, CI AL TELEVIZIUNII TERESTRE
Aşa spun o serie de cifre GfK, incluse în Media Fact Book 2010: dacă în 2007 televizunea era recepţionată în România 13,5% terestru şi 15% prin DTH, în 2009 avem 7,6 la sută terestru şi 23,2% DTH. Ce înseamnă televiziune terestră? Ceea ce se recepţiona prin vechea antenă “de scara blocului”, la care, în oraşe, majoritatea locuitorilor au renunţat pentru cablu. Unde se mai prinde ceva prin antenă? În zone rurale, iar ceea ce se prinde e, de regulă, TVR 1. Acolo ajung, acum, “farfuriile” de satelit digital gen Digi TV sau Dolce, în timp ce cablul analog scade destul de puţin, de la 69,7 la 67,5% în cele două momente amintite. Foarte probabil, telespectatorii din astfel de zone nu au ales DTH-ul pentru “nivelul ideologic” pe care li-l asigură, ci pentru programe uşurele, de entertainment. Vor putea fi imbecilizaţi şi cumpăraţi cu ulei şi zahăr în continuare.
2. CABLISTUL/CARRIER-UL DEVINE GATEKEEPER
Pornind tot de la cifrele de mai sus, pierderea de viteză a TVR, care emitea prin aer şi deci nu depindea de cablist/provider de DTH, înseamnă că operatorul începe să conteze mai tare în ecuaţia furnizării de conţinut. […]
Nu mă surprinde declaraţia lui Emil Boc: „Este usor ca intr-un moment dificil sa-ti faci campanie proprie, uitand partidul care te-a adus” in Parlament”. Acesta pare să ignore problema de fond a partidului. Nu partidul a adus-o pe Teo în Parlament. Da, cineva şi-a dat acordul, este posibil să fie şi Boc unul dintre cei care au luat hotărîrea, dar nu Teo a strîns cu uşa partidul ca să o desemneze pe ea şi nu pe altcineva. În plus, ea şi-a susţinut campania pe propriile picioare, cu propriul program, cu propriile idei, ajutată şi susţinută, e drept, de Cristian Preda. În colegiul ei, să nu uităm, nu a fost votat un partid, ci un om. S-a întîmplat să fie Teo, cu tot exhibiţionismul pe care l-a manifestat la vot. Însă votul ei a fost clar votul unui parlamentar ales uninominal, cu propriul program. A fost o luptă, dacă vreţi, între omul nostru şi omul lor. Nu după mult timp, s-a dovedit că omul nostru nu e chiar al nostru. Aşa cum PD-L-ul ar fi fost perceput ca un intrus într-un colegiu dominat de PSD, Teo este astăzi un intrus în rîndul PD-L-ului. Şi nu e vorba aici de posibila apropiere faţă de PC sau de Dan Voiculescu. E vorba de incapacitatea, lipsa de imaginaţie şi, probabil, lipsa de voinţă a PD-L-ului de a se defini pe sine, şi de-abia apoi de a-şi alege oamenii în funcţie de afilierea la doctrina şi la programul politic al partidului. PDL-ul a ales-o în numele unui interes electoral de moment. Emil Boc pare să nu priceapă greşeala. Trădări au fost şi vor mai fi, dar păcatul primordial este, dacă e să judecăm drept, făcut de membrii marcanţi de azi ai partidului, inclusiv de Emil Boc.
Fidelitatea oarbă faţă de Traian Băsescu nu este suficientă şi nu garantează trăinicia PDL-ului ca structură. Traian Băsescu mai are cîţiva ani de mandat şi pleacă. Fără a crede, vorba lui Geoană, cu tărie în aceste idei, toată construcţia lui politică se va nărui a doua zi. Iar toţi mingicarii politici pe care îi vedem azi în PDL, vor rămâne ca naţionala post-Hagi. O adunătură de mediocri care au crezut doar în dăruirea, capacitatea de efort şi de mobilizare a căpitanului şi în primele de joc.
P.S. Teo nu intenţionează să plece din PDL. După unii, este un gest de sfidare. N-aş zice. Pe cine să sfideze?
Dumitru Costin îşi anunţă demisia din fruntea Blocului Naţional Sindical, ca urmare a eşecului manifestaţiilor de protest din ultima lună. Ideea nu ar fi neapărat rea, dacă nu ar merge mai departe cu recunoaşterea eşecurilor. De pildă, micul business de famiglie, Realitatea Media. Din păcate, Costin n-a înţeles un lucru simplu. Nu la sindicat este eşecul, ci la Realitatea TV. Ca să priceapă cum stă treaba, Realitatea TV este ca o muiere nenorocită, care îl freacă la ridiche pe bietul om de 20 de ani: Ia-mi frigider! Vreau aragaz! Du-mă şi pe mine într-o vacanţă! Vorbeşte şi tu cu şeful să te avanseze, las capul în pămînt de ruşine cînd mă întîlnesc cu Anteneasca şi îmi spune că lu’ al ei i-a mărit salariul! Şi mai lasă dracului sindicatul ăla, că nu sindicatul îţi pune-n traistă! Mă rîd toate matracucele, Mitică, o să mor pîrlită şi ruptă-n cur! N-am nici măcar o blăniţă!
Dacă te zbîţîi un an de zile să scoţi lumea în stradă, ba pentru respect, ba pentru bani, ba pentru – pardon – o stancă în gură şi v-o fac cadou, şi de-abia reuşeşti să scoţi 3 pensionari mai turbaţi (ăia sînt nervoşi că aşa li-i firea, sînt antrenaţi la cozile pentru compensate, Caritas şi, mai demult, la salam), eşecul nu e al sindicaliştilor nerecunoscători, ci al „muierii” de care vorbeam mai sus. Nu spun că sindicatele nu au nevoie de un post de televiziune. Să aibă, nu ştiu. Dar încearcă, Dumitre, să găseşti un mesaj pe care să-l transmiţi cu autoritate şi competenţă. De pildă, CTP-ul vorbeşte despre decimarea populaţiei. Adică, despre moarte. Bun! Cumpără-ţi o televiziune la care să vorbeşti despre imanenţa morţii, despre trecerea într-o lume mai bună, unde nu e nici îndurare nici suspin: cumpără Trinitas TV!
Ion Iliescu, intervievat de Lucian Ştefănescu pentru Europa Liberă în 2007, difuzat după ce Iliescu a fost scos de sub urmărirea penală (click pe audioplayer ca să ascultaţi interviul)
[audio:http://www.blogary.ro/audio/iliescu.mp3]
Remarc următoarea replică a lui Iliescu: „Atunci a cîştigat CFS..ăă..FSN-ul cu 66% şi Iliescu cu 85%” (referitor la „alegerile” din 20 mai 1990).
Pentru ascultătorii mai tineri să reamintim că la începutul lui 1990 CFSN-ul (adică Statul) a decis să participe în alegeri ca partid politic. Primul protest al opoziţiei la transformarea CFSN în partid a avut loc în 28 ianuarie 1990, cînd, într-o scenă celebră, Corneliu Coposu i-a băgat sula-n coaste lui Iliescu (hai să vă văd cum vi-o imaginaţi p-asta!). A doua zi, în 29 ianuarie, a avut loc şi prima mineriadă (de fapt, mai mult IMGB-iadă, dacă e să ne luăm după lozinca „IMGB face ordine” – însă erau şi cîteva mii de mineri pe acolo). Ca o paranteză, 29 ianuarie e ziua în care am trecut oficial în opoziţie. Da, am fost şi fan Iliescu, însă am o scuză: aveam 14 ani şi vreo 3 luni (de Dinescu şi Caramitru m-am speriat fiindcă îmi aduceau aminte de legionarii din filmele lui Sergiu Nicolaescu şi din benzile desenate din Cutezătorii iar pe Victor Rebengiuc l-am înjurat o săptămînă după scena, celebră şi ea, cu hîrtia igienică). În 12 ianuarie a început să-mi scîrţîie prima oară credinţa în nea Costel de la doi (aşa-mi părea Iliescu) însă abia în 29 ianuarie am trecut cu arme, droguri şi bagaje în tabăra lui Căposu (cum îi ziceau copiii la şcoală) şi Cîmpeanu. S-a întîmplat după ce am văzut pe TVR, într-o emisiune studenţească (Gaudeamus), scene de la contra-demonstraţia fesenistă din 29 ianuarie, cu muncitorii cu bîte descărcaţi din camioane şi trimişi la bătut de intelectuali. Însă nu violenţa m-a revoltat cel mai mult, ci minciuna. Ţin minte şi acum greaţa şi revolta atunci cînd pe ecran apăreau „studenţii” şi „intelectualii” FSN (cel puţin aşa erau prezentaţi la ştirile TVR). E aceeaşi greaţă şi revoltă (din punctul ăsta de vedere nu m-am maturizat deloc în ăştia 20 de ani) pe care o simt astăzi uitîndu-mă la trusturile Intact şi Realitatea-Caţavencu.
În interviu Iliescu vorbeşte despre Piaţa Universităţii ca o tribună electorală a opoziţiei, uitînd să spună că tot ceea ce doreau cei din Piaţă erau alegeri corecte. Ori, fără legea lustraţiei (punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, cum îi zicea atunci), cu Statul transformat în partid politic şi cu Televiziunea (unica, atunci) jucînd de partea Statului, era absurd să vorbeşti de alegeri libere şi corecte. Dealtfel, fie vorba între noi, scopul legii lustraţiei nu era acela de a pedepsi pe cineva, şi nici măcar de a face dreptate, ci unul mult mai modest: de a da şanse forţelor democratice să participe la guvernarea statului. Căci era imposibil (şi s-a dovedit asta) să concurezi cu cei ce avuseseră (şi o aveau în continuare) puterea absolută timp de 50 de ani. Din nefericire, în 1990 românilor le-a fost impusă cu bîta, de către Iliescu, cea mai proastă variantă posibilă: Statul şi nomenclatura comunistă au avut dreptul să participe în alegeri (deşi alegeri e impropriu spus) de pe poziţiile de forţă pe care le deţineau de zeci de ani. Foştii nomenclaturişti nu numai că au avut dreptul să participe individual, pă persoană fizică, ci au înscris şi Statul (pe care-l conduceau şi ocupau la absolut toate nivelele) şi au candidat din partea lui. Şi asta nu oricum, ci din postura de salvatori naţionali. Fiindcă asta s-a întîmplat la noi în decembrie 1989, cu Partidul Comunist, sub conducerea lui Ion Iliescu: nu numai că nu a pierdut puterea şi controlul statului nicio secundă dar şi-a făcut şi o operaţie de rebranding, însoţită de un happening legitimator, numit revoluţie, şi cu costul a peste 1000 de vieţi. Ca să înţeleagă şi polonezii care citesc Madame Blogary, e ca şi cum Partidul Comunist Polonez ar fi împuşcat 1000 de oameni şi a doua zi şi-ar fi schimbat numele în Solidaritatea, devenind reprezentantul simbolic al celor pe care tocmai i-a ucis. Dacă stau bine să mă gîndesc, în contextul ăsta, 66% mi se pare chiar un scor mic. Adică, să ai şi întreg statul pe mînă, cu toate structurile lui, administrative, de forţă, economice (pe timpul ăla, tot pentru cititorii mai tineri, statul era acţionar în economie cu 100%), să ai şi forţa simbolică a salvatorului (adică Stalin şi Soljeniţîn în acelaşi timp), să ai şi unica televiziune şi să obţii doar 66% în alegeri, nu e chiar impresionant.
Şi că tot s-a vorbit de respectul pentru Iliescu, trebuie să recunosc că am tot încercat să-l respect în anii ăştia, dar nu m-a lăsat serviciul (am lucrat în Jilava ani de zile şi am trecut zilnic pe lîngă cimitirul Eroilor Revoluţiei).
PS. Apropo de studenţii fesenişti din ianuarie 1990 şi de studenţii lui Vanghelie din decembrie 2009, de isteria TVR-ului din 1990 şi de isteria Realităţii TV şi Antenelor din 2010: dacă n-ai imaginaţie, nu te aştepta să-ţi vină cu trecerea anilor.
Indiferent de rezultatul votului pe moţiune, PDL are nevoie de curăţenie generală. Şi, obligatoriu, de o modificare a statutului: niciun fost membru al PSD şi niciun fost membru a cel puţin două partide nu are ce căuta în PDL, indiferent dacă a fost vicepreşedinte al partidelor respective sau doar simplu membru.
UPDATE. Moţiunea a picat.
UPDATE 2. Apropo de reformarea PDL şi de pragmatism: poate că scopul scuză mijloacele dar atunci cînd mijloacele anulează scopul, trebuie renunţat la ele. Ori, PDL-ul va avea întotdeauna o bătălie de dat, fie că e la putere, fie că e în opoziţie şi întotdeauna va avea un pretext ca să-şi amîne la nesfîrşit transformarea într-un partid (căci azi nu e partid, ci doar o structură adminsitrativ-clientelară).
Astă seară, la Bucuresti, într-o ceremonie la Palatul Elisabeta, Prinţul Nicolae a primit decoraţia Nihil Sine Deo, titlul de Alteţă Regală şi a devenit oficial Principe de România. Titlul i-a fost oferit de Regele Mihai I şi a fost un dar care marchează în viaţa Principelui împlinirea vârstei de 25 de ani. A fost, în acelaşi timp, şi un dar pentru Casa Regală, Alteţa sa Nicoale devenind astfel primul moştenitor al Coroanei de sex masculin. Potrivit succesiunii, Coroana României, alături de poziţia de Şef al Familiei Regale, se transmite Principesei moştenitoare Margareta, apoi Principesei Elena, şi, mai departe, Principelui Nicoale.
Ceremonia a fost de o modestie copleşitoare. În tihna frumoasei grădini a Palatului Elisabeta, după o ploaie strălucitoare, în curtea Palatului şi-au făcut apariţia Regina Ana, Regele Mihai, Principesa Margareta şi Principele consort Radu. Şeful Onorific al Casei Majestăţii Sale a anunţat evenimentul, Regele a preluat distincţia, i-a înmânat-o Principelui, iar Principesa Margareta l-a ajutat să şi-o potrivească la rever. Apoi, Regina Ana l-a felicitat, şi-au strâns mâinile pe rând şi au invitat oaspeţii în grădină să închine acestui moment un pahar de şampanie. Momentul nu a durat mai mult decât descrierea de faţă, a fost însă intens prin emoţiile tânărului Nicoale, distincţia familiei, bucuria oaspeţilor şi entuziasmul organizatorilor. Audienţa, formată din ambasadori, prieteni ai Principelui, apropiaţi şi cunoscuţi ai Casei Regale, a fost adânc mişcată.
E uluitor câtă frumuseţe pot aduna laolaltă câteva calităţi abandonate de lumea noastră publică: modestie, discreţie, căldură, simplitate. La venerabila vârstă de 89 de ani, Regele Mihai are o distincţie a prezenţei pe care nu sangele, ci nobleţea sufletească i-o aşterne pe chip. Privirea-i radiază blând şi senin şi un aer de bunătate supremă te învăluie în preajmă-i. M-a impresionat gentileţea cu care s-a lăsat în voia bucuriei noastre de a face o fotografie împreună. Disponibilitatea aceasta curată, neprefăcută, e ceva ce nu poţi învăţa în nicio şcoală, ţine de felul onest în care ai ALES să-ţi priveşti semenii. În sensul acesta, mi s-a părut că Principele Nicoale poate fi unul dintre cei aleşi. Are deschiderea celor trăiţi în alte lumi, dar mai ales, însufleţirea şi candoarea tinereţii sale.
Nu ştim care va fi sensul Casei Regale odată cu succesiunea, dar ştim că azi s-a petrecut din dorinţa Regelui un moment simbolic: Mihai I a uns Principe primul succesor bărbat al Familiei Regale a României. Să fie ceasul bun!
