La sfârşitul lui aprilie, conform unui sondaj INSCOP, din totalul românilor aflaţi în ţară:

Sondajul IRES efectuat la câteva săptămâni după aceea arată următoarea împărţire, uşor diferită:

46% nu auziseră de Mişcarea Populară.

Creştere zero de notorietate. Bănuiala mea este că aceştia sunt oamenii care nu votează sau care se informează doar la momentul alegerilor importante.

8% auziseră de ea şi nu aveau o părere formată. Faţă de sondajul anterior au dispărut 7%. Sunt oamenii care au căpătat o părere pozitivă sau negativă, după cum vei vedea mai jos.

26% auziseră de ea şi aveau o părere negativă. Creştere de 3%.

20% aveau o părere bună sau foarte bună. Creştere de 4%.

Şi iacătă că am ajuns la 20% din populaţia aflată în ţară. La sfârşitul lui martie scriam pe Sociollogica un articol intitulat „Partidul lui Traian Băsescu – perspectiva sociologică”. Acolo vorbeam de 21% din populaţia aflată în ţară ca reprezentând publicul iniţial al unui partid MP. N-am dat-o în bară chiar rău de tot.

Acest 20% e mai mare decât pare. Înseamnă 3,2 milioane voturi. Cu atâtea voturi ARD lua 43% în decembrie. Cu atâtea voturi un candidat la prezidenţiale intră sigur în turul doi.

Însă ăsta este publicul maxim în clipa de faţă. Sunt oamenii cărora le place Fundaţia. Dar dacă îi pui să voteze pentru un Partid Mişcarea Populară, reacţionează la fel? Unii pot fi votanţi UDMR. Alţii poate că nu au interes foarte mare faţă de politică şi nu vin la vot foarte des. Un sub-grup poate fi format din oameni care-şi depun încrederea în „ceva nou”, sunt dezamăgiţi din motivele X sau Y şi o iau de la început.

În acest context, europarlamentarele sunt un test extrem de plăcut. Aceste alegeri funcţionează precum un amical înainte de prezidenţiale şi de anul 2016. Miza nu e gigantică. Prezenţa e mică – un partid pe val, care-şi poate mobiliza în mod eficient susţinătorii, poate obţine un rezultat-surpriză, care la rândul său aduce credibilitate şi resurse. Pentru 2016, aspectele astea două sunt decisive.

Dacă dreapta vrea să se unească, atunci așa-zisa federare nu răspunde decît dorinței fiecăruia de a fi șef și de a avea partidul personal. Federarea înseamnă orgoliu. Dacă partidele dreptei au valori și obiective comune, atunci unica soluție a unității e fuziunea.

Condițiile fuziunii pot fi stabilite de rezultatele alegerilor parlamentare sau europarlamentare. Dacă se dorește unitate acum, pînă în alegerile europarlamentare, atunci fuziunea se face după criteriul numărului de parlamentari, deci toate partidele doritoare de unitate fuzionează prin absorbție cu partidul cel mai mare, adică cu PDL. Sub sigla, numele și culorile PDL. Eventual, liderii partidelor respective primesc funcții de vicepreședinți în PDL. Dacă se dorește o fuziune după alegerile europarlamentare, atunci toate partidele dreptei sînt absorbite de partidul de dreapta cu cel mai mare scor la europarlamentare.

Ori crezi în unire și valori comune și fuzionezi într-un partid mare, ori crezi în drumuri separate, în valorile și obiectivele partidului tău, și atunci mergi în alegeri separat, pe picioarele tale. Dacă în cazul parlamentarelor să zicem că e important să participi într-o alianță fiindcă Președintele desemnează premierul de la partidul sau alianța cu cele mai multe mandate, în cazul europarlamentarelor acest lucru nu e valabil. La europarlamentare nu se formează majorități, nu se fac guvernări, acolo nu e nevoie de alianțe conjuncturale. Căci trebuie să o spunem: fuziunea este modalitatea de a lupta eficient pentru valori comune, iar alianța, sau federarea cum spune MRU, e modalitatea prin care te aliezi pentru a atinge niște obiective conjuncturale.

Vrea MRU unitate? Nu. MRU vrea federare. Vrea partid propriu, dar nu să meargă cu el în alegeri. MRU lucrează pe principiul ”Voiculescu-PUR”. Are partid propriu, dar nu candidează niciodată separat în alegeri, sub sigla și numele său. Nici nu fuzionează cu un partid mai mare. Doar parazitează. Suge prin simbioză.

MRU nu are niciun argument pentru alianța la europarlamentare. Altul decît teama că Forța Civică nu va reuși să depășească pragul electoral. PDL e doar manta de vreme rea. Dacă MRU crede că împărtășește aceleași valori cu PDL, atunci singura variantă onestă e să propună absorbția Forței Civice de către PDL. Dacă nu împărtășește aceleași valori cu PDL, la europarlamentare unica variantă onestă e participarea Forței Civice separat în alegeri, sub numele și sigla sa. E valabil și pentru relația cu PNȚcd. Ori cele două partide, FC și PNȚcd au valori comune și fuzionează, ori nu, și merg separat la europarlamentare, neavînd absolut niciun motiv să meargă împreună. Repet, la europarlamentare ”dreapta” nu trebuie să facă o majoritate și să guverneze. Iar rolul unui partid e să participe la alegeri separat. Dacă nu participă niciodată la alegeri sub numele și sigla sa, de ce mai există? Fiindcă liderul său vrea să-l folosească în interes personal. Vezi Voiculescu.

MRU de ce și-a mai făcut partid, dacă-i refuză acestuia cea mai importantă ocazie de a cîștiga notorietate, și anume participarea în alegeri sub numele și sigla proprie? De ce nu a intrat în alt partid, în PDL, de exemplu, dacă ține tot cu tot dinadinsul să candideze ca remorcă a acestui partid?

Da. Am multe poveşti de la mineriade. Trăite de mine. Acolo. Cu minerii, cu “golanii”, cu minciunile scîrboase, abjecte, revoltătoare, înghiţite cu voluptate, pe nemestecate, de “oamenii de bine”. Cu sălbăticia. Cu teroarea. Ce bine că voi, cei mai tineri, habar n-aveţi ce e teroarea. Şi nici cum arată sălbaticii: fix ca oricine, doar că vin să te omoare pe stradă, fiindcă nu eşti de acord cu ei. Ce bine că nu ştiţi. Şi că nici nu vreţi să ştiţi. Deşi e atît de simplu…

M-am uitat să văd cîte vizionări are pe YouTube “Piaţa Universităţii, România” de Stere Gulea, Vivi Drăgan Vasile şi Sorin Ilieşiu, producător Lucian Pintilie. Un film care m-a răscolit. Am fost acolo, iar filmul este exact “de acolo”. Într-un an de la postare, a reuşit să atingă uluitoarul prag de aproape 6900 de vizionări. Uau! Încă s-au mai găsit aproape 6900 de români, din milioanele care umblă zilnic pe internet, care să scrie la căutare “Piaţa Universităţii”, nu Salam, Guţă sau Inna, şi să se uite la aşa ceva, măcar cinci secunde! Aleluia!!!

Neştiind ce e teroarea, pentru că n-aţi trăit-o, sigur că nu va pasă de cei care ştiu, pentru că au trăit-o. Ba mai mult, unii găsesc de cuviinţă să facă şi glumiţe. Ca şi cînd ar şti-o şi pe asta, din moment ce le ştiu pe toate. Facem aşa: uitaţi-vă la film. După ce-l vedeţi, vă povestesc şi eu.

În rezumat (pentru că, aparent, n-aveţi răbdare să citiţi texte lungi) vine aşa: în decembrie 1989 s-a murit, sub comunism, pentru libertate. Pentru aceeaşi libertate s-a murit din nou în iunie 1990, sub libertatea lui Ion Iliescu. În  Piaţa Universităţii din Bucuresti, România. În ianuarie 2012, cercul s-a închis. Piaţa Universităţii a fost confiscată de produsele epocii Iliescu Ion, care, gratie mineriadei in 13-15 iunie 1990, n-a încetat niciodată. Sigur că trebuiau s-o facă. Pentru mentorul lor. Ca să rescrie istoria. Şi au făcut-o. Perfect.

E un rezumat pe care nu-l credeţi. Normal: lucrurile acestea nu pot fi rezumate. Nu încap într-o pagină, sau într-un insert video de trei minute. În plus, sînt lucruri despre care nu se poate glumi. Şi care nu pot fi făcute “sexy”. Dar voi n-aveţi chef de genul ăsta. Altfel, v-aţi fi uitat deja la film. Era destul să daţi “Piaţa Universităţii” la căutare şi îl găseaţi. Uitaţi-vă la film.

Dar n-o să vă uitaţi. Ce bine. Ce bine că nu vreţi să ştiţi, aşa cum n-au vrut să ştie nici cei de dinaintea voastră. Unii dintre ei s-au deplasat, în masă, ca să-i omoare pe “golanii” din Piaţa Universităţii, alţii i-au ovaţionat. Ce bine că aţi învăţat să nu vă pese de speranţele noastre de atunci. De protestele noastre de atunci. De bestialitatea de atunci. De morţii de atunci.

Ce bine că unii găsesc chiar resurse să rîdă, ca şi atunci, de Marian Munteanu, de Cristian Paţurcă, de Liga Studenţilor. De proştii care au ieşit în stradă în decembrie ’89. De proştii (sute de mii) care veneau în Piaţa Universităţii. Să povestesc eu? Am mai făcut-o. De pildă aici, are doar trei minute şi un pic, îi zice “Iliescu reloaded”, dar titlul iniţial era “În rectul istoriei”:

Prin bunăvoinţa domnului Stere Gulea, s-au folosit imagini din filmul pe care vă invit, încă odată, să îl vedeţi. Eu n-aş şti, oricum, să vă povestesc la fel de bine. Dacă “Piaţa Universităţii, România” adună măcar 67.614 vizionări, cîţi prieteni are pe Facebook revista Kamikaze, aş avea încredere să vă spun şi eu cîteva lucruri, odată ce aţi înţeles contextul. Încredere că vă pasă. Uitaţi-vă la film. Dar n-o s-o faceţi. Sînteţi liberi să mă contraziceţi.

KAMIKAZE

Nimeni nu a făcut mai mult rău României  în ultimii 23 de ani decît a făcut Iliescu. Deși concurența e mare. Voiculescu, Ponta și Antonescu, împreună cu ”intelectualii” și trepădușii de partid și televiziune din dotare, au încercat anul trecut. Mineriadele din 1990, 1991 și 1999 și tentativa de lovitură de stat din iulie-august 2012 rămîn cele mai negre momente ale României postcomuniste. Iliescu nu a fost niciodată recuperat de lumea civilizată. Nici Voiculescu, Antonescu sau Ponta nu vor fi. Ponta are o minimă speranță și o șansă aproape imperceptibilă, însă drumul e lung și greu și aproape imposibil de făcut de un om cu caracterul și obiceiurile sale.

Stînga a încercat în iunie 1990 o lovitură de stat prin care spera să impună dictatura, să elimine opoziția și sistemul pluripartit. Nu a reușit. Ca de obicei, au folosit lovitura de stat chiar și în luptele dintre ei, cum s-a întîmplat în 1991, cînd s-au luptat Iliescu și Roman, primul îndepărtîndu-l pe cel de-al doilea cu ajutorul minerilor. În 1999 au încercat iar să răstoarne, cu ajutorul minerilor, prin violență, autoritățile statului. Nu au reușit. În 2012 a urmat o nouă încercare. Nu a reușit. Însă de fiecare dată, încercarea de lovitură de stat a fost urmată de o victorie la urne.

Niciodată stînga românească nu a acceptat opoziția sau puterea limitată. 1990, 1991, 1999, 2007, 2012, cinci încercări de a prelua puterea sau puterea absolută prin forță. Oamenii ăștia pur și simplu nu sînt capabili să accepte opoziția sau puterea limitată.

Dreapta, în schimb, deși a fost în opoziție între 1992 și 1996 și între 2000 și 2004, nu a avut niciodată o încercare de a răsturna prin forță autoritățile statului.

Cei care au trăit acele momente știu că și atunci, ca și în 2012, în ianuarie sau în iulie, la nivel mediatic și popular, minciuna a dezbrăcat adevărul la curul gol, l-a ciomăgit și l-a umilit în rîsetele și aplauzele asistenței. Însă minciuna de atunci zace moartă și violată într-un șanț, în timp ce adevărul e viu, aici, cunoscut de toată lumea. Așa se va întîmpla și cu minciuna și adevărul din 2012.

Frustrarea crescîndă și nemulțumirile populare abia așteaptă o modalitate de defulare, iar un referendum cu tema „cît mai puțini parlamentari” e o ocazie ideală pentru masa electorală de a-și urla dezamăgirea și frustrarea.

Atacul e pe o temă gestionată de Crin Antonescu și PNL. Aceștia vor trebui să replice. O înfrîngere electorală pentru Crin și PNL, chiar dacă referendumul nu e validat, va fi sfîrșitul visurilor prezidențiale pentru Antonescu. Faza tare e că frustrarea populară anti-guvern, cauzată de greutățile de zi cu zi și care nu are legătură cu unicameralul, e deviată dinspre guvern spre Antonescu și a PNL.

Antonescu a zis că din noiembrie 2009 încoace poporul s-a răzgîndit și nu mai vrea parlament unicameral cu 300 de parlamentari. Acum are ocazia să vadă dacă poporul s-a răzgîndit.

Ponta merge pe discursul: ”Sînt un premier responsabil care nu-și vede capul de treburi și nu mă amestec în scandaluri. Să facă ce referendumuri or vrea, eu am un program de dus la îndeplinire și o țară de condus și bla bla bla.”

Băsescu își reface orgoliul electoral grav rănit astă vară și își încheie cariera prezidențială cu o victorie la urnă, indiferent dacă referendumul va fi validat sau nu.

Băsescu redevine liderul ”dreptei”, cel în spatele căruia se vor așeza militanții și simpatizanți rătăciți, deprimați și disperați ai dreptei.

Mișcarea Populară se naște și primește un boost nesperat. Ieșirea lui Băsescu cu referendumul e palma obstetricianului pe curul Mișcării. Acum trebuie să ia prima gură de aer și să orăcăie. N-o să vorbească articulat și să meargă în picioare din prima, dar trage pentru prima oară aer în piept și își drege vocea. Și nu-i puțin lucru. Iar de aici și pînă să zică tata nu mai e mult. ”Maria, ea e mătușa ta, Mișcarea Populară, v-ați născut în același timp. La anul o dăm la europarlamentare și prezidențiale.” (Și i-l arată pe Lăzăroiu în costumaș bleu, neras, trăgînd alternativ din suzetă și țigară.) Nu știu dacă pe aia mică a Ebei o s-o cheme Maria, dar e un nume frumos, biblic, și e din familie.

Ponta și PSD au la guvernare un partener strîns cu ușa. Și le convine. La urma urmei, PNL e cea mai mare și puternică structură politică în afara PSD. Și o amenințare serioasă pentru pesediști. Iar referendumul va devia frustrarea dinspre Ponta și guvern înspre PNL și Antonescu. Și va funcționa și ca o supapă. După ce-și bagă ștampila, poporul cade în post-coitum și se calmează.

Orice presiune, cît de mică, folosește negocierii pentru revizuirea Constituției. Negociere care se face în trei, nu în doi.

Nu știu dacă și cînd se va întîmpla referendumul. Sînt convins că nici Băsescu nu știe. Deocamdată îl ține ca pe șiș, în mînecă. Poate îl scoate în toamnă, poate îl scoate la anul.

La europarlamentarele de peste un an, suma scorurilor pentru PDL, FC, NR şi Partidul Mişcarea Populară va fi mai mare de 16%.

Există două argumente în favoarea acestei afirmaţii:

1. Electoratelor de dreapta le pasă mai mult de europarlamentare decât electoratelor extremiste sau PSD. Prezenţa lor la vot e mai mare. Sau, dacă e să fim cât mai corecţi, absentează mai puţin decât ceilalţi.

Să punem problema în felul următor: câţi din votanţii unui partid la parlamentare au venit şi la europarlamentarele următoare?

PRM, 2004-2007: 16%.

PSD, 2004-2007:  29%.

PNL, 2008-2009:  59%.

PSD, 2008-2009:  69%.

PDL / PDL+EBA, 2008-2009: 73%.

ADA / PDL+PNL+PLD, 2004-2007: 75%.

Scorurile de mai sus conţin şi simplificări. De exemplu, sunt oameni care n-au votat ADA în 2004 dar care au votat  PD la europarlamentarele din 2007. Atâta timp cât ne uităm la rezultatele forţelor politice, totul e OK şi comparaţia funcţionează.

PSD are o performanţă bună între 2008 şi 2009 pentru că la parlamentarele din ’08 a obţinut mai puţine voturi decât oricând în istoria sa. Pur şi simplu, nu mai avea de unde să piardă foarte multe voturi. Situaţia nu e comparabilă cu cea în care se află acum social-democraţii.

Să privim imaginea de ansamblu: stânga îşi mobilizează puţini votanţi la europarlamentare iar dreapta mulţi sau foarte mulţi.

Mai bine spus, între parlamentare şi europarlamentare stânga pierde mulţi votanţi iar dreapta pierde puţini. Sunt şanse mari ca scorul ARD să fie depăşit.

2. Când scena politică se schimbă între parlamentare şi europarlamentare (ca în perioada 2004-2007 sau ca acum), europarlamentarele funcţionează şi ca un fel de sondaj. De obicei sunt primele alegeri la care votanţii dreptei îşi pot exprima reacţia faţă de schimbările intervenite de la parlamentare încoace.

La europarlamentarele din 2007, mulţi votanţi ai defunctei ADA au venit la vot tocmai pentru a arăta pe cine dădeau vina pentru rupere (PD sau PNL) şi pe cine susţineau (PNL, PLD sau PD).

Situaţia din prezent e oarecum asemănătoare cu cea de-acum şase ani. Scena politică s-a schimbat faţă de parlamentare. ARD nu mai există. A apărut un partid nou. Conflictele din opoziţie sau dintre PDL şi Traian Băsescu menţin electoratul în priză. Susţinătorii preşedintelui care au refuzat oferta ARD vor putea să se exprime politic. Mulţi dintre ei nu au venit la vot în decembrie – sunt un public nou prin comparaţie cu cei 1,2 milioane de votanţi de la sfârşitul anului trecut.

Un ARD-versiunea-2-dar-acum-altoit-cu-Partidul-Mişcarea-Populară ar demobiliza votanţi din toate taberele implicate.  Chiar şi în acest context, prăbuşirea sub 16% pare greu de realizat.

Natalie Ester, pe Facebook – „Care va sa zica, e NORMAL ca doi alcoolici analfabeti cu grave tulburari comportamentale si fara niciun statut in societate sa aiba libertatea de a forma o familie si de a se inmulti STRICT pentru ca sunt heterosexuali dar este ANORMAL ca doi indivizi decenti, educati, civilizati si demni sa aiba libertatea de a forma o familie si de a adopta copilul abandonat intr-un orfelinat de primii doi mentionati STRICT pentru ca sunt homosexuali?”

E o confuzie aici. Nu e vorba de normalitate, ci de normă. Norma familie monogamă, formată din femeie şi bărbat, norma de extracţie iudeo-creştină. Acea civilizaţie iudeo-creştină care este fundamentul civilizaţiei occidentale de astăzi. Dacă doi homosexuali, doi  indivizi decenţi, au posibilitatea legală să se căsătorească şi să crească copii, schimbăm norma. Dacă doi beţivi, doi analfabeţi, doi tulburaţi comportamental, ea şi el, fac copii, avem doar o disfuncţionalitate în cadrul normei existente. Disfuncţionalitate care poate fi rezolvată funcţie de standarde de sănătate, de bună dezvoltare, de moralitate. Sau care nu poate fi schimbată. Dar disfuncţionalităţi se manifestă în cadrul oricărei norme, aşa că de ce am schimba norma? Şi pe ce criteriu să o schimbăm?  Funcţie de studii absolvite, de certificate de bună purtare în societate, de dovezi de stăpînire a manierelor elegante? Adică pe criteriile de civilizaţie la care a ajuns astăzi lumea liberă, fundamentîndu-se exact pe valorile civilizaţiei din care provine norma. Sigur, şi cei doi indivizi decenţi pot ajunge la un moment dat beţivi, violenţi şi mîrlani, că doar nu există garanţii, ci doar premise de parcurs optim, deci şi în cadrul cuplului lor pot apărea disfuncţionalităţi şi atunci, pentru ce am mai schimbat norma? Deci, dacă aceleaşi disfuncţionalităţi, aceleaşi abateri de la normalitate pe care le găsim la cuplurile heterosexuale se pot găsi şi la cele homosexuale, atunci la ce bun să mai schimbăm norma?

De fapt, invocarea unor criterii de civilizaţie după care ar trebui să schimbăm norma spune clar că homosexualii sînt superiori heterosexualilor. Ei nu sînt oameni, ei nu se pot îmbăta, ori dacă o vor face vreodată nu vor deveni alcoolici, ei nu se vor certa, nu-şi vor da cu tigăile în cap, nu vor deveni violenţi în nici un caz şi sub nici o formă de  manifestare, ei vor trăi fericiţi pînă la adînci bătrîneţe. De ce? Există garanţia că aşa se va întîmpla? Nu sînt şi ei oameni, cu calităţi şi defecte ca noi ceilalţi? Ei bine, nu, ideea astfel acreditată este că ei sînt supraoameni. O minoritate formată din supraoameni. Şi atunci unde mai este egalitatea între noi şi ei? În fapt, schimbarea normei, acordarea dreptului de a întemeia familii şi de a adopta copii acestei minorităţi – care prezintă, însă, o deficienţă majoră, aceea de perpetuare şi nu, atenţie! – o disfuncţionalitate  – nu face altceva decît să anuleze egalitatea dintre noi şi ei, făcîndu-i pe ei mai egali decît noi.

Aşadar, rezolvarea unor disfuncţionalităţi, a unor abateri de la normalitate,  nu se poate face prin schimbarea normei, în favoarea unei minorităţi pretins superioară, dar incapabilă în termeni de perpetuare, de supravieţuire a speciei, în ultimă instanţă.

În vremuri în care nimic din ce e natural nu mai pare de la sine înțeles, apăr cu toată fermitatea propunerea Bisericii și a ONG-urilor creștine de a defini clar căsătoria, în viitoarea Constituție, ca uniunea dintre un bărbat și o femeie. Totodată, trebuie protejate drepturile copilului, de la concepția naturală până la majorat.

În lipsă de program și soluții, stânga românească (PNL+PSD) este în stare să propună teme false, care să bulverseze societatea, cum s-a întâmplat de curând în Franța.

Cred cu tărie că dreptul copilului de a se naște și de a beneficia de o familie normală, cu un tată și o mamă, trebuie apărat. Nu poate prevala asupra vieții și dezvoltării normale a unui copil decizia unor adulți de a-i întrerupe viața sau de a-l obliga să trăiască într-o familie compusă din doi tați sau două mame. Nu firescul unei tradiții prezente în toate culturile, din cele mai vechi timpuri până azi, are a se justifica, ci inovațiile propuse trebuie să se explice filozofic, moral, antropologic și social. Nu noi trebuie să redefinim sau să apărăm norma, ci cei care o contestă trebuie să ne aducă argumente puternice.

Am toată delicatețea și înțelegerea umană pentru cei care au alte opțiuni sau înclinații decât cele pe care majoritatea oamenilor le consideră firești, așa cum înțeleg cutremurat să nu judec opțiuni tragice precum avortul, deși mi-aș dori ca această practică să dispară. Dar condamn toate deficiențele logice și sofismele modernității. A nu penaliza nu înseamnă a banaliza sau a promova. Avortul nu e echivalent cu o extracție de măsea sau amputarea unui membru cangrenat, ci înseamnă suprimarea fizică violentă a unui copil (prin ciopârțire sau otrăvire). Dacă acesta este complet dezvoltat sau nu, e mai puțin relevant. E evident că, la termenul de nouă luni, fără intervenția chiuretajului, s-ar naște un copil, nu o entitate non-umană.

Relațiile, orientările și preferințele sexuale ale fiecăruia nu sunt și nu trebuie să fie treaba mea, a societății, sau a statului. Pe de altă parte, nici societatea nu poate fi obligată să accepte ca normă și să consfințească instituțional practici considerate marginale sau deviante (azi homosexualitatea, mâine, poate, pedofilia sau zoofilia).

Trăim contradicții filozofice și antropologice majore dacă acceptăm că un copil poate fi ucis în pântecul mamei, dar nu după naștere, sau că poate fi adoptat de un cuplu compus din doi tați, deși aceștia nu pot natural să producă un copil. Cu alte cuvinte, acordăm unor adulți drepturi nenaturale sau extranaturale în detrimentul dreptului natural al copilului la viață și la o familie naturală, normală.

Ceea ce facem în acest moment e antropologic periculos, fiindcă nenatural, și social inutil sau chiar dăunător. Ne jucăm cu limitele naturii umane și forțăm legea civilă să fie în divorț flagrant cu legea naturală. Exercițiul faustic, o dată început, poate continua, dacă legea forțează toleranța socială. Mâine vor putea apărea oameni care își vor cere „dreptul” să constituie un cuplu cu animalul preferat (deja există o întreagă filozofie a drepturilor animalelor, care poate fi extinsă).

În momentul în care natura este abolită prin lege, intervenim brutal în cele două mari mistere ale ființei: viața și moartea. Procrearea artificială, clonarea, avortul, schimbarea de sex, eugenia, eutanasia sunt jocuri ale ucenicului vrăjitor cu ceea ce până mai ieri era exclusiv domeniul naturii, nu al tehnicii.

De aceea, cred că avem nevoie de o dezbatere filozofică, etică și juridică reală, nu de provocări ale unor politicieni în căutare de electorat sau a unor minorități gălăgioase care nu acceptă decât să își avanseze agresiv agenda și să închidă, cu acuze de discriminare, gura oricărui critic provenit din majoritatea tăcută și tolerantă.

Trebuie văzut dacă acolo unde natura însăși a stabilit niște discriminări, adică niște limite și diferențe, se cuvine și este util pentru umanitate ca acestea să fie abolite artificial (adică prin tehnică sau legislație).

Doresc o discuție serioasă, nu incriminări, gesticulații sau sloganuri. O dezbatere de filozofie a dreptului, de etică a vieții – sper că nu cer prea mult.

În cîteva luni vom avea oficial un nou partid pe scena politică, Partidul Mișcarea Populară. Sau ”Popularii lui Băsescu”, ca să înțeleagă toată lumea, deși Băsescu va fi doar membru al Fundației Mișcarea Populară, nu și al partidului, așa cum a anunțat consilierul prezidențial Cristian Hrițuc.

Pînă la parlamentarele din 2016 Partidul Mișcarea Populară are la dispoziție trei ani și jumătate de construcție și antrenament politic. Ar fi o eroare fatală să-i irosească în cine știe ce alianțe sau combinații toxice poate, ridicole sigur, cu formațiunile politice cărora le place să se autodenumească ”de dreapta”. Este vital pentru populari să meargă independent la europarlamentare și să aibă candidat propriu la prezidențiale. Un partid nou înființat nu poate intra în combinații și alianțe fără să fi participat măcar o dată singur la alegeri. Ar fi sinucidere politică și un astfel de partid nu va avea niciodată o identitate proprie, va fi doar o remorcă, doar o grupare dintr-un alt partid mai mare, o grupare care se încăpățînează să aibă un nume și siglă proprii, deși lipsite total de semnificație.

Așa cum am zis, popularii au însă noroc. Alegerile locale și parlamentare necesită un efort de organizare titanic. Și consumă importante resurse umane, simbolice, logistice și financiare. Dacă aveam alegeri locale și parlamentare anul ăsta, în 2014 sau 2015, Mișcarea Populară nu prea avea pe unde scoate cămașa. Dacă aveam alegeri locale și parlamentare în 2016, dar nu aveam alte alegeri pînă atunci, pentru populari tot nu era bine, fiindcă nu aveau o carte de vizită pe care s-o prezinte susținătorilor (membri, militanți, simpatizanți, voluntari, finanțatori, alegători, lideri de opinie etc) înainte de alegeri. E greu să-i convingi pe toți aceștia cînd tu nu ai confirmat electoral și nu exiști pe harta politică. Să nu uităm că la locale și parlamentare ai nevoie de cîteva mii de candidați, preferabil oameni de calitate, nu tot felul de adunați de pe străzi.

Astfel, pentru populari anul electoral 2014 reprezintă o excelentă ocazie de a cîștiga notorietate, de a-și regla tirul electoral, de a-și testa capacitatea organizatorică și comunicațională, de a-și fixa identitatea politică și de a testa noii politicieni pe care își propune să-i promoveze. Este vital pentru un partid care vrea să aducă în politică oameni noi să ia parte la evenimente politice cu vizibilitate pentru a cîștiga notorietate pentru noii veniți în politică. Aici e nevoie de un reglaj fin astfel încît partidul să aducă în prim plan noii veniți, dar să nu neglijeze nici scorul electoral, fiindcă de scorul electoral la europarlamentare și prezidențiale depind resursele pe care popularii le vor primi în 2016, în bătălia pentru locale și parlamentare.

Prezidențialele și europarlamentarele cer mai puțin resurse umane, financiare și logistice decît parlamentarele, iar asta contează foarte mult pentru un partid tînăr, abia înființat. În primul rînd e nevoie de mai puțini candidați, 31 la europarlamentare, din care doar primii patru sau cinci trebuie promovați, și doar un singur candidat la prezidențiale. Mai puțini candidați înseamnă mai puține campanii electorale, mai puține strategii și tactici, mai puține staffuri, mai puține clipuri electorale, mai puține afișe, designuri grafice etc.

Principalul obiectiv al Mișcării Populare este acela de a fi cea mai importantă forță politică de pe partea dreaptă a scenei politice. Chiar singura, preferabil. Însă pentru început Mișcarea Populară ar trebui să-și propună ca la alegerile parlamentare din 2020 să fie cea mai importantă forță politică a dreptei. Și în același timp să fie pregătită pentru alianțe la guvernare cu unul dintre celelalte două partide mari, Partidul Socialist (PSD) și Partidul Liberal (PNL). Însă acest obiectiv nu poate fi atins dacă popularii intră în tot felul de combinații politice înainte de alegerile din 2016. Abia după alegerile parlamentare poate negocia o posibilă participare într-o coaliție de guvernare sau alianță de opoziție. Pînă atunci obiectivul minimal al Mișcării Populare e să participe la alegerile europarlamentare, prezidențiale, locale și parlamentare sub numele său. Dacă va reuși să reunească ”dreapta” sub numele și sigla sa, excelent, însă orice participare într-o alianță este un act sinucigaș.

Dar nu e suficient ca Mișcarea Populară să participe în alegeri sub numele și sigla sa. Important este, așa cum am spus, să ia scoruri electorale care să o impună ca principala forță politică a dreptei. Astfel, obiectivele popularilor pentru 2014 ar trebui să fie:

1. La europarlamentare – un scor mai bun decît PDL, FC, PNȚcd și NR. FC, PNȚcd și NR nu intră în calcul (dealtfel, FC e mai degrabă o aripă a PNL decît un partid de dreapta iar NR o aventură marginală care, în căutare disperată de electorat și de identitate proprie, va aluneca spre o nostalgie autohtonistă de extremism – nici măcar spre extremism). PDL, cu Blaga la conducere, e un partid fără viziune, fără anvergură, fără viitor. Iar asta e o oportunitate excelentă pentru populari de a ocupa locul central pe partea dreaptă a scenei politice. Probabil un scor de 15-20% ar putea fi un obiectiv realist pentru populari. Poate chiar și un scor sub 15%, dar nu mai mic de 10-12% îi poate păstra în cărți pentru poziția de cel mai important partid al dreptei. PDL e un partid în defensivă și dezintegrare, care se va rupe, probabil în mai multe etape (2013, 2014 înainte de europarlamentare, 2014 după europarlamentare, 2014 înainte de prezidențiale, 2014 după prezidențiale) și care are șanse extrem de scăzute de a prinde alegerile din 2016 (în final va fi absorbit de Mișcarea Populară sau de PNL). Europarlamentarele sînt importante și prin poziționarea partidelor românești în raport cu familiile politice europene. Este cunoscută intenția PNL-ului de a părăsi ALDE și de a se alătura PPE. Sînt cunoscute, deasemenea, influența și relațiile pe care le are Traian Băsescu în PPE. Dacă Mișcarea Populară reușește să obțină 3-6 locuri de europarlamentar, drumul spre PPE e mult mai simplu (3-6 mandate de europarlamentar înseamnă un scor de 10-20%).
2. La prezidențiale – aici rămîne de văzut ce se va întîmpla cu modificările constituționale propuse de USL. Personal tind să cred că PSD trage de timp în relația cu PNL și va merge totuși pe varianta ”președinte puternic”. În aceste condiții, dacă președintele își păstrează atribuțiile de acum, alegerile prezidențiale își păstrează miza și rămîn cele mai importante alegeri, chiar mai importante decît alegerile parlamentare. Alegeri prezidențiale cu miză înseamnă că în joc vor fi puse resurse importante. Pentru Mișcarea Populară este extrem de important să vină cu un candidat care să ia un scor peste candidații ceilalți ai așa-zisei drepte. În condițiile în care obiectivul pentru europarlamentare e un scor de 10-20%, la prezidențiale Mișcarea Populară nu-și poate propune mai puțin de 20% și în niciun caz un scor sub candidații sau candidatul PDL/FC/PNȚcd. Ideal și perfect ar fi accederea în turul 2. Dacă Mișcarea Populară reușește asta, are asigurată poziția de cel mai puternic partid al dreptei. Însă un scor de 20% nu garantează intrarea în turul 2. Din punctul de vedere al mesajului politic și vizibilității, prezidențialele sînt mult mai importante decît europarlamentarele. La prezidențiale partidul își poate lansa mesajele și grava în memoria electoratului identitatea politică. Principalul concurent al candidatului popular va fi, dacă candidează din partea PDL, Mihai-Răzvan Ungureanu. Un MRU candidat din partea FC/PNȚcd nu poate trece de 10% la prezidențiale. Dealtfel, dacă FC/PNȚcd nu candidează  pe liste comune cu PDL la europarlamentare riscă să intre în prezidențiale cu lideri, militanți, simpatizanți și sponsori demobilizați de scorul slab de la europarlamentare. PDL, la rîndul său, nu are prezidențiabil cît de cît acceptabil în rîndurile sale și nu poate spera la un scor electoral cu două cifre. Dacă însă modificările propuse de USL și restrîngerea atribuțiilor prezidențiale vor fi adoptate, miza alegerilor prezidențiale scade dramatic. Chiar și în aceste condiții în care interesul pentru campania și scrutinul prezidențial va fi foarte scăzut, popularii trebuie să se mobilizeze pentru un scor cît mai bun și pentru a-și face cunoscut mesajul.

La final revin la tema preferată a disperării de dreapta, unitatea. Unitatea dreptei nu poate exista decît într-un singur partid, sub un singur nume și siglă. Alianțele nu își au rostul. Sînt inutile. Sînt inutile în 2014, sînt inutile în 2016.

Dacă dreapta vrea să se unească are două variante:

1. fuziune într-o nouă formațiune – ar însemna să crească un brand de la zero și să se certe între ei pentru întîietate.
2. fuziune prin absorbție într-o formațiune existentă – brandul există deja însă toți cei care sînt absorbiți trebuie să accepte întîietatea gazdelor.

Dreapta nu se poate uni prin federare și alianțe, ci doar prin cucerire și supunere. De aceea e nevoie de luptă și competiție, nu de lași și oportuniști meschini care se ascund sub umbrela alianțelor și federărilor. Iar cei care vor unitate și dau din mîini nervoși acum vor pune capul în pămînt și vor accepta unitatea sub cel mai puternic. Însă cel mai puternic se decide pe frontul politic, în bătălia electorală, nu prin scîncete și rugăminți de alianțe și federări. Va reuși Mișcarea Populară să fie acel partid puternic sub a cărui siglă se vor uni toți? Nu știu, vom vedea.

De ce e bine să fie un prag de 50%?

1. La un asemenea prag, pentru a aduce oamenii la vot, e nevoie de consensul întregii clase politice. Dacă una dintre forțele politice importante decide să boicoteze referendumul, acesta are șanse foarte mici să fie validat. Astfel, forțele politice sînt obligate să negocieze și să se înțeleagă între ele pentru a valida referendumul. Referendumurile cu miză națională, consensuale să le zicem, care întrunesc acordul majorității forțelor politice, a media și a societății civile, au șanse foarte mari să treacă, iar referendumurile ”conflictuale”, controversate, au șanse mult mai mici să treacă dacă forțele politice și societatea civilă îndeamnă la boicot. Astfel, o Constituție negociată de întreg spectrul politic și care întrunește acordul societății civile are șanse mari să treacă de un referendum, chiar și cu prag de 50%. Referendumurile necesare în relația cu Uniunea Europeană, pe decizii majore europene, și care au asentimentul întregii clase politice și al societății civile au deasemenea șanse mari să fie validate. Prezența la vot la noi este în jur de 40%-55%. Atît strînge întreaga clasă politică. Astfel, pentru ca un referendum să fie validat, clasa politică trebuie să negocieze și să se pună de acord, să solicite ajutorul societății civile și al mass media, să informeze populația și apoi partidele să-și pună în mișcare capacitatea de mobilizare la vot. Întreaga clasă politică, împreună cu mass media și societatea civilă poate mobiliza peste 50% dintre alegătorii cu drept de vot. Însă aceasta presupune o cauză comună, o decizie atent negociată înainte și care mulțumește pe toată lumea. O măsură controversată, conflictuală, îndreptată împotriva unei forțe politice, împotriva unei părți din populație sau împotriva alianțelor externe ale României, o măsură cu grad înalt de polarizare, nu va putea fi aprobată prin referendum dacă aproape jumătate din forțele politice și o bună parte din societatea civilă și mass media se opun acestei măsuri și vor cere alegătorilor să boicoteze un asemenea referendum.
2. Clasa politică e nevoită să facă publicitate referendumului și să informeze populația. Mobilizarea la vot a peste jumătate din corpul electoral presupune o campanie puternică de informare a populației. Aceasta presupune, așa cum am arătat mai sus, efortul concertat al elitelor politice, mediatice, civice și intelectuale și are drept consecință un vot dat în cunoștință de cauză de populație.
3. O Românie în care referendumurile pot trece ușor este o bombă cu ceas pentru Uniunea Europeană. Apetența politicienilor români pentru populism, influența nefastă a Rusiei asupra unor forțe politice, mediatice și economice, vulnerabilitatea populației la manipulare, populism, autoritarism politic și ură îndreptată împotriva unor categorii de cetățeni, coroborate cu ușurința plebiscitării populare a unor măsuri iresponsabile și antidemocratice, transformă România într-un spațiu instabil, imprevizibil și periculos pentru Uniunea Europeană.

Marile decizii naționale în care poporul e chemat să se pronunțe direct, modificările constituționale și locul nostru în lumea civilizată și relațiile cu partenerii noștri occidentali, presupun  acordul întregii societății românești. În același timp, deciziile polarizante, conflictuale, care pot aduce atingere intereselor naționale sau anumitor categorii de cetățeni, pot fi blocate, dincolo de voința celor care se află vremelnic la putere, prin boicotul alegătorilor.

Nu degeaba în Parlament modificările constituționale nu pot trece decît cu două treimi (66%) din membri fiecărei camere sau cu trei sferturi (75%) din membrii Parlamentului în cazul în care cele două camere nu se înțeleg asupra acestora. Aceste majorități sînt stipulate tocmai pentru ca modificările constituționale, decizii de importanță majoră pentru națiune, să întrunească acordul unei majorități largi a clasei politice. Însă clasa politică nu are foarte multe voturi în spate. De exemplu, USL, deși a cîștigat zdrobitor alegerile parlamentare din 9 decembrie, nu a fost votată decît de 24% din populația cu drept de vot. 60% sau 70% dintre parlamentari, luați de valul puterii, pot face prostii mari și lua decizii iresponsabile. Nu-i doar mîna să voteze aberații în Parlament. Însă pentru ca asemenea decizii să treacă de referendum, ele trebuie să treacă prin filtrul tuturor partidelor politice, cu toate eșaloanele lor și structurile din teritoriu, prin filtrul majorității mass media și societății civile. Validarea unui referendum presupune o mobilizare importantă a societății românești, un efort care poate fi făcut numai dacă elitele politice și civice se înțeleg și cad de comun acord că măsura adoptată prin referendum este bună pentru țară.

Evident că există în continuare riscul ca măsuri importante să nu poată fi luate din cauza invalidării referendumului și măsuri iresponsabile să treacă totuși datorită mibilizării populației de către un politician charismatic sau o forță politică dominantă.

Scriam în 16 iulie 2012:

Obligativitatea existenței cvorumului, a prezenței minime de 50%+1, pentru ca un referendum să fie validat este absolut necesară, pentru a îngrădi, atît cît se poate, derapajele totalitare.

Haideți să ne imaginăm că mîine Crin Antonescu cheamă românii la referendum pentru a decide ieșirea sau nu a României din Uniunea Europeană. Pe buletin va figura întrebarea ”Sînteți de acord ca România să iasă din Uniunea Europeană?” și cele două răspunsuri pe care votanții le pot alege, DA și NU. Cu cîteva zile înainte de campania pentru referendum, USL comandă un sondaj ale cărui rezultate arată că, în eventualitatea organizării unui astfel de referendum, 64% dintre români ar alege NU, 12% ar alege DA iar 24% nu sînt deciși sau nu ar participa la vot. Interesul USL-ului este de a scoate România din Uniunea Europeană dar, în același timp, de a păstra o aparență de legitimitate populară a demersului. Iar legitimitatea populară se cîștigă prin plebiscite, așa cum ne spune istoria (Hitler și Mussolini au apelat la plebiscite pentru a-și legitima dictaturile). Poate risca USL să piardă totul, în eventualitatea, foarte probabilă, ca alegătorii să voteze împotriva ieșirii României din Uniunea Europeană, mai ales cînd a pariat totul pe un asemenea demers? Nu, nu poate. Drept pentru care decide să schimbe regulile din mers, astfel încît rezultatul să fie așa cum doresc liderii USL, iar cele două mari obiective ale lor, ieșirea României din Uniunea Europeană și crearea unei aparențe de legitimitate pentru acest demers, să fie atinse. USL are nevoie de un referendum valid, în care numărul de voturi pentru DA să-l depășească pe cel pentru NU. În primul rînd trebuie să elimine riscul invalidării referendumului.

Invalidarea este echivalentă unui NU spus de electorat măsurii politice propuse de inițiatorii referendumului.  Există 3 tipuri de atitudini față de un referendum: 1) măsura politică propusă este relevantă, punerea ei pe tapet este oportună și sînt de acord cu ea; 2) măsura politică este relevantă, punerea ei pe tapet este oportună, dar nu sînt de acord cu ea; 3) măsura politică este irelevantă și punerea ei pe tapet nu este oportună. Aceasta este logica din spatele cvorumului. Dar asta nu e tot.

Și revenim la exemplul nostru. Dacă reiese din sondaje că poporul este împotriva ieșirii României din Uniunea Europeană, atunci hai să aranjăm în așa fel încît să voteze numai cine trebuie. Astfel, nu facem publicitate referendumului. Schimbăm adresele secțiilor de votare fără a face publicitate. Nu facem publice niciun fel de informații administrative privind referendumul. Dăm informații doar pe canalele și rețelele USL, astfel încît de referendum, de programul de desfășurare, locațiile secțiilor de votare, împărțirea pe străzi, modalitatea propriu-zisă de votare, să știe numai oamenii noștri, cei de care sîntem siguri că vor vota DA. Cunoscînd din sondaje distribuția votului, îngreunăm procesul de vot în zonele geografice în care procentul de NU este mare și la acele categorii de alegători care votează cu preponderență NU (dăm o mini-vacanță în care știm că vor pleca în general tinerii din mediul urban, organizăm mai puține secții în diaspora, organizăm activități care să țină departe de secțiile de votare acei votanți care ar putea vota NU etc). Aici intervine marea problemă. Reușești să obții (prin metode administrative, politice, mediatice, ilegale etc) un scor favorabil pentru ieșirea României din Uniunea Europeană dar, avînd în vedere că ții departe de vot acei alegători care ar vota NU, prezența la referendum va fi scăzută. Obții un scor de 63-37 pentru DA, dar în condițiile unei prezențe de 25%. Soluția e să elimini cvorumul, să elimini condiția de prezență de minimum 50%+1 pentru a valida referendumul. La limită, dacă vrei să schimbi numele țării din România în Daciana, iar 99.5% dintre români se opun unei astfel de schimbări, faci un referendum pe șest în care aduci la vot doar pe acei 0.5% care sînt de acord cu noul nume și elimini condiția de prezență minimă la vot pentru validare. Iar a doua zi ai Daciana în loc de România, aprobat prin exprimarea voinței populare la referendum.

Împotriva atacurilor populiste la adresa democrației și a statului de drept, în cazul referendumului există două linii de apărare, posibilitatea de a vota NU și condiția prezenței de minimum 50%+1 pentru validarea referendumului. Se blochează astfel măsuri nu numai impopulare dar și irelevante sau insuficient cunoscute de către populație. Se previne situația în care puterea politică ar apela, prin diverse modalități, doar la o anumită parte a corpului electoral, și anume acea parte care poate fi controlată astfel încît să voteze așa cum dorește Puterea.

Pentru ca o măsură politică să aibă legitimitate populară reală (vorbesc aici strict de legitimitate populară – nu și de legitimitate constituțională și acord cu principiile statului de drept) trebuie să fie relevantă pentru cel puțin jumătate din populația cu drept de vot a țării și să fie aprobată de cel puțin jumătate din alegătorii prezenți la vot. Aceste condiții nu sînt arbitrare, aleatorii, scoase din burtă. Au motivații clare, motivații care țin de sistemul imunitar al societății împotriva dictaturii. Cvorumul împiedică Puterea să se folosească de Poporul Mic și Controlabil pentru a legitima lovituri de forță. Astfel, pentru a încerca să legitimeze derapaje antidemocratice, Puterea trebuie să facă un efort considerabil. Nu imposibil. Dar e mai greu să aducă la vot peste 50% din populația țării și să obțină un scor favorabil, mai multe voturi DA decît NU. În condițiile existenței acestei condiții a cvorumului, o decizie poate fi luată cu votul a minimum 25% din populația cu drept de vot (scor strîns, la o prezență de 50%). Dacă cvorumul este eliminat o decizie poate fi luată și cu votul a 5% din populația cu drept de vot (la 10% prezență).

Existența cvorumului este strîns legată și de accesul la informație al populației. Dacă Puterea îngrădește accesul la informație (prin măsuri legislative, administrative, economice, prin monopol de stat sau privat asupra mijloacelor de informare) existența cvorumului este o măsură de siguranță. Puterea va trebui să facă eforturi mari, să convingă populația să vină la vot și să voteze DA, spre deosebire de situația în care cvorumul nu există, situație în care Puterea nu trebuie decît să blocheze accesul la informație, să-l controleze, astfel încît numai susținătorii Puterii să aibă acces la informație.

Eliminarea cvorumului în cazul referendumului este o măsură profund antidemocratică, împotriva statului de drept și libertății, cu intenții vădit totalitare.

Și scriam în 17 aprilie 2013:

Să presupunem că Forumul Constituțional, prin Cristian Pîrvulescu și la ordinul lui Dan Voiculescu, decide, printre altele, să elimine din Constituție, de la articolul 30, cel privitor la libertatea de exprimare, următoarele pasaje:

(2) Cenzura de orice fel este interzisă.

(3) Libertatea presei implică şi libertatea de a înfiinţa publicaţii.

(4) Nici o publicaţie nu poate fi suprimată.

Asemenea modificări sînt ușor de trecut prin Parlament, în condițiile în care USL are 70% și nici celelalte partide nu sînt prea-iubitoare de libertatea de exprimare, ba dimpotrivă. Dar cum faci să le treci și de un referendum constituțional? Simplu. Scazi cvorumul necesar validării. La 30%, de exemplu.

Apoi, în înțelegere cu celelalte partide, organizezi în așa fel campania și alegerile încît să nu vină la vot decît atîția votanți cît trebuie și care trebuie. Nu faci publicitate, induci confuzie privind data și orele între care se poate vota, nu faci publice adresele secțiilor de votare și nici împărțirea pe fiecare secție de votare a străzilor. Stabilești, prin lege, că vinerea de dinaintea scrutinului și lunea de după sînt libere, astfel încît oamenii să plece din localitate și, în același timp, nu faci secții speciale în care să voteze cei care nu se află în localitatea de domiciliu.

Te asiguri astfel că la vot vin doar cei ce trebuie să vină la vot. Adică votanții controlați de tine prin rețelele teritoriale. Ăia care votează ”cu partidul”, ”cu ai noștri”, oricare ar fi tipul scrutinului. Că sînt parlamentare, prezidențiale, europarlamentare, locale, referendum de demitere sau referendum constituțional, ei votează ”cu ai noștri sau ce zic ai noștri să votăm”.

USL a avut 60% din voturi la parlamentare, în condițiile în care la vot s-au prezentat 40% dintre alegători. Astfel, cu USL au votat 24% dintre alegătorii cu drept de vot. cu PDL 6.5%, cu PPDD 6%, cu UDMR 2%. Dacă eliminăm PPDD, partid cu votanți imprevizibili, avem 33% alegători care au votat establishmentul. Din aceștia, USL are imensa majoritate, adică 70%.

Partidele se pot înțelege să țină departe de secțiile de votare alegătorii pe care nu-i pot controla și să aducă la vot, prin propriile rețele, militanții, alegătorii fideli și pe cei dependenți de rețele, astfel încît să poată trece Constituția. Se pot înțelege chiar ca partidele de opoziție să-și scape obrazul spunîndu-le propriiilor militanți să voteze NU dar aducîndu-i la vot să facă covrumul de 30%. Dealtfel, s-a văzut și la referendumul din vară (referendum la care PDL ”a vîndut” județe întregi) că USL poate ”aduce” la vot 46% din alegătorii cu drept de vot, prin propriiile rețele sau din pix. La 30% partidele pot controla proporția DA-NU, la peste 50% e mult mai greu. Gîndiți-vă că o prezență de 60% înseamnă că vor fi prezenți 36% dintre românii cu drept de vot care nu au votat cu USL în 9 decembrie. La o asemenea prezență votanții useliști sînt minoritari (24 din 60, adică 40%).

Dacă cvorumul este de 50% partidele trebuie să-și asume riscul să facă publcitate și să înlesnească prezența la vot a cîtorva milioane de alegători pe care nu-i pot controla. La covrum de 30%, partidele pot atinge cvorumul doar prin aducerea la vot a electoratului dependent de administrație și rețelele de partid. În același timp, se pot asigura că nu vin mai mulți alegători la vot ca să strice distracția, prin metodele de care am amintit mai sus (lipsa de publicitate, organizare deliberat proastă, piedici administrative, vacanțe etc).

Pragul de 30% propus de USL reprezintă exact acel electorat dependent de partide. De ani de zile la vot vin aceiași 30-40% dintre alegători, cei mai mulți dintre ei militanți ai partidelor, galerie și așa-zis găletuși, votanți dependenți de administrație și rețelele de partid. Dacă se introduce acest prag, orice Constituție dorită de establishmentul politic este posibilă. Astfel, printr-o asemenea Constituție se pot suprima libertăți și drepturi, se pot înstrăina teritorii și schimba forme de guvernămînt. Putem deveni chiar monarhie sub Voiculescu în care libertatea de exprimare să nu mai existe. Se poate întîmpla orice. Societatea civilă (hă hă, care? că toată e arondată unor grupări) nu are forța să aducă la vot milioane de oameni împotriva voinței administrației și partidelor. Cea mai bună soluție este un prag ridicat, care să oblige administrația și partidele să aducă la vot cît mai mulți votanți peste cei pe care îi poate controla.