Fiindcă tot se vorbește despre platforme online și moguli, țin să-mi dau și eu cu părerea. O platformă online, text și radio, cu Dragoș Paul Aligică, Horia Roman Patapievici, Dan Tăpălagă, Sorin Ioniță, Cristian Ghinea, Andrei Cornea, Miron Damian, Ducu Hâncu, Gelu Trandafir și alții (dar nu mai mulți de 15-20), cu profil doctrinar apropiat, cu conținut accesibil tuturor, nu ar necesita cine știe ce investiție. Se poate face non profit, din sponsorizări și donații. Însă donațiile sînt nesigure, funcționarea trebuie asigurată din sponsorizări. Nu cred că e nevoie de investiții de milioane de euro, nu trebuie făcut un trust cît Intactul.

De ce non profit și sponsorizări și donații și nu societate comercială? Fiindcă ar fi o greșeală imensă să se restricționeze accesul cititorilor. Important e ca mesajul unei asemenea platforme să ajungă la cît mai mulți oameni și restricționarea accesului nu e cea mai bună soluție. Pentru ca accesul să fie liber și facil cea mai bună soluție este o organizație non profit care să susțină o asemenea întreprindere.

Dacă încerci să faci o platformă comercială, ori o umpli de reclame și cauți trafic cît mai mare, ori restricționezi accesul la conținut și îl permiți doar celor ce plătesc. Din păcate, experiența ne arată că niciuna dintre soluții nu este viabilă. Prima variantă iese complet din discuție, iar ceea de a doua restricționează accesul în condițiile în care scopul unei asemenea platforme e să-și transmită mesajul cît mai multor oameni.

Sînt mai multe de spus pe această temă dar momentan trebuie să fug. Voi reveni cu subiectul.

Ce este statul de drept?

Fără să intrăm în istorii și definiții, pe scurt, statul de drept spune că un viol la care participă mai mult de jumătate de sat e tot viol, nu dragoste la prima vedere sau nuntă cu lăutari și țipete.

Statul de drept spune că nimeni nu e deasupra legii, indiferent de putere, apartenență, intenții sau număr și că, mai presus de voința majorității, cea care poate schimba legi, există niște principii pe care legile nu le pot încălca. De unde vin principiile respective e cu totul altă discuție, în care nu vom intra, că nu e rostul acestui articol, Pornim însă de la premisa că există Bine și Rău, că există niște principii imuabile, niște repere absolute care ne ghidează și de care legile noastre schimbătoare și supuse vremurilor și circumstanțelor trebuie să țină seamă, fără excepție. Un stat de drept este un stat în care legea domnește și respectă niște principii universale.

La ce folosește statul de drept?

Sînt două paliere ale impactului pe care statul de drept le are asupra societății.

Primul, care ține de aspectul formal, de domnia legii, este palierul predictibilității. Nimeni nu e mai presus de lege. Legea e aplicabilă tuturor. Indiferent de conținutul acestor legi, atîta timp cît nimeni nu este deasupra lor, atîta timp cît sînt clare, ușor de înțeles, pot fi aplicate și sînt aplicate corect și eficient, relațiile sociale au coerență și predictibilitate. Societatea ne este cunoscută și familiară. Cînd luăm decizii de viitor pornim de la o realitate dată. Cînd iau decizia să cumpăr o casă care să rămînă copiiilor mei pornesc de la premisa că dreptul de proprietate va fi garantat și peste 8 luni sau 17 ani. Familia, cariera, afacerea sau proprietatea presupun decizii pe termen lung. Nu-mi întemeiez o familie pentru următorii 2 ani și nu fac copiii care trăiesc ca fluturii, o zi. Nu-mi investesc energia, timpul, nervii, talentul și banii într-o afacere la care am de gînd să renunț peste 4 luni. Nu îmi pregătesc prin școli și muncă o carieră la care să renunț peste 2 ani. Nu-mi cumpăr azi o vilă care știu că peste 3 ani îmi va fi luată. Bine, poate că peste 4 zile mor sau ne lovește un asteroid sau vine sfîrșitul lumii peste 21 de zile, însă probabilitatea ca toate acestea să se întîmple este infinit mai scăzută decît aceea ca semenii noștri să ne dea în cap și să ne ia totul, familie, carieră, afacere, proprietate. Și dacă împotriva sfîrșitului lumii și asteroidului nu avem leac, împotriva haosului social avem. Și el se numește domnia legii. Într-adevăr coerența și predictibilitatea sînt necesare, chiar și în rău, căci ne ajută să ne apărăm, atît cît se poate, împotriva răului. Dacă legea stipulează că ochelariștii nu au dreptul să iasă din casă între orele 9 și 16, cel puțin ochelariștii știu că trebuie să stea în casă în intervalul respectiv sau să iasă din casă fără ochelari. Legea este evident nedreaptă, însă faptul că există o lege le dă ochelariștilor posibilitatea să evite neplăcerile. Dacă însă joi, 14 august, între orele 9 și 16 guvernul dă ordin la televizor ca orice ochelarist prins pe stradă să fie linșat, există o foarte mare posibilitate ca mii de ochelariști să fie luați pe nepregătite și linșați pe străzi de gloata telespectatoare. Însă coerența și predictibilitatea nu sînt suficiente.

Al doilea palier, care de obicei este prezent la ceea ce numim ”stat de drept” (Rechtsstaat) și nu este prezent la ceea ce numim ”domnia legii” (rule of law), se referă la conținutul legilor. Bine, și dacă adoptarea și aplicarea legilor respectă toate condițiile formale însă legile sînt nedrepte? Dacă se adoptă o nouă Constituție și un nou set de legi prin care libertatea și proprietatea sînt abolite, respectîndu-se în același timp toate condițiile formale ce țin de domnia legii? Am dat mai devreme exemplul cu ochelariștii. Principiul statului de drept spune că nicio lege nu poate încălca anumite principii universale ale Binelui (Decalogul, drepturile naturale, drepturile omului etc). Aceste principii sînt singura redută de apărare împotriva tiraniei majorității. Căci majoritatea poate schimba legi și constituții. Majoritatea poate schimba mîine Constituția și stabili că ochelarismul este interzis și pedepsit conform legii. După care, aceeași majoritate, dă o lege, perfect constituțională, prin care stipulează că orice ochelarist care iese din casă între 9 și 16 trebuie linșat de grupuri de pensionari nervoși și vigilenți.

De ce este vitală tema statului de drept pentru un partid de dreapta?

Dreapta nu poate neglija tema statului de drept din trei motive:

1. Dreapta este conservatoare, anti-revoluționară. Dreapta se adresează celor care construiesc pe termen lung, care au ceva de pierdut: familia, cariera, afacerea, proprietatea. Toate acestea presupun decizii pe termen lung, pe viață sau generații. Dreapta construiește, acumulează, zidește pe termen lung (ah, sună a pășunism, chiar dacă e cu cărămizi, dar nu-mi vine acum altă formulare, înțelegeți voi ce vreau să zic). Atunci cînd te-ai chinuit o viață întreagă să construiești o casă nu vrei ca anual să treacă un buldozer peste oraș și să niveleze totul, pentru a porni de la zero.
2. Dreapta crede în Binele absolut, imuabil, este anti-relativistă. Binele și Răul nu se transformă în timp sau în spațiu. Sînt aceleași, nemișcate, aici și în Vanuatu, acum și peste 30 000 de ani. Nu există un Bine al fiecărui individ, al fiecărui grup sau fiecărei culturi. Există un Bine universal, un far care luminează la fel, indiferent de unde l-ai privi.
3. Dreapta este anti-etatistă. Un stat de drept este un stat care se supune unor reguli mai presus de sine. Principiul statului de drept limitează puterea statului și o supune unor reguli pe care statul nu le poate schimba.

Și uite așa, în 3 punctulețe, am cam dat definiția partidului de dreapta, cu tot cu clienți, că tot ne întrebăm cui se adresează dreapta. Se adresează celor care au construit și vor să păstreze și dea mai departe, se adresează celor care vor să construiască, să păstreze și să dea mai departe.

Pe partea de formulări a ieșit cam împiedicat articolul dar înțelegeți voi ce-am vrut să spun. Cînd oi avea verbul mai săltăreț și tastatura mai puțin astenică, revin la subiect. Cine știe, poate bag și figuri de stil!

(episodul anterior: Despre un nou partid. Considerațiuni doctrinare. (III). Statalitatea românească.)

Pacificul rulz. Noua Zeelandă ne așteaptă cu drag

Indexul Economic Freedom (Heritage Foundation)

FREE

Miracolul chilian (Milton Friedman, Chicago Boys și Pinochet)

MOSTLY FREE

Sîntem sub Albania dar deasupra Franței

ALTELE

ROMÂNIA (locul 59, 65.1 puncte – între europeni sîntem pe locul 28 din 43)

Situația detaliată a României

RULE OF LAW

The rule of law is uneven, and contracts are not always strongly upheld. The judicial system suffers from political interference, inefficiency, and excessive workloads. Enforcement of legislation protecting patents, trademarks, and copyrights is very weak. Long-time public mistrust of government due to widespread public-sector corruption has been exacerbated by an erosion of democratic accountability since the beginning of the financial crisis in 2008.

Property Rights 40.0

Freedom from Corruption 36.0

LIMITED GOVERNMENT

Both the income and corporate tax rates are a flat 16 percent. Other taxes include a value-added tax (VAT) and an environmental tax. The overall tax burden equals 26.5 percent of total domestic income. Government spending is equivalent to 35.5 percent of total domestic output. The deficit has been narrowing, and public debt is about 30 percent of GDP. Recently implemented austerity measures have caused a political backlash.

Government Spending 62.2

Fiscal Freedom 87.9

REGULATORY EFFICIENCY

The processes for business formation and operation have been streamlined. Launching a business takes six procedures and 10 days, although completing licensing requirements continues to be time-consuming. Efficient bankruptcy procedures and rules have not been fully implemented. Labor regulations remain rigid, although several amendments to improve the flexibility of the labor code have been made. Inflation is relatively high.

Business freedom 70.4

Labor Freedom 63.5

Monetary Freedom 74.7

OPEN MARKETS

The trade-weighted average tariff rate is a low 1.6 percent as in other members of the European Union, although there are some non-tariff barriers that increase the cost of trade. Foreign investment is encouraged officially but discouraged in practice by regulatory inconsistency, unpredictability, and a lack of transparency. The evolving financial sector is open to competition, with foreign-owned banks dominating the banking sector.

Trade Freedom 86.8

Investment Freedom 80.0

Financial Freedom 50.0

Guverne de stînga și guverne de stînga în ultimii 18 ani. Așteptăm cu speranță anul 2024 și prima guvernare de dreapta din România

EVOLUȚIA LIBERTĂȚII ECONOMICE ÎN ROMÂNIA (scorul reflectă situația anului anterior):

Sursa: HERITAGE FOUNDATION

ncheiam episodul trecut cu întrebarea dacă Hollywoodul poate să mintă, magistral, despre capitalism, fiind comunist. Ce prostie, nu? Totuşi, realitatea e că Hollywoodul e dominat de “liberalism” sau “progresism”. Termeni sub care s-a reinventat comunismul. Liberal-progresiştii domină lumea academică, mass-media, industria de divertisment. În America? Imposibil. Cum naiba? Simplu. E vorba de aroganţa intelectualilor stîngişti, deloc săraci, ba dimpotrivă, convinşi că doar ei pot salva omenirea. Numai să aibă puterea absolută.

În mod absolut meritat, ei fiind cei mai inteligenţi, educaţi, întelepţi, talentaţi, rafinaţi, drepţi şi generoşi dintre oameni. Ei sînt mîntuitorii cool, hip. Comunismul, cu etapa lui indispensabilă, socialismul, e singurul model corect. N-a fost, însă, aplicat cum trebuia. Dacă îl făceau nişte intelectuali ca lumea, occidentali, alta era treaba. Ieşea cool. Sigur, trebuie foarte multă trufie şi foarte multă semidocţie pentru concluzia asta, dar le au din belşug. Trucul pe care îl folosesc e simplu, însa foarte eficient. Emoţiile sînt puse în locul raţiunii. Realitatea e înlocuită cu ficţiunea, spre a deveni noua realitate, de larg consum.

Adevărul, un obstacol uşor de trecut

Ce standard de viaţă credeţi că avea, de pildă, Cuba în 1958, înaintea marii revoluţii? Ei, na. Mizer, se ştie. Latifundiarii huzureau, poporul crăpa de foame pe plantaţii. Dar dacă nu era aşa? Daca atunci Cuba avea al unsprezecelea stadard de viaţă din lume? Exact. Numărul 11 în Topul bunăstării. Din întreaga lume. Cuba capitalistă era atunci pe locul unde sînt, astăzi, Elveţia sau Japonia. Din filmele de la Hollywood, poţi crede că revoluţia lui Fidel, adorat de Steven Spielberg, Oliver Stone, Kevin Costner şi mulţi alţi titani, a însemnat eliberarea iobagilor de pe plantaţii. Numai că…

Numai că lucrătorul agricol cubanez cîştiga mai bine decît omologii lui din Franţa, Germania de Vest, Belgia, Danemarca, pe ziua de muncă de opt ore. Populaţia rurală reprezenta doar 34%, faţă de 47% în România de azi, ţară din UE. În 1958, Cuba avea mai multe televizoare decît Canada, raportat la populaţie. Avea o numeroasă clasă de mijloc. Avea sindicate puternice. Oamenii muncii din Cuba precomunistă primeau 66% din PIB, faţă de 68% în SUA. Rata de alfabetizare era de peste 80%. În anul dinaintea revoluţiei, mai mulţi turişti cubanezi vizitaseră America, decît veniseră în Cuba turişti americani. Urît burghezo-moşierism, criminal de-a dreptul.

Cu ochii la filmele lui Michael Moore, poţi fi sedus de paradisul comunist cubanez, cu medicină şi învăţămînt gratuite, de elită, pentru toţi. Noroc cu Fidel, democrat-umanistul. Butonat de sovietici şi finanţat de nişte creduli magnaţi locali, sătui de corupţia preşedintelui Batista. Care era şi cam negru, lucru peste care Hollywoodul cam sare, comunismul castrist fiind unul dintre cele mai rasiste regimuri din lume. Cu Fidel, raţiile alimentare introduse în 1962 rămîn, şi azi, mai mici decît raţiile sclavilor cubanezi din 1842. Raţia de proteine e de patru ori mai mică. Salariul mediu e puţin peste 200 de dolari, cam 650 de lei. PE AN. Pensia medie este de 108 dolari, vreo 350 de lei. PE AN. În ţara cu al unsprezecelea nivel de trai din lume, înainte de comunism.

Socialism sau moarte! Aud? Bine, atunci moarte

Ca să fiţi cool, poate v-aţi luat tricou cu Che Guevara. Doar e simbolul romantismului revoluţionar. Che a fost un dezaxat asasin, de o cruzime exemplară. A condus personal campania de exterminare a opozanţilor. Din prima zi a victoriei revoluţiei. După ce trăgea plutonul, el îi împuşca în cap pe reacţionari, ca să fie treaba sigură. În prezenţa familiilor, chemate special. Importante contribuţii a avut şi la reprimarea insurecţiei anticomuniste. Care a durat şase ani, fiind opera proletariatului rural şi urban, a mii de cubanezi care au vrut să fie liberi, nu sclavi în cooperativele agricole şi-n uzinele comuniste. Nu credeţi, dar există mărturii, documente, cărţi. “Puteţi uita”, vorba aceea. Prin ele.

Peste 15.000 de execuţii prin împuşcare, peste 500.000 de deţinuţi politici, într-o ţară de şase milioane de oameni, în anii ’60. De atunci, peste 70.000 de morţi prin înec, în încercarea de-a fugi, pe mare, în SUA. Foamete, mizerie, teroare, disperare. Rată record de sinucideri. Acesta e paradisul lui Castro. Despre care nu ştiaţi. În schimb, ştiaţi de la Hollywood, nu din Pravda, că Fidel a scăpat ţara de feudalism, a creat exemple de medicină şi învăţămînt pentru toţi, iar problemele economice, sigur, grave, se datorează exclusiv embargoului american. Simplu, logic, pe înţeles. Ticăloşii de imperialişti. Fidel? Un model, demonizat pe nedrept şi sabotat de reacţionari. Modelul de urmat. Din solidaritate intelectuală. Căci ei, liberal-progresiştii, vor reuşi. Prin comunism cool, hipsteric.

(va urma)

Scriam anul trecut un articol intitulat ”Atuurile lui MRU”. A venit și reversul medaliei.

S-a bazat prea mult pe relația cu lideri politici presupus puternici, care i-ar fi putut oferi succesul politic (Blaga, Falcă) uitînd că singurul său atu în fața acestora, moneda de schimb, era succesul la public și că atuurile sale în fața publicului erau viziunea și curajul. E negustorie pură. Vă dau viitorul, speranța, confortul psihic, paiul de care să vă agățați, îmi dați încrederea, cu încrederea voastră mă duc la liderii politici care au experiență și forță organizațională, care dețin rețele și organizații. Acestora le împrumut din succesul meu la public iar ei îmi dau ajutorul organizațional și financiar necesar lansării carierei mele politice. Viziunea mea politică, curajul meu politic, transformate în încredere populară plus forța organizațională și financiară a liderilor de organizații politice, egal succes electoral.

Strategia lui MRU de ”a se lipi” de cîte un lider de organizație (Blaga, președintele PDL și Falcă, unul dintre cei mai puternici lideri locali ai PDL, posibil lider PDL la un moment dat) a fost, cel puțin ca intenție, corectă pînă la un punct. Însă a uitat că fără încrederea populară, fără un val de simpatie și speranță populară, niciun lider de mare organizație politică nu-l bagă în seamă.

De fapt, dacă stau bine să mă gîndesc, MRU avea de vîndut doar viitorul. Publicului și liderilor politici. Publicului îi dădea speranță, încredere în viitor, îi înfierbînta imaginarul și mîngîia pe creștet psihicul, liderilor politici le dădea șansa de a fi parte a unei întreprinderi victorioase, de a sta lîngă viitorul președinte al României sau măcar lîngă  un important lider politic.

N-am reușit să înțeleg de ce a preluat Forța Civică. Voia să se transforme în Cozmîncă? Să ajungă secretar general cu organizarea, ăsta a fost țelul lui MRU în politică? Să zicem că Forța Civică ar fi putut fi o parte a viziunii pe care MRU o vindea publicului. Dar pentru asta, partidul ar fi trebuit să aibă valoare simbolică. MRU a preluat un partid gata făcut, fără nume, fără istorie, l-a umplut de fețe dubioase sau traseiști (Dan Popescu, Liga, Bazac, Săniuță, pesedistul de la Suceava etc) și a ieșit cu el în fața poporului, să-l entuziasmeze. N-a reușit decît să dezamăgească. Dacă poporul voia Bazac, Săniuță, Cristian Dan Popescu sau Dănuț Liga, se ducea către PDL, PNL și PSD. Pentru început, MRU nu avea nevoie de o structură de partid puternică, ci de forță simbolică. O structură puternică oricum nu ar fi făcut în mai puțin de 5-6 ani, dacă lucrurile mergeau aproape perfect.

MRU a ratat complet tema loviturii de stat, atunci cînd lumea aștepta un lider, în condițiile în care Băsescu a fost complet lipsit de energie și inspirație astă-vară. A ratat și o posibilă coagulare a ”reformiștilor” împotriva lui Blaga și echipei sale.

A participat, absolut inexplicabil, la previzibila catastrofă electorală din 9 decembrie, și nu oricum, ci chiar în prim plan, pe toate gardurile, alături de Vasile Blaga. Atunci și-a epuizat și ultimele resurse simbolice. (You have to live to fight another day)

A investit resurse simbolice enorme în Forța Civică și în alegerile din 9 decembrie și nu a cîștigat nimic. A dat o tonă de aur pe un șirag de mărgele de sticlă. Beat that, Ponta!

Însă, mai important decît orice, MRU nu dă impresia că ar avea vreo viziune politică pentru viitor. Nimeni n-a reușit să afle în ce crede MRU, care îi sînt principiile și valorile politice. Da, a ocupat funcții înalte în stat, a fost șeful diplomației și șeful spionajului, este un intelectual, un om educat, este un om inteligent și cu maniere. Dar în ce crede omul ăsta? Și ce vrea să facă în politică? Știm că vrea să fie altfel pe partea cu protocolul, nu ca Băsescu. Asta este viziunea politică a lui MRU? Astea-s convingerile sale? Cu asta vrea el să înfierbînte imaginația populară?

Pe zi ce trece, simpatia publicului pentru MRU se ofilește și MRU nu mai are ce oferi lui Blaga sau Falcă. Dealtfel, Blaga s-a și dezis de el și tatonează o candidatură la președinție. Sînt convins că și Falcă s-a dezis (dacă n-a făcut-o încă, trebuie dus la doctor, i s-o fi ars vreun circuit, sau poate o fi îndrăgostit politicește și gîndește doar cu inima).

Marele său atu, singurul, valul de simpatie populară (de care Băsescu, de exemplu, nu a beneficiat înainte de a fi președinte) nu mai există. Are nevoie neapărat, în ceasul al treisprezecele a, de o schimbare de ritm, de un game change, de o faptă haiducească, de un gest nebunesc, gen să sară de pe un cal alb, cu un trandafir în dinți, și să invite poporul la dans, mîrîind viril. Iar dacă nu are șarmul necesar pentru așa ceva, să se urce pe deal și să propovăduiască Împărăția Viitorului, poate convinge așa. Ori cu șarm, trandafir între dinți, pectorali în soare, ori cu ”am casă, mașină și perspective profesionale”. Din păcate, dacă e să ne păstrăm în comparația popor-femeie, toți dreptiștii gîndesc așa: ”Toate femeile sînt proaste și curve și nu sînt capabile să ghicească și să aprecieze ce am eu în cap și suflet” Du-te, nene, la popor, ia-l de mînă, zi-i un banc, ciupește-l de cur, invită-l la un tango, bate un ticălos, salvează o pisică din pom, scoate un copil din flăcări, povestește-i despre vila cu piscină, vacanțele în Bahamas și viitorul luminos, fă-l să viseze cu ochii deschiși pînă te votează cu toate mîinile și rudele moarte din Teleorman și Gorj! Șarm sau viziune. MRU nu are șarm, este evident. Atunci să vină cu un proiect, cu o viziune, să-i povestească poporului cum e în viitor. Asta trebuie să facă un lider politic, să vorbească poporului ca și cum s-ar fi întors din viitor, să-i povestească ce a văzut, și ăsta, poporul, la rîndul lui, să vadă cu ochii minții și să rămînă prost de admirație față de propria sa viață ce va să vie. Dacă face asta și cîștigă simpatia și încrederea poporului, pe urmă i se alătură și rețelele organizaționale cu tot cu lideri, vin și finanțările, se naște și forța operațională.

Sau spălarea la creier prin Hollywood

Urmărind discursul lui Obama la preluarea noului mandat, recunosc, am fost cuprins de admiraţie. Lucrare de maestru. Discursul marchează, pentru eternitate, ieşirea la rampă, în aclamaţii, a comunismului chic, cool, pentru hipsteri. Hipsteric, aşadar. Încununarea unor eforturi de generaţii. Obama, supremul Mr. Cool, a reuşit să gasească în Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) ce credeţi? Destinul socialist al ţării lui Washington, Lincoln şi Reagan, titani pe care îi admiră! Yes!!! Fuck, yes!!!, cum ar spune Madonna, mare fană Barack. Socialist şi obligatoriu, destinul. Ceea ce nu trebuie să mire. Abordarea realităţii prin ficţiune este, într-adevăr, cheia succesului. Al succesului stîngii.

 Opţiuni tematice

Din motive de marketing politic, altfel genial, în America socialismul a fost relansat ca “liberalism”, adică eliberarea oamenilor de nevoi prin intervenţia statului, în orice domeniu. Deci, tot socialism. Etapa obligatorie spre comunism, obiectivul final. Rebotezat forţat “liberalism clasic”, liberalismul, temelia capitalismului, a fost redefinit, pentru public, drept asuprire, dezumanizare, oroarea absolută. În prestigiosul New York Times, editorialişti cool ca David Brooks sau Paul Krugman au salutat acum curajul lui Obama de a-şi etala liberalismul lui autentic, în toată splendoarea. Fără perdea. E clar, în sfîrşit, ce înseamnă “Transformarea fundamentală a Americii” promisă de Barack. Comunism hipsteric. Cool. Cel mai cool. Deci, obligatoriu. It’s a must. Doar vine direct din documentul care a fondat America. Şi cum America dă tonul…Viitorul de aur al omenirii e asigurat, gen.

Azi, dacă nu eşti de stînga, nu eşti sofisticat, cool, hip. Inclusiv la noi. Marxismul a suferit o masivă operaţie estetică, devenind cea mai mişto chestie. Pentru America aia cool, care dă tonul. Ziceţi că n-are cum? Dă-o nabii, nici chiar aşa! Hmm. Spuneţi-mi, cîte filme americane elogioase la adresa capitalismului aţi văzut? Apoi, nu vă intrigă raritatea, dacă nu absenţa filmelor hollywoodiene despre crimele colectivizării, în URSS şi pe mapamond? Despre Gulag? Masacrele staliniste? Aiud şi Piteşti? Canal? Milioanele de morţi din timpul foametei din Ucraina? Dezastrele industrializării socialiste? Cheka, KGB, STASI ? Asistenţa socială prin glonţ? Războaiele coloniale ale comunismului? Măcelurile lui Mao şi ale găştii lui simpatice? Normal, fiind subiecte lipsite de tensiune dramatică, potenţial narativ, importanţă si relevanţă, ce să faci cu ele? Sau cu adevărata istorie a Cubei lui Fidel şi Che? Adevărata istorie, nu cea de la Hollywood, unde cei doi sînt divinizaţi. Pe bună dreptate. Doar sînt esenţiali.

Cum s-o arzi normal, revoluţionar

Ascultînd-o pe Alicia Keys explicînd, cu talentu-i nepereche, la gala de reînvestire, că Obama e atît de cool încît a luat foc, arde, frate, nimic nu îi mai poate sta în cale, hipsterii n-au cum să nu aprobe. “Obama ardeee!!!/ Lumea e în flăcări, dar el se va înălţa în zbor!… Toată lumea ştie că Michelle e iubita lui/ Împreună, ei conduc lumea!/ Las-o să ardă, baby, să ardă! Obama ardeeee!!!” Cîntaţi şi voi! Aplauze, urale! Fuck, yes!!! Dacă ăsta e planul, atunci bine. Să ardă lumea, ca destinul socialist să se împlinească! Sorry, liberal. Cine crede că adulaţia revărsată asupra lui Obama de Hollywood, termen generic pentru industria divertismentului american, e ceva nou, greşeşte. E vorba de o migăloasă campanie, prin care generaţie după generaţie de tineri, nu doar la ei, ci pretutindeni, inclusiv la noi, sa primească în mod seducător, cool, mesajele corecte. Pentru ca ajunşi la maturitate, în poziţii de influenţă, vizibilitate şi decizie, să ştie ce să facă, în mod corect. Mesajele prin care inacceptabilul devine preferabil, şi apoi, inevitabil. Iar punctul de plecare a fost Fidel. Idol şi pentru Ponta sau Mazăre, de pildă, premier hip şi baron cool.

Liderul Maxim rămîne enorma, inegalabila iubire politică a Hollywoodului. Marea lor demonstraţie că, iată, marxismul poate reuşi, marxismul e soluţia. Dacă nu s-ar mai opune imperialismul, ar fi antidotul la nemernicia capitaliştilor. Să zicem, petrolişti, ca în There Will Be Blood. Sau finanţişti, ca în Wall Street. Filme care, alături de atîtea alte producţii minunate de la Hollywod, continuă să lumineze, mondial, publicul cool, chic, hip, asupra adevăratei feţe a capitalismului: e naşpa rău. Cel mai naşpa. Iar America, prin capitalismul ei imperialist, e vinovată de toate relele. Şi tot aşa, generaţie după generaţie, pînă cînd marxismul reinventat, rebotezat liberalism, devine cool. Cel mai cool. Deci, obligatoriu. Obama. Pentru ca America să ajungă, în sfîrşit, bună, iar răul pe Pămînt să înceteze. Doar Hollywoodul n-are cum să mintă. Nu? N-are cum să fie comunist. De ce-ar fi? Absurd. Dar dacă are? O lume nouă, nu vouă, sună cunoscut? Nouă, cu orice preţ… (va urma)

Cine îi apără pe români de terorişti? La ei în ţară sau, de pildă, în Algeria, dacă pleacă acolo la muncă şi cad victimele islamiştilor?  Ori ale stilului Putin de rezolvare a crizelor cu ostateci, pe model Beslan sau Teatrul Dubrovka din Moscova? Un specialist francez, citat în presa occidentală, de asta se temea cel mai tare: de faptul că forţele algeriene au şcoala rusească, potrivit căreia viaţa prizonierilor e secundară, important e să se rezolve situaţia rapid, prin exterminarea teroriştilor. Ca pe viitor, complicii lor să se gîndească bine dacă mai vin să ia vreun ostatec sau nu.

Sigur, un stat serios, cu servicii secrete şi forţe speciale serioase, are, teoretic, capacitatea să intervină. Bunăoară, Statele Unite ale Americii aveau, teoretic, capacitatea să intervină, pe 11 Septembrie 2012, ca să-şi salveze ambasadorul din Libia, victima unui bine pregătit atac terorist asupra consulatului din Benghazi. Şi anume, cea mai tare capacitate din istoria omenirii. Se împlineau fix 11 ani de la masacrele din 11 Septembrie 2001. Se ştia că islamiştii pregătesc acţiuni teroriste de impact. Totuşi, Obama n-a intervenit ca să-şi salveze ambasadorul.

Asediul a durat vreo şapte ore, existau, aparent, comandouri în Italia, la vreo două ore de zbor, se pare că erau şi avioane fără pilot care au transmis în direct luptele de la Benghazi pentru tot aparatul american de decizie, dar ambasadorul şi oamenii care îl apărau au fost lăsaţi să crape. Campania electorală era în toi, iar sloganul lui Obama era “Bin Laden e mort, General Motors trăieşte”. O intervenţie ar fi complicat lucrurile, ar fi ridicat întrebarea cît de afectată a fost Al Qaida de moartea lui Osama, chestii din astea, incomode. Mai bine să fie bifat totul ca ghinon, pus pe seama unui filmuleţ de pe YouTube.

Dacă America nu-şi salvează ambasadorul de terorişti, ce şanse pot avea nişte români plecaţi la muncă în Algeria să fie salvaţi de statul lor? Cît de serios şi cît de capabil e statul lor, românesc, să intervină ca să le apere vieţile, la mii de kilometri distanţă? Şi ce tot vor unii răspunsuri, explicaţii? Păi ne comparăm noi cu americanii? Oamenii au avut ghinion, asta e. Nu era nimic de făcut pentru ei. Sîntem prea mici, oricum, pentru asemenea grozăvii. Vai de capul nostru.

Cum rămîne, atunci, cu poveştile despre extraordinara competenţă a securismului românesc? “Dom’le, făceau ei ce făceau în ţară, dar pe plan extern, erau zei. Ăia din Legiunea Străină se băteau pentru băieţii noştri, nu alta. Pe vremea lu’  Împuscatu’, au furat tancuri americane, avioane, au instruit nu ştiu cîte armate şi servicii secrete, în nu ştiu cîte ţări prietene, din Africa, din Orientul Mijlociu. N-aveau nici ruşii agenţi ca ai noştri, despre Occident, ce să mai vorbim? Amatori, prin comparaţie.” Cu aşa tradiţie, era normal să ramînem, şi azi, cu nenumărate servicii secrete. Lista e lungă cît o zi de post. Doar sînt indispensabile, nu? Ca să ne apere de vrăjmaşi. Prin legendara lor competenţă.

Cam cît de legendară? Cît să-şi cultive contacte în zona Africa de Nord, altfel, bătută în lung şi-n lat de români plecaţi acolo la muncă, din vremea comunismului, şi contacte în comunităţile nord-africane, arabe şi islamice de pe la noi? Cît să poată interveni, clandestin, în zone care, teoretic, ar trebui să le fie accesibile? Cît să poată salva, la nevoie, români aflaţi în pericol în ţări cu risc clar definit şi demult cunoscut? Sau doar cît să aresteze vreun terorist care plănuia atacuri cu cuţitul împotriva unor diplomaţi, spre a-l expulza, apoi, ca să-şi vadă de-ale lui în altă parte, eventual cu alt cuţit? Cît să controleze nişte sectoare cheie din economie, cum zic gurile rele? Cît să scape prin presă stenograme, interceptări ambientale şi alte delicii ale horei politice interne?

În lupta cu terorismul, contează voinţa politică şi mijloacele. Dacă Obama avea mijloacele, dar i-a lipsit voinţa politică de-a interveni, e treaba americanilor. După cum e treaba românilor dacă statul lor, românesc, are şi voinţa politică şi mijloacele de-a interveni spre a-şi apăra cetăţenii. Ar fi util de ştiut. Poate că răspunsul e nu, în ambele cazuri. Sau poate că nu e. În sensul că nu e cazul să pună cetăţenii asemenea întrebări. Serviciile fiind secrete, şi treburile lor sînt, na, secrete. E la mintea cocoşului. Cetăţenii să-şi vadă de activităţi şi să alimenteze bugetul, ca să aibă şi serviciile cu ce-şi desfăşura activităţile. Terorismul e un subiect delicat, pentru specialişti. Ştiu ei ce-i de făcut. Cu excepţia cazurilor cînd nu ştiu, sau li se rupe, şi mai mor nişte nevinovaţi.

Lance Armstrong e cel mai mare escroc dovedit din istoria sportului. Distincţia e necesară, doveditul fiind marea problemă cu Armstrongii acestei lumi. Judecînd la bunul simţ, texanul n-avea cum să cîştige primul Tur al Franţei dacă nu se dopa: de-abia ieşise din calvarul tratamentului pentru un cancer cu metastaze. Nu tonusul sportiv şi abilităţile fizice le stimulează acele tratamente. Şi dacă s-a dopat prima dată şi i-a mers, de ce-ar fi încetat? Dar nimeni nu poate fi condamnat doar aşa, pe păreri. Sa zicem, ca fotbaliştii catalani, astăzi. La ce folos observaţiile de bun simţ, în lipsa dovezilor? Iar Armstrong ştia că va fi foarte greu cu dovezile, dacă nu imposibil. Nu că n-ar fi existat: au existat. Lance, însă, nu era singur. Avea ditamai gaşca de partea lui. Pînă la vîrful Uniunii Cicliste Internaţionale. Protecţie de elită. Care să ţină probele la nivel de urină chioară, chiar dacă reactivii arătau altceva.

Aşa că a minţit cu cea mai mare seninătate, cu cea mai convingătoare indignare, cu cel mai desăvîrşit talent de-a poza în victimă. A dat în judecată presa pentru calomnie şi a cîştigat, cu avocaţi de mare clasă, sume fabuloase. Dopîndu-se în continuare, pe parcursul celor şapte Tururi ale Franţei, rezolvate consecutiv. Doar perseverenţa ieşită din comun a Agenţiei Americane Antidoping l-a obligat să recunoască, după ce foştii lui complici au cedat şi au mărturisit. Da, i-a spus el, cu lacrimi în ochi, faimoasei Oprah: a trişat, de fiecare dată. A folosit toate metodele de doping de care fusese acuzat. Pe toate. I-a învăţat şi pe colegii lui de echipă să se dopeze. Pentru faimă planetară şi-o avere legendară, de peste 125 de milioane de dolari.

Iar acum, ce face el? Păi, ce să facă? Se simte nedreptăţit, normal. Persecutat, desigur. Victimă, fireşte. Spune că merită să concureze iar, chiar şi la 41 de ani. Că interdicţia mondială, totală şi definitivă, dictată în cazul lui, e o condamnare la moarte. În timp ce foştii tovarăşi care l-au turnat au scăpat cu pedepse blînde, lui i s-a dat plutonul de execuţie. Metaforic, dar orişicît. E sportiv, bre, iar sportivul, dacă nu concurează, moare. În plus, a făcut şi el ce făcea toată lumea. Nu şi-a creat nici un avantaj, a egalizat doar şansele. Ce i se întîmplă e mai mult decît o nedreptate. E crimă, frate, strigătoare la cer! Săriţi, oameni buni!

Lumea lui Lance Armstrong e intens populată. Lumea în care răul e bine, jaful e cinste iar minciuna, care le face posibile, e adevăr. Cîţi băieţi din care sărea hormonul la fiecare pas, cîte fete care ajungeau să se epileze pe piept, sau care erau băieţi de-a dreptul, cîţi medaliaţi cu aur răsăriţi din nimic, sau de vîrste matusalemice, n-au respins acuzaţiile de dopaj cu seninătate, indignare, victimizare perfectă, la super sentiment, ca să fie apoi dovediţi drept deşeurile umane care erau de fapt? Prea puţini. Mult prea puţini.

Fiindcă toţi Armstrongii acestei lumi au în spate mafii. Protecţie de elită, pînă la vîrful instituţiilor care guvernează lumea sportului. În ideea, prea larg tolerată, că sportul funcţionează după legea lui, nu după Lege. Aia e pentru proşti. Splendidul Lance a ajuns la confesiune fiindcă asupra complicilor săi plana ameninţarea proceselor penale: au preferat să vorbească. Dar asta e excepţia, nu regula. Regula e omerta. Legea tăcerii mafiote. Ia de-acilea bani, glorie, putere, şi ciocul mic. Ai pus botul? Pot să te salte. Aşa că mucles. Total. Mai bine bogat, celebru şi puternic, decît sărac, anonim şi pîrlit! Pentru asta, trebuie doar să înşeli şi să minţi. Sigur, mai moare cîte unul, mai crapă cîte una, dar cine nu riscă nu cîştigă.

Armstrongii există din belşug şi pe la noi. Mint cu aceeaşi seninătate, recurg la aceeaşi indignare, se victimizează cu aceeaşi virtuozitate. Au în spate exact acelaşi tip de găşti, cu protecţie la vîrf. Armstrongii acestei lumi nu-i musai să se dopeze, sau să-i dopeze pe alţii, şi nu-i musai să fie doar în arenă. Cu doping sau fără, mafie s-avem! Observaţiile de bun simţ? Inutile. Iar cînd apar şi dovezile, procesele, condamnările, tot degeaba. Doar nu sîntem în America. Ăsta a fost ghinionul lui Lance: cetăţenia. Atît. La ei, corupţii mai sînt şi dovediţi. Mai şi pierd. La ei, chiar se întîmplă. Incomparabil mai des ca în restul lumii. Treaba lor. Cum zice Sepp Blatter? Justiţia n-are voie să se amestece în fotbal. Atunci, Mitică, Sandu, Gigi şi ceilalţi, ce să-nţeleagă din invitaţiile la brutărie? Doar fac şi ei ce face toată lumea. Egalizează şansele. De ce s-ar opri? Protecţie şi creduli să fie, că în rest, toate bune.

Cum stă România la  capitolul ”domnia legii” (stat de drept îi ziceam astă-vară, la lovitura de stat), vom afla din studiul celor de la The World Justice Project.

Dacă ne uităm cu atenție, la capitolele acuzate de Dan Voiculescu (prin trompeta sa politică, USL, și trompeta sa mediatică, Trustul Intact) stăm binișor spre bine, iar la capitolele apărate de Dan Voiculescu, USL și Intact stăm nu prea binișor spre rău. În România, respectarea drepturilor omului, apărarea ordinii și siguranței publice, sistemul de cercetare și urmărire penală funcționează în parametri normali, apropiați de ai statelor occidentale, civlizate. În schimb, nu există un control al legii asupra reprezentanților statului, nu există control și limitare a puterilor guvernamentale, corupția este extrem de ridicată și răspîndită la nivelul autorităților statului, nu există transparență a autorităților statului. Demnitarii și funcționarii noștri sînt corupți și deasupra legii. Astfel, de exemplu, la ”Sistemul de cercetare/urmărire penală este eficient” avem 0.72, la ”Sistemul de justiție penală este imparțial” avem 0.71 iar la ”Proces echitabil și respectarea drepturileor acuzatului” avem 0.65. În schimb, la ”Judecarea cauzelor penale se desfașoară rapid și eficient” avem 0.55, la ”Oficialii guvernamentali sînt sancționați pentru abateri” avem 0.47, la ”Membrii puterii executive nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private” avem 0.47, iar cel mai prost stăm la ”Membrii puterii legislative nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private”, unde avem 0.27, unul dintre cele mai mici scoruri din lume, cu alte cuvinte, avem unul dintre cele mai corupte Parlamente din lume (Bangladesh 0.34, Belarus 0.38, Bulgaria 0.33, Coasta de Fildeș 0.32, El Salvador 0.27, Ecuador 0.38, Etiopia 0.50, Ghana 0.43, Malawi 0.31, Senegal 0.37 și Tanzania 0.38 au mai puțină corupție parlamentară decît noi, și sîntem depășiți la corupția parlamentară de Zimbabwe 0.13, Ucraina 0.02, Tailanda 0.06, Sri Lanka 0.26, Rusia 0.22, Filipine 0.19, Panama 0.19, Pakistan 0.15, Nigeria 0.05, Nepal 0.18, Mongolia 0.16, Liberia 0.22, Kyrgyzstan 0.13, Kenya 0.06, Jamaica 0.24, Indonezia 0.11, India 0.19, Guatemala 0.11, Rep.Dominicană 0.10, Columbia 0.20, Camerun 0.11, Bolivia 0.19 și Albania 0.20.

Care este legătura dintre domnia legii (sau statul de drept, sau spuneți-i cum vreți – cei mai mulți îi spun ”democrație”) și forța unei națiuni, care este legătura dintre domnia legii și prosperitate, de ce această temă trebuie să ocupe un loc central în sistemul doctrinar al unui nou partid, vom discuta în următorul articol dedicat subiectului (episodul IV din Twin Peaksul cu un nou partid).

Dar iată rezultatele studiului (indice de la 0.00, minim, la 1.00, maxim):

1. Limitarea puterilor guvernului: 0.58 (Statele Unite 0.77, Germania 0.82, Marea Britanie 0.79, Rusia 0.31, China 0.36, Chile 0.74, Venezuela 0.25, Polonia 0.78, Cehia 0.71, Ungaria 0.63, Egipt 0.58, Tunisia 0.58)
2. Absența corupției: 0.50 (Statele Unite 0.78, Germania 0.82, Marea Britanie 0.80, Rusia 0.39, China 0.52, Chile 0.74, Venezuela 0.32, Polonia 0.72, Cehia 0.62, Ungaria 0.72, Belarus 0.50, Burkina Faso 0.50, Africa de Sud 0.50)
3. Ordinea și siguranța publică: 0.80 (Statele Unite 0.83, Germania 0.86, Marea Britanie 0.84, Rusia 0.49, China 0.78, Chile 0.70, Venezuela 0.51, Polonia 0.81, Cehia 0.81, Ungaria 0.83, Slovenia 0.80)
4. Drepturile fundamentale ale omului: 0.73 (Statele Unite 0.73, Germania 0.80, Marea Britanie 0.78, Rusia 0.47, China 0.35, Chile 0.73, Venezuela 0.48, Polonia 0.85, Cehia 0.79, Ungaria 0.72, Singapore 0.73)
5. Deschiderea și transparența guvernamentală: 0.51 (Statele Unite 0.77, Germania 0.73, Marea Britanie 0.78, Rusia 0.41, China 0.42, Chile 0.68,  Venezuela 0.36, Polonia 0.59, Cehia 0.49, Ungaria 0.52, Columbia 0.51, Grecia 0.51, Maroc 0.51)
6. Aplicarea legii: 0.54 (Statele Unite 0.70, Germania 0.73, Marea Britanie 0.79, Rusia 0.45, China 0.41, Chile 0.66, Venezuela 0.33, Polonia 0.61, Cehia 0.59, Ungaria 0.60, Grecia 0.54, Iran 0.54, Africa de Sud 0.54)
7. Justiția în materie de drept civil: 0.59 (Statele Unite 0.65, Germania 0.80, Marea Britanie 0.72, Rusia 0.50, China 0.43, Chile 0.66, Venezuela 0.38, Polonia 0.63, Cehia 0.65, Ungaria 0.55, Burkina Faso 0.59)
8. Justiția în materie de drept penal: 0.60 (Statele Unite 0.65, Germania 0.76, Marea Britanie 0.75, Rusia 0.40, China 0.54, Chile 0.60, Venezuela 0.24, Polonia 0.73, Cehia 0.70, Ungaria 0.64)

În paranteză, pentru comparație, am pus rezultatele a trei mari puteri imperialiste occidentale (tocmai a acelora care se amestecă în treburile interne ale lui Ponta, Antonescu și Voiculescu), două mari puteri orientale, cărora USL-ul le face curte și pe care Ponta le declară priorități ale politicii externe, două state din America de Sud (un experiment capitalist, care îl obsedează pe Răzvan Cucui, și un experiment socialist făcut de idolul stîngiștilor de pe întreg mapamondul, coleg de admirație cu Ponta și Antonescu față de Fidel și Che), trei state est-europene și state care au punctaj identic cu România pe domeniul respectiv.

Concluzia: Marii imperialiști occidentali, colegii noștri de clasă est-europeni și experimentul capitalist sud-american care îl obsedează pe Răzvan Cucui sînt peste noi, cîteodată cu mult, marile puteri estice și experimentul socialist sud-american care îi obsedează pe Ponta, Dragnea și Iliescu sînt sub noi, cu mult uneori. Noi sîntem cam pe aceeași treaptă cu Egipt, Tunisia, Belarus, Burkina Faso, Africa de Sud, Singapore, Columbia, Grecia, Maroc sau Iran.

Situația României, detaliată:

Limitarea puterilor guvernului

1.2 Puterile guvernului sînt limitate efectiv de legislativ: 0.59

1.3 Puterile guvernului sînt limitate efectiv de autoritatea judecătorească: 0.51

1.4 Puterile guvernului sînt limitate efectiv de organisme independente de audit și evaluare: 0.50

1.5 Oficialii guvernamentali sînt sancționați pentru abateri: 0.47

1.6 Puterile guvernului sînt subiect al controlului organizațiilor non-guvernamentale: 0.69

1.7 Alternanța la putere este subiect al reglementărilor legale: 0.72

Absența corupției:

2.1 Membrii puterii executive nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private: 0.47

2.2 Membrii puterii judecătorești nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private: 0.62

2.3 Oficialii din poliție și armată nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private: 0.64

2.4 Membrii puterii legislative nu utilizează funcția publică pentru cîștiguri private: 0.27

Ordinea și siguranța publică: 

3.1 Infracționalitatea este combătută eficient: 0.82

3.2 Conflictele civile sînt ținute eficient sub control: 1.00

3.3 Cetățenii nu recurg la violență pentru a-și rezolva problemele personale: 0.59

Drepturile fundamentale ale omului:

4.1 Tratament egal și absența discriminării: 0.74

4.2 Dreptul la viață și securitate al persoanei este efectiv garantat: 0.84

4.3 Dreptul acuzatului la un proces echitabil este respectat: 0.65

4.4 Libertatea de exprimare este efectiv garantată: 0.70

4.5 Libertatea religioasă este efectiv garantată: 0.82

4.6 Dreptul la intimitate este respectat: 0.62

4.7 Libertatea de asociere este garantată: 0.73

4.8 Dreptul la muncă este garantat: 0.74

Deschiderea și transparența guvernamentală:

5.1 Legile sînt publice și accesibile 0.48

5.2 Legile sînt stabile 0.53

5.3 Dreptul de petiție și de participare publică la luarea deciziilor 0.46

5.4 Informația oficială este disponibilă la cerere: 0.57

Aplicarea legii:

6.1 Reglementările sînt eficient aplicate 0.49

6.2 Reglementările sînt aplicate fără influențe nepotrivite 0.47

6.3 Procedurile administrative sînt urmate fără amînări nejustificate 0.61

6.4 Drepturile cetățeanului la un tratament echitabil este respectat în procedurile administrative 0.47

6.5 Autoritățile nu expropiază fără o corectă compensație 0.65

Justiția în materie de drept civil:

7.1 Oamenii au acces și își pot permite justiția de drept civil 0.61

7.2 Nu există discriminări în justiția de drept civil 0.72

7.3 Nu există corupție în justiția de drept civil 0.57

7.4 Nu există influențe nepotrivite ale autorităților statului în justiția de drept civil 0.58

7.5 Justiția de drept civil nu este subiect al amînărilor nejustificate 0.34

7.6 Justiția de drept civil este pusă eficient în aplicare 0.50

7.7 Procedurile de mediere sînt accesibile, imparțiale și eficiente 0.77

Justiția în materie de drept penal:

8.1 Sistemul de cercetare/urmărire penală este eficient 0.72

8.2. Judecarea cauzelor penale se desfașoară rapid și eficient 0.55

8.3 Sistemul corecțional este eficient și duce la diminuarea comportamentelor infracționale 0.42

8.4 Sistemul de justiție penală este imparțial 0.71

8.5 Sistemul de justiție penală este lipsit de corupție 0.55

8.6 Sistemul de justiție este lipsit de influențe nepotrivite ale autorităților statului 0.58

8.7 Proces echitabil și respectarea drepturileor acuzatului 0.65

Sursa: World Justice Project (găsiți acolo detalii despre organizație, metodologie etc). Și poate vă ies și traducerile mai bine decît mi-au ieșit mie.

Intervenționismul

Aceasta este doctrina post-decembristă a ”dreptei” sau, mai bine zis, a ”forțelor democratice”. Intervenționismul extern, politic sau economic, care, trebuie s-o recunoaștem, s-a dovedit salvator și decisiv în acești ultimi 23 de ani. Renunțarea la această doctrină este cea mai mare provocare a unui nou partid. România datorează Occidentului (Statelor Unite și Marii Britanii, în primul rînd, dar și Uniunii Europene) tot ceea ce s-a făcut benefic în această țară în ultimii 23 de ani. Libertate, un început de piață liberă, domnia legii, drepturi cetățenești, responsabilitate economică, toate acestea, atît cît există și au existat, cu limite și derapaje, le datorăm Occidentului. Și redresarea de după derapaje tot Occidentului o datorăm. Trebuie să le  mulțumim în primul rînd lui Ronald Reagan și Margaret Thatcher, cei care au inițiat presiunea care a dus la căderea Imperiului Sovietic și implicit eliberarea României. Și în al doilea rînd trebuie să le mulțumim liderilor americani, britanici și europeni din ultimii 23 de ani, ambasadorilor acestora în România, că au reușit să păstreze România în lumea civilizată chiar în momentele cele mai grele, cînd România părea să fie la cheremul lui Iliescu sau Năstase, sau cînd totul părea pierdut, așa cum s-a întîmplat astă-vară, cînd puțini erau cei care mai credeau că vom reuși să oprim lovitura de stat a mafiei politico-personale a lui Dan Voiculescu.

Astăzi, opinia majorității covîrșitoare a elitelor, a celor care compun ”partida democratică”, ”dreapta”, e că numai renunțarea la suveranitate și externalizarea leadershipului național ne mai pot salva de mafie, de urmașii activiștilor PCR și securiștilor, de jugul rusesc, de propria neputință și incompetență națională. Este o recunoaștere implicită a eșecului statalității românești. Pe termen lung o asemenea doctrină a intervenționismului ca unică șansă este sinucigașă. Cu atît mai mult cu cît nici Occidentul nu mai e ce a fost și Uniunea Europeană tinde să se transforme într-un experiment ultra-etatist sinistru.

În același timp, ”partida națională”, anti-intervenționistă, e partida condusă de mafioți și securiști, pe care regulile și controlul Occidentului îi deranjează și nu-i lasă să transforme România într-o feudă a mafiei. Ne place să credem că banii europeni rezolvă totul și că îi vor opri pe useliști să scoată România din lumea civilizată. Nu este așa. Occidentul începe să stea din ce în ce mai prost la capitolul bani și Rusia și China abia așteaptă să ne ia în primire. E convenabil pentru ambele părți: Rusia sau China își stabilesc (încă) un cap de pod în Europa, iar mafioții și urmașii securiștilor și activiștilor PCR sînt fericiți că primesc bani fără să-i controleze nimeni și să-i oblige să respecte reguli.

Aceasta este marea miză și marea provocare a unui nou partid. Ieșirea din intervenționism și transformarea națiunii române într-o națiune capabilă să se autoguverneze în spiritul pieței libere, domniei legii, libertăților cetățenești. Se poate transforma România într-un stat suveran, democratic, în care libertatea politică și economică și domnia legii să fie normă? Se poate naște o mișcare, un nou partid, care să transforme societatea și statalitatea românească astfel încît mîndria de a fi român să fie echivalentă cu mîndria de a trăi într-o țară guvernată de respectul pentru libertate, proprietate și domnia legii?

Vom reuși să fim responsabili economic și fără FMI ? Vom reuși să respectăm separația puterilor în stat, domnia legii, libertățile cetățenești, proprietatea, egalitatea în fața legii, piața liberă, fără intervențiile Statelor Unite sau Uniunii Europene? Fără un partid politic, fără instituționalizarea politică a acestor valori, nu vom reuși. Deocamdată, tot ceea ce poate opune ”dreapta” USL-ului este externalizarea și intervenționismul.

Atenție, renunțarea la doctrina intervenționismului ca unică idee și pîrghie politică a ”dreptei”, a ”partidei democratice” nu înseamnă renunțarea la alianțele externe ale României. România trebuie să rămînă parte a blocului occidental, a alianțelor politice, economice și militare occidentale, trebuie să rămînă un aliat loial și consecvent al Statelor Unite, Marii Britanii sau Germaniei.

PS. Așa e la început de an. Articolele sînt mai scurte. Dar nu vom ajunge la haiku-uri.

(episodul anterior: Despre un nou partid. Consideratiuni doctrinare. (II) Proiectul national)