„După 22 de ani, nu pot accepta ca un fost procuror comunist care a făcut poliţie politică, care a persecutat oameni pînă în ’89 sa poata accede în Parlament, să fie miniştri sau să conducă consilii judeţene, consilii locale”, a afirmat Mate Andras Levente, adăugînd că face această propunere pentru că nu poate sa reziste rugăminţilor în genunchi ale unui domn condamnat pe nedrept şi care a stat 8 ani în închisoare.
Cîteva precizări şi cîteva nelămuriri, dragă Mate:
Sentinţele le dau judecătorii, nu procurorii. D-aia le şi zice sentinţe judecătoreşti, nu procurăreşti. Deci, p-ăla care te ruga fierbinte în genunchi l-a condamnat la opt ani de puşcărie pe nedrept un judecător (sau mai mulţi), nu un procuror. Deatlfel, n-ai specificat dacă acea condamnare avea legătură cu poliţia politică. Şi nu ne-ai dat nici numele judecătorilor şi procurilor implicaţi.
Mate, tu vorbeşti despre poliţie politică şi porneşti de la prezumpţia că poliţia politică făcea parte din atribuţiile unui procuror de dinainte de 1989. Deci, dacă am înţeles bine raţionamentul tău, Mate, nu sînt lustraţi procurorii care s-a dovedit că au făcut poliţie politică, sînt lustraţi toţi procurorii. Cu alte cuvinte, procurorul care a condus cazul Rîmaru a făcut poliţie politică. Conform raţionamentului tău, Mate, toţi deţinuţii de drept comun de dinainte de 1989, fie criminali simpli sau în serie, tîlhari, violatori, hoţi sau pedofili, sînt victime politice, sînt deţinuţi politici, căci ei au fost acuzaţi de procurori care erau în exerciţiul funcţiunii de poliţie politică. Dacă dau cu sapa înseamnă că sap, nu că cînt la pian, dragă Mate. Deci dacă meseria mea e poliţia politică atunci toţi aceia asupra cărora mi-am exercitat meseria sînt victime ale poliţiei politice, Mate, tu!
Să înţeleg că toţi aceia care au fost procurori înainte de 1989 au făcut poliţie politică şi nu au drept, timp de 5 ani, să candideze pentru funcţii publice, dar pot activa în continuare în sistemul judecătoresc? Dacă ai făcut poliţie politică în justiţie, poţi activa în continuare în justiţie, dar nu în politică şi administraţie? Adică, ai fost procuror înainte de 1989 şi implicit ai făcut poliţie politică, nu ai drept să candidezi pentru preşedinţie, parlament, parlamentul european, autorităţi locale, nu ai drept să fii ministru, secretar de stat sau secretar general în guvern, nu ai dreptul să faci parte din conducerea SRR, SRTV, CNAS sau din conducerea vreunei companii naţionale dar ai dreptul să faci parte din Curtea Constituţională, CSM, poţi fi procuror sau judecător sau chiar poţi fi preşedinte de tribunal sau curte sau poţi fi preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. Aşa cum poţi fi şi preşedintele Curţii Constituţionale.
Nu vă las. Vă mai zic încă vreo două. Dincolo de Mate şi răzbunările sale, efectul legii lustraţiei e pedepsirea eşaloanelor trei, patru sau cinci, plus juniorii şi piticii. Grangurii mari din PCR, cu Iliescu în frunte, şi-au făcut damblaua. Au condus România aproape 20 de ani. Unii dintre ei au murit, alţii au fost preşedinţi 10 ani, alţii primari, miniştri, prim miniştri, preşedinţi de Senat şi Cameră, ambasadori etc. Aşa că au mai rămas de lustrat ăia de aveau 17 ani sau 21 de ani la revoluţie. Deci, dragi lustraţionişti, dacă n-ai futut în ’90 degeaba o iei la labă în 2012, if you catch my drift. Nu te ajută cu nimic. Dincolo de veselia principială şi de o refulare tardivă nu ai rezolvat nimic.
Primul atac dur al lui Mihai Răzvan Ungureanu la Crin Antonescu: „Eu sînt un om muncitor. Mă trezesc la 6 dimineaţa şi muncesc pînă pot.” UPDATE 2
Avem un nou guvern! Cabinetul Mihai Răzvan Ungureanu a trecut de votul Parlamentului. UDPATE
Băsescu şi Boc au atras asupra lor toată ura. Probabil că de acum încolo vor avea ieşiri publice extrem de rare. Odată năduful atras spre cei doi, MRU şi garnitura tînără din PDL au cale liberă.
Mihai Răzvan Ungureanu este soluţia la lehamitea şi, mai ales, oboseala de Băsescu. Intrăm în era civilităţii, a papionului, a calmului european şi a pipei păcii. PDL şi MRU au două atu-uri: rezistenţa la schimbare şi oboseala de Băsescu. Reformele, unele dintre ele radicale, făcute de Guvernul Boc, dacă sînt bine explicate, rămîn cîştiguri la care alegătorii nu vor renunţa aşa uşor iar Mihai Răzvan Ungureanu după Băsescu e ca zeama de varză dimineaţa, după o noapte de whisky.
Cît despre Adrian Năstase, Crin Antonescu et comp., vorba poetului: două cete de mişei şi de smintiţi, jumătate la puşcărie, jumătate la casa de nebuni. Apropo, închei aici, la 14.30 are Crin Antonescu conferinţă matinală de presă.
PS. Extrem de sugestivă imaginea de la desemnare, cu un Băsescu dîndu-se la o parte şi lăsîndu-i locul lui Mihai Răzvan Ungureanu. Că tot voia lumea un preşedinte al cărui nume să nu se termine în -escu.
„Ne interesează un singur lucru: alegeri anticipate, celelalte – demisia guvernului şi a preşedintelui sunt adiacente, decurg din alegeri. Vom reuşi, probabil, pentru că ne tot gândim, să găsim soluţia blocării lucrărilor parlamentului, rămânând însă acolo nu ca prezenţă fizică, ci ca şi scaune, ca să spun aşa. […] Deci suntem în Parlament, dar nu suntem fizic şi atunci vom bloca cvorumurile tot timpul, peste tot: şi în comisii, şi în birourile permanente, şi în plen. Neputând lucra, după un interval pe care nu îl ştiu în clipa asta, probabil o să le iasă limba de-un cot, o să fie dezastru. […] Domnul preşedinte este un ratat.” Mircea Diaconu (Ring)
„Cât este de „realist” să suspendăm acum toate instituţiile statului pentru că aşa cer câteva mii de oameni strânşi prin pieţele ţării? Cât de „realistă” e pretenţia că „poporul” este dedicat trup şi suflet în aceste clipe agendei USL, care doreşte anticipate ieri şi suspendarea preşedintelui din 2007, chiar cu preţul destabilizării ţării şi pierderii şi brumei de avantaje pe care le are faţă de ţările din jur? I-a întrebat cineva pe antreprenorii privaţi şi pe angajaţii lor, care duc greul crizei, plătesc taxe şi impozite şi tremură în fiecare zi de grija locurilor de muncă dacă vor revoluţie? Sau ăştia nu se pun, că sunt burghezi şi reacţionari. Cumva, ăştia nu par să se pună niciodată la socoteală.”
De la o revistă de gătit, doresc să vă pun trei întrebări, doamnă Rovana Plumb, că v-am văzut foarte acidă la adresa nepriceperii și hoției guvernanților PDL și i-ați transmis Mariei Băsescu să-și ia dictatorul acasă:
Știut fiind că fabrica Gerovital Cosmetics, fostă Miraj, privatizată prin MEBO, dumneavoastră fiind cel mai mare acționar din PAS, a înregistrat un devastator faliment, vă rog să ne spuneți câți oameni a trimis priceperea dumneavoastră în șomaj?
Compania pe care ați controlat-o a returnat creditele de la Bancorex?
V-a ieșit până la urmă pasiența cu ambalarea pateului de ficat importat din Cehia pe liniile de pe care plecau produse cosmetice apreciate pe toate meridianele globului?
Nimeni nu are încredere în clasa politică şi birocrăţime, toată lumea are încredere în stat. Cred că nu e om de pe stradă, lider de opinie respectabil sau idealist de meserie care să nu susţină că ţara e plină de cetăţeni oneşti, competenţi şi neştiuţi şi ale căror merite sînt nerecunoscute, dar nimeni nu are încredere în privaţi, că-s nişte criminali bîntuiţi de gînduri malefice şi ascunse şi umblă numai după profit. Mi se pare doar mie sau ne cam contrazicem?
A trecut un sfîrşit de săptămînă în care-a fost cît pe-aci să mă simt parte a Europei mai mult decît oricînd. Să trăiesc febra marilor arene din Grecia, Franţa şi mai ales, Anglia. Să strig de bucurie la ratare şi să fierb de indignare la gol. Să-mi ţin respiraţia la faze de atac şi să-mi tremure sufletul la replieri tactice. S-aprind bricheta înnodînd ţigările, s-arunc cutii golite de bere-n neştire. Să-ncerc să ghicesc în capete sparte cine-şi doreşte mai tare victoria, să cînt pentru-ai mei, să-i huidui pe-ai lor. Să sper că marcăm decisiv, că-i urgenţă, măcar pe final de partidă. Aş! Şi aşa-mi trebuie cînd nu mă-nvăţ minte, cînd mai cred că măcar antrenorii au minte. Că regal ca-n Spania n-avem cu cine, ştiam de mult timp, că n-avem partide decît de judeţeană m-am convins acum.
După trei reprize jucate haotic, după individualisme în goană după-o poză, după plonjoane spectaculoase în camere tv, terenuri diverse şi participanţi în permanentă fluctuaţie numerică, luni dimineaţă statistica dură a-nregistrat următoarele: trei jandarmi răniţi grav sîmbătă seară, 59 de persoane îngrijite medical duminică, 3 internate, alţi doi jandarmi în spital şi 10 răniţi, reporteri şi cameramani tv bătuţi şi unul luînd foc, un Bucureşti vandalizat în centru pe-o distanţă de 6 kilometri. Spargeri, incendii, furturi, distrugeri, lupte de stradă, petarde, pancarte, fumigene, lacrimogene, tunuri cu apă, sirene. 283 de persoane duse în secţii de poliţie. Amenzi prea devreme de totalizat. Pagube materiale imposibil încă de calculat. Intoxicare masivă dinspre mass media. Apeluri la calm mixate cu instigare la revoltă pentru-o masă perfectă de manevră. Colivă, din fericire, nu, dar bomboană, da. Ambasada SUA la Bucureşti tocmai avertizează cetăţenii americani să evite centrul Bucureştiului. Participanţii: nefericiţi, neînţeleşi, oameni necăjiţi, galerii de fotbal, pesedişi şi penelişti, băgători în seamă de profesie, profitori, Badea, Mungiu, Ivanovici, Diaconescu şi Columbeanu. O mulţime eterogenă habar neavînd ce vrea ca întreg, ştiind ce doreşte doar fiecare pentru sine. Lehamite, iritare, pe alocuri disperare, isterie. Şi-un „Jos!” fără adresă precisă, în general, Băsescu şi Boc, prin contagiune, în special. Dezorientare, haos, regres. Imperativ moment de respiro. Măcar pentru singurul arbitru, Jandarmeria, dacă nu copleşit de situaţie, oricum istovit de acţiune şi explicaţii. Dar nu. De ce, ca să fie bine?! Aş! – încă o dată.
În toiul nebuniei create, duminică puţin după ora 21, intră în scenă decisiv antrenorii. Crin Antonescu, care declară că: „Începînd de mîine, vom cere membrilor şi simpatizanţilor noştri să se alăture paşnic protestului public pentru că, dacă Traian Băsescu şi clica lui şi-a bătut joc de ţara asta, a făcut-o din motivul stupid că se poate orice.” Aha, adică nu unii dintre protestatari tocmai demonstrau că vor să facă orice ţi-au şi reuşit întrucîtva -, bătîndu-şi joc de bunurile altora aflate întîmplător în calea lor, ci Băsescu&comp. Iar aerului şi-aşa incendiar, asta-i mai lipsea, întăriri. Paşnice, evident. La fel cum fuseseră şi pînă-atunci, că altfel nu le saluta Ponta cu o zi înainte. Că din paşnice iniţial, se transformaseră în gherila cagulelor, nu mai conta. La fel de responsabil în asemenea momente, Antonescu mai zice: „Aşteptăm convocarea sesiunii extraordinare. Dacă mâine răspunsul nu va fi unul favorabil, vom trece la măsuri radicale, nu pentru a escalada tensiunea, ci pentru a încerca să o dezamorsăm. Nu mai merge cu jumătăţi de măsură.” Sigur, dezamorsarea tensiunii se face prin ameninţare. Şi de ce sesiune extraordinară? Păi pentru alegeri anticipate, cel tîrziu în martie. Repejor, repejor, că ne scad procentele, carevasăzică. Ei, dar cum întregul mai avea nevoie de ceva, întru stabilitate, prosperitate, încredere a investitorilor străini şi fericirea întregului popor, mai trebuie ceva. Suspendarea lui Băsescu, evident. Sesiunea de autografe întru realizarea dezideratului se va realiza în stradă, în cadrul unei manifestaţii pe care USL o va organiza. Ca să fie pace, nu numai bine.
Echipa rivală, momentan deţinătoarea titlului, a ales o manieră de joc greu spre deloc de priceput. Prezentarea pe teren a numai trei jucători, şi aceia inapţi pentru joc. Un Cristian Preda uimit de tactica propriei echipe, un Sever Voinescu convingător şi afişînd siguranţa unui anesteziat preoperator şi Boc. Care a zis frumos despre libertatea de exprimare şi soluţionarea problemelor prin dialog. Ieri, astăzi a mai adăugat că Raed Arafat se poate întoarce în minister în orice echipă doreşte să activeze. Chit că lasă clar impresia c-ar juca pentru echipa adversă. Per total apariţii – declaraţii, în trei zile de proteste care au culminat cu două seri de război de stradă în Bucureşti, PDL a zis nimic, PDL practic n-a existat. Ministrul de Interne Igaş a apărut abia azi, cu mulţumiri adresate jandarmilor şi cu invitaţii la bună purtare către manifestanţi. Gen „hai, mă, arătaţi c-aveţi cei şapte ani de-acasă, dacă vă văd părinţii aruncînd cu molotoave la televizor, ă?”.
Concluzie. Meciurile disputate de clasa politică românească îi demonstrează avîntul retrograd şi permanenta capacitate retrogradantă. Ceea ce ne face pe noi toţi nu numai să-o fluierăm, dar să fluierăm pur şi simplu prelung a pagubă. Iar dacă vrem să comparăm AS şi CS cu nişte fracţii, constatăm că au numitor comun, dar măcar le deosebeşte numărătorul: autism şi cretinism. Că monopolul durerii în cur – scuzaţi vorba ruşinoasă, dar nu-i mai scuzaţi pe ei -, în acest moment, îl deţine Iliescu.
Dreptul la protest împotriva autorităţii, a guvernului, a puterii politice e unul dintre drepturile fundamentale într-o democraţie. Nu acelaşi lucru îl putem spune despre incendierea jandarmilor şi vandalizarea magazinelor.
Ieri şi alaltăieri, nişte galerii de fotbal, başca Mircea Badea şi Alina Mungiu, Nati Meir şi Irinel Columbeanu, Dan Diaconescu şi Bebe Ivanovici, s-au bătut cu jandarmii, au vandalizat nişte bănci şi magazine capitaliste, au dat foc unui jurnalist (din fericire, stins repede de jandarmi), au distrus staţii de autobuz şi maşini, au bătut vreo 2 cameramani, au băgat în spital mai mulţi jandarmi (unul grav). Un amestec de nemulţumire reală, justificată şi nejustificată, violenţă de dragul violenţei, teribilism şi adrenaline-junkies, manipulare grosolană şi interes politic. Galerii de fotbal, ocupişti care nu ştiu pe ce lume sînt, membri de partid, agitatori politici, revoluţionari supăraţi că-şi pierd privilegiile, cetăţeni cu iq mic da’ nervos, cîţiva oameni amărîţi sau disperaţi. Galeriile de fotbal s-au trezit, staţi să vedeţi cînd s-o trezi Crin Antonescu, care a anunţat că de aici preia el ştafeta revoluţiei, mai ales că revoluţiile se ţin în prime time, singurele două ore cînd e treaz Crin!
Am avut totuşi noroc că în cazul Codului Muncii, Legii educaţiei, Codurilor civile şi penale, Legii asistenţei sociale, reformei pensiilor şi salarizării bugetarilor n-am avut cîte un Raed Arafat. Că azi defilam tot cu legile şi codurile lui Năstase şi Iliescu.
Cînd Băsescu a anunţat că cere retragerea legii, ghilotina a despărţit capul de trupul lui Arafat. Raed e terminat, cu largul concurs al USL-ului, al televiziunilor şi cu aportul decisiv al propriei vanităţi şi lăcomii. Băsescu ştia că rezistenţa e mare, ştia că presiunile din spatele uşilor închise sînt imense şi că Arafat nu se lasă şi că nu-şi cunoaşte măsura. Arafat a ameninţat cu mitul său, ferindu-se totuşi să-l scoată la bătaie, ştiind că e prea riscant. Băsescu a mers pînă la capăt (ca de obicei – cînd or începe să-l cunoască şi s-or învăţa minte?), l-a scos afară şi l-a executat.
Băsescu ştia că legea nu va trece, că sistemul, mafiile, USL şi UDMR se vor ascunde în spatele „scutului Arafat” („dacă vreţi să treceţi legea, îl scoatem p-ăla micu’ din butoi!”), folosit pe post de Johannis şi că PDL nu va zice nici cîr de frică. Băsescu avea nevoie de scandal public, de retragerea publică, la oră de maximă audienţă, a legii. Avea nevoie de prime time şi de prima pagină pentru proiectul de lege, care altfel ar fi fost îngropat.
Şi avea nevoie de execuţia lui Arafat. Care va mai fi plimbat pe la Realitatea şi pe la Antene, de uselişti şi udemerişti, îi vor mai ţine trena şi-l vor mai împinge în faţă tot felul de personaje dubioase, folosindu-se de vanitatea sa supradimensionată şi de lipsa sa de măsură şi realism în analiza propriei persoane. Dar nu vă lăsaţi amăgiţi, omul nu e viu.
Arafat şi-a jurat că legea nu va trece decît peste cadavrul său. Zis şi făcut.
A crezut că poate sta pe buza gropii cu căcat, de unde-i zîmbeau lasciv Ponta şi Antonescu, CTP şi Chireac, jenat Johannis, fericit Iliescu, excitat Felix. N-a reuşit, a fost nevoie de un singur brînci ca să cadă.
Avem o victimă, reforma din sănătate, şi un călău, Raed Arafat. Şi uite aşa, miturile tranziţiei sînt mai sărace c-un neamţ şi un arab. Nicio pierdere. Important e ca reforma în sănătate să se întîmple, aşa cum important era ca Geoană să piardă în 2009.
Războiul pentru legea sănătăţii poate începe. Poate va dura trei luni sau şapte luni sau poate va mai dura încă trei ani (tind să cred că anul ăsta o vom avea promulgată). La următorul asalt, Arafat nu va mai fi prezent cu pieptul gol în faţa privaţilor inimici (sau „particularilor”, cum li se zicea cu groază şi dispreţ la începutul anilor 90), ţinîndu-se cu o mînă de nas şi cu cealaltă de reverul lui Bogdan Chireac.
PS. Cine striga aseară „Arafat, român adevărat!”
„Domnul chelios din stânga – Mihai Barbu, secretar general PSD Ilfov, peste 10 dosare penale pentru evaziune.
Domnul din centru, cu șuviță pe mijlocul frunții- Marian Paraschiv, PSD Ilfov, de profesie șofer.
Mai jos, de la 00.27, revoluționar. De multe ori văzut de mine în curtea PSD. Nu mai țin minte cum îl cheamă.
UPDATE. Foarte sugestive lumînările din poză. Ştiau cetăţenii demonstranţi ce ştiau.
UPDATE 2. Apropo de mitinguri. Uite o idee pentru cei care se plîng că nu se mai face reforma sănătăţii, pentru cei care nu vor ca mafia din sistem, orgoliul sau interesele personale ale nuştiucărui cocoş în halat alb să dicteze legea în sănătate: faceţi un miting, fraţilor! Express yourself, vorba Madonnei cînd era mai tînără. 99,5% dintre cei care s-au exprimat au fost împotriva legii, împotriva reformei sistemului de sănătate, împotriva privatizării („privatizarea ucide!”). Celor care au tăcut nu le poate nimeni ghici gîndurile şi oricum gîndurile nu se pun. Trebuie s-o scrieţi cu tastaturuţa sau s-o spuneţi cu guriţa. Nu merge pe ghicitelea. Nu merge cu „Lumea-i rea şi totu-i deşertăciune, sîntem trişti şi dezamăgiţi, se vede, se vede, nu-i aşa?” Nu se vede, că nu stă nici dracu să se uite la voi să sau vă facă psihanaliza. Îi şi văd pe Kelemen şi Hrebenciuc studiindu-vă cu sinceră îngrijorare: „Auzi, Viorică, nu ţi se pare că ăla e trist şi dezamăgit?” „Ba da, Attiluş, mi se pare.”
Trebuie să vă mărturisesc că sunt un mare admirator al medicului Raed Arafat. Sunt un și mai mare admirator al antreprenorului Raed Arafat, și mă mândresc cu tot ceea ce a construit el în sistemul medical românesc de urgență, ca de realizările unui coleg bun de-al meu (n.1964). Dar cel mai mare și mai mare admirator alcomunicatorului Arafat, în calitate de fost muncitor în marketing, tot eu sunt! Căci fără marketing și publicitate toată construcția sufletistului Raed Arafat s-ar fi rezumat astăzi la o ambulanță veche și o cabină de prim-ajutor scorojită pe-afară, primite ca donație din Germania. Să mă explic…
Dintre toate nenorocirile pe care le servim zilnic la massa media, accidentele auto sunt de departe cele mai sățioase. Nimic nu ostoiește mai bine setea de sânge și foamea de creieri a telespectorului român decât un carambol pe DN1, o “pierdere de control al volanului” sau un impact frontal cu un TIR turcesc. La începutul anilor ’90, colonelul Virgil Vochină a simțit primul potențialul emoțional al dramelor de pe carosabil și a încercat să îl folosească în scopuri educative. Abia așteptam cu toții să-l întrebe la final pe nesăbuitul a cărui mașină ne-o prezentase varză pe ecran: “Unde vă grăbeați, domnule Decedat?” Televiziunea era de stat, avea monopol, nu își punea nimeni problema rating-ului. Iar de cordonul poliției, pe atunci, nu treceau decât polițiștii. Colonelul Vochină era unul dintre ei. Avea exclusivitate, cum se zice astăzi. Pe televizoarele națiunii, în general alb-negru, sângele nu prea se distingea în cadru, puteai ține lumea în fața ecranelor și numai cu Dacii mototolite. Odată cu apariția televiziunilor private, în goană după morbid, ne-au apărut pe ecran și morții. Pe vremea aia, neblurați. De acuma, televizoarele color puteau reda mult mai fidel contrastul dintre asfalt și materia cerebrală. În sfârșit, lumea se putea sătura de hematii, înfulecate din ochi la five o’clock, pe nerespiratelea.
Dar dacă accidentul se petrecea în Mureș, sau în județele limitrofe, a început la un moment dat să apară și un personaj ciudat, îmbrăcat combinezon portocaliu. El se lupta de fiecare dată cu moartea, printre fiare contorsionate, cu cleștele de descarcerare în mână, precum a înfruntat Arhanghelul Mihail, cu sabia lui, Fiara care-l vroia pe Moise. Statură impunătoare, peste un metru optzeci, ras în cap, vorbind cu un puternic accent străin. Era medicul palestinian școlit și satbilit în România, Raed Arafat. Umbla cu o dubă second-hand, donație din Germania. Mană cerească pentru reporterii de teren, mereu în căutare de exotic! Raed, “trecea de sticlă”, cum se spune în argou de televiziune. Trebuia să fii cel mai tâmpit ziarist din lume să pui camera pe medicul român, cu care palestinianul a inițiat experimentul SMUR(D), sau cel puțin sinucigaș profesional, să dai microfonul aceluiași troglodit ce-l întruchipa pe doctorul ceaușist de pe Salvare care joacă table la Dispecerat în loc să salveze vieți. Arafat era altceva! Era proaspăt! Medicul român urma să apară în alte filme, să ia și premii la Cannes! De fapt, medicul de pe Salvare, urma să nu apară deloc în film, nici când va suna epuizat domnul Lăzărescu la 112.
Doctorul Arafat a intuit imediat avantajul reciproc adus de binoamele medic-reporter, SMURD-televiziune, personal_branding – conținut. Nu trebuia decât să dea pontul și să primească ore-ntregi de reclamă gratuită. Potențial valoric pe tremen lung: câteva milioane de dolari, la rate-card! Ca să facă față concurenței acerbe, în disperare de cauză (căci publicitarii începuseră deja să pună problema rating-ului pe la șefii săi din TVR pe care-i șpăguiau la greu) bietul dom’ colonel a trebuit să apeleze la umorul Divertișilor. Cu veselie, fără sânge, tot degeaba! Dacă Vochină cu accidente “curate” și cu “băieții lui Toni” urmărea să facă educație pură, Arafat a fost mult mai pragmatic: ‘monetizând’ (ce termen de căcat!) publicitatea primită gratuit i se oferea oportunitatea să închege cel mai eficient serviciu medical de urgență din Balcani. S-a zbătut, s-a specializat, a pierdut nopți, oameni, a adunat bani, a făcut din rahat bici, a troznit. A reușit! Se numește astăzi Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare. Ceilalți, ai lui Vochină, abia au puit, peste ani, un Serviciu Român de Comedie.
Nea Nelu, adept al economiei planificate, n-a prea mirosit vehicolul de imagine cu girofar al lui Raed. I-a dat totuși o medalie, impresionat sincer ca orice telespectator român: Ordinul Național “Pentru Merit” în grad de Cavaler. Alianța DA, știa mult mai bine ce valoare are asocierea cu un erou pozitiv, cu mare priză la public, cu nume parcă predestinat luptei cu Vechiul: ARAFAT! Atunci, proaspătului ministru al Sănătății, Eugen Nicolăescu, i-a venit o idee genială. Să fie chemat palestinianul la București ca să aplice rețeta magică a succesului său la scară națională. Cum, care rețetă?! Aceea care recomandă îndeplinirea sarcinilor de serviciu cu conștiinciozitate conform fișei postului. Pentru unii, nu mulți, poate suna banal astăzi. Dar pe atunci era ceva absolut nou pentru toată lumea! Băsescu a plusat peste ‘nea Nelu și i-a acordat și el tot Ordinul Național “Pentru Merit” însă grad de Ofițer. Ca să poată discuta amândoi ca de la ofițer la ofițer. Era anul în care opoziția, prin vocea ciudosului chirurg PSD, Sorin Oprescu, îl ridica la rang de “Ayatollah al medicinei de urgență din România”, licență ce a ridicat o sprânceană chiar și Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării. Asta deși discriminarea pozitivă nu-i intra în sfera de activitate. A fost rândul premierului Tăriceanu să se pozeze cu eroul în combinezon portocaliu când l-a numit, prin 2007, subsecretar de stat pe probleme de servicii mobile de urgență, funcție în care avea să rămână până alaltăieri, în toate guvernele Boc ce s-au succedat cu repeziciune, ca trenurile-n gara mică.
Pentru SMURD veniseră anii apogeului. Deși, mulți bani de la Buget nu a prea pupat. Că serviciul medical de urgență, conceput inițial ca un experiment izolat al Clinicii de Anestezie și Terapie Intensivă Târgu Mureș, a devenit cel mai modern și mai dinamic din Sud-Estul Europei, asta tot geniului de comunicator al lui Arafat se datorează. Ani de zile oamenii au redirecționat cei 2% din impozitul pe venit către “Fundația pentru SMURD”, doar vreo 11 milioane de euro numai în 2008, de exemplu, ferm convinși că “SMURD” este o firma privată a unui frumos nebun care se luptă cu sitemul sanitar învechit din România. De fapt, banii lor ajungeau la “Fundația pentru SMURD”, avându-l ca fondator și președinte pe Raed Arafat. Un ONG care își propunea să sprijine material și logistic entitatea medicală a statului, SMURD. Asta deși sta scris pe site că SMURD nu este nici măcar în proporție de 1% o entitate privată. Dar cine să citească? Când ai de hrănit vaca în Farmville? Am un mare respect pentru comunicatorii care spun ceva și lumea înțelege taman pe dos. Pentru cei ce confirmă zicala: “Adevărul este cea mai bună minciună.” Evident, când adevărul-minciună este pus să lucreze în scopuri nobile, cum a fost fascinanta sagă SMURD. Unii și astăzi mai cred că e o aventură privată pe care Băsescu și camarila și-au propus să o naționalizeze.
Mi-aș dori ca Raed-Comunicatorul să treacă pe la toate specializările medicale să facă același lucru. Să adune fonduri care lipsesc și oamenii să fie bucuroși că pot ajuta, în închipuirea lor, un om trimis de Providență. Căci cu CAS-urile colectate de la nici 5 milioane de angajați, reprezentând o fracție, și așa înrobitoare, extrasă din niște venituri brute mizere, comparativ cu restul lumii, la costuri medicale de nivel internațional (exceptând salariile personalului), precum și la hoția și lăcomia căpușelor din interiorul și din afara sistemului, vă promit eu că nu vom avea niciodată servicii medicale la nivelul țărilor occidentale. Nici măcar la nivelul SMURD-ului românesc!
Nu pot să-l acuz pe Omul Arafat că nu mai este subsecretar de stat, mereu în poziție de luptă. Nici n-aș putea să-i reproșez că a ieșit în media ca să-i dea replica lui Băsescu. Spunând ceva, cu talentul său, pentru ca publicul să înțeleagă, ca de obicei, cu totul altceva. Conștient fiind că va crea o mare emoție națională. O intifadă pe facebook. Cu ambuscați în stradă. Cu televiziuni de știri isterizate. Cu Bogdan Chireac invitat, fără idei proprii, ca de obicei. Cu opoziția juisândă. E tardiv să mai întreb de ce nu i-a cerut sprijin președintelui Băsescu în disputa cu autorii noului proiect de lege a Sănătății. Era “ministru” al puterii, i-ar fi fost lesne. Nu pot să-i reproșez nici că și-a creat o nouă aură, aceea de martir, care îi va atrage donații pe fundație, nu de unul, ci de trei milioane de euro anul acesta! Un lucru pozitiv, până la urmă! Dealtfel, avem nevoie de un nou serviciu de urgență privat, făcut așa cum scrie la carte, patronat de Raed Arafat. Cum scrie la cartea din Franța, dacă vin și ceva fonduri europene, nu ca la cea din Slovenia! Un serviciu la care să apeleze, dacă e cazul, conform noii legi, chiar și SMURD-ul de stat părăsit de Arafat. Omenește, ca om de dreapta, nu pot să-i zic nimic unui mare maestru al comunicării pentru că și eu, în locul lui, aș fi gândit exact la fel în contextul dat:
Dacă rămân la stat, sunt “prost”! Dacă fug în privat zice lumea că-s “lacom”. Mai bine, întâi mă-mpiedic! De-un paragraf de lege.
Ce este Albă ca Zăpada și cu ce se hrănește ea, conceptual vorbind? O echipă de cercetători mixtă a ținut sub observație arealul Carpaților imaginari și, din păcate, nu a descoperit decât un șeptel de mental midgets. De aceea, s-au emis mai multe ipoteze – cum că personajul nostru ar fi personificarea Propofolului sau vreun ciobănesc mioritic de dimensiunea unui vițel.
In lipsa altor dovezi concludente, s-a stabilit că totul a pornit de la o banală greșeală de tipar (Où sont les neiges d’antan ? Là-bas-ca-zăpada, măria-ta).
Ce nu este Albă ca Zăpada?
Improbabila progenitură rezultată din încrucișarea lui Adriean cu Marean și, cu atât mai puțin, dragonul cu cap de Ion Iliescu, târându-se printre meandrele concretului și în 2012.
Cât de albă să fie zmeoaica noastră?
Albă ca varul să nu fie, că atunci sigur o paște anemia. (În acest ultim caz, se recomandă o dietă pe bază de iulian vlad & co.)
Are voie să fie albă ca o filă de carte nouă, chit că pâlpâie și pe-un Kindle.
Se zvonește oricum că va participa la emisiunea Floarea din ghetou, cu un expozeu pur teoretic, fără nicio vocaliză, intitulat How to be a real spitter without spitting.
