Din cîte am înţeles, sînt 3 scenarii:

1. Prestator: operator de stat; Beneficiar: statul (statul are monopol, finanţează şi administrează operatorul unic de servicii de urgenţă).
2. Prestator: operatori privaţi; Beneficiar: statul (plăteşte pentru cetăţenii săi).
3. Prestator: operatori privaţi; Beneficiar: asiguratul (neasiguraţii nu ar avea acces la astfel de servicii).

Ultimul scenariu iese din calcul (fie şi din motivul că nu poţi începe operaţiunea de descarcerare cu întrebarea: „Ai asigurare?” Sau dacă potenţialul beneficiar e în stare de inconştienţă nu-i poţi descarcera doar actul de identitate, ca să-i iei CNP-ul şi să vezi dacă e asigurat şi e cu asigurarea la zi. „Ai întîrziat cu plata în ultimele 2 luni, te scoatem, dar fără picioare. Nelu, adu-mi te rog fierăstrăul din maşină că avem un rău platnic.”).

Rămîn celelalte două. Pe de o parte monopol de stat, pe de altă parte mai mulţi operatori privaţi care ar avea un singur client plătitor, statul.

PS. Nu mă uit la TV. Aşa că nu cunosc detaliile subiectului.

N-aş vrea să fiu acuzat de trădare şi întinare a idealurilor, de fraternizare cu duşmanul de clasă, de defetism şi infiltrare politică în scop de spionaj, demobilizare şi demoralizare a ce are mai bun patria noastră în materie de speranţi politici, dar pun şi eu o întrebare, nu dau cu parul: nu-s cam prostuţi procurorii noştri din linia întîi?

„Magnatul Ioan Niculae şi ceilalţi 39 de inculpaţi din Dosarul Romgaz ar putea scăpa de pedeapsă, dat fiind faptul că infracţiunile de complot şi subminarea economiei naţionale nu se mai regăsesc în noul Cod Penal.” (EVZ)

Pe cînd o acuzaţie de adulter? Uite, ar fi o bună idee pentru arestarea lui Tăriceanu: să fie acuzat de divorţ. Poate se găseşte un rînd prin Regulamentele Organice sau Codul lui Hammurapi care incriminează divorţul de a patra nevastă.

Se pare că singurele zile de puşcărie pe care le fac „corupţii” sînt alea din arestarea preventivă. În ritmul ăsta, o să reuşească să-i albească pe toţi şi să-i transforme în victime. Ca să nu mai zic că nu e deloc frumos să ţii oameni nevinovaţi în puşcărie. A, că nouă ne place politic să-i vedem în puşcărie e una, însă statul de drept e alta, n-are legătură cu ce le dorim noi duşmanilor politici sau celor pe care-i considerăm corupţi.

În doi ani scăpăm de „corupţie”: se va dovedi în instanţă că ea pur şi simplu n-a existat. Ca în cazul Mătuşei Tamara (dacă aş fi în locul lui Năstase i-aş da în judecată pe toţi cei care din momentul în care hotărîrea instanţei e definitivă mai leagă numele Adrian Năstase de corupţie şi Mătuşa Tamara –  aş face-o numai aşa, de-al dracului, de arogant). Nu mai vorbesc de cei doi miniştri care au fost suspendaţi din guvern de preşedintele României, în urma declanşării urmăririi penale de către procuratură şi care au fost, deasemenea, achitaţi. N-ar avea ei suficiente elemente să se considere victime politice? Ştiu, nu e cazul să avem îndoieli. Îndoiala e burgheză iar cei trei sînt duşmani de clasă care trebuie băgaţi în puşcărie, dincolo de tot felul de formalităţi legale inutile. O fi decis justiţia că sînt nevinovaţi dar noi ştim că nu e aşa.

Dacă Adrian Năstase e achitat şi în dosarul Zambaccian, parlamentarii (PSD, PNL, UDMR, PC) care s-au opus percheziţiei sau începerii urmăririi penale pe motiv de inconsistenţă a dosarului, conducerea PSD, trustul Intact şi toţi ceilalţi care l-au sprijinit pe Năstase şi l-au considerat o victimă a justiţiei, o ţintă a hărţuirii politice, au avut dreptate în toţi aceşti ani, din 2005 încoace. Nu e o figură de stil. Chiar au avut dreptate.

Bine, noi, la rîndul nostru, vom spune că am avut dreptate şi că dreptatea noastră e sacră şi nu poate fi pusă la îndoială nici măcar de justiţie. Şi că justiţia e justiţie atîta timp cît dă sentinţele dorite de noi. În momentul în care ne infirmă credinţele intime despre ilegalităţile celorlalţi, justiţia se anulează. Ea nu există decît ca formă de confirmare a credinţelor noastre.

PS. Uite, propun să nu mai fie urmărit penal nimeni pe motiv de corupţie, să nu mai fie arestat niminea. Fiindcă există riscul ca la final să se constate că toţi sînt nevinovaţi. Lăsaţi-ne să trăim cu iluzia că corupţii există, cu credinţa intimă, cu speranţa că cineva acolo sus ne jefuieşte! Nu ne luaţi duşmanul, căci fără el sîntem goi, nu mai avem nimic!

UDPATE.  Un comentator întreba: eu cu cine votez? Răspunsul e unul singur şi vorbesc serios, nu glumesc absolut deloc: cu PDL. Dar nu din motive de mesianism şi cai albi pe pereţi. Uite, le-am găsit şi slogan: „Votaţi cu mai puţin ca imperfectul!”

Acum, cand vestul a descoperit ca imparatul este gol (a se citi ca are datorii nesustenabile), ies la iveala adevaratele fete civilizate ale fiecaruia.

Inca nu pot sa uit plecarea de la kw cand, pe o mare agitata, asteptam cu totii mica ambarcatiune care sa ne va duce pe nep, vaporul cel mai mare din formatie, singurul dotat cu helio-punte si suficient de stabil pentru a pemite aterizarea elicopterului in ziua aceea. Eram vreo 15 cei care asteptam transferul. Barca putea lua odata numai 4 oameni. Trebuiau facute 4 curse. Cand barca s-a apropriat de noi, am simtit un cot in coaste; precipitat si-a facut loc capitanul. Dorea sa plece cu primul transport. Ii disparusera zambetul calm si atitudinea relaxata. Omul vroia sa ajunga mai repede acasa, chiar daca pentru asta trebuia sa imparta cu generozitate coate pentru a se baga in fata.

Acesta este un exemplu banal de metamorfoza in situatii mai mult sau mai putin critice a unor oameni care in situatii “normale” inspira incredere si control a situatiei.

La nivel de tara putem vedea aceste lucruri in Europa. Cei care pana ieri cunosteau o crestere constanta a nivelului de trai au aflat ca exista si caderi economice; au aflat ca stilul de viata mult prea costisitor fata de cat produc a dus la indatorari serioase care cu greu pot fi achitate. Politicienii, in imposibilitatea de a atrage simpatia maselor prin bunastare sociala, locuri de munca si perspectiva unui viitor sigur, au scos din maneca un as oarecum uitat mai bine de 65 de ani: nationalismul.

Exista deosebiri de esenta intre nationalismul de acum 65 de ani si germenii nationalismului care rasare acum in Olanda, Spania, Italia, Ungaria, Belgia, Marea Britanie, Franta si Germania. In trecut nationalismul insemna dragostea de tara, de pamant. Insemna respectarea si promovarea istoriei si a culturii nationale. Cautam lucruri care sa ne apropie, ne cautam si ne iubeam semenii. Raportarea la exterior se facea exclusiv prin prisma impartasirii acestor valori; inferioritatea strainilor era masurata functie de gradul lor de integrare in ceea ce era considerat “autohton”, autentic.

Din aceste motive nationalismul european se baza pe 2 idei principale:

–          Sentimentul de identitate nationala;

–          Sentimentul de proprietate (tara asta este a noastra, din mosi stramosi).

Ulterior haina nationalista a inglobat si sentimentul imperialist al celor care istoric ocupasera mai multe teritorii in trecut (Germania, Marea Britanie, Franta, Olanda). Asa a inceput, la numai 20 de ani de la primul, cel de-al doilea razboi mondial.

Odata cu anii ’60, cand diferentele economice dintre est si vest se accentueaza, incepe o migratie consistenta catre miracolul capitalismului european. Primele generatii de emigranti au avut de infruntat discriminari puternice. Abia copiii lor au reusit sa estompeze sentimentele de superioritate ale “gazdelor” si sa fie acceptati ca egali in societatile in care se nascusera. La acest lucru a contribuit masiv si bunastarea generata de mana de lucru ieftina adusa de parintilor lor.

Acceptarea noului fond genetic, a noilor culturi si traditii a insemnat si diminuarea sentimentului de identitate nationala. De exemplu in Paris, in perioada vacantei de vara, se zice ca nu mai exista francezi. Raman numai emigrantii care isi permit vacanta numai atunci cand pot fi inlocuiti la locul de munca.

Nu pot uita vara acestui an cand, pentru scurta vreme, a trebuit sa fac naveta cu trenul regional intre Paris si Massy. Dimineata eram singurul alb din tren; in rest numai persoane provenite din fostele colonii franceze din Africa. Toti citeau coranul inainte de a incepe ziua de munca la 08:30.

Nu a trecut mult pana cand minoritatile organizate ad-hoc au inceput sa lupte pentru recunoasterea si respectarea traditiilor proprii. Pentru a fi “political correct” sau pentru a respecta “Liberté, Égalité, Fraternité”, tarile gazda au inceput sa faca concesii pentru a veni in intampinarea acestor doleante.

Lucruri castigate in jurul anilor ’80-’90 incep sa dispara din nou. Criza economica (si mai nou morala) a fost tragaciul care a declansat ascensiunea nationalismului in viata politica a Olandei, Frantei, Belgiei, Spaniei si Ungariei. Mai voalat sau nu, semnale incipiente dau si Germania si Marea Britanie.

Anul 2012 inseamna alegeri electorale in majoritatea tarilor europene. Mesajele potentialilor castigatori sunt destul de asemanatoare: “Tara noastra merge prost din cauza emigrantilor care au venit sa profite de generoasa noastra asistenta sociala. Cei care muncesc ne priveaza cetatenii de locuri de munca si fac ca salariile sa scada”.

In Franta si Marea Britanie accetul se pune pe combaterea actelor anti-sociale. Se promozeaza selectiv in presa cazuri reprobabile stereotipe care reusesc sa stigmatizeze un popor din cauza a putini.

Acesta este noul nationalism al secolului XXI. In loc sa ii cautam pe cei asemenea noua, ii vanam pe cei diferiti. Tot ce este negativ in sociatatea din care facem parte este cauzat de elemente alogene. Stergem cu buretele perioada de dupa cel de-al doilea razboi mondial si uitam ca imigrantii au adus cel putin 20-30 de ani de huzur pentru tarile a caror populatie a dorit sa munceasca mai putin si sa fie platita mai bine.

Acest mesaj politic atat de absurd este imbratisat cu entuzism de mase; nimanui nu ii place sa isi asume vina pentru greselile comise. Cuiva care ar constientiza si contabiliza contributia imigratilor la recontructia si bunastarea Europei de Vest, noul nationalism european i s-ar parea ipocrit, pe alocuri cvasi-sinucidal (doar nu vor incepe vesticii sa isi care singuri gunoiul, sa isi munceasca singuri pamantul sau sa devina mineri).

Nationalismul secolului XXI a fost adus de politicieni. Poate unii dintre ei au sperat ca aceasta este numai o solutie temporara, pana trece criza. Insa ideile se aprind usor si se sting repede. Cine seamana vant, culege furtuna. Ceea ce se naste acum in Europa se va amplifica si poate avea rezultate dezastruoase in viitorul apropriat.

Cum scria un amic de-al meu, traim vremuri istorice. Am trait un pic in comunism, am vazut ce poate face capitalismul, am senzatia ca ma indrept catre un nou razboi mondial. Mi-ar place sa ii supravietuiesc ca sa pot vedea cum incepe reconstructia.

ACSPOT

Există oameni pe care vasta erudiție nu i-a ajutat să-și depășească condiția de neam prost. Oricât de elevat le-ar fi discursul, oricât de prodigioasă le-ar fi cariera, neamurile proaste își vor da mereu arama pe față.
Unul dintre cele mai ilustre și ilustrative exemple în acest sens este Răzvan Theodorescu. Într-un intreviu halucinant pentru Romania Liberă, domnul academician ne înștiințează că a dat Statul Român în judecată pentru exmatricularea sa din Universitate, produsă în 1959 și urmată de “trei ani de turnat betoane”. Deși posesor al unei memorii de invidiat, fără de care nu ar fi urcat toate treptele carierei științifice, domnul profesor nu și-a adus aminte de trauma pe care i-a pricinuit-o statul comunist nici când a fost președintele televiziunii de stat, nici când a fost ministru al Culturii, nici când a fost senator PSD. (Cu atâția ani de vătăfie și întrebi cum de n-a suferit cariera științifică!?) De prisos să mai adaug că toate funcțiile au fost deținute în mandatele unui fost pilon al statului comunist care l-a ostracizat în studenție. Însă, când în urma unei evaluări lucide a propriului viitor politic a constatat că nu mai poate suge nimic de natură salarială de prin administrația statului, domnul profesor și-a descoperit o nouă calitate, latentă până acum șase luni: calitatea procesuală. Ca parte adversă statului democratic pe care l-a slujit, chipurile, cu credință în anii democrației. Păi, și atunci cum rămâne cu vorbele alea pe care le spune un ministru la investire cu mâna pe Biblie: “Jur să îmi dăruiesc toata puterea și priceperea pentru propăsirea spirituală și materială a poporului roman […]“? Poți să te dăruiești “propășirii materiale” și totodată să reclami statul la tribunal pretinzând ca poporul să-ți achite daune materiale? Sau jurământul nu este valabil decât strict pe perioada deținerii portofoliului? Poate nici atunci.
Are vreun rost să-i mai invocăm acum pe toți anticomuniștii schingiuți în beciurile securității care nu au cerut nimic statului democrat pentru rănile pricinuite de statul comunist omonim și nici nu s-au repezit să înșface dregătorii înalte după ’90? Inutil. I-am târî pe nedrept într-o comparație deplasată!

Mda! Nici eu nu pot să cred că un așa mare caracter, a turnat doar betoane după 1959.

CUCUI

Oriana Fallaci – Mânia și orgoliul, Ed. Corint, București, 2011, p. 215-255.

„Dragi greieri englezi, francezi, germani, spanioli, olandezi, unguri, scandinavi, etc., etc., amin: nu vă bucurați prea mult fiindcă am vituperat contra Italiei care nu este Italia mea. Țările voastre nu sunt deloc mai bune decât a mea. În zece cazuri din zece sunt copii înspăimântătoare și tot ceea ce am spus despre italieni este valabil și pentru voi, care sunteți făcuți mai mult sau mai puțin din același aluat. În acest sens, aparținem într-adevăr unei mari familii… Aceleași vini, josnicii, ipocrizii. Aceleași orbiri, meschinării, mizerii. Aceleași rea-credință, oportunism, terorism intelectual. Aceeași demagogie vândută în cantități mari drept democrație, contrabandă de limbaj în chip de libertate, minciună servită ca adevăr. Aceeași lipsă de mândrie față de propria cultură, deci incapacitatea sau refuzul de a o apăra. Aceeași inconștiență cu care favorizați sau susțineți de-a dreptul cruciada în sens invers a lui Bin Laden.

Pentru a vă da seama de aceasta, este suficient să aruncați o privire către acel club financiar falit numit Uniunea Europeană, care nu se știe la ce servește în afară doar ca să legitimeze antiamericanismul și deci să împartă în două Occidentul, să ne impună o stupizenie numită moneda unică, să plătim salarii excesive și nemeritate (scutite de taxe) membrilor inutilului și incapabilului său Parlament. Și să irite lumea cu imbecilitățile sale populiste. Imbecilitatea de a aboli șaptezeci de rase de câini, de exemplu. („Toți câinii sunt egali”, a comentat foarte spiritual antropologul Ida Magli.) Imbecilitatea de a uniformiza scaunele avionale (Toate fundurile sunt egale, adaug eu.)

Această Uniunea Europeană care vorbește engleză și franceză, dar care nu vorbește italiană, sau flamandă, sau spaniolă, sau finlandeză, sau suedeză, sau mai știu eu ce, și unde comandă de o sută de ani un duo numit Franța – Germania, atât de drag lui Napoleon. Această Uniune Europeană care găzduiește cincisprezece sau, după cum spun unii, douăzeci de milioane de musulmani aproape întotdeauna ostili, ingrați, aroganți și neintegrați în sistemul nostru de viață. Această Uniunea Europeană care, fără pudoare, păcătuiește trupește cu statele arabe al căror petrol servește la finanțarea organizației Al-Qaida și care, pentru a băga în buzunar petrodolarii cei murdari, le vinde pe ascuns băncile noastre, instituțiile noastre comerciale, hotelurile noaste și palatele noastre antice. Această Uniune Europeană care îndrăznește să vorbească despre „similitudine culturală între Occident și Orientul Apropiat”. Similitudine culturală?! Unde există similitudine culturală, neam de paiațe, de smintiți? La Mecca? La Bethleem, la Damasc, la Beirut? La Nairobi, la Jakarta, la Riyadh? La Bagdad, la Teheran, la Kabul?!?

Când eram foarte tânără, când aveam șaptesprezece ani sau aproximativ atâția, visam mult la unitatea Europei. Veneam dintr-un război în care italienii și francezii, italienii și englezii, italienii și finlandezii, italienii și rușii, italienii și grecii, italienii și germanii, și francezii, și englezii, și polonezii, și olandezii, și danezii, și rușii etc. s-au omorât în mod barbar între ei, s-au masacrat: îți amintești? Blestematul Al Doilea Război Mondial.

Implicat cum era în lupta cea nouă, tatăl meu predica federalismul european, mirajul lui Carol și Nello Rosselii, și ținea mitignrui. Vorbea mulțimii, tuna: „Europa, Europa! E nevoie să facem Europa”. Și. plină de entuziasm, de încredere, eu îl urmam, ca și atunci când striga din răsputeri „Libertate, libertate!”. Împreună cu o pace niciodată imaginată, niciodată gustată, începeam să îi cunosc pe aceia care fuseseră dușmanii mei. Nemții. Și văzându-i fără uniformă, fără pușcă, fără mitralieră, fără tunuri, mă gândeam: sunt la fel ca și noi. Se îmbracă la fel ca noi, mănâncă, beau și dorm ca și noi, iubesc poezia și muzica la fel ca noi, se roagă sau nu se roagă la fel ca noi. Ca mine. E posibil, așadar, să ne fi făcut atâta rău? E posibil să ne fi persecutat, terorizat, omorât?!? Apoi îmi spuneam: „Dar și noi le-am făcut rău, și noi i-am omorât!”. Și, cu un fior de groază, mă întrebam dacă în timpul Rezistenței eu însumi nu provocasem moartea vreunui neamț. Ducând arme partizanilor, de exemplu. Înmânând partizanilor un mesaj care semnala trecerea vreunui convoi ce trebuia atacat. Punând pe drumurile de țară cuie care făceau să explodeze cauciucurile mașinilor pentru ca ei să sfârșească în râpe…

Mă întrebam. Și răspunzându-mi poate da, sigur că da, încercam un nou sentiment de rușine. Mă mințeam. Ca și cum aș fi luptat în Evul Mediu, când Florența și Siena erau în război și apele fluviului Arno se înroșeau de sânge. Sângele florentilor și sângele sienezilor care aparțineau aceluiași pământ. Care, oricum, vorbeau aceeași limbă. Care trăiau umăr la umăr, adică la șaptezeci de kilometri distanță. Apoi, cu un alt fior, de astă dată de stupoare, îmi contestam mândria de a fi fost soldat pentru patria mea și conchideam: „Ajunge! Tata are dreptate, ajunge! Europa, Europa, trebuie să creăm Europa!”.

Da, italienii din Italiile care nu sunt Italia mea susțin că Europa unită există. Germanii, francezii, englezii, spaniolii, olandezii, polonezii, ungurii, suedezii, etc., ca și ceilalți membri ai Marii Familii afirmă același lucru. Și dacă te gândești la moștenirea noastră de războaie fratricide, de rivalități sângeroase, de hegemonii feroce, ești aproape să fii de acord cu ei. Dar pentru mine, Europa înseamnă Occident. Înseamnă cultura căreia îi aparțin, civilizația de care sunt mândră.

Și acest cinic club financiar care nu apără deloc cultura și civilizația, ci le vinde pentru a-și băga în buzunar jegoșii petrodolari, acest mizerabil loc unde se trăncănește cu bîlbîieli despre similitudini – culturale – cu – Orientul – Mijlociu, care pupă picioarele invadatorilor, îi cheamă, această Uniune Europeană care nu e bună de nimic, care, cu ale sale cincisprezece, după unii douăzeci de milioane de musulmani, este pe cale să se transforme într-o provincie a Islamului, nu este Europa. Este sinuciderea Europei.

Care este Europa mea, care este Italia mea? O, Doamne, prima problemă de rezolvat este dificilă. De când suntem pe cale să devenim o provincie a Islamului, cuvântul Europa îmi amintește de replica prin care austriacul Metternich, în secolul al XIX-lea, îi umilea pe patrioții care susțineau Risorgimentă: „Italia nu există. Italia este o simplă expresie geografică.” Ei bine, în ciuda faptului că avea un interes evident de a spune o asemenea prostie, m-am întrebat mereu dacă Metternich nu era condus de un răutăcios gust al paradoxului. Italia nu a fost niciodată o simplă expresie geografică.

Și atunci când se chinuia, împărțită în state și stătulețe, tăiată în bucăți ca un pui prăjit, era o țară unită din punct de vedere sentimental și cultural. De la Alpi până la Marea Ionică, se vorbea în italiană, se scria în italiană, se gândea în italiană și rădăcinile noastre se înfundau într-un humus comun. Europa, nu.

De acord: când spun că Europa înseamnă Occident, pentru mine Europa este cultura căreia îi aparțin, civilizația de care, în ciuda nenumăratelor ei cusururi, sunt mândră, îi atribui o fizionomie foarte precisă. Îi recunoști o identitate care merge peste semnalmentele geografice ale continentului așezat între Marea Mediterană, Marea Neagră și Marea Norvegiei. Totuși, această identitate, această fizionomie provin din trecutul despre care nu obosesc niciodată să vorbesc. Trecutul care pornește de la Grecia și de la Roma antică, apoi continuă cu revoluția creștină, defăimatul Ev Mediu, Renașterea, Iluminismul, luptele pentru libertate și egalitate, cuceririle lumii moderne. Un trecut de care nu se poate face abstracție și pe care totuși Europa de azi îl reneagă, încearcă să-l elimine, începând cu creștinismul de care suntem deja impregnați. Dar nici măcar creștinismul nu este suficient ca să creeze armonia în Turnul Babel de limbi și mozaicul de țări care compun Europa. Nici măcar acesta nu este suficient să facă din Europa o entitate compactă precum Statele Unite ale Americii, cealaltă față a Occidentului.

Știi de ce? Pentru că humusul în care ne înfundăm rădăcinile nu este niciodată același. Este format din elemente diferite și adeseori contrastante. (Vei admite că între un normand și un catalan sau între un parizian și un sicilian există mai multe deosebiri decât între un tirolez și un napoletan sau între un milanez și un lucan.) Și, mai ales, nu este un humus care vorbește aceeași limbă.

Europa vorbește franceza, engleza, germana, spaniola, italiana, greaca, olandeza, malteza, suedeza, daneza, norvegiana, maghiara, portugheza, finlandeza, ceha, poloneza, slovaca, bulgara, româna, lituaniana, estona, letona, etc. Și fiecare dintre aceste limbi reprezintă o patrie. O natură, o istorie, un patrimoniu de idei, de obiceiuri și de sentimente, deci un tezaur de ocrotit. Patria nu este o opinie. Sau un drapel, și atât. Patria este o legătură făcută din multe legături care sunt în carnea și în sufletul nostru, în memoria noastră genetică. Este o legătură care nu se poate rupe ca un fir de păr enervant.

Americanii spun că se poate. Pentru a o demonstra, rup legătura, renunță la vechile drapele în favoarea drapelului cu cincizeci de stele și, vorbind o unică limbă, aceeași, se amestecă între ei. Uită patria pe care au părăsit-o, devin americani. Eu – sunt – american. Și, deși America este un fenomen irepetabil, pentru că a apărut într-un continent aproape nepopulat, fără trecut și fără culmi de civilizație, vine întotdeauna momentul în care eu – sunt – american revine la eu – sunt – chinez, sau eu – sunt – italian, sau eu – sunt – african etc. Vine întotdeauna momentul în care un american înțelege că legătura nu s-a rupt, de fapt. Că și vorbind o limbă unică, aceeași, gândește și simte în limba patriei părăsite.

De altfel, și Uniunea Sovietică a încercat să facă ce intenționează Uniunea Europeană. A desființat țările și, lipind bărbatul din Moscova de bărbatul din Odessa, femeia din Sankt Petersburg de femeia din Samarkand, a creat o suprapatrie, un suprastat, o supranațiune. Imediat ce ideologia comunistă s-a prăbușit însă, toți s-au dezlipit și și-au reluat vechile drapele. Așa că acelora care pretind să repete în Europa irepetabilul fenomen american le spun: nu veți reuși niciodată. Suprapatria voastră, suprastatul vostru, supranațiunea voastră, ținute laolaltă numai de ideologia banului, se va destrăma ca Uniunea Sovietică.

Noi putem face doar ceea ce spunea tatăl meu, adică o Mare Familie, care să ne împiedice să avem războaie între noi, să ne omorâm între noi, cum se omorau oamenii în războiul dintre Florența și Siena sau în timpului Primului și al celui de-al Doilea Război Mondial. (Și nu e puțin.)Necazul e că în toate familiile există întotdeauna cineva care vrea să-i comande pe ceilalți, să-și impună hegemonia, așa cum în Europa o fac Franța și Germania. Ca și cineva care trădează. Care aduce în casa dușmanul, care se vinde pe sine, pe proprii fii și pe proprii frați dușmanului.

Europa de azi este chiar asta, astfel că la prima întrebare răspund: Europa pe care aș dori-o este exact contrariul a ceea ce este. Și va continua să fie până când se va nărui ca un castel de cărți de joc, de minciuni și de înșelătorii.

În ceea ce privește a doua întrebare, discuția este scurtă. Pentru că este o discuție care o privește pe mama, iar mama rămâne mamă, chiar dacă se poartă urât. Chiar dacă participă la trădare. Și chiar dacă te face să suferi. Astfel, deși pot părea retorică sau naivă, răspund: simplu, dragul meu, simplu. Italia pe care o vreau este Italia care se opune Italiilor în care nu mă recunosc: o Italie ideală, o Italie curajoasă, demnă, serioasă, o Italie care nu se predă dușmanului. Care nu se lasă intimidată de cel care deschide larg ușile dușmanului, care nu se lasă șantajată sau prostită din nou de absurdul lui political correct. Care este mândră de identitatea sa, care salută drapelul alb, roșu și verde punând mâna la inimă, nu la șezut. Italia, în concluzie, pe care o visam când eram mică și nu aveam decât o pereche de pantofi decenți, dar credeam într-un viitor mai bun.

Și știi ce adaug? Adaug că, dacă ne gândim bine, această Italie nu e o Italie ideală. Este o Italie care, cu toate acestea, există. Obligată să-și țină gura, ridiculizată, defăimată, insultată, dar există. Așadar, vai de cel care mi-o atinge. Vai de cel care mi-o invadează, vai de cel care mi-o fură. Pentru că (dacă nu ai înțeles încă, ți-o repet și mai clar), nu are importanță că o invadează francezii lui Napoleon, austriecii lui Franz Josef, nemții lui Hitler sau prietenii lui Osama Bin Laden; pentru mine e la fel. Indiferent dacă pentru a o invada folosesc tunurile sau bărcile pneumatice.

Stop. Ceea ce aveam de spus am spus. Mânia și orgoliul mi-au comandat-o. Conștiința curată și vârsta mi-au permis-o. Acum, basta. Punct, și gata.

New York, noiembrie 2001″

ÎN LINIE DREAPTĂ

În sfârșit s-a făcut dreptate! Adrian Năstase a fost achitat. Și nu din cauză că judecătorii ar fi ținut în vreun fel cont de amenințările liderilor PSD – care mai fățișe, care mai voalate – prin care erau atenționați că au o carieră de urmat în magistratură și după 2014, când Băsescu nu va mai fi șeful Justiției statului. De ce să se sperie? Că-i loc destul în avocatură și se câștigă și mai bine! A fost achitat pentru că era clar ca bună ziua că acuzația procurorilor de dare de mită nu stătea în picioare. Unde s-a mai văzut ca darea de funcție, cu salariu înregistrat corect în actele contabile, pe ștat, vorba aia, cu carte de muncă, cu impozite și taxe achitate, să echivaleze cu mita? Și în ce lege? Poa’ să facă și mama procurorilor recurs că tot curat ca lacrima iese domnul Năstase! Până la urmă, este cuvântul unui fost premier al României contra cuvântului unui infractor dovedit – Genică Boerică, denunțător. Auto.

În cazul lui Ioan Melinescu, fostul șef de la Oficiul Național pentru Combaterea spălării Banilor, lucrurile nu stau la fel de bine. Dosarul se îngroașă. În caz de recurs, în sprijinul acuzației de neglijență în serviciu, procurorii ar putea să mai aducă încă un păgubit. Pe însuși Adrian Năstase! Articolul 249 Cod Penal spune că neglijență în serviciu este și atunci când fapta aduce o “vătămare importantă a intereselor legale ale unei persoane.” Păi, “ce interes legal” a avut dl. Năstase să fie târât prin tribunale ani de zile, nevinovat, doar pentru că indolentul de Melinescu nu a avut grijă de dosarul de spălare de bani al soției pârâtului?! Culmea! Soția omului care l-a avansat în funcție! Pentru acestă faptă, pentru implicarea acestor persoane, 2 ani de închisoare e puțin! Zău așa! Dar, mă rog, e pedeapsa maximă.
Chiar dl. Adrian Năstase ar trebui să se îndrepte în instanță civilă împotriva nemernicului acesta și să-i ceară daune de să-l usture curul pentru prejudiciul de imagine pe care i l-a adus. Cum poate să piardă un dosar din care ar fi reieșit, în urma cercetărilor, că Dana Năstase a obținut cinstit cei 400.000€ din vânzarea tablourilor moștenite de la tante Tamara? Cum tușica s-a dus, umbra suspiciunii va plana pentru totdeauna asupra celor două personalități, soț și soție. Măcar aveau acuma o hârtie la mână!
Nu mai vorbim că dispariția dosarului poate să trezească suspiciuni și în rândul evaluatorilor de artă, având ca urmare chiar scăderea cotei de piață a tablourilor! Cum se mai spune, le strică “pedigriul”. Dacă nu a fost aia valoarea tranzacției? Dacă a fost doar 1% și restul a fost șpagă? E normal să se întrebe anticarii! Că știm cu toții cât de suspicioși sunt! Când e vorba să cumpere.

Iar dacă am sta să calculăm cât a cheltuit statul cu procesul “Mătușa Tamara”, am constata că pagubele sunt de ordinul a sute de mii de euro. Doar salariile magistraților implicați dacă ar fi să le luăm în calcul! Că dacă nu se pierdea dosarul, nici Genică Boerică nu avea ce să denunțe! Nema cercetări, nema proces! Asemnea pagubă uriașă în buzunarul public constituie o agravantă, caz în care procurorii ar fi îndreptățiți să ceară pedeapsa maximă – 10 ani de închisoare. Cu executare! Asta, bineînțeles, dacă nu se cade la o înțelegere.

Acum să vedem dacă Justiția într-adevăr funcționează!

CUCUI

Bistriţa, 29 noiembrie 2011.  Conferinţă de presă USL. Întrebare referitoare la eliminarea lui Ion Iliescu din PSD, ţinînd cont de violenţele din timpul mineriadelor. Răspuns.

„Pe ce se bazează asta? Pe un veridict al justiţiei? E la fel de adevărată ca aceea că Băsescu a furat Flota acestei ţări. În fata justiŢiei, e o afirmaţie la fel de adevărată, ba chiar cea cu Flota e pusă la frigider. Mai vedem, e suspendată. În vreme ce Iliescu făcea crime, aşa cum susţineti, cu ce le făcea? Cu mîinile goale sau cu trenurile? Cine conducea trenurile? Îl cunoasteţi pe un tovarăş Băsescu Traian care dirija, de la Bucureşti, aceste trenuri? Ion Iliescu e un om retras din politica activă pe care îl putem judeca într-un fel sau altul, e un om care s-a confruntat cu electoratul, cînd a cîştigat, cînd a pierdut, iar problemele României de astăzi nu sunt generate de Ion Iliescu, nici corupţia de azi din România, nici aservirea instituţiilor care ar trebui să fie independente, azi în România nimic din toate acestea nu sunt generate de Ion Iliescu. […] Dacă vreţi să zicem aşa, Ion Iliescu e retras, e într-o poziţie de onoare, participă la nişte întîlniri ale PSD, spune lucruri corecte. Ce spune astăzi Ion Iliescu este corect de la cap la coadă, adică vorbeşte despre separaţia puterilor în stat, despre echilibrul parlamentar, despre democraţie, iar România, stimate domn, e singura ţară din Europa care e condusă de doi comunişti, Traian Băsescu şi Emil Boc. Ion Iliescu nu mai conduce demult România.”  – Crin Antonescu, preşedinte PNL, copreşedinte USL, fost şi presupus viitor candidat la Preşedinţia României.

Traian Băsescu – 1990 – 1991, Subsecretar de Stat, Şeful Departamentului Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor.

Nu, declaraţia de mai sus nu este o încercare de istorie contrafactuală. Este o halucinantă încercare de manipulare şi de falsificare a istoriei trăite de majoritatea dintre noi, executată în cel mai odios registru bolşevic. Pentru repetentul la Istorie şi niciodată absolventul propriei vieţi şi pentru cel care tocmai a recunoscut că măcar la arestări se pricepe, următoarele două aduceri aminte. Că doar aţi fost în Piaţa Universităţii, domnule Ponta, nu-i aşa?

Acum, Ion Iliescu şi Crin Antonescu se revăd. Cu bine.

Sursa: Hotnews, gandul.info

Un analist veritabil nu e un fel de ghicitoare în bobi care încearcă să prezică viitorul. Un analist bun înțelege prezentul și e capabil să motiveze acțiuni care fac viitorul, un viitor în care înțelegem că suntem actori, nu spectatori ai unei piese scrise de alții. Viitorul poate fi în multe feluri, adevărata provocare e să facem viitorul bun (într-un fel, optim) prin deciziile și acțiunile noastre din prezent, nu să ne pariem reputația alegând unul pe care îl “prezicem”, la fel cum jucăm la loto sau ruletă. Pentru că majoritatea absolută a “analiștilor” noștri nu fac decât să parieze pe un viitor sau altul în timp ce se extrag cu abilitate și îndârjire din orice fel de implicare în prezent. Există o fascinație a pronosticului care a cuprins ca o epidemie “analiști” lobotomizați, comentatori isterici, analiști veritabili, bloggeri talentați, vedete agramate. Viața noastră politică e pretextul unei uriașe case de pariuri la care premiul cel mare, niciodată câștigat, a gloria eternă de oracol politic veritabil. “V-am spus eu!” e fraza eliberatoare pe care fiecare și-o repetă cu îndârjire în gând visând la clipa eliberatoare în care o poate țipa în fața națiunii înmărmurite de puterea lui de pătrundere a viitorului. Viitor care refuză de fiecare dată să fie ce speră unul sau altul.

Ideea că “scena politică” e chiar o scenă pe care evoluează actori, că totul e un ghem de scenarii controlate de unul sau altul pe care noi, spectatorii, îi credem regizori, pleacă tot de la această păguboasă perspectivă a spectatorului care asistă, incapabil să intervină, la “spectacolul lumii”. În lumea asta de actori și spectatori, analistul e un fel de critic, nu trăiește nici în public, nici în culise. Mai mult, se înșeală consecvent și în ce privește preferințele publicului, și în ce privește calitățile actorilor și singurul criteriu de ghidaj e o formă de narcisism camuflată inabil.

În realitate pe scenă sunt politicieni care improvizează, care își adaptează povestea permanent în funcție de reacția sălii, de râsetele, lacrimile sau huduielile din public. În realitate cei mai mulți nu au nici un scenariu după care joacă iar cursul poveștii e dictat tocmai de reacția sălii. Sala scrie povestea. Chiar sala care trăiește cu impresia că există un scenariu scris dinainte. Iar cei care pretind că au informații pentru a ghici cursul acțiunii, nu sunt decât niște impostori.

De aceea un bun analist e cel capabil să spună ce trebuie să facem acum, nu ce se va întâmpla mâine dacă cutare face nu știu ce.

De aceea îl consider pe Sebastian Lăzăroiu un analist excepțional. Și cu atât mai greu mi-e să înțeleg  ultimul său editorial din EvZ. Sau anunțata prezență regulată în studioul Realității Alternative, în locul babei ghicitoare în bobi, Iosif Boda, având ca partener de discuție manechinul etic din vitrina lui SOV, Hurezeanu. Sigur, există un fel în care predicțiile manipulează și influențează deciziile iar Lăzăroiu nu e străin de arta asta. Avem însă destule babe ghicitoare în media ca să nu mă întristeze știrea că Lăzăroiu a hotărât să li se alăture.

ZUBELDIAN

În timp ce Ponta e-n politică pînă peste cap.

Bleen a scris încă de la începutul mazilirii lui Geoană că următorul pe listă e şefuleţul PSD. Motivul, chiar excluderea prostănacului din partid şi pierderea şefiei Senatului. Numai că fostul diplomat are o problemă cu ratarea. Nu iartă nici o strachină care îi iese în cale, ba-şi mai plantează şi singur cîte una. În schimb, nu vede nici o carte din cele care i se îndeasă prin mîneci şi prin buzunare.  Aşa că cineva s-a gîndit să grăbească puţin lucrurile, pentru a funcţiona în continuare planul.  Şi cum publicarea listei sponsorilor lui Ponta nu a trezit prea mare interes, a apărut azi scandalul sexului cu minore. Despre un bărbat în putere, exclusiv.

Acum, că Robert Negoiţă l-ar fi sponsorizat şi cu fetiţe, rămîne de văzut.  Important strict în acest moment este că lui Victoraş i se arată pisica. În spatele presupuselor relaţii sexuale în afara familiei şi în afara legii este sigur altceva cu care poate fi şantajat. Şi el ştie asta. Aşadar, este avertizat că trebuie s-o lase mai moale. Chiar şi numai impactul aproape nesemnificativ al ştirii asupra publicului indică faptul că lui trebuie să i scoale părul de frică.

Cine se grăbeşte? Iliescu, şi este evident de ce. Pentru a nu se irosi sămînţa, PSD va trebui lăsat pe o mînă bună, care să alimenteze în continuare banca de urmaşi.  În vestiar s-au dezechipat deja Năstase şi Oprescu. Ba chiar au început antrenamentul. În cazul în care, pe 7 decembrie, verdictul dat de Justiţie îi va fi favorabil fostului profesor al lui Ponta, viitorul PSD va suna de la Cornu, resursa de ouă. Dacă nu i se va oferi satisfacţie în sala de judecată, soarta partidului va rămîne o perioadă suspendată. Cît este necesar ca Oprescu să fie acceptat ca ma… pardon, tată  suprem al tuturor sediilor cu semnalizare vizuală pe roşu. Adică nimeni altul decît cel pipăit pe la afaceri tot de Ponta, pe cînd era capul corpului de control al lui Năstase.

Să mai zică cineva că ei nu fac politică din plăcere.

Surse: evz.ro, puterea.ro

Inteligența economică a guvernanților pare să se propage ca un virus către mediul de afaceri. Astăzi, puțină dreapta aplicată.

Am un abonament Vodafone de vreo 2 ani. Anul trecut, curios să văd cum merge Androidul, am acceptat oferta lor de prelungire, cu abonament extra de date și un telefon LG Optimus One. Abonamentul meu de acum, cu tot cu date, e de 30 € lunar.

Anul ăsta am hotărât să-mi iau un iPhone, în primul rând pentru sincronizarea automată a documentelor și calendarului. Sun așadar la Vodafone unde un domn al cărui nume, spre binele lui, l-am uitat, îmi explică următoarele:

“Nu vă puteți schimba terminalul până la expirarea contractului de 2 ani pentru că ați beneficiat de un terminal subvenționat”. Bun, spun eu, dar nu realizați că fac un upgrade și trec la un alt abonament de minim 2 ani de valoare lunară mai mare? “Nu se poate, dumneavoastră ați beneficiat de un terminal subvenționat” mi se repetă, mecanic, fără să-i treacă măcar prin cap să mă întrebe la ce abonament vreau să trec. Îl întreb așa, într-o doară, dacă i se pare normal ca Vodafone să oblige clienții să folosească 2 ani un model de telefon și să le refuze un upgrade, fie și plătit. Îmi răspunde, în esență, același lucru “Ați beneficiat bla bla bla” Dialog al surzilor care sfârșește prin a mă irita. Am cerut să fiu contactat de un director din Client Service care să-mi explice care e logica economică a acestei poziții, cu tot respectul, tembele. Evident, nu m-a sunat nimeni de o săptămână.

Acum să vedem. Am beneficiat de un terminal care se vinde la 190€ pentru un preț de 25€. Așadar Vodafone a subvenționat 165€. Dacă împărțim la 24 de luni, avem o subvenție lunară de 6,875 €. Mai aveam de derulat din abonamentul meu 17 luni, care corespund unei subvenții de 117€. (În realitate Vodafone a subvenționat mult mai puțin dat fiind că achiziționează telefonul la cel mult 100€)

Aș fi vrut să trec la un abonament de aproximativ 50€ pe lună pe 24 de luni, care ar fi adus Vodafone 340 € în plus până la expirarea celor 17 luni din contractul de acum. Bașca siguranța că încă 7 luni nu migrez la alt operator.

Poate cineva să-mi explice care e logica economică pentru care Vodafone refuză upgrade-ul la un abonament mai mare? Dacă de subvenție e vorba iar managerii Vodafone sunt prea chitroși să piardă puțin pentru a câștiga mult, cât de greu era să mi se propună să plătesc diferența de subvenție, la cost (nu la prețul de vânzare), cel mai probabil undeva pe la 50€, și să mi se accepte upgrade-ul?

Dragă Vodafone, decizia mea e luată. Luna asta am să-mi fac un abonament Orange pentru iPhone iar la terminarea celor 2 ani, indiferent de ce “oferte speciale” am să primesc, voi rezilia contractul Vodafone. În primul rând pentru că a-ți trata clienții existenți care vor să facă un upgrade precum sclavii pe plantație, refuzând să câștigi mai mult de pe urma lor și bucurându-te aproape că poți să-i obligi să-ți plătească mai puțin, e o dovadă de prostie.

Un sfat pentru cititori: nu acceptați niciodată echipamente subvenționate. Și da, știu că Orange nu sunt mai buni. Dar mai știu și că n-am să renunț în 2 ani la iPhone.

PS: Dragă Vodafone, poate schimbi și oroarea aia de reclamă cu copilași, am văzut-o azi și prin oraș. E adevărat că copii vând, emoționând consumatorul care din cauza lacrimilor nu mai vede bine prețul și small print-ul, dar pentru asta trebuie să fie simpatici, nu să arate ca niște clone ale păpușii Chucky. Să mă ierte domnul Antonescu.

Zubeldian