Vin Congresele

Gata ! Toate cele trei partide importante sunt pregătite de luptă. Dacă ne gândim bine este normal să fie aşa.În definitiv, încăierarea electorală a luat sfârşit şi pentru toată lumea urmează momentul analizelor şi mai ales al concluziilor.

Chiar dacă PDL este cel mai important partid, pare să fie şi cel mai ezitant. Într-adevăr, mizele sunt mari pentru că noul congres ar trebui să lămurească probleme sensibile legate de reforma internă, dar şi de noile ierarhii care încercă a fi stabilite. Deocamdată taberele abia au început să se profileze. Sunt încă la faza în care Blaga îi arată muşchii lui Cristian Preda. Desigur, ştim cu toţii că în spatele lui Blaga stau Berceanu şi Videanu, după cum ştim că nici Cristian Preda nu vorbeşte fără voie de la Cotroceni. Dar toate astea vor face disputele şi mai interesante, mai ales că aşa-zişii-liberali grupaţi în poală la Stolojan vorbesc din ce în ce mai puţin şi au devenit din ce în ce mai sfioşi. E drept că Şeful cel Mare face naveta la Bruxelles, Flutur a fost surghiunit într-un judeţ din nordul ţării iar Stoica s-a plictisit şi el să propovăduiască unitatea dreptei printre atâţia adepţi ai stângii.

Pe de altă parte, Congresul PDL nu va avea de tranşat doar problemele de ierarhie, ci şi cele legate de o identitate politică dubioasă. Nu vreau să fiu maliţios, dar partidul lui Băsescu s-a afirmat ca partid de stânga, ba chiar pretendent în a fi membru al Internaţionalei Socialiste, pentru ca după succesul din 2004 să se revendice a fi un partid popular, deci de dreapta. În fine, după fuziunea cu PLD-ul lui Stolojan a devenit şi liberal. E drept că atunci nu a fost o chiar o fuziune ci mai degrabă o vulcanizare, însă prin această plimbare doctrinară, fostul Partid Democrat a dovedit că poate schimba doctrinele mai ceva decât Elena Udrea poşetele.

Probabil că tocmai pentru a mai reduce din confuzia susţinătorilor, în tot acest periplu doctrinar a existat şi o constantă, respectiv trandafirul socialist de pe siglă. Oricum, dacă era vorba de o persoană şi nu de un partid, PDL-ul de azi ar fi fost de mult calificat drept traseist politic.

Aşadar prognoza pentru Congres rămâne deocamdată în studiu. Îl vor mai accepta alde Blaga, Videanu, Berceanu pe Boc Preşedinte sau vor încerca să-şi impună omul lor, eventual chiar unul dintre ei ? Greu de spus acum.

Mergem mai departe la PSD şi constatăm că aici lucrurile sunt mai simple. Majoritatea liderilor importanţi, cu excepţia lui Geoană (dar acesta nu mai este un lider important ci doar un lider) sunt de acord că actualul preşedinte trebuie schimbat. Din această perspectivă, mai interesant este cum vor reuşi taberele din PSD să-şi producă şi să promoveze candidaţii. Povestea cu cele trei-zeci-şi-nu-ştiu-câte filiale care l-ar susţine pe Geoană nu minte pe nimeni, nici măcar pe Geoană însuşi care simte că pierde teren şi cere partidului dovezi de iubire.

Nici Miron Mitrea nu cred că poate convinge prea mulţi. Cu excepţia ieşirilor sale belicoase la adresa lui Geoană, fostul lider sindical nu s-a făcut remarcat prin ceva anume. Programul său este simplu: “Jos Geoană, sus Mitrea !” amintind de celebrul slogan vadimist. Acolo s-a văzut că nu este destul şi cred că aici se va întâmpla acelaşi lucru.

În schimb, gruparea lui Diaconescu pare să abordeze congresul cu maxim de calm. În plus Diaconescu a intrat în partid abia în anul 2002 fiind astfel genul de pesedist care nu mai are nimic comun cu generaţia anilor 90 şi care va fi intens sprijinit de curentul progresist din partid. Desigur şi la PSD este greu de dat un pronostic, dar fiind singurii care au anunţat o dată certă pentru congres, deznodământul va veni mai repede.

Spre deosebire de vâltoarea de la PDL sau de scandalul iminent de la PSD, la PNL este ceva mai linişte, chiar dacă şi aici toată lumea este de acord cu organizarea Congresului, mai ales că Statutul însuşi obligă la organizarea unui Congres în termen de şase luni de la Alegerile Prezidenţiale. Dar, în afară de chestiunile de procedură, la PNL mai este un motiv de linişte: puţini cred că este necesară schimbarea lui Crin Antonescu şi asta pentru că majoritatea sunt de acord că PNL a dovedit că are un candidat bun. Eu unul, sunt convins că dacă turul II se disputa de Antonescu şi nu de Geoană, Băsescu ar fi pierdut alegerile, aşa cum şi merita de altfel. Fără îndoială, alegerile prezidenţiale au fost un eşec pentru Geoană, dar un succes pentru Antonescu.

Pe de altă parte, oricât de bun ar fi un candidat, este nevoie şi de aparatul de partid fără de care o victorie de o asemenea anvergură este imposibilă. Aşadar, miza viitorului congres PNL va fi reforma şi organizarea partidului, astfel încât în următoarea rundă electorală potenţialul de dreapta din România să poată fi valorificat corect, de liberali.

Mic dicționar al reformei PDL: oligarhizarea

V-ați trata la un medic care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții lui profesionale făcînd import de petrol? V-ați da pe mîna unui avocat care deși profesează de 20 de ani nu are la activ decît 10 procese (și alea pierdute) pentru că în tot timpul ăsta a fost mai ocupat să-și extindă exploatările de marmură? V-ar conveni ca pe copii voștri să-i educe profesori care nu vin la ore pentru că sînt prea ocupați să joace pe bursă? Probabil că nu.

Nu vă miră atunci cît de firesc ni se pare să votăm oameni politici pentru care politica e doar un hobby folositor în afaceri? De ce nu reușim oare să pricepem ceea ce francezii, americanii, englezii și alte zeci de nații au înțeles demult: Politica e o profesie, nu un club de afaceri.

Vreau să fiu limpede și să tai elanul celor care se pregătesc să-mi predice despre faptul că banii fac lumea să se învîrtă: Nu visez la o lume fără bani și nici la politicieni copiați după ipocritul model „sărac și cinstit”. Dar dacă tot dă Preda semnalul reformei iar Macovei și Voinescu i se alătură, ar fi cazul să vorbim despre mama tuturor reformelor: Diminuarea controlului oamenilor de afaceri asupra politicii. Pentru că în țările democrate pe care ne place să le luăm drept model e dificil spre imposibil să găsești lideri de partid care sînt oameni de afaceri activi. Da, cei bogați influențează. La fel și lupul visează să mănînce oaia. Problema e că la noi tradiția și constituția spun că la stînă trebuie pus paznic lupul.

Celor care își închipuie că nu pricep încă le pot spune simplu: Da influenței, nu controlului. Patriciu poate să facă cît lobby vrea iar Vântu poate să-și propună să cheme acasă la el pe toți viitorii prostovani candidați la ceva. E dreptul lor să viseze la oița fragedă și la statul slab. Însă mi-e greu să accept că Videanu și Berceanu sînt miniștri pe două ministere cheie în timp ce-și văd liniștiți de afaceri. Sigur, nu ei. Mama, prietenul, bunica, sora. Mătușa Tamara.

Asta e deja corupție legalizată. Pentru că dacă în Statele Unite se numește corupție influențarea unui decident al administrației prin oferirea de beneficii inafara regulilor jocului, la noi e mai simplu: Decidentul e direct beneficiarul. În mod legal, transparent. Ce motiv ar avea Berceanu să-și dea singur șpagă pentru ca o firmă în care are interese să cîștige un contract?

Aici e oligarhizarea de care vorbește Preda. Ironia face că lupta lui Preda a plecat de la un exemplu greșit: Honorius Prigoană. Mai mult, atacurile puerile la adresa „beizadelei” au creat falsa impresie că miza reformatorilor e de a aduce în partid oameni săraci, după cum bine observa Bleen. Dacă e să judecăm motivațiile, e mai probabil că Honorius avea alte motive decît îmbogățirea atunci cînd l-a lovit curajul candidaturii. Încercați, de pildă, să vă imaginați care e crezul politic al lui Berceanu. Eu nu reușesc. Spuneți-mi ce fel de doctrină, fie ea cît de primitivă, bănuiți că urmează Videanu, pentru că mie mi-e complet neclar, mai ales de cînd l-am văzut în tandrețuri cu Bombonel.
Și pentru că veni vorba de „grei”, mai e de adăugat un lucru: Blaga ar trebui să stea de vorbă cu Preda. Sau Preda cu Blaga. Mi se pare ciudat că doi oameni care împărtășesc aceeași viziune asupra separării politicului de afaceri se regăsesc în tabere contrare doar pentru că acolo i-a pus presa. Sau cine a mai avut interesul.

E greu de negat că suprapunerea între meseria de om de afaceri și cea de politician duce la controlul cert al resurselor în folosul omului de afaceri-politician. Faptul că „banii înseamnă putere” e un argument greșit împotriva reformei pentru că nimeni nu contestă importanța banilor ci doar amestecul meseriilor și intereselor. Ce fel de sistem juridic ar fi acela în care, în numele libertății de alegere, avocatul de dimineață pledează ca procuror după masă, în același proces? Problema e destul de clară. Care ar fi soluția?

Nu cred că e vorba de una legislativă. Mătușile și bunicile miliardare la 90 de ani ne-au demonstrat că legea e inutilă în astfel de cazuri. Cred că soluția stă în statutul partidelor, în mecanismele și cultura lor internă. La ora actuală dacă ești suficient de bogat poți fi și comunist cu convingeri anarhiste, tot îți găsești un loc important cam în orice partid din România. Doctrina e un fel de flacăra violet pentru idealiști naivi. Și, dacă tot vorbește lumea insistent prin PDL despre „politica de cadre”, nu s-ar putea să avem partide în care să nu mai conteze banii cu care vii de acasă? N-ar fi normal să avem partide cu politici de reusurse umane bazate pe criterii de performanță, nu pe extrasele de cont?

Schimbarea ar trebui să vină din interiorul partidelor și dintr-un calcul extrem de pragmatic: Dacă e să analizăm felul în care banii aruncați în alegeri au influențat rezultatul alegerilor din ultimii ani s-ar putea să ajungem la concluzia că pentru a fi ales începe să conteze altceva decît bugetul de campanie. În decembrie am avut ultima demonstrație: cei mai bogați oameni din România n-au putut să-și impună candidatul. Trebuie și bani însă mai trebuie și altceva: talent și vocație de om politic. De aceea criteriile de promovare din interiorul partidelor ar trebui să înceapă să țină cont în primul rînd de performanța politică și nu de cea financiară. Aici e semnalul pe care PDL trebuie să-l dea prin noul statut. Pentru că „Oligarhia”, adică „puterea deținută de puțini”, nu e decît consecința firească a exagerării criteriului financiar. După cum bine ne-a arătat în PNL Dinu Patriciu. Care, privind la Geoană și Antonescu, ar trebui să fi aflat între timp ce mi-a spus Bleen aseară: Banii nu mai pot face nici măcar un politician, darămite un partid!

Bombo şi-a anunţat dezamăgirea răzgîndirii

Iniţial, Bombo anunţase (pentru PSD) în CEx că nu doreşte să mai candideze la funcţia de preşedinte al partidului. După ceva vreme, acelaşi Bombo s-a declarat dezamăgit (pentru Mediafax) că această ştire a ajuns în presă. Şi menţionează (pentru Realitatea) că a vrut să vadă în cît timp ajunge o informaţie la presă. Pentru Madame Blogary, Năstase rămîne acelaşi băiat carismatic care îşi ascunde şugubăţ imunitatea pe după fustiţele Parlamentului, deşi năzdrăvanul pare iarăşi în formă şi pus pe şotii. Deocamdată, se distrează ba cu o piedică lui Diaconescu în curtea partidului, ba cu nişte cerneală turnată cu efect pe geaca cea nouă a Prostănacului. Pînă nu-l prinde Mitrea-golanul în dormitorul partidului şi o să-i ardă nişte poşte la picioare de o să se lecuiască micuţul de umblat pe poante.

Jumatate de om calare pe jumatate de iepure schiop

“Sunt plezirist și epicurean”, declara enigmatic Sebastian Vlădescu, în primul său mandat de ministru al Finanțelor. Pe vremea aceea, îți permiteai să fii absolut orice, că era de unde, și mă mir că Vlădescu s-a mulțumit să fie doar atâta toată. Plezirist ești atunci când în calitate de naș te bucuri nițeluș de roadele finei tale de cununie, șușotindu-i tainic: Hai să fugim în lume, finuțo! Hai să-i dăm țeapă lu’ finu’, să fim pleziriști. Hai să-ți fac un compliment ce n-au auzit urechile tale, neam de neamul tău, finișoaro: Cât de ghizdavă ești tu, fina mea, cât de vederoasă ești! Ca finicul ești de zveltă și sânii tăi par struguri atârnați în vie! În finic eu m-aș sui, iiii-hi-hii – ziceam eu – și de-ale lui crengi m-aș apuca, aaaa-ha-haa, sânii tăi mi-ar fi drept struguri, suflul gurii tale ca mirosul de mere. Tabloul în care nașul o taie cu fina în lume, pare rupt din imaginarul lui Chagall, seamănă leit cu atmosfera din “Der Spaziergang”, în care el o joacă pe ea, ai zice că se țin de mână la o plimbare, dar ea zboară de jur împrejurul lui ca o flăcăruie mov, la o plimbărică lângă un oraș de verde și roz, care nu e chiar plimbărică-plimbărea, ci fugă de la nuntă în toată regula, unde nașul și-a răpit fina. Epicurean ajungi atunci când îi dai întotdeauna dreptate pleziristului.

Plezirist și epicurean a rămas Vlădescu și în cel de al doilea mandat de ministru, pe o arșiță bugetară și pe o recesiune de crapă pietrele. Dar, aici se vede diferența dintre cinicul Vosganian, stoicul Pogea și epicureanul Vlădescu: “Mie imi place să fiu ministru. Mi-aș dori să fiu măcar șase luni ministru”, a zis cinicul și și-a văzut visul  opt luni ; “Pot să vă spun că Gheorghe Pogea nu mai intenționează să opteze pentru un nou mandat la Ministerul Finanțelor”, a transmis Boc în locul stoicului. “Vreau feedback de la populație. Bittman fiind o persoană populară și care nu este legată de minister, vom putea avea o opinie obiectivă privind imaginea ministerului”, a zis epicureanul. Odată cu venirea lui Bittman, la minister e o atmosferă ca la nuntă. Finanțele zboară pe sus, în sacul unui popă de negru, pe acorduri de vioară, ca în pânzele lui Chagall, ca în tabloul “Deasupra Vitebskului” sau în “Carul zburător”. Bittman aleargă în stânga și-n dreapta, umblă pe jos, merge pe bicicletă pe acoperișurile albe ale orașului, călătorește cu tramvaiul și întreabă lumea cine-a cunoscut, cine mi-a văzut, tăinuit feedback, ca de om sărac. Perechea făcută de epicureanul Vlădescu și de cantautorul Bittman, e ca o jumătate de om călare pe o jumătate de iepure șchiop. Dacă n-o să mă întrebați cine e jumătatea de om, o să vă las să ghiciți cine e iepurele.

O scurtă istorie a partizanatului (II) „Tranziția”

Dupa perioada napoleoniana si primele doua restauratii (cele a Burbonilor) despartite intre ele de 100 de zile ale revenirii lui Napoleon Bonaparte, se intampla ceea ce se intampla de obicei cand un sistem mai vechi revine si incearca diminuarea avantajelor cetatenesti obtinute de regimul pe care l-a schimbat. Din fericire pentru cetatenii Frantei si pentru istoria politica a Europei, monarhia absoluta franceza va fi ingradita de „Carta din 1814”. Carta din 1814 aliaza o serie de idei moderate ale revolutiei franceze cu elemente moderate ale traditiei monarhice.

Personal cred ca aceast mix de monarhism, ingradit de o legislatie restrictiva, combinat cu ideile moderate ale revolutiei franceze, creaza pentru prima data in istoria continentala un centru politic de dreapta pe care il putem numi monarhist-conservator. Acest model il vom revedea evoluand dupa revolutiile de la 1848 si va fi implementat de Napoleon al III-lea in Franta si cu un succes mai mic de A.I. Cuza in Principatele Unite care formau Romania. Din nefericire pentru el, A.I.Cuza nu a invatat lectiile istoriei apropiate vremurilor lui si a esuat exact cum au esuat Burbonii francezi dupa a doua restauratie.

2-1Ludovic al XVIII-lea, la fel ca A.I.Cuza, a inceput prin acceptarea numeroaselor reforme legale, administrative si economice ale perioadei anterioare, lucru care i-a sporit popularitatea. În continuare însa politica de revenire la situatia de dinaintea revolutiei din 1789 a dus la pierderea sustinerii populare, in special in randurile micii burghezii. Ludovic al XVIII-lea revine pe tron dupa infrangerea definitiva a lui Napoleon Bonaparte pe 8 iulie 1815 si va domni pana la moartea sa in 1824. Fratele lui Ludovic al XVIII-lea, Carol al X-lea devine rege al Frantei si va domni pana la izbucnirea revolutiei din 1830. De ce aceast lung expozeu istoric? Simplu, pentru a analiza fenomenul numit TRANZITIE.

Din punct de vedere politic, parlamentul francez a fost dominat de doua factiuni: ultra-regalistii si liberalii, respectiv ultra-conservatorii ce doreau revenirea regimului absolutist si progresistii, care doreau o monarhie constitutionala care sa le asigure drepturile castigate dupa revolutia din 1789 . Din cauza represiunii sustinatorilor revolutiei si ai lui Napoleon, opozitia a fost practic inexistenta. Adica, intr-un fel, ceea ce s-a intamplat in aceasta perioada de restauratie (pastrand proportiile istorice) este exact ceea ce s-a intamplat in Romania dupa ’89, cu singura diferenta, „ultrasii” francezi au fost ultra-conservatori si ai nostri au fost cripto-comunisti.

2-2Prima faza a „Tranzitiei” la francezi se va termina cu sfârsitul restauratiei produs de revolutia din 1830. In perioada de 15 ani intre 1815 si 1830 s-a maturizat o generatie care apucase sperantele revolutionare si a trait intr-o perioada de reactiune crescanda, bazata pe furt si imbogatiri frauduloase, paralele cu pauperizarea micii burghezii.

Carol al X-lea încearca sa impuna o serie de masuri conservatoare. Acest lucru, coroborat cu înrautatirea situatiei sociale cauzata de Revolutia industriala, a dus la izbucnirea unor miscari de protest cunoscute sub numele de revolutia din 1830 sau cele trei zile glorioase, între 27 si 29 iulie 1830. Carol al X-lea este nevoit sa abdice si toti mosternitorii lui directi sunt respinsi de parlament. Dupa o perioada de negocieri intense si disensiuni între republicani si liberali monarhisti, Ludovic-Filip este numit rege, ceea ce reprezinta începutul perioadei cunoscuta sub numele de Monarhia din Iulie (Monarchie de Juillet). Regimul lui Ludovic-Filip, supranumit si „cetateanul rege” a fost o monarhie constitutionala, care a luat nastere dupa Revolutia din iulie în 1830 si a supravietuit pîna la Revolutia de la 1848.2-3

Sunt sigur ca dnei profesor Zoe Petre nu i-ar place comparatia istorica, dar putem gasi multe elemente in caracterul guvernarii franceze in acesta perioada cu perioada in care „Milica” Constantinescu a „domnit” peste romani.

Regimul a fost foarte agitat, spectrul politic fiind împartit între loialisti – sustinatori ai fostului rege Carol al X-lea, republicani, bonapartisti si orelanisti – sustinatori ai lui Ludovic-Filip, intr-un cuvant multe partide, multe fractiuni si multe intrigi, exact ca pe timpul lui Constantinescu. Ludovic-Filip a fost un om slab, nehotarat si cu putine aptitudini politice, a luat hotarari dezastruoase din punct de vedere politic si economic si pana la urma a fost invins de…sistem, va aminteste ceva?

Modificarile sociale care s-au produs in aceasta perioada au dus la aparitia unei mari mase de saraci, ceea ce a fost una din cauzele revolutiei de la 1848 ce a dus la caderea regimului. Interesant ca in aceasta perioada s-au intamplat exact aceleasi lucruri care s-au intamplat in Romania lui Constantinescu. O migratie masiva spre noile colonii franceze (Nord Africa) si destramarea vechilor bresle, care au arucat pe strada mase de oameni lipsiti de munca, saraciti si fara viitor.

Asadar, acest demers politico-istoric a fost facut pentru a demonstra fenomenul politico-social pe care noi l-am numit tranzitie. O perioada de tranzitie a existat peste tot, in perioadele de rasturnari si restaurari ale unor regimuri diferite. Dimensiunile acestui fenomen au fost dependente de eficienta formarii unei noi clase politice. La francezi a mers mai repede pentru ca a existat un fond intelectual (o elita) si o clasa mic-burgheza (pe care noi o numim astazi clasa mijlocie). In modernitatea post ’89, in unele tari cum ar fi Polonia, Cehia si Ungaria au existat elemente intelectuale care s-au pastrat in diaspora (dupa ’56 in Ungaria sau ’68 in Cehia) plus dizidenta activa, locala. In Romania aceste elemente nu au existat, partidele fiind infiltrate de fosti activisti comunisti sau colaboratori ai securitatii. Vezi cazurile Ionescu-Quintus, Mona Musca, Mihail Lupoi, Silvian Ionescu si multi altii, mai cunoscuti sau mai putin pe prim plan. Pentru o analiza mai detaliata puteti accesa articolul „Problematica unei drepte romanesti contemporane

Violeta duce galeata la gunoi

Şi o dată cu ea, speranţele a cinci milioane de români, a sute şi mii de intelectuali şi jurnalişti, a cîtorva moguli şi a sute de mii de pesedişti şi penelişti. Jumătate de Românie, în frunte cu minţile cele mai luminate de lămpaşul pesedist, primele lui SOV şi ura pentru Băsescu, a pariat viitorul României pe Mircea Geoană, omul celor 25 000 de euro pe cap de repatriat, preşedintele care a ţopăit decît o seară, victima tuşului mov de pe buletinele de vot şi a atentatelor energetice puse la cale de Băsescu, Aliodor şi vrăjitoarele lui Dan Diaconescu. Jumătate de Românie, cu intelectualii, criniştii şi yupişii ei cu tot, era să ne fută cinci sau zece ani din viaţă dînd soarta României pe mîinile unor imbecili.

În seara confruntării finale mi s-a făcut frică, văzînd pe cine sîntem pe cale să alegem preşedinte pentru următorii cinci ani. Dacă aş fi ştiut că în acele momente favoritul bunului simţ vede monstruos cu ochiul triunghiular din frunte, că în forul interior al fiinţei lui prezidenţiabile dă din mîini să alunge spiritele răutăcioase, energiile negative şi poltărgaiştii deghizaţi în cameramani, frica s-ar fi transformat în groază. Fiindcă aici nu mai vorbim doar despre prostie sau ridicol. Dacă pentru Geoană şi eminenţele cenuşii ale campaniei sale, Viorel Hrebenciuc şi Mihaela „Draga mea, hai să ţopăim, ca să nu ne fixeze raza”, cauzele înfrîngerii electorale se rezumă la două cravate mov, incantaţiile lui Sever „Rază Ucigaşă” Voinescu şi telekinezăriile parasociologului Sebastian Lăzăroiu, nici nu vreau să mă gîndesc care ar fi fost cauzele crizei economice în viziunea Preşedintelui României, Mircea Geoană. Sau soluţiile. Mă rog, poţiunile.

„A ajuns euro la 5 lei? Nu-i nimic. Isărescule, ia-ţi chiloţii pe dos! Vasilescule, ia şi tu chiloţii lui Isărescu, tot pe dos! Exporturile scad pe o pantă descendentă, Bănicioiule? Păi şi ce mai aştepţi? Ce te uiţi aşa ca bou’ la mine? Ia-l pe Buşoi şi faceţi o spirală pozitiv-ascendentă! Un grup de pensionari protestează la guvern că n-au mai mîncat de trei săptămîni? E bine, ar trebui să fie capabili să leviteze. Hrebe, zi-le să bată din aripi şi am rezolvat şi problema transportului în comun.”

Ştiam că vor digera greu victoria lui Băsescu, dar nu mă aşteptam să li se rupă filmuleţul chiar în halul ăsta. Dar nu-i nimic, iluzia  a murit dar nu se predă. Vor veni susţinătorii cu scuzele. Care, din jena de a recunoaşte pe ce au fost în stare să pună ştampila, se vor căuta de chakre.

Sint Eu, Fatim, Cel Ce Vorbeste Cu Tine In Somn

Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.

La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.

– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.

O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.

În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?

(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)