Post Category → Analiza Politica

Alti prezidentiabili decat MRU – situatia actuala si dileme

În urmă cu câteva săptămâni am scris despre situaţia lui MRU ca prezidenţiabil al opoziţiei (http://www.blogary.ro/editorial/mru-in-sondaje-sageata-fara-arc/).

Am început cu MRU şi acolo m-am şi oprit, pentru că în percepţia publică ceilalţi posibili candidaţi ai opoziţiei ocupă un spaţiu infim.

Asta în sine nu este o problemă majoră: în toamna lui 2008, tot cu un an înainte de alegeri, Antonescu era într-o situaţie similară sau mai rea iar în primul tur a obţinut 20%.

Până acum câteva zile, lucrurile stăteau astfel:

– Toţi membrii marcanţi ai PDL erau, din punct de vedere al încrederii, sub MRU sau Traian Băsescu sau Antonescu sau Ponta sau Oprescu sau Iohannis sau chiar Tăriceanu.

– Emil Boc a anunţat că nu va candida.

– Nu e clar de ce Isărescu ar repeta experienţa nefericită din 2000. Nu există semnale publice că s-ar decide să candideze, sau că ar face-o din partea opoziţiei (dacă aş fi în locul lui aş accepta doar o ofertă de la PSD).

– Eugen Tomac nu poate candida întrucât nu va avea vârsta necesară conform Constituţiei decât prin 2016.

– Videanu are o mică problemă cu DNA şi oricum era irelevant sociologic vorbind.

– Alte nume vehiculate în ultimii ani (T. Baconschi, A. Papahagi, Sever Voinescu, Cristian Diaconescu, Cristian Preda) nu există în sondaje ca opţiune spontană.

– Scenarii testate de ARP, în care Vasile Blaga este candidatul PDL, îl duc la 7%, mult sub scorul partidului.

Pachetul de informaţii de mai sus nu este un diagnostic cu privire la performanţa unui candidat sau unor candidaţi ai opoziţiei în 2014, ci doar relevă faptul că punctul de pornire este slab.

În acest peisaj au apărut candidaturile la nominalizarea PDL. Predoiu şi Falcă apar amândoi din penumbra, fiind perfect integraţi în peisajul de mai sus. Un element interesant este următorul: campania pentru obţinerea nominalizării va fi un test major de marketing şi comunicare. Dacă până în decembrie se aude în continuare în principal de Ponta, Antonescu, USL, PSD, etc. campania a fost dusă exclusiv în interiorul PDL iar aceste luni au fost parţial risipite. N-ar fi un dezastru – până la urmă nu toţi românii aleg între Falcă şi Predoiu, ci doar membrii PDL, iar până la alegerile propriu-zise ar mai fi aproape un an – dar vorbim despre o şansă de a-şi face reclamă. Sau, măcar, de a intra în conştiinţa publică drept posibil preşedinte (fiecare dintre ei).

PMP nu există în discuţie. În puţinele luni care au trecut de la apariţia partidului nu s-a reuşit promovarea unui prezidenţiabil. Alegerea lui Eugen Tomac drept lider al partidului – un om care nu poate candida în 2014 – a fost o mişcare neinspirată în perspectiva alegerilor din toamna anului viitor.

Un cu totul alt mod de a citi lucrurile este că partidul îşi asumă un rol secundar pe scena politică la prezidenţiale. Fuziunea cu FC despre care se vorbeşte intens e naturală. În contextul în care opţiunea fuziunii cu PDL nu există, e chiar obligatorie. Când eşti o organizaţie fără prea multă putere, alianţele în care nu eşti motorul principal sunt utile. Pierde candidatul? E vina lui. Câştigă candidatul? Tu ai depus munca de care era nevoie pentru reuşită, tu ai fost motivul real al victoriei.

În concluzie, suntem înaintea unei perioade de cumpănă care se va încheia cu „mene, mene, techel, ufarsin” (numărat, cântărit, împărţit/distrus). Supravieţuitorii nu vor fi cei performanţi, ci cei care sunt cei mai performanţi. În lunile următoare, potenţialii prezidenţiabili ai PDL vor lupta cu imaginea lui MRU. Altcineva pe scenă nu prea se află.

Elena Udrea la prezidentiale? Suna periculos, trage fusta mai jos…

Să presupunem că Elena Udrea va candida la prezidențiale. Nu știm dacă va candida, nu știm nici măcar dacă are de gînd să candideze. Dar să presupunem că ar face-o. Ce mesaje va avea campania Udrea și ce mesaje va avea campania anti-Udrea?

Mesaje ale campaniei Udrea:

  • Votați Băsescu pentru al treilea mandat!
  • Elena Udrea înseamnă continuitate în proiectul Băsescu și lupta împotriva PSD/PNL/USL/mafioților/stîngii etc
  • Elena Udrea îl va desemna premier pe Traian Băsescu în 2016. După ce Elena Udrea va cîștiga prezidențialele, dreapta unită va veni la guvernare. Elena Udrea va desemna premier de la marele partid al dreptei.
  • Elena Udrea a avut curaj să candideze, cînd alții nu și-au asumat această luptă grea. Elena Udrea e bătăioasă și, dacă alții s-au resemnat și nu mai vor să lupte împotriva celor care au dat lovitura de stat în 2012, ea a continuat să creadă în șansa dreptei unite și în șansa de a învinge pe cei care au dat lovitura de stat din 2012, care au adus românii la sapă de lemn, care au mințit și înșelat așteptările electoratului.
  • Traian Băsescu are încredere în Elena Udrea
  • Elena Udrea a învățat de la cel mai bun
  • Elena Udrea a trecut examenul votului popular în 2008 și 2012, cînd a cîștigat alegerile în colegiul în care a candidat, în ciuda vicisitudinilor, a atacurilor presei și întregii clase politice, a valului USL în 2012
  • Elena Udrea a arătat că are forță de caracter ca politician. Deși a fost supusă unor atacuri inimaginabile, mîrșave și mîrlănești, din partea adversarilor politici și a presei, atacuri inacceptabile din partea unor bărbați la adresa unei femei, a suportat cu răbdare și calm atacurile, a dovedit că are rezistență și sînge rece, că nu-și pierde cumpătul și că nu cedează.
  • Elena Udrea e prima femeie care chiar are șanse să ajungă președinte
  • Elena Udrea a fost un ministru bun. Ponta și Antonescu n-au fost în stare măcar să zugrăvească ce a construit Elena Udrea. Bine că au venit să taie panglici la proiectele făcute de Elena Udrea…
  • Elena Udrea știe problemele locale, știe problemele primarilor, ale administrațiilor locale, cunoaște problemele cu care se confruntă oamenii din țară.
  • Elena Udrea a reușit să unească dreapta, ceea ce n-a reușit nici Blaga, nici altcineva.
  • Dacă Elena Udrea ajunge președinte, Marele Partid al Dreptei Unite va fi condus de Traian Băsescu.

Mesaje ale campaniei anti-Udrea:

  • Sîntem în Turkmenistan? Uzbekistan? Kazahstan? În ce stan sîntem noi aicea? Statuie aurită nu-și face Băsescu? Că amanta și-o pune moștenitoare, ode îi cîntă intelectualii de curte.
  • România e proprietatea privată a clanului Băsescu-Udrea? Și-o împart în spațiu și timp cum vor ei?
  • Băsescu e Putin. Putin de România. V-am mai zis, nu ne-ați crezut. Așa cum Putin l-a pus moștenitor pe Medvedev, așa și Băsescu a desemnat-o moștenitoare pe Udrea. Cine știe, dacă acest popor e atît de orb încît s-o aleagă pe Udrea, după ce Udrea va ajunge președinte, va modifica Constituția, ca să revină Băsescu la Cotroceni. Băsescu vrea să stea 25 de ani în fruntea țării, ca Ceaușescu.
  • Să vedem ce zic acum toți curații și intelectualii finuți, după ce Băsescu le-a tras-o și le-a arătat că nu dă doi bani pe ei, că vrea doar să-și aranjeze clanul. O să-i pupe toți papucul Elenei Udrea?
  • Clanul Băsescu-Udrea vrea să transforme România în monarhie neconstituțională.
  • După încoronarea lui Cioabă urmează încoronarea lui Udrea?
  • Lui Băsescu îi e frică. Știe că dacă nu va mai fi el la Cotroceni va trebui să răspundă pentru răul făcut poporului român. D-aia vrea să-și proptească acolo amanta, moștenitorul clanului, ca să scape de răspundere.
  • Băsescu e un bătrînel penibil, confuz și disperat. Și-a pierdut orice rațiune și responsabilitate. Este în incapacitate psihică. Bine că scăpăm de el. Vă dați seama că omul ăsta a avut toată România pe mînă timp de zece ani? E de mirare că țara asta încă mai există.
  • Acum vedeți cine a condus de fapt România timp de zece ani? Carol al II lea și Elena Lupescu au condus-o tot zece ani și au lăsat-o în ruine, dar măcar Carol al II lea nu a lăsat țara moștenire amantei.

Mesajele pro-Udrea pornesc de la premisa că Traian Băsescu va mai însemna ceva după această mișcare, iar mesajele anti-Udrea pornesc de la premisa că antipatia față de Udrea este extrem de ridicată. Este însă posibil ca după o posibilă mișcare prin care Băsescu o susține pe Udrea, acesta să nu mai însemne nimic aproape pentru nimeni și este posibil ca Elena Udrea să nu fie chiar atît de antipatizată.

Ar mai fi și asta o variantă, dar nu pentru prezidențiale:

Ca și în cazul ”Macovei, ministrul justiției din umbră”, efectul declarațiilor Elenei Udrea va fi contrar intenției. Rolul de fată din popor, țărancă sănătoasă de la Buzău, cu farmece, ambițioasă, ajunsă curtezană machiavelică, pricepută la administrație și deținătoare de rețele, structuri, puteri și influențe o prindea mult mai bine. Adică era credibil. Nu-i plăcea lui Pora (dar ce-i place lui Pora, stimați cetățeni?) însă la popor mergea binișor. Udrea putea vinde foarte bine povestea popular-aspirațională hip hop-Pantelimon-Dinu Păturică, veche de mii de ani, de țărancă fatală, dezghețată și muncitoare, ajunsă la Curtea Regelui. Dar nu, nene,  a vrut să fie  Rosa de Luxemburg cu bicicletă, lovită de gaze lacrimogene în lupta cu sistemul. Elena Udrea a fost un bun ministru, în comparație cu alți miniștri, se pricepe la organizare și chestii, are energie, e loială, e ambițioasă, dar nu are viziune politică. Nu crede în nimic și nu are imaginație deloc. Dar absolut deloc. E un Dragnea cu fustă, nu are viziune sau anvergură politică.

Citește mai mult la www.blogary.ro/comunitatea-blogary/monica-macovei-si-elena-udrea-functionara-de-partid-si-revolutionara-de-caldarim/ © Blogary

Am citat dintr-un om deștept. Adică din mine.

Strategii?

Udrea – trebuie să rămînă singură pe partea dreaptă, să nu aibă concurent (deci trebuie să preia PDL), să se erijeze în continuatoarea lui Băsescu și cea care unifică dreapta, care e capabilă să negocieze în caz că nu intră în turul 2. Dacă intră în turul 2, va fi antipesedista reaua mai mică, asta e, nene, votați cu Ponta? Ați înnebunit? Nu votați deloc? Dacă nu votați deloc iese Ponta. Adică e ca și cum ați vota cu Ponta. Nu votezi deloc, votezi Ponta.

antiUdrea – un candidat frecventabil în primul tur pe partea dreaptă care să o concureze în fața votanților antiUSL și blocarea oricărei încercări a Elenei Udrea de a prelua PDL. În turul II, dacă se ajunge pînă acolo, blocarea alianței PDL (condus de Udrea) – PNL.

Și varianta cea mai tare, care mi-a venit acuma: Udrea, candidat PSD din umbră. USL nu se rupe, Antonescu candidat prezidențial boicotat de PSD. Udrea, președintele țării care e fată bună, de mare încredere și în relații excelente cu toată lumea.

Bine, sînt tot felul de posibile combinații, dar despre asta, altă dată.

Concluzii dupa septembrie: situatia prezidentiabililor

Postarea are două părţi: prima poate fi citită mai lejer, a doua este un pic mai complicată şi recomand abordarea ei cu cafea / ţigară / orice alt viciu personal care măreşte producţia de serotonină. Niciuna din părţi nu necesită diplome de sociologie, ci un pic de bun simţ statistic.

Partea 1, mai uşurică:

În urmă cu două săptămâni (http://www.blogary.ro/editorial/mru-in-sondaje-sageata-fara-arc/) scriam despre MRU că în ceea ce priveşte opţiunea de vot la prezidenţiale: „[El] a început o lentă dar evidentă creştere: 9% în februarie şi aprilie, 11-12% în iunie şi acum”. În acelaşi articol scriam şi că „aproximativ 10% din românii aflaţi în ţară sunt fani MRU. Au încredere mare sau foarte mare în el, l-ar vota la prezidenţiale indiferent ce şi cum. Aici se află 1,6 milioane voturi, insuficiente pentru ajungerea în turul doi, dificil de protejat fără o organizaţie solidă care să fie prezentă în toate secţiile de votare.”

Ultimul sondaj INSCOP privind intenţia de vot la prezidenţiale pune parţial sub semnul întrebării afirmaţiile de mai sus: MRU scade, nu mult dar semnificativ. Motivul? Unul menţionat în articolul de acum două săptămâni în chiar ultima frază: „apariţia altor candidaţi ai opoziţiei (ex. Predoiu) e o vulnerabilitate majoră.” Mai clar spus, o treime din votanţii PDL au devenit conştienţi de faptul că în curând partidul îşi va nominaliza un candidat propriu, au renunţat la MRU şi au început să numească în sondaje lideri PDL (nu Predoiu ci Emil Boc sau Elena Udrea). De asemenea, o feliuţă de votanţi potenţiali ai lui MRU au început să se axeze spre alte opţiuni posibile (Isărescu).

Partea 2, ceva mai complicată:

Indiferent că vorbim de oamenii hotărâţi să voteze la prezidenţiale (6,5 milioane) sau de toţi cei care au o părere (12 milioane), lucrurile stau aproape la fel când îi întrebi pe respondenţi care este prima lor opţiune:

Antonescu 26%

Ponta 24-25%
MRU 8-11%

Traian Băsescu (!) 6-7%

Restul: sub 6% fiecare, 30-36% în total.

Ce se află la „restul”? Candidaţi marginali (Diaconescu, Vadim) şi rezervoare electorale care ar putea fi activate. Cei care optează instinctiv pentru Oprescu, de exemplu – dacă favoritul lor nu candidează, ei ar vota cu Ponta, cu altcineva sau ar sta acasă? Problemele mari de reorientare sunt la PNL (4% din cei care au o opţiune la prezidenţiale merg pe mâna lui Iohannis sau Tăriceanu mai degrabă decât Antonescu) şi evident la opoziţie. Dar să presupunem că toată lumea se reorientează pe linie de partid, fără ezitări. Atunci bazinul maximal devine:

Candidatul PSD (Ponta + Oprescu + Geoană) 34%

Candidatul PNL (Antonescu + Iohannis + Tăriceanu) 30%

Candidatul Opoziţiei (MRU + Băsescu + Udrea + Boc + cei care optează pentru Isărescu) 24%

Diaconescu + Vadim 8%

Neclar 4%

Opoziţia non-PPDD-istă are două sarcini dacă nu vrea să vadă turul doi din fotolii:

a) să-l prindă din urmă pe Antonescu. Asta-i partea mai uşoară.

b) să găsească un candidat care să atragă

– susţinerea PDL

– susţinerea celor care îl susţin pe MRU (cel mai simplu chiar prin numirea sa drept candidat oficial)

– susţinerea celor care şi acum îl preferă pe TB oricărui candidat (600 mii voturi!).

Dacă se ratează o ţintă din acestea trei, fie prin existenţa a doi-trei candidaţi ai „dreptei”, fie prin demobilizarea unui segment din cele trei, Antonescu ar putea păşi cu uşurinţă în turul decisiv.

O dilema strategica pentru Victor Ponta

Să zicem că eşti Victor Ponta. Ce ar însemna susţinerea lui Crin Antonescu la prezidenţiale?

În 2014, liderul PNL ar câştiga prezidenţialele. Forţa organizaţională combinată a PSD şi PNL n-a fost învinsă decât o singură dată în ultimele decenii (turul doi din 2009), într-un set de circumstanţe greu de repetat.

În 2016 au loc alegeri parlamentare şi mandatul tău de prim-ministru se încheie. Va lua un partid 50%+1 din mandate? Aproape imposibil în sistemul actual de vot. Crin Antonescu ar avea atunci două opţiuni:

1. Premier de la PNL sau PDL şi deci o coaliţie guvernamentală care exclude PSD. În această situaţie şansa ta de a rămâne preşedinte PSD se reduce spre zero („nu mai avem acces la resurse, idiotule, de ce n-ai ştiut să negociezi??” – exact ce i s-a întâmplat lui Tăriceanu în 2008).

Dar hai să zicem că rămâi totuşi liderul PSD. Vei aştepta în opoziţie timp de trei ani alegerile prezidenţiale din 2019. Aceste alegeri au toate şansele să fie mult mai dificile pentru tine decât o candidatură la cele din 2014:

Antonescu, acum: prăbuşire lentă şi vizibilă.

Antonescu, în 2019: preşedinte în funcţie.

PNL şi PDL, acum: nu au accesul la resurse.

PNL şi PDL, în 2019: acces total la resurse.

Tu, acum: poţi lua măsuri populiste pentru a-ţi mări capitalul electoral.

Tu, în 2019: rupt total de robinetele puterii.

PSD, acum: la butoane.

PSD, în 2019: flămând şi disperat. Mulţi primari trecuţi neoficial la PDL sau PNL.

De asemenea, nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

2. O altă opţiune pentru Antonescu în 2016 este să te pună pe tine prim-ministru. Te gândeşti, evident, că vei candida la prezidenţiale în 2019. Apar însă probleme:

– Timp de trei ani vei avea un preşedinte ostil, care se pregăteşte de al doilea mandat şi te-a identificat drept oponentul principal. Prin comparaţie, disputele de acum cu Traian Băsescu sunt meciuri amicale.

– Preşedintele ţării poate cere în orice zi o conferinţă de presă în prime-time în care să expună cel mai mic act de corupţie comis în timpul guvernării tale.

– Pentru preşedinte va fi uşor să instrumenteze o moţiune de cenzură împotriva ta. Prin comparaţie, un referendum de demitere s-ar putea întoarce împotriva ta (şi în favoarea lui) într-un mod decisiv.

– Orice evoluţie negativă a economiei se răsfrânge asupra ta, scăzându-ţi şansele de a ajunge la Cotroceni.

– Nici în acest scenariu nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

Din perspectiva PSD, nu există nicio garanţie că Antonescu ar putea fi manevrabil după 2016. De fapt, dacă aş fi Crin Antonescu prima mea grijă ar fi să construiesc o structură sau alianţă care să mă susţină în 2019 cu şanse mari de succes şi care să nu includă PSD (întrucât n-aş vrea să fiu şantajabil sau dependent de social-democraţi).

Nu este exclus ca Victor Ponta să susţină o candidatură a lui Crin Antonescu în 2014, dar cu condiţia să nu vadă această dilemă strategică.

MRU in sondaje: sageata fara arc

Pentru că tot se vorbeşte de prezidenţiabili, hai să vedem cum stă cel mai vizibil din afara USL:

1. Câţi români au încredere mare sau foarte mare în MRU?

Sondajele din 2012 arătau aşa:

CSOP: 29% imediat după ce a devenit prim-ministru, 19% la sfârşitul anului.

IMAS: 25% imediat după ce a devenit prim-ministru, 13% la sfârşitul anului.

(altă poveste la CCSB: 28% imediat după ce a devenit prim-ministru, 25% la sfârşitul anului).

În 2013 a avut loc o stabilizare sau, în funcţie de cifrele pe care vrem să le folosim, scăderea a continuat dar s-a încetinit.

Problema lui MRU era că a ratat o şansă colosală în perspectiva prezidenţialelor. De la o cotă de încredere dublă faţă de Traian Băsescu, MRU a ajuns în urma acestuia.

Dar încrederea contează mai puţin decât opţiunea de vot:

2. Să luăm întrebarea (fără listă de candidaţi): „Cu cine aţi vota la prezidenţiale?”

În vara lui 2012, cei care spuneau „MRU” erau 11-15% din românii aflaţi în ţară.

În ultimele luni ale anului MRU a ajuns la 5%.

De atunci a început o lentă dar evidentă creştere: 9% în februarie şi aprilie, 11-12% în iunie şi acum.

Datorită faptului că s-a profilat drept candidat, MRU este cel mai bine plasat dintre politicienii opoziţiei.

3. Se testează deseori şi scenarii bazate pe liste de opţiuni, de genul:

„Dacă aceştia ar fi candidaţii la prezidenţiale, cu cine aţi vota?

Listă:

Antonescu (USL)

MRU (ADA)

Blaga (PDL)”

etc.

Potenţialul total al opoziţiei în astfel de scenarii este de 30-34%. MRU nu ia niciodată mai mult de 22%. Observaţii:

Dacă pe acest spaţiu de 30-34% se luptă Isărescu cu MRU, Isărescu ia în jur de 20% şi MRU restul.

Dacă pe acest spaţiu se luptă Blaga cu MRU, Blaga ia 6-7% şi MRU restul.

4. Concluzie:

Aproximativ 10% din românii aflaţi în ţară sunt fani MRU. Au încredere mare sau foarte mare în el, l-ar vota la prezidenţiale indiferent ce şi cum. Aici se află 1,6 milioane voturi, insuficiente pentru ajungerea în turul doi, dificil de protejat fără o organizaţie solidă care să fie prezentă în toate secţiile de votare.

Încă 12% l-ar vota doar dacă „dreapta” n-are alt candidat.

8-10% nu au încredere în MRU, nu l-ar vota dar ar fi interesaţi de alte opţiuni ale opoziţiei non-pepedediste (Isărescu, Boc, etc.) Dacă îi întrebi pe cine ar vota, ei spun „Traian Băsescu”.

Restul nu sunt interesaţi să-l voteze, nu au încredere în el şi ar vota Ponta, Antonescu, Diaconescu, etc. Asta nu înseamnă că nu se pot lua voturi şi de aici în ultimele luni.

5. Evaluare:

MRU a apărut în prim-planul scenei politice şi a obţinut încrederea a peste 4 milioane de oameni. Aceşti oameni aveau două opţiuni, tertium non datur:

a. Să-l vadă drept prezidenţiabil.

b. Să-şi piardă încrederea în el.

În timp procesul s-a finalizat: există acum oameni care au încredere majoră în MRU şi cei care n-o au deloc. Cei din al doilea grup nu l-ar vota la prezidenţiale sau ar face-o doar tactic.

Dacă ar fi candidatul unic al opoziţiei, realmente susţinut de PDL, Ungureanu ar putea ajunge în turul doi. Actualmente el este o săgeată fără arc; apariţia altor candidaţi ai opoziţiei (ex. Predoiu) e o vulnerabilitate majoră.

Protestele anti-RMGC si efectele lor de pana acum

1. Ca la orice protest din România, miza nu este numărul protestatarilor ci reacţia celor care aud de proteste sau le văd la televizor. Antonescu a pariat pe faptul că va putea recuceri tinerii şi cei cu studii superioare, grupuri în rândul cărora a avut rezultate foarte bune în 2009. De asemenea a menţinut legătura cu mesajele naţionaliste din ultimul an şi cu publicul lor.

2. S-a vorbit mult despre erorile de comunicare ale lui Ponta. Nu prea s-a vorbit despre eroarea iniţială de plasament a liderului PSD:

Contra RMGC: Antonescu.

Neclar: Ponta.

Pentru RMGC: …..? (putem să zicem: Dragnea, Sârbu)

O portiţă a fost lăsată deschisă. N-a speculat-o nimeni. Mă întreb în ce măsură Traian Băsescu s-a retras din prim-plan tocmai pentru a testa capacitatea liderilor din opoziţie de a face un pas în faţă cu un punct de vedere pro-exploatare. Subiectul RMGC era bun pentru lansarea unor prezidenţiabili sau, cum a dovedit Antonescu, relansarea lor. Nu a existat o reacţie memorabilă care să expună pe cineva drept oponent major al liderilor USL.

(Între timp Ponta s-a plasat într-o perspectivă ceva mai hotărâtă pro-exploatare, portiţa s-a închis).

3. Cu câteva excepţii, reacţiile comentatorilor non- sau anti-USL au fost definite iniţial de entuziasm. Unul din motivele pentru acest entuziasm: ultimii doi ani au fost grei spre foarte grei pentru oponenţii USL. Din ianuarie 2012 şi până acum a survenit un şir aproape nesfârşit de înfrângeri electorale. Bani, putere şi funcţii au dispărut în neant. Persoane în care s-a crezut enorm s-au stins. Valori au fost batjocorite, negate sau s-au dovedit a fi irelevante în plan politic. În acest context orice informaţie nouă e citită cu speranţă, într-o cheie optimistă. Dacă ai căzut într-o prăpastie şi auzi pe cineva apropiindu-se, speri instinctiv că e o persoană care te va salva.

4. În lunile următoare vom vedea poziţionări antagonice ale PSD/Ponta şi ale PNL/Antonescu. Opoziţia va fi plasată într-o situaţie similară cu cea a PD-ului din anii ’90: a treia forţă care luptă pentru relevanţă.

4a. Din această poziţie PD-ul a ieşit atunci prin intermediul liderilor carismatici – opoziţia actuală nu prea are aşa ceva.

4b. De obicei dintr-o menghină de acest gen se iese cu teme proprii, pe care PSD şi PNL să le ignore. Reîncălzirea supelor din trecut nu e o opţiune: sistemul de luptă împotriva corupţiei pare să funcţioneze în percepţia cetăţeanului de rând iar scăderea nivelului de trai nu poate fi speculată decât de lideri empatici, de care iarăşi opoziţia nu prea pare să aibă. Anul următor va fi interesant. Carisma şi inteligenţa vor fi răsplătite mai mult decât de obicei.

Un joc foarte serios

1999-2000: CDR se rupe în trei.

O parte din PNL părăseşte Convenţia sub numele „Platforma Civică” – liderul său e Valeriu Stoica.

Acelaşi lucru îl face şi un grup de politicieni conservator-creştini, care fondează un partid care se cheamă „Lege şi Justiţie”.

La alegeri CDR2000, cu PNL cu tot, ratează intrarea în Parlament întrucât nu atinge pragul pentru alianţe.

Platforma Civică abia intră în parlament.

„Lege şi Justiţie” la fel, subtilizând bucăţi mici din electoratele PSD şi PRM/Vadim.

Iliescu câştigă uşor.

În anii care urmează cele două partide acţionează separat.

Platforma Civică este un partid liberal – este partidul raţiunii, partidul dereglementării şi debirocratizării, partidul optimismului, partidul eficienţei, partidul care priveşte spre viitor.

„Lege şi Justiţie” merge pe un mesaj puternic anti-corupţie. Familia este pentru ei cel mai important element al societăţii. „Lege şi Justiţie” este partidul credinţei, partidul emoţiei, partidul respectului pentru trecut şi pentru istorie (în special experienţa Gulag-ului românesc şi mineriadele).

Platforma Civică are votanţi din Bucureşti şi din oraşele mari.

„Lege şi Justiţie” are votanţi în special în oraşele mici şi în mediul rural, în Moldova şi Muntenia.

Decreţeii votează Platforma Civică.

Pensionarii votează „Lege şi Justiţie”.

Cei pro-UE votează Platforma Civică.

Cei anti-UE votează „Lege şi Justiţie”.

Cei cu studii superioare votează în genere Platforma Civică.

Cei cu studii primare votează în genere „Lege şi Justiţie”.

Transilvănenii şi românii cu studii medii înclină balanţa între cele două partide atunci când vin alegerile.

Cele două partide, cumulat, împing PSD şi PD înspre irelevanţă (toate publicurile lor ţintă sunt deja luate). În anul 2013 stânga românească e divizată între o mulţime de partide şi partiduleţe care se ceartă ad infinitum pentru onoarea de a fi „adevăratul partid de stânga”.

În 2004, ca şi în 2008 sau 2009 sau 2012 sau 2014, „Lege şi Justiţie” şi Platforma Civică domină scena politică. Ajung de fapt să nu mai aibă nevoie să se alieze. Nici nu mai pot:

„Lege şi Justiţie” e un partid eurosceptic („România trebuie să obţină de la UE mai mult decât obţine UE de la România”).

Platforma Civică e construit pe ideea că România poate şi trebuie să devină o mare putere economică europeană.

Toate alegerile prezidenţiale din 2004 încoace ajung să aibă în aturul doi candidaţi de la aceste două partide.

Împreună, la parlamentare, au 75-80% din voturi. Fiecare din ele obţine minim 30%.

Aici jocul se încheie.

Pare improbabil? N-a existat voinţă şi creier şi poftă pentru aşa ceva, pentru că se putea.

Să ne înţelegem, povestea e cât se poate de reală. Dar nu e de la noi. E povestea ultimilor 15 ani de politică din Polonia. Punctul de pornire este însă exact cel de la noi: în 2000-2001 Solidarnosc a ratat intrarea în parlament datorită formării unei alianţe inutile, iar candidatul stângii la prezidenţiale a obţinut o imensă victorie. La noi s-a ieşit din problemă prin transferuri dinspre stânga ca la fotbal (adică tot PD-ul). Traian Băsescu a fost un miracol care a amânat inevitabilul. Ne-am întors la situaţia din 2000-2001, cinsprezece ani pierduţi pentru că nu s-a gândit strategic.

PS: Clasamentul Heritage în ceea ce priveşte uşurinţa de a porni o afacere:

Polonia: locul 55.

România: locul 72.

Numărul de taxe şi impozite care trebuie plătite de o firmă, măcar o dată pe an:

Polonia: 8.

România: 41.

Salariul mediu net:

Polonia: 860 USD.

România: 474 USD.

Evoluţie PIB din 2008 inclusiv, adică de când a început criza (deşi la polonezi nu prea e clar dacă a fost criză):

Polonia:  +5,1%, +1,7%, +3,9%, +4,3%, +2,0%.

România: +7,8%, -7,1%, -1,3%, +2,2%, +0,7%.

Opozitia de dreapta, Rosia Montana si protestele

Ce cîștigă opoziția din susținerea protestelor împotriva exploatării de la Roșia Montană?

Cade guvernul Ponta?

  • Guvernul Ponta nu poate cădea. Pentru căderea guvernului e nevoie de o moțiune de cenzură și votul  a peste jumătate dintre parlamentari. Pot niște proteste ecologiste provoca adoptarea unei moțiuni de cenzură în condițiile în care guvernul are susținere în Parlament de peste 70%?

Se schimbă majoritatea parlamentară?

  • Nu poate exista majoritate parlamentară în afara USL. Orice majoritate parlamentară are nevoie ori de PSD, ori de PNL, unul mai nefrecventabil decît celălalt, adică PNL mai nefrecventabil decît PSD. Să presupunem că PSD sau PNL formează o nouă majoritate parlamentară. Cu cine? Cu PDL și PPDD, două partide la fel de nocive și nefrecventabile. Și vom avea o putere formată dintr-o parte a USL + PDL + PPDD. Pînă în 2016 nu putem avea vreo majoritate parlamentară din care să nu facă parte PSD sau PNL, adică USL. Sau PDL, sau PPDD.

Scade electoral USL-ul?

  • Conform sondajelor, majoritatea românilor susțin exploatarea de la Roșia Montană, Dar să presupunem că protestele ar duce la o scădere electorală a USL. Cum, nu știm. Ce se va întîmpla astfel încît protestele să ducă la scăderea electorală a USL? Bine, să zicem totuși că această scădere va exista. Și? Avem alegeri peste două săptămîni? Peste o lună? Peste trei luni?

Căderea guvernului și o nouă majoritate parlamentară ar fi complet inutile. Scăderea electorală a USL acum ar avea o utilitate mică spre nulă. Cam asta ar avea de cîștigat opoziția din protestele de la Roșia Montană. Ce ar avea de pierdut?

  1. Ar legitima discursul anticapitalist, marxist, ecologist, isteria Occupy și Revoluția. Ar legitima un discurs și o formă de manifestare care definește stînga și care aparține exclusiv stîngii.
  2. Ar legitima liderii protestelor, personaje de teapa unor Remus Cernea, Claudiu Crăciun, Nicușor Dan, Mircea Kivu și tot felul de oengeuri stîngiste și useliste (apropiate de PNL, majoritatea). USL primește astfel un suflu proaspăt la capitolul lideri de opinie și purtători de mesaj.
  3. Prin legitimarea liderilor și tipului de discurs, ar legitima ”revoluția din ianuarie 2012”. La urma urmei, dacă acum sînt considerați sinceri, bine intenționați și îndreptățiți în cererile lor (lozincile sînt aceleași de acum un an și jumătate), înseamnă că și în ianuarie 2012 au fost sinceri, bine intenționați și îndreptățiți în cererile lor. Liderii protestelor ar căpăta o reprezentativitate pe care nu au avut-o pînă acum, ceea ce i-ar face utilizabili în continuare, pentru acțiuni de forță și influență mult mai ambițioase. Liderii ”revoluției din ianuarie 2012” și ai protestelor din septembrie 2013, cetățeni imparțiali, mînați de bune intenții, cu dreptatea de partea lor, cu cereri îndreptățite, frecventați de toată lumea și reprezentativi pentru întreg poporul, vor putea fi folosiți și pe viitor pentru acțiuni de forță împotriva celor (adică celui, că e unul singur) care îi deranjează pe useliști în general, pe Voiculescu, Antonescu și Ponta în special.
  4. Și-ar trăda propriii susținători și potențiali votanți ai partidelor presupus de dreapta.
  5. Ar arăta că nu este capabilă să promoveze temele dreptei și de aceea e nevoită să paraziteze temele stîngii. Singura mișcare de anvergură împotriva puterii a partidelor de opoziție ar fi o acțiune inițiată de societatea civilă de casă a USL cu temele stîngii. La asta s-ar reduce partidele de dreapta de la noi: la parazitarea slugilor și temelor stîngii.

La final, toate acestea se vor întoarce împotriva bunului simț, împotriva României, împotriva libertății și capitalismului și, nu în ultimul rînd, împotriva partidelor de opoziție.

Cu alte cuvinte, opoziția, așa-zisă de dreapta, vrea să scape de un gîndac de bucătărie, așa că se hotărăște să dea foc la casă ca să-i pîrlească gîndacului al treilea picioruș din stînga și antena din dreapta un pic la vîrf.

Europarlamentarele, o excelenta oportunitate pentru MRU

Nu poți fi prezidențiabil fără a fi locomotivă electorală pentru partidul tău

Nicio structură de partid nu îți cîștigă alegerile prezidențiale. Îți poate aduce maximum 30%, dar nu peste 50% în turul II. Depinde de candidatul prezidențial să cîștige diferența de la 30% la 50%.

Astfel, alegerile europarlamentare sînt o excelentă ocazie pentru MRU să-și dovedească forța electorală, cu cîteva luni înainte de alegerile prezidențiale. Dacă are această forță electorală, MRU poate trage după sine FC pînă la 20% sau chiar mai mult. Ca să cîștige prezidențialele, MRU trebuie să scoată în turul I în jur de 30%. Partidele de opoziție, prin structuri, alea care au mai rămas, nu-i pot aduce mai mult de 15-20%. Restul de voturi trebuie să le adune el, prin forța electorală personală, cu carisma personală, cu flerul și inteligența personale și, evident, cu strategia potrivită. Pentru a cîștiga turul II trebuie să obțină, tot pe persoană politică, încă cel puțin 20%. Astfel, MRU, ca să devină președinte, trebuie să cîștige, cu propria persoană politică, în jur de 30-35% din voturi. La o prezență de 10 milioane, asta ar însemna 3-3,5 milioane de voturi pe care MRU trebuie să le cîștige cu forța electorală proprie, fără structuri de partid și alte asemenea. Va reuși MRU? Nu știm. Însă vom vedea ce forță electorală proprie are la europarlamentare. Dacă va ridica FC+PNȚcd de la 5-6% la 20-25%, atunci putem spune că MRU dispune de suficientă forță electorală proprie pentru a ajunge în turul II la prezidențiale și de a lupta de la egal la egal cu contracandidatul său (domnul Ponta sau domnul Antonescu). Dacă MRU nu reușește să-și ridice partidul la peste 20% nu ne putem aștepta ca la prezidențiale să urce de la 20%, cît îi oferă structurile de partid ale opoziției, la peste 50%, cît îi este necesar pentru a cîștiga alegerile.

Pe de altă parte, este extrem de important pentru construcția politică a lui MRU, Forța Civică, să-și promoveze brandul politic și să participe cel puțin la o serie de alegeri (europarlamentare, parlamentare și locale, și chiar și prezidențiale) sub numele și sigla proprii. Europarlamentarele reprezintă o excelentă ocazie. În urma europarlamentarelor nu se formează majorități și guverne, nu se desemnează premieri, deci alianțele sînt inutile. Insistența lui MRU pentru o alianță la europarlamentare este de neînțeles atîta timp cît MRU și partidul său ar avea numai de cîștigat în urma unei candidaturi sub siglă și nume proprii. MRU ar dovedi că are forță electorală și că poate cîștiga singur cîteva milioane de voturi la prezidențiale, că poate trage după sine un partid și îl poate urca de la 5% la 20% iar Forța Civică și-ar promova brandul politic, prea puțin cunoscut. Campaniile electorale sînt perioade de maxim interes față de scena politică și un partid ale cărui siglă și nume sînt promovate în campanie și apar pe milioane de buletine de vot la alegeri are numai de cîștigat la nivel de notorietate, identitate și încredere. Cu atît mai mult cu cît MRU și FC se plîng de un pretins boicot mediatic. Ce ocazie mai bună să spargi acest embargo decît alegerile europarlamentare? Să nu uităm că FC este prea puțin cunoscută din cauză că nu a participat niciodată la alegeri sub nume și siglă proprii. Și nici MRU nu a avut șansa să-și dovedească forța electorală pînă acum. A participat la alegerile parlamentare din 2012 pe listele ARD, la Arad, într-un fief al PDL, unde a ocupat locul 2, după contracandidatul de la USL. Dar atunci USL era pe val, PDL pe tobogan, iar strategia electorală a ”dreptei” a fost catastrofală. La europarlamentare însă, MRU, din postura de cap de listă al FC, poate trage partidul după sine la 20% (sau chiar 25%, dacă ne uităm la nivelul de încredere de care se bucură MRU). Deasemenea, MRU trebuie să arate siguranță și că are încredere în forța sa politică și a partidului pe care îl conduce. Doar așa îi poate convinge pe ceilalți. Nu ajungi în fruntea celorlalți rugîndu-te de ei să te pună acolo, te pui îi fruntea celorlalți și îi conduci. Un MRU care conduce FC la europarlamentare la peste 20% e un lider și o forță electorală pe care ceilalți nu o mai pot ignora și pe care, de nevoie, o vor urma.

Nu există absolut niciun motiv serios pentru care FC nu poate participa sub siglă și nume proprii la europarlamentare. Nu se fac majorități și guverne, deci alianțele sînt inutile, partidul cîștigă notorietate și identitate, MRU își arată forța electorală de lider și locomotivă electorală. Este o oportunitate extraordinară, un noroc cu care nu te întîlnești des în viața politică.

Tortul „dreptei”

Tortul are patru straturi, adică patru electorate. Imaginea este aceeaşi de la Revoluţie încoace:

a. Nucleul dur. Un milion de oameni care votează constant împotriva PSD. O excepţie de la regulă: 40% dintre ei n-au venit la ultimele alegeri, boicotând ARD.

b. Ce aduc din rural primarii „dreptei”. Un milion de voturi în 2008-2009, jumătate din valoarea asta în 2012.

c. Cei care înclină balanţa. Maxim 1,8 milioane persoane cu educaţie medie şi venituri medii care din când în când votează împotriva PSD (1996, 2004, 2009). Când însă oamenii ăştia votează pentru PSD (1992, 2000, 2012) scena se dezechilibrează şi „dreapta” o ia la vale. Tendinţa generală: vot negativ la adresa puterii.

d. Tovarăşii de drum. Votanţi extremişti şi etnici maghiari care vin în turul doi de la prezidenţiale alături de candidatul „dreptei”, dacă există un asemenea candidat. Până prin 2005 aceşti oameni erau un factor important. Acum cei mai mulţi au devenit pensionari, au emigrat sau sunt total dezinteresaţi de politică.

Asta este tot.

Asta chiar este TOT. Nu glumesc. Nu mai există nimic altceva şi nimeni altcineva. Astea sunt graniţele ţarcului. Dacă sugerezi altceva, eşti considerat nebun sau filozof.

În momentele bune un partid al „dreptei” poate spera la maxim 3,7 milioane de persoane (electoratele a, b şi c). În practică nu s-au mai obţinut 3,7 milioane de aproape două decenii, de la Convenţie. De aceea avem scoruri de maxim 32-33%. Pur şi simplu vin prea mulţi oameni la vot. Oameni din afara electoratelor a, b şi c.

Ăsta e şi unul din motivele pentru care dreapta n-a făcut niciodată Constituţii. A fost întotdeauna la zeci de procente distanţă. De fapt, până şi obţinerea unor majorităţi simple a depins de parlamentari ai stângii (PD ’97-2000, UNPR ’09-2012).

Alt exemplu apropo de cât de prost e alcătuit tortul dreptei: Traian Băsescu – un politician carismatic şi abil – abia a câştigat două alegeri. Echivalentul lui ca forţă în deceniul anterior, Ion Iliescu, a avut un drum mult mai uşor. Nu e vina preşedintelui în funcţie: cu tortul ăsta s-a pomenit în braţe în 2004, pe el a trebuit să-l îmbunătăţească cum a putut, pe el îl cară şi acum.

Nu ştiu dacă există politicieni care s-au săturat de acest model falit şi periculos. Nu ştiu dacă există oameni care conştientizează slăbiciunile enorme ale PSD, nu ştiu dacă există oameni care-şi dau seama că 31% la parlamentare este şi va fi întotdeauna insuficient, nu ştiu dacă există destulă ambiţie, poftă de muncă şi hotărâre pentru a avea de exemplu o Constituţie de dreapta, preferabil în următorii 260 de ani.

Cât timp tortul va arăta aşa, victoriile la prezidenţiale vor fi pe muchie (dacă vor fi), înfrângerile la parlamentare vor avea dimensiuni apocaliptice iar, în cazul aşa-ziselor victorii: doi-trei parlamentari de „dreapta” care dorm prea mult dimineaţa = nu mai există majoritate în parlament.

„Reunificarea dreptei” nu valorează absolut nimic atâta timp cât se reunifică acelaşi tort nenorocit pe care l-am descris mai sus. Politic şi sociologic vorbind, „ne unim noi cu noi şi cu ai noştri”.

Ce poate fi făcut?

Există soluţii. Nu puţine. Toate creative. Dar nu pot fi livrate în plic. Ele trebuie cizelate împreună cu politicienii care le vor implementa. Aceşti politicieni au rolul decisiv în selectarea şi definirea lor. O strategie pe 10-20 de ani nu este precum un rol de piesă, care se memorează şi eventual se uită.

Victoriile aparente (2008) sau inadmisibil de strânse (2009) au împins problema sub preş. În 2014 vom fi în aceeaşi paradigmă ca în 2012, ca în 2002, ca în 1992. Cu rezultate pe măsură. Necesitatea remodelării radicale a tortului nu e încă evidentă. Mai e nevoie de câteva înfrângeri pentru ca politicienii să-şi pună întrebări. Chit că răspunsul ar înseamna ca „dreapta” să abandoneze ghilimelele.