Post Category → Analiza Politica

Liberali, populari sau tehnocrati de prada?

Dincolo de discuţiile şi certurile interne, dincolo de nume şi siglă, de comisii şi numărul de vicepreşedinţi,  de etichete clamate cu emfază sau dispreţuite cu superioritate, dincolo de puritani şi deviaţionişti, dincolo de creştin democraţi, ortodoxist-populari, tehnocraţi de pradă, ţărănişti reşapaţi sau liberali mai mult sau mai puţin clasici, PD-L îşi va arăta adevărata faţă doctrinară prin felul în care va guverna în aceşti trei ani. PD-L are totul în acest moment: Preşedintele, prim ministrul, majoritatea parlamentară, e cel mai puternic partid în teritoriu. Un singur lucru nu are: scuze.

Blaga, Videanu, Berceanu, Boc sau Flutur nu au puterea doar în PD-L, au puterea în România. Iar aici nu se mai pune problema să-şi spele rufele în familie. Rufele guvernării se spală numai în public. Dacă orientarea doctrinară a PD-L e o problemă internă a conducerii centrale a partidului (mă rog, aşa susţin liderii PD-L – evident, o imbecilitate), felul în care acest partid guvernează îi priveşte pe toţi cetăţenii români. Politica externă, fiscalitatea, justiţia, reforma sistemului de sănătate, a educaţiei, a sistemului de pensii şi de asistenţă socială, a justiţiei sau descentralizarea ne interesează şi ne afectează pe toţi, nu doar pe cîţiva lideri ai PD-L. Aici, domnii Boc, Blaga, Videanu, Berceanu sau Funeriu trebuie să manifeste transparenţă totală şi să dea socoteală de oricîte ori li se cere, fie chiar şi de douăzeci de ori pe zi. Şi vrînd-nevrînd îşi vor devoala şi culoarea doctrinară. Dacă au vreuna.

Pînă la urmă, guvernul este cel care va răspunde întrebării: are sau nu PD-L nevoie de reformă şi de clarificare doctrinară? În aceşti trei ani vom afla dacă sîntem guvernaţi de populari, creştin democraţi, conservatori, liberali sau tehnocraţi de pradă. Şi nu va trebui să aşteptăm pînă în 2012 sau pînă se decid Radu Berceanu şi Ioan Oltean să-şi devoaleze sinele doctrinar şi în altă parte decît în biroul organizaţiei de bază. Pînă la finalul acestui an guvernul Boc şi majoritatea parlamentară ne vor clarifica, prin fapte legislative şi executive, doctrina PD-L-ului. Aşa că eu aş sta mai degrabă cu ochii pe guvern decît cu urechea lipită de uşa biroului în care îşi discută off the record filozofiile politice Blaga, Videanu, Berceanu, Frunzăverde, Cristian Preda sau Valeriu Stoica.

Vom avea posibilitatea să urmărim circuitul banilor pe care îi plătim sistemelor de sănătate şi educaţie, să alegem unde să meargă cel puţin o parte din aceşti bani, la ce spitale, clinici, la ce grădiniţe, şcoli sau universităţi, indiferent că sînt de stat sau private? Sau se vor pompa în continuare miliarde de euro din banii noştri în două sisteme falimentare? Va fi dat afară doar omul de la ghişeu sau va fi desfiinţat şi ghişeul şi se va renunţa şi la sutele de hîrţoage pe care trebuia să le prezinţi ca să-ţi dovedeşti bunele intenţii şi nevinovăţia în faţa statului? Va renunţa statul la a-şi trata cetăţenii drept infractori pînă la proba contrarie, pe care aceştia trebuie s-o facă zilnic? Vor plăti în continuare companiile private incompetenţa şi corupţia aparatului de stat? Se vor irosi în continuare miliarde de euro anual pe o asistenţă socială inutilă şi imorală în 80% din cazuri? Va lupta actuala putere pentru reformarea sistemului de justiţie chiar dacă această reformă va lovi în cei mai bravi şi mai descurcăreţi fii ai ei? Sau va continua să-şi acorde, ca şi celelalte puteri de după 1989, imunităţi şi să-şi acopere sau chiar recompenseze corupţii? Va promova actuala putere o politică a afirmării naţionale sau ne vom bălăci în continuare în mocirla lamentării naţionalist-populiste şi frustrărilor provinciale? Va duce o politică a libertăţii reale sau vom continua să fim liberi în labirintul kafkian al birocraţiei, tîrîndu-ne vinovaţi păcatele subînţelese în faţa statului acuzator şi atotputernic? Acum, cînd pedeliştii au puterea, vor avea ei inţelepciunea şi voinţa să renunţe la ea în favoarea cetăţenilor? Se va renunţa la supralegiferare sau, de cîte ori parlamentarii se plictisesc sau nu au idei (adică zilnic), se va mai vota o restricţie, o interdicţie, o taxă, un impozit, se va mai înfiinţa o comisie sau o agenţie, ni se va mai cere o adeverinţă de bună purtare sau o semnătură care să ateste bunele noastre intenţii?

Nici măcar nu e nevoie să iasă liderii PD-L în public şi să devoaleze concluziile la care au ajuns în conclavul Marii Loji Doctrinare vis-a-vis de sexul îngerilor, e suficient să ne uităm la performanţele guvernului, la politicile pe care le va promova, la legile pe care le va adopta majoritatea parlamentară, ca să ne dăm seama în ce ape doctrinare se scaldă PD-L. Va face o politică populistă şi pompieristică, pe genunchi, după principiul tehnocraţiei de pradă, va promova mecanic, orbeşte, politici care se înscriu în canoanele unor etichete rigide şi puritane sau va duce o politică a libertăţii creative şi a imaginaţiei?

Mă aştept ca pe viitor, dincolo de siglă, nume şi statut, cei care doresc clarificarea doctrinară şi reforma PD-L să-şi aleagă ţintele cu adevărat importante. La urma urmei, guvernul e criticabil, indiferent de unde vin criticile iar loialitatea faţă de principii e mai importantă decît loialitatea faţă de gaşcă. Şi e datoria fiecărui politician, fie el preşedinte de stat, ministru, parlamentar, europarlamentar sau consilier comunal, să-şi apere principiile şi interesele cetăţenilor, chiar dacă o face împotriva găştii. Şi cînd e vorba de interesele cetăţenilor, repet, confidenţialitatea doctrinară nu mai funcţionează.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc

PD-L are nevoie si de scop, nu numai de mijloace

PD-L, dacă vrea să fie un partid şi nu doar o maşinărie de stors şi centralizat voturi, are nevoie cît mai repede de o clarificare doctrinară. Are nevoie şi de un scop, nu numai de mijloace. Deocamdată nu e decît un mastodont logistic, lipsit de idei. Sau de idee. Structurile îl pot ajuta să reziste pe termen scurt, să guverneze un mandat sau două, dar nu mai mult. Nu mai sîntem în anii 90 sau în 2000-2004, cînd toate partidele trăiau din anticomunism şi antipesedism (cu excepţia PSD-ului, evident).

Alegerile prezidenţiale au arătat că, cel puţin în rîndul electoratului, lucrurile au început să se clarifice. Încet, încet, se naşte o stîngă modernă (reprezentată de Crin Antonescu şi PNL, iar marginal, ca notorietate, de Remus Cernea) care a reuşit deja să atragă o bună parte din yupişii urbani, o stîngă care vine cu toată simbolistica stîngii liberale şi ecologiste din vest şi care cred că este principalul motiv pentru care PNL nu va dispărea ca partid. Acum Antonescu e încă un Obama in vitro, care n-a ieşit din eprubetă,  însă în cinci ani, dacă renunţă la alianţa cu PSD şi se înţarcă de la sînul lui Patriciu, are toate şansele să devină liderul stîngii liberale, moderne, care să atragă din no man’s land şi ce a mai rămas de atras din „generaţia Tudor Chirilă”.

Şansele PSD-ului de a-i supravieţui lui Ion Iliescu sînt minime. PSD-ul este o umbră care trăieşte din amintirea puterii, un partid născut la putere şi din putere, dar care nu a mai avut puterea de peste cinci ani. Şi pînă în 2012 sînt şanse infime s-o recapete. Partidul-mafie, partidul-gaşcă, partidul-mazăre, partidul-vanghelion se fîsîie pe zi ce trece, nu mai are nimic de oferit, fiindcă singurele lucru pe care le putea oferi erau populismul economic şi pomenile aferente iar pentru asta e nevoie să aibă puterea. Speranţe, iluzii şi idei care să înfierbînte imaginaţia electoratului şi să-l mobilizeze poţi oferi şi din opoziţie (mai ales din opoziţie), dar pomeni asistaţilor şi „stimulente” clientelei nu poţi oferi decît de la putere. Iar PSD-ul, ca şi PD-L dealtfel, este incapabil să ofere speranţe, iluzii sau idei. Dacă PD-L va şti să joace atît cartea reformei statului cît şi cartea propriei reforme, PSD va dispărea ca partid major şi probabil legislatura 2012-2016 va fi ultima în care va mai conta ca forţă politică.

PD-L este în cea mai fastă perioadă a sa, care însă poate fi şi ultima suflare înaintea sfîrşitului. PD-L tinde să se transforme într-un nou PSD, tocmai acum, la spartul tîrgului, cînd nu mai rentează să fii PSD. Ca şi PSD în 2000-2004, PD-L se confundă cu structurile puterii şi, din punctul ăsta de vedere, euforia grupării Videanu-Blaga-Berceanu-Boc e de înţeles. Problema celor patru e incapacitatea de a gîndi pe termen lung, de a imagina. Sînt excelenţi administratori ai statului şi ai datului. Dă-le un ceva şi-l vor şterge de praf, îl vor lustrui, îl vor muta la adăpost, îi vor bate cîte un cui, pe ici, pe colo, îi vor ataşa balamale şi, în general, vor avea grijă de el. Dar nu-i pune să imagineze ceva şi să construiască de la zero. Boc e incapabil să formuleze fraze, darămite idei. Dacă această grupare va cîştiga războiul în PD-L (căci va fi un război, ba mai mult: e nevoie de un război), cele 15 milioane de voturi pe care le-a primit Băsescu în 2004, 2007 şi 2009 sînt complet irosite. E nevoie de oameni ca Valeriu Stoica, Cristian Preda, TRU, Sever Voinescu sau Funeriu. Poate nu în prim-plan, dar e nevoie ca aceşti oameni să aibă putere în partid, puterea de a lua şi a influenţa decizii. Puterea de a da un sens şi un scop acestui partid. Fără ei, PD-L este PSD, un uriaş cu picioare de lut, un monstru cu creier de veveriţă. Nu zic că structurile, disciplina şi forţa teritorială a unui partid nu sînt importante, dar fără sens şi scop sînt irelevante şi inutile.

Însă adevăratul război pentru reformarea partidelor îl va da guvernul. Reforma statului de care vorbesc Băsescu şi Boc este o reformă împotriva partidelor aşa cum arată ele acum, împotriva structurilor mafiei şi celor patru capete ale ei: PSD, PD-L, PNL, UDMR. Vom vedea cît de dispuşi vor politicienii români din guvern şi parlament să ducă un război împotriva lor înşile.

PS. Miza scandalului Boc- Preda/Voinescu nu e Honorius Prigoană. Eu chiar cred că merita candidatura. Aici Cristian Preda şi Sever Voinescu nu au dreptate. A muncit în partid, a muncit în campania electorală a lui Traian Băsescu, e tînăr, e coerent, vorbeşte mai bine şi mai legat decît 70% dintre parlamentari şi a ales un drum care-l onorează. Putea să stea să frece duda prin Bamboo cu Poponeţ şi Gina Pistol, că vorba aia, are toate datele necesare: Lamborghini şi tată cu bani. Însă a ales să fie ţinta miştourilor şi înjurăturilor presei şi adversarilor politici, să primească tot rahatul în plină figură, şi asta de la o vîrstă atît de fragedă. A ales să înveţe. Şi nu a primit niciun premiu, colegiul 1 este neeligibil pentru PD-L în condiţiile alianţei PSD-PNL. Doar dacă nu se întîmplă o minune. Candidatura într-un colegiu neeligibil cu greu se poate numi nepotism. Nu a primit nici o funcţie, ci doar şansa de a pierde nişte alegeri şi de a fi făcut cu ou şi cu oţet pe toate canalele. Depinde de el dacă va şti să înveţe din asta. Cît despre obsesia intelectualilor români pentru oameni şi nu pentru idei, altădată.

Lacomia salveaza Romania

26 noiembrie 2009

În sondaje Geoană are aproape nouă procente în faţa lui Băsescu, candidează în grup cu Johannis şi Crin Antonescu, are trei partide mari în spate, PSD, PNL şi UDMR, sprijinul lui Vadim (locul 4 ăn primul tur, cu peste 500 000 de voturi), aproape toate televiziunile (Realitatea TV, TVR1, TVR2, Antena 3, Antena 1, Antena 2 şamd), ziare, posturi de radio, site-uri politice, bloguri, mii de primari, structura teritorială şi logistica  a două mari partide, oameni de afaceri, două institute de sondare etc.

Băsescu are de partea sa un singur partid (şi ăla demoralizat şi demobilizat), niciun candidat important din turul 1 care să-l sprijine, cîteva televiziuni de nişă sau cu audienţă scăzută (B1TV, OTV, Etno TV), pe marile televiziuni are embargou, e supus unui adevărat linşaj mediatic 24 din 24, nu-şi poate transmite mesajele decît prin intermediul unui site, a unui ziar şi cîtorva bloguri. Trebuie să fie agresiv, să atace pentru a recupera distanţa care îl desparte de Geoană, dar nu o poate face atîta timp cît electoratul vrea linişte, nu un scandalagiu notoriu. Singura sa şansă e să-şi provoace adversarul la cît mai multe confruntări directe, pe care însă acesta le evită constant, neacceptînd decît una singură.

7 decembrie

După numărătoarea oficială a voturilor, făcută de BEC, devine clar că Traian Băsescu a cîştigat al doilea mandat de preşedinte.

Ce a intervenit între timp, astfel încît Băsescu să se transforme dintr-o victimă sigură în învingător?

În 26 noiembrie Mircea Geoană era viitorul preşedinte al României. Sau cel puţin aşa credea el şi aşa credeau cei din jurul lui. Uniţi şi prudenţi la început, aceştia văd bătălia deja încheiată şi încep să lupte pentru pradă. Cine e cel mai influent? CIne îl umileşte pe învins? Cine are cele mai mari merite în această victorie? Şi cum reuşeşte să creeze această imagine? Prin mass-media, evident. E modalitatea cea mai facilă şi lipsită de riscuri pentru a intimida Statul şi societatea în ansamblul ei, instituţiile şi angajaţii acestuia, indiferent că vorbim de administraţie, de structurile de forţă sau de justiţie. Ce poliţist, angajat al FIscului, procuror, ofiţer din servicii, judecător, procuror sau jurnalist mai poate avea curajul să deranjeze un individ care face şi desface majorităţi, inventează miniştri şi prim miniştri, pune şi dă jos preşedinţi? Dovadă şi primele reacţii ale presei după întîlnirea lui SOV cu Geoană şi declaraţia primului de la Realitatea TV: “trăim într-o ţară în care preşedinţii depind de SOV”. Ce trafic de influenţă e mai bun decît traficul de influenţă în masă? La toate astea se adaugă ura şi setea de răzbunare a inamicilor lui Băsescu. Sînt siguri pe ei, Băsescu e învins, scrutinul din 6 decembrie nu e nimic altceva decît o formalitate care va consfinţi în mod oficial înfîrngerea. MIza nu e electorală: distanţa în sondaje dintre cei doi concurenţi e suficient de confortabilă pentru a le da celor din tabăra lui Geoană siguranţa victoriei. Nu trebuie decît să aibă răbdare şi să aştepte timpul să treacă. Dar nu au răbdare.

Încep întîlnirile “conspirative”. Nu se mai feresc, ba dimpotrivă, în spatele izului de clandestinitate e o doză importantă de ostentaţie şi demonstraţie. Vor să arate că ei sînt stăpînii şi toată ţara (şi, mai ales, instituţiile statului) trebuie să ştie asta. Patriciu se întîlneşte cu SOV, cu Meleşcanu şi SRS, cu Crin Antonescu, SOV se întîlneşte cu Geoană. O fac seara sau noaptea, “pe furiş”, cu paparazzii după ei. O lecţie învăţată de la minivdetele de tabloid: suni paparazzul şi îi vinzi pontul. După care te laşi fotografiat din toate unghiurile care te avantajează, întîlnindu-te cu politicieni, viitori prim miniştri, viitori preşedinţi, cu toţi viitorii potentaţi. Te imunizezi în faţa statului. Îţi creezi din aceste imagini o aură care acţionează ca un scut în faţa oricărei incercări a autorităţilor statului de a te deranja. A început lupta pentru pradă. S-a sfîrşit bătălia, inamicul e învins, acum începe împărţirea prăzii. Aliaţii se pîndesc, se suspectează, se întrec pentru a fi primii care ajung la pradă şi care pleacă cu halca cea mai mare.

Cei mici se înghesuie, se ridică pe vîrfuri pentru a fi văzuţi, dau din coate pentru a ajunge în primele rînduri. Ciuhandu pune în scenă reconcilierea, Johannis participă la întîlniri electorale, pesedişti şi penelişti de peste tot îşi aduc obolul, dau o mînă de ajutor, se bagă în seamă, jurnaliştii execută linşajul mediatic cu un exces de zel demn de o cauză mai bună.

Însă miza adevărată e la cei mari, la SOV, Patriciu şi Voiculescu. Ies din penumbră şi îşi delimitează teritoriile. E însă o luptă contracronometru. Sînt oportunităţi care nu trebuie pierdute. Aşa se explică graba cu care Patriciu a scos filmul de la Ploieşti, deşi putea să aştepte pînă în joia de dinaintea alegerilor. Nu a fost o mişcare electorală. Dacă ar fi fost, Patriciu nu ar fi apărut public şi nu şi-ar fi legat numele de respectivul filmuleţ. Şi l-ar fi dat mult mai tîrziu, cînd Băsescu nu ar mai fi avut timp să contracareze efectul devastator al publicării. Jurnaliştii din trusturile Realitatea-Caţavencu şi Intact, la concurenţă, îl dau pe post de mii de ori, ca şi cum ar fi plătiţi la numărul de difuzări (ceea ce nu e exclus). Patriciu e cel care a făcut primul pas, cel care s-a detaşat în inamicul nr 1 al lui Băsescu şi care a încercat să-i dea lovitura finală şi să-şi aroge meritul victoriei prin KO.

SOV nu numai că se mişcă mai greu şi rămîne pe locul doi la capitolul moguli dar îşi vede şi actuala poziţie de forţă ameninţată în urma interviului dat de Geoană lui Tolontan, ăla cu maleficul turbulent şi a arestării lui Nicolae Popa. Nu că i-ar fi fost frică de Geoană, dar o asemenea declaraţie venită din partea viitorului preşedinte al României i-ar fi slăbit autoritatea în faţa autorităţilor statului. Ori de autoritate şi de imaginea de forţă are nevoie cel mai mult acum, pentru a scăpa de cartoful fierbinte numit Nicolae Popa. Decizia lui SOV, la fel de genială ca şi cea a lui Patriciu, e să se folosească de media pentru a-şi delimita teritoriul, pentru a-şi afirma poziţia de forţă în faţa concurenţilor şi în faţa autorităţilor publice. Şi cum poţi face asta mai bine decît prezentînd ţării întregi noul tău angajat? Care, surpriză, e chiar viitorul preşedinte al ţării. Şi SOV nu se mulţumeşte cu chemarea lui Geoană în miez de noapte la el acasă pentru a anula efectul mediatic al acelui “malefic şi turbulent” ci pune bomboana pe colivă (pe care a confundat-o cu cireaşa de pe tort), făcînd publică relaţia de prietenie cu Geoană, veche de patru ani, şi vorbind şi despre o întîlnire în 2004, într-o parcare cu actualul preşedinte, Traian Băsescu. Nu a fost o mişcare electorală şi nici o capcană întinsă lui Geoană. Nu a schimbat macazul. Pur şi simplu nu a mai avut răbdare şi a supralicitat de frica a ceea ce i s-ar putea întîmpla din cauza arestării lui Nicolae Popa. Să nu uităm că în acele momente, pentru ei, Geoană era viitorul preşedinte al României. Ori e bine să ştie toţi poliţiştii, ofiţerii de informaţii, jurnaliştii, procurorii şi judecătorii din ţara asta că SOV e stăpînul, că preşedintele ţării (peste numai cîteva zile) e la cheremul lui, e jumate prieten, jumate slugă, că-l cheamă la orice oră din zi şi din noapte, cînd are el chef, şi ăsta se duce. Şi, bineînţeles, că declaraţia cu maleficul turbulent nu era serioasă, era un aranjament făcut dinainte între doi vechi prieteni. Aşa, ca să nu existe dubii, să nu înţeleagă greşit vreun procuror sau judecător.

Patriciu, SOV, Voiculescu, Crin Antonescu, Orban, Johannis sau Ciuhandu, la fel ca şi Geoană, au fost siguri de victorie şi au ţopăit prea devreme. Iar în ultimele zece zile de campanie, tabăra lui Geoană nu a mai făcut campanie ci doar trafic de influenţă la nivel naţional, bine mediatizat şi punctat cu demonstraţii de forţă. Toţi, inclusiv Geoană, au amestecat euforia, nerăbdarea, excesul de zel şi lăcomia într-un cocktail de droguri tari, de sub al cărui efect s-au trezit abia în dimineaţa de 7 decembrie. Urmează mahmureala şi sevrajul.

S-au jucat de-a prădătorii în oglindă şi şi-u confundat propriile priviri de bovină cu unele de felină şi au uitat că inamicul lor e singurul prădător pur-sînge din politica românească. Rămîne antologică şi demnă de Animal Planet imaginea cu Băsescu stînd cîteva minute cu colţii în gîtul lui Geoană, suficient pentru a cîştiga alegerile.Ţopăiala de căprioară tîmpă a ultimului e doar scena tragică cu care se încheie documentarul.

O demonstratie de forta si prostie

Au cauţionat discursul lui Băsescu. Ăla cu mogulii. Ăla care începuse să plictisească, chiar şi pe susţinătorii lui. Ăla care părea un basm umflat, care suna  a paranoia şi mania persecuţiei. O demonstraţie de forţă, pusă atît de bine la punct, atăt de disproporţionată confirmă discursul lui Băsescu. Şi sperie. Un sistem de tip caracatiţă, lăbărţat peste tot, populat de hiene, capabil de orice, împotriva oricui. Nimeni nu e ferit, nimeni nu scapă. Nici chiar atotputernicul Dictator. Suficienţa de sine, cinismul cu trabuc şi zîmbet batjcoritor, aroganţa care defilează pe trei canale TV în fiecare seară, la oră de maximă audienţă, toate astea pun pe gînduri, îngrijorează, irită, enervează.

Strategia cu Geoană care nu apare, bună, la prima vedere (avînd în vedere calitatea personajului), e cu două tăişuri. Băsescu a zis că Geoană şi Johannis sînt de paie şi iată, Geoană şi Johannis nu mai apar pe nicăieri, sînt personaje secundare. În schimb apar mogulii, în toate ziarele, pe toate canalele,  atacîndu-l pe Băsescu, întîlnindu-se între ei, punînd ţara la cale. Complotînd.

Veţi spune că nu ştim dacă chiar complotează sau doar se întîlnesc la un ceai. Nu contează asta. Contează percepţia. Apar în presă fotografii cu ei întîlnindu-se pe ascuns. Asta dă un iz de conspiraţie, prin senzaţia de semiclandestinitate a întîlnirilor şi cu atît mai mult cu cît ei nu sînt orice amărîţi care se întîlnesc la bere, pe furiş, de frica nevestelor, ei sînt înşişi Mogulii atît de prezenţi în poveştile lui Băsescu. EI au prim planul, ei duc războiul, ei decid. Culisele sînt în faţa cortinei. Lui Geoană, lui Crin şi lui Johannis li s-a luat mingea şi  au fost trimişi acasă, să-şi facă somnul de după amiază, ca toţi copiii cuminţi. Vîntu şi Patriciu, înconjuraţi de hienele din dotare, într-o demonstraţie de forţă şi aroganţă, într-o atmosferă apăsătoare, sînt în prim plan. Pentru prima dată sistemul apare pe scenă, în toată amploarea şi ferocitatea sa. După ce pămpălăii fami(g)liei, tripleţii de paie Geoană, Crin şi Johannis, se îmbrăţişează libidinos, zîmbesc tîmp camerelor de luat vederi şi ne vorbesc de pace, bună înţelegere, consens, linişte şi voie bună, apar adevăraţii capi, Vântu şi Patriciu, preiau frîiele la vedere şi pun în scenă o grandioasă şi înfricoşătoare demonstraţie de forţă.

Sînt proşti? Oarecum. Probabil. Sigur. Sînt convinşi că Băsescu e terminat, e la pămînt şi vor să aibă satisfacţia finală, să-i arate că ei sînt cei care vor trage ultimul glonte, cel fatal, nu înainte de a-l umili public, de a-i arăta cît de vulnerabil e. Ăsta e motivul pentru care sînt atît de prezenţi în spaţiul public. Şi-au dat jos de măştile de Geoană, Crin şi Johannis chiar înainte de lovitura finală, sub luminile rampei, şi îşi privesc satisfăcuţi victima în ochi, pentru ultima oară, aşteaptînd aplauzele publicului şi elogiile criticii. E un moment prea important şi prea înălţător pentru a fi lăsat pe mîna trepăduşilor de teapa lui Geoană, Crin sau Johannis.

Dacă se dovedeşte că filmuleţul e trucat (nici nu e nevoie de expertiză, trebuie doar să apară filmările din alte unghiuri) Băsescu se poate considera căştigător al alegerilor.