Post Category → Analiza Politica

Condamnarea lui Ponta la prezidentiale

Ieri, completul de judecată de la ICCJ l-a condamnat pe Ponta la prezidențiale. După un an și jumătate de cînd sînt la putere, pesediștii sînt șocați că încă mai au parte de condamnări și că fostul lor prim ministru și președinte al partidului din perioada 2000-2004 și candidat la prezidențiale, simbolul și cîndva liderul intangibil al Mafiei, este condamnat la închisoare a doua oară, ambele sentințe finale dîndu-se sub PSD partid de guvernare.

Pentru pesediști e inacceptabil și e dovada clară că nu vor avea cu adevărat puterea asupra justiției decît atunci cînd vor avea președintele. În aceste condiții, Maior și Isărescu, soluții necontrolabile din afara PSD, ies complet din calculele prezidențialelor. Pesediștii vor un președinte care să le garanteze controlul asupra justiției și impunitatea și care să fie de încredere, să nu pățească cu el cum au pățit peneliștii și pediștii cu Băsescu. Astfel, și Antonescu iese din discuție, și, cred eu, și Oprescu. Oprescu intră prea mult în tipologia Băsescu și e considerat imprevizibil. Problema cu președintele provenit din PSD e că acesta va avea atît de multă putere încît va prelua PSD-ul și Ponta sau Dragnea chiar nu vor să piardă partidul în favoarea lui Oprescu.

Rămîn două variante pentru pesediști: Ponta și Dragnea. Apropo de Dragnea, el este cel mai interesat să controleze președinția și justiția, în condițiile în care procesul lui sigur se va întinde și după prezidențialele din 2014. Doar doi eventuali președinți îl pot scăpa pe Dragnea de pușcărie: Ponta sau Dragnea.

Dragnea nu are anvergura lui Ponta, nici imaginea și popularitatea națională a acestuia, însă controlează PSD și pentru pesediști e un erou al luptei împotriva justiției și ”regimului Băsescu”. Ponta are procente, imagine publică și anvergură politică, însă pesediștii sînt nemulțumiți de felul în care a gestionat relația PSD cu justiția și cred ori că a fost păcălit de Băsescu, ori e mînă în mînă cu Băsescu. De aici și ieșirile publice ale lui Ponta din momentele importante din relația justiției cu PSD, la începerea urmăririi penale împotriva lui Dragnea și condamnarea lui Năstase. În ambele situații Ponta a ieșit cu declarații războinice, cocoșești, pentru e atenua în ochii pesediștilor imaginea de pămpălău incapabil să pună justiția pe labe sau chiar trădător. Ponta n-a putut opri începerea urmăririi penale în cazul lui Dragnea și nici condamnarea la închisoare a lui Năstase. Pesediștii încep să se gîndească că individul e inutil.

Nu pot scăpa de el acum, că ar însemna să piardă guvernarea, și aici au exemplul pedeliștilor lui Blaga care l-au executat pe MRU cu prețul intrării partidului în opoziție. Însă îl pot executa politic după prezidențialele de anul acesta sau în 2016.

Ce argumente are Ponta în fața pesediștilor care îl acuză că nu a făcut nimic împotriva justiției? Le poate spune că e pur și simplu incompetent și nu e în stare, le poate spune că el iubește dreptatea și vrea mafioții la pușcărie sau le poate spune că nu are pîrghiile necesare pentru a interveni din poziția pe care o ocupă. Cu alte cuvinte, Ponta nu se poate apăra decît spunînd că nu e președinte și că dacă ar fi președinte ar putea să… Aha! vor replica pesediștii.

Ce vom vedea sau ar trebui sa vedem in 2014

Articolul e lung, lung e și anul care vine.

Miza o reprezintă Cotroceni-ul. Servicii, justiție, guvernarea de după 2016 sau chiar și cea de după 2020, influență, prestigiu, grațieri, totul se joacă în decembrie. Cine se gândește cu seriozitate doar la europarlamentare va pierde deceniul.

PSD – pentru o victorie au nevoie de activ mobilizat/hiper-mobilizat. Și nu doar atât. În 2004 au crezut că PSD + UDMR e de ajuns. N-a fost. În 2009 au ratat joncțiunea cu locul 3, cea care de obicei te face președinte. Pe baza unor astfel de traume istorice strategia cea mai bună ar fi fost izolarea totală a oponentului cel mai probabil, adică Antonescu. Au ratat însă susținerea lui Traian Băsescu, precum și mulți alți pași utili. Timpul nu e pierdut.

Opțiunile sunt trei:

Calea cea mai simplă e o contraofensivă de șarm având ca țintă PDL. Lucrurile sunt mai complicate decât par: există răni istorice, PSD dorește să guverneze singur și nu e clar câte voturi ar avea de dat democrat-liberalii în turul doi. Dar voturile PDL sunt garantate, nu precum cele obținute de Antonescu în 2009.

Calea proastă este enervarea tuturor. Poate Ponta să învingă în turul doi o coaliție imensă PNL + PDL + Băsescu + unitisalvam + PPDD + MRU + Vadim construită în jurul votului negativ? Poate să riște?

Calea cea mai inteligentă e o candidatură care merge dincolo de granițele tradiționale ale regatului PSD: Maior, Isărescu și alte nume care se vehiculează acum și care aparțin aceluiași nivel. Genul de candidatură despre care toată lumea spune la bere: „Îl respectam pe omul ăsta dar acum, când văd că este candidatul PSD, mi s-a făcut silă de el, nu l-aș vota nici în ruptul capului”, după care în cabina de vot… Problema cu această rută este susținerea redusă a membrilor de partid pentru un asemenea personaj. Avantajul este că Ponta rămâne la guvern. Problema este la PSD, avantajul este al lui Ponta.

Capcana anului la PSD: „Iupiiii, am luat 43% la europarlamentare, câștigăm prezidențialele fără ajutorul nimănui!”. De fapt la europarlamentare social-democrații mobilizează aproape tot ce puteau mobiliza, votanții care vin doar la prezidențiale se orientează spre alți candidați, în primul tur Ponta obține 34%, în turul doi crah.

Antonescu – orice pas greșit poate fi mortal. Va avea un an foarte plăcut pentru el – este o persoană căreia îi place riscul și performează bine din postura de nefavorit. Va da un test major pe fond, dacă reușește să argumenteze o idee, o platformă, o perspectivă în mod consecvent nu este exclus să ajungă în turul doi. Negocierile cu PDL pot fi, la nevoie, și formalizate. Antonescu, Predoiu, MRU și cine-o mai candida pot semna oficial, public, în văzul camerelor de vederi un pact împotriva candidatului PSD: „oricare dintre noi ajunge în turul doi va fi susținut de ceilalți”. Eventual și cu Băsescu dând din cap aprobator. Pac – dreapta se unifică, deși nu cum era de așteptat.
Să nu uităm că Antonescu este între bal și spital fără cale de mijloc – ori ajunge la Cotroceni, ori pierde partidul la un congres urgent prin februarie 2015.

Capcana anului: ruperea USL, pe care Antonescu va dori s-o realizeze cu grație, forță și într-un mod care să-l impună drept Marele Vector Anti-PSD.

Predoiu: în următoarele patru luni vom vedea dacă este serios sau nu apropo de candidatura sa. Dacă da, are enorm de muncă la a-și crea o personalitate politică. El practic nu există. Abia apoi vorbim de depășirea lui MRU și eventuale jocuri de culise. Dacă nu, atunci el e monedă de schimb, fie înainte de turul doi fie chiar înainte de turul unu. Genul ăsta de candidaturi „se simt”, nu prea atrag votanți, nu creează emoție și subperformează.

Capcana anului: asemănătoare cu cea a PSD. Locul doi la europarlamentare pentru PDL nu garantează că Predoiu va ajunge în turul doi al prezidențialelor.

MRU: În acest an va veni un moment când va trebui să aleagă între a risca enorm pentru a încerca să devină președinte în 2014 sau a aștepta circumstanțe mai prielnice, care e posibil să nu mai vină niciodată. Nu există decizie greșită. Totul e să nu se răzgândească după ce a luat decizia, asta ar fi eroarea catastrofală.

Traian Băsescu/PMP: Calea cea mai indicată: susținerea lui MRU. Dacă obține un rezultat prost: „candidatul era de vină, noi ne-am făcut treaba dar asta e…” Dacă obține un rezultat bun: „Organizațiile PMP l-au făcut președinte/l-au dus în turul doi!”

Calea medie: candidat propriu. „- Încă un candidat al opoziției???” „- …. da.” Pe de altă parte PMP își poate crea imaginea de forță proprie, independentă, lucru relevant pentru momentul 2016.

Calea oarecum nefericită: sacrificii imense, joc de capă și spadă, magie. Urmează înfrângerea onestă, asumată, tăcută, înfiorător de previzibilă, acceptată cu capul plecat. După care uraganul rade tot.

Capcana: a nu planifica ce faci după înfrângere.

Puric/Diaconescu/alții: Cu un pic de bani se pot instala pe o rută solidă la prezidențiale, definită de mult tam-tam, multă dezamăgire și deci un imens spațiu de manevră. Dacă este un singur candidat din acest spațiu va mânca prăjitura de 13-19 procente singur, dacă nu – va trebui să o împartă. Notă: din punct de vedere al potențialului în acest spațiu Puric este un Mercedes, Dan Diaconescu e Dacia, Claudiu Crăciun e o bicicletă iar Vadim este o hârtiuță Turbo cu o mașină desenată pe ea.

PNȚCD: Prea târziu pentru 2014, dar au un potențial mai serios decât oricând. Mă întreb dacă-și dau seama.

Noua Republică: gesturi senzaționale, cam atât a rămas.

La începutul lui 2012 îi spuneam lui Mirel Axinte „anul ăsta nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de experți în drept constituțional.” Am avut gura aurită. Cred că în 2014 nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de jucători de șah. Toate piesele sunt dogite, tabla de șah e decolorată, masa e înclinată, în fundal țipă o alarmă de mașină, mutările se fac în genere alandala. Cel mai puțin slab jucător va câștiga.

De ce unificarea dreptei la europarlamentare e o idee proasta

România are 31 de europarlamentari. Astfel, pentru a ajunge europarlamentar, un candidat trebuie să aibă minimum 3.22%. Un partid mic care intră într-o alianță cu un partid mare trebuie să vină cu o zestre de cel puțin 4 procente, astfel încît partidul mare să nu-i cedeze unul dintre locurile sale eligibile. Asta dacă procentele s-ar aduna. Însă în politică procentele nu se adună, așa cum s-a văzut la fuziunea PD-PLD și la aventura ARD.

Dacă PDL s-ar alia sau ar fuziona cu PMP, PFC și PNȚcd, în condițiile în care astăzi are în jur de 17-18%, pentru a nu pierde locuri eligibile în dauna acestora, noua alianță sau partid va trebuie să obțină cel puțin 30% la europarlamentare. Însă, după cum bine știm, dreapta a fost unită și la parlamentarele din 2012 și a luat atunci 16%, nu 30%. Dacă ”dreapta” se va unifica, cineva va trebui să renunțe la locul de europarlamentar. O pot face partidele mici, care fuzionează sau intră în alianță cu PDL fără să aibă pretenții la vreun loc de europarlamentar și muncesc pentru europarlamentarii de pe lista PDL sau o poate face PDL, care renunță la cîteva locuri eligibile de europarlamentar în favoarea celor trei partide mici (la trei locuri, dacă cedează cîte un loc fiecăruia – adică la jumătate sau mai mult de jumătate din locurile eligibile ale PDL).

În momentul în care PNȚcd, PMP și PFC se aliază sau fuzionează cu PDL, își pierd alegătorii. Astfel, PDL va primi într-o posibilă alianță sau fuziune trei partide, dar numai cu candidații acestora, fără alegători. Acest lucru este valabil și pentru alianța dintre cele trei partide mici, deși acolo trei plus trei s-ar putea să dea măcar un patru sau un cinci.

Acel 32% al PDL-ului la alegerile parlamentare din 2008 a fost o excepție, explicabilă prin popularitatea lui Băsescu și grava eroare a PSD și PNL de la suspendarea din aprilie 2007, care  l-a urcat pe Băsescu în sondaje pînă la 70% și PDL-ul pînă aproape de 50%.

Cu actualul nume, cu actuala siglă și cu actuala garnitură politică la nivel central și local, PDL nu mai poate trece de 20% pe termen scurt iar pe termen mediu va coborî la nivelul de partid-balama, pe la 10-15%, cu condiția ca PNL sau PNȚcd să nu iasă din derută și confuzie sau să nu apară un partid de dreapta nou. Dacă însă PNȚcd sau PNL vor ieși din confuzie (deși brandul PNL a avut mult mai mult de suferit) sau dacă va apărea un partid nou (PMP și PFC nu sînt partide politice – PMP există doar pentru ca Udrea să preia PDL, PFC există doar pentru ambîțul personal al lui MRU), PDL are toate șansele să scadă sub 10%. Momentan, trezirea PNL-ului e o utopie, refacerea PNȚcd-ului este extrem de dificilă iar apariția unui nou partid aproape imposibilă. În același timp, PDL beneficiază de pactul de neagresiune cu presa și societatea civilă. În atari condiții și avînd în vedere totala irelevanță a PMP și PFC, pedeliștii rămîn relativ frecventabili. Însă PDL nu-și va recăpăta voturile pierdute. Pactul de neagresiune cu presa și societatea civilă nu e în măsură să păcălească și să readucă alegătorii pierduți. Însă poate prelungi starea de confuzie și derută a opoziției. Și va cauționa transformarea PDL în PD-FSN. Boală lungă, moarte sigură sau, mai bine zis, defesenizarea dreptei se amînă pentru 2030, iar campania din 2016 va fi identică cu cea din 2014, adică îndreptată spre nucleul dur care poate asigura un 15% suficient pentru a nu pune în pericol scaunele liderilor ”dreptei”. Se va merge pe răul cel mai mic, pe datoria alegătorului și sentimentul său de vinovăție. O astfel de strategie va aduce, la europarlamentare, prezidențiale și parlamentare nu mai mult de 15%, poate 20% în varianta exagerat de optimistă. Fiindcă ținta electorală sînt militanții din nucleul dur și clientela politică din teritoriu.

Orice unificare a dreptei va ține o bună parte din alegători acasă. La alegerile europarlamentare nu e nevoie de majoritate, nu se fac guverne. Astfel, nu se votează strategic. Argumentul unirii nu va ține. Cei care nu vor să audă de PDL nu vor merge la vot, atîta timp cît în joc nu e guvernarea sau majoritatea parlamentară. Nu vor fi dispuși să treacă peste scîrba de fesenism fără a avea un motiv bine întemeiat. PDL e plafonat la 17-18% și o unificare în PDL sau în jurul PDL va aduce ”dreptei” maximum 20%. Iar PDL va pierde jumătate din locurile eligibile în detrimentul partidelor mici. Vor renunța TRU sau Macovei la locurile eligibile pentru Baconschi sau Funeriu, numai așa, de dragul unificării? Nici nu se pune problema.

Nici alianțele între partidele mici (dacă considerăm PMP, PFC sau PNR partide, însă nu e cazul) nu vor avea o soartă mai fericită. De aceea nici în lege nu există cerința unui prag mai mare în cazul alianțelor. În legea alegerilor europarlamentare pragul e același pentru partide și alianțe, 5%. Dacă avem o alianță de două partide, care obține 5%, doar unul dintre cele două partide va avea europarlamentar, fiindcă nu pot obține mai mult de un mandat. Dacă se aliază sau fuzionează PMP cu PFC și noul partid sau alianță va obține 5%, unul dintre cele două partidulețe va trebui să renunțe la pretenția de a fi partid europarlamentar. La final, dacă obțin 5%, vor avea un europarlamentar. Cine va ceda? Baconschi? Funeriu? Cristian Preda? Asta arată cît de deșteaptă a fost mișcarea PMP cînd a anunțat că fuzionează cu PFC. Ambele partide n-au făcut decît să-și demobilizeze cele trei lulele, trei surcele. Mă refer și la lideri, și la cele cîteva sute de militanți și membri de partid, și la suta de mii de alegători. Nici nu va fi greu, atîta timp cît PMP și PFC au mari probleme în a-și convinge propriii membri și alegătorii că sînt partide politice și nu cacealmale menite să-l păcălească pe Blaga.

Recapitulînd, PDL e plafonat la imaginea și scorul PD-FSN, PMP și PFC sînt partidulețe făcute la marea șmecherie de fraierit Blaga, pentru a forța o negociere cu respectivul, iar PNR e deja o aventură psihiatrică de care nu mai are rost să discutăm. Orice alianță va avea scorul partidului cel mai mare, indiferent cîte partide intră în alianță. În cazul opoziției de dreapta, cel puțin la europarlamentare, 17 plus 5 plus 2 plus egal 17, la fel cum 5 plus 2 plus 1 egal 5. În asemenea condiții, unificarea, fie prin alianță, fie prin fuziune, este o prostie. Dacă mă gîndesc bine, e o prostie atît de mare, încît sînt aproape convins că opoziția nu o va rata.

Unificarea dreptei va reduce întreaga dreaptă la fesenismul PDL-ului și va transforma alegerile europarlamentare într-o afacere PSD-PNL.

Politic vorbind, PDL, PMP și PFC sînt gloanțe oarbe. Iar efectul gloanțelor oarbe e nul indiferent de numărul lor.

O victorie (cvasi-) conservatoare în 2014

Generaţia bunicilor mei, adică cei născuţi înainte de 1930, aproape că a dispărut. Cei aflaţi în viaţă nu mai votează pentru că nu mai pot să ajungă la secţia de votare din motive fizice/Alzheimer, etc. Mulţi votau anti-Iliescu ca mod de manifestare a acestei nostalgii pentru monarhie – copilărie – perioada interbelică.

Generaţia următoare (născuţi între 1930 şi 1950) s-a maturizat în comunism şi în comunism a trăit cea mai mare parte a vieţii. Cu excepţia elitelor sociale şi culturale, aceşti oameni au susţinut PSD mulţi ani, dar acum încep să devină şi ei prea în vârstă pentru a putea vota.

Pre-decreţeii (ani de naştere: 1951 -> 1965) au în genere următoarea percepţie: comunismul a fost rău începând cu anii ’80. Dacă le oferi o Românie cu nivelul de trai din perioada ’65-’79, acceptă fără prea multe ezitări. Această generaţie e la vârsta de maximă prezenţă la vot şi reprezintă mai mult de o treime din votanţi, indiferent de scrutin.

Decreţeii (1965- anii ’80): mulţi au emigrat. Cei rămaşi sunt în genere în menghina celor 3C (credite-căsătorie-copil); prin comparaţie, ce se întâmplă pe scena politică reprezintă un aspect secundar. Aceşti oameni vor stabilitate, predictibilitate, prosperitate, instituţii performante. Dacă îi calci pe coadă când vine vorba de chestiile astea, se supără. Când oamenii ăştia se supără, „dreapta” termină alegerile cu procente puţine şi cu lacrimi multe.

Cei născuţi după Revoluţie, dar până în 1996: pentru ei politica e o bătaie de joc, la fel de relevantă pentru viaţa lor precum e pentru noi clasamentul din liga a 3-a suedeză de fotbal. Dacă apar la vot, apar precum au apărut şi alţi tineri din generaţia de dinaintea lor: alături de oameni carismatici, energici, relevanţi, care dau speranţă, care pornesc valuri de emulaţie şi admiraţie.

Ca la oricare generalizare, este extrem de posibil ca o persoană dintr-o generaţie să nu se recunoască în portretul de mai sus al generaţiei sale. Ceea ce e normal. Cu excepţia primelor alegeri de după Revoluţie, nicio forţă politică sau candidat n-a obţinut 70% sau 80% din votul unei generaţii. Oamenii se orientează, sunt pragmatici, apare şi carisma în joc. Dar există puncte constante de reper.

Poate că e locul şi momentul să spunem că toate „revoluţiile” electorale din ultimii douăzeci de ani au fost conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator, dar niciodată progresiste. Întotdeauna a fost vorba de recuperarea unei stări de normalitate, sugerarea unui cadru ordonat, predictibil, în care îţi poţi creşte o familie sau porni o afacere pe baza unor aşteptări raţionale privind riscurile, o societate a legii, fără haotizări fiscale sau hiperinflaţie sau criminalitate stradală. Globalizarea şi trecerea de la comunism la capitalism nu au redus apetitul pentru calm, ci dimpotrivă.

Politicienii au folosit deseori temele de mai sus fără să-şi dea seama de ce fac ceea ce fac. Dacă la parter există o sobă, pisica de la etajul unu se va duce în partea camerei (de la etajul unu) care se află deasupra sobei pentru că acolo podeaua e mai caldă. Pisica nu ştie ce este o sobă, dar ştie unde-i este bine. La fel şi cu „Linişte” – un slogan, vorba lui Patapievici, conservator-autoritar, care a adus douăsprezece milioane trei sute de mii de voturi în 1990. De atunci şi până acum se tot vorbeşte de spaţiul ideal, perfect, mânjit de prezent dar care va fi curăţat, spălat, apretat şi readus în prim-plan: „schimbarea” promisă de CDR, „revoluţia bunului simţ” propusă de Antonescu, mesajele anti-corupţie de la ultimele trei prezidenţiale, starea pre-austeritate la care USL bătea constant apropo-uri („vom reîntregi”).

Pentru tineri (ultima / cea mai nouă generaţie) problema se pune altfel, dar nu ei vor decide alegerile. 80% din votanţii de la alegerile prezidenţiale de anul următor vor avea 30 de ani sau mai mult. Gândurile lor despre trecut şi viitor o să formeze, literă cu literă, numele câştigătorului alegerilor. Iar o platformă conservatoare, sau cu un substrat conservator, sau cu un iz conservator va câştiga alegerile, indiferent cât de mult vor fi unii sau alţii dispuşi să o recunoască. Orice politician devine irelevant, orice istorie de vot nu mai contează atunci când în scenă îşi face apariţia un asemenea val. „Nucleele dure”, „electoratul de stânga”, „electoratul de dreapta” nu decid alegerile. Toate „nucleele dure”, ale tuturor partidelor şi oamenilor politici împreună, nu alcătuiesc jumătate din votanţii de la prezidenţiale. Ceilalţi vor judeca promisiunile pentru viitor prin prisma nostalgiilor şi aspiraţiilor proprii („Zi-mi ce trecut ai avut, şi voi şti ce să-ţi spun ca să te conving să mă votezi”).

Mai bun decat Traian Basescu

Alegerile din 2009 au fost câştigate pe muchie. Pentru a câştiga în 2014, un om din afara USL ar trebui să fie mai performant decât a fost Traian Băsescu în 2009. Şaptezeci de mii de voturi diferenţă, adică la 0,23% distanţă de înfrângere, este foarte puţin. Trebuie să ţinteşti mai mult, măcar o diferenţă de trei procente. Nu poţi conta pe o victorie la limită. O frază rostită aiurea la ultima dezbatere, un zvon rostogolit pe Facebook sau două ore de ploaie în Ardeal te pot distruge.

Un mod ieftin de a obţine o victorie mai solidă decât în 2009 este să ai oponenţi mai slabi decât a avut Băsescu atunci, adică oameni care obţin voturi mai puţine. Dar aspectul ăsta nu poate fi controlat. Poţi cel mult să speri că oponenţii vor fi la acelaşi nivel ca data trecută.

Un prezidenţiabil şi-ar fi scos carneţelul în ianuarie 2010 şi ar fi început să scrie. Pentru că o candidatură de succes nu se produce cu un an înainte de turul unu. Vei vedea în continuare şi de ce. Oare ce-ar fi scris acel om în carneţel?

a) Organizaţie de partid solidă, printre primele două sau maxim trei din ţară.

PDL era de fapt singura opţiune. Chiar şi după alegerile locale de anul trecut, o cincime din primăriile din România e ceva. Dintre toate forţele non-USL e cel mai mult. Aşa că omul nostru ar fi trebuit să bată cărările ţării spre organizaţii, să-şi stabilească de-a lungul anilor contacte, admiratori şi prietenii la ţuici, să câştige preşedinţia PDL la congresul din 2013, devenind lider de primă mână, cu acces la oricare televiziune în prime-time… iar în 2013 şi 2014 să tocească iarăşi cauciucurile de la maşină mergând în judeţe, pentru energizarea activiştilor, discursuri mobilizatoare şi, probabil, şi mai multă ţuică.

Un partid nou, **din perspectiva prezidenţialelor**, era o antrepriză inutilă atâta timp cât nu venea în el PDL cu 600 de primari cu tot, ceea ce n-avea cum să se întâmple.

b) Valori, zvâc, carismă, şarm, valori, idei, atractivitate, valori şi, de asemenea, dacă se poate, dacă mai e loc: valori.

În ce crede prezidenţiabilul nostru? Ce vrea el să fie pentru ţara asta? Cum vrea el ca ea să arate? Ce-i place la ce-a făcut Băsescu? Ce nu i-a plăcut? E libertarian, conservator, jemanfişist? Unde era în vara lui 2012 şi ce scria, ce gândea, ce făcea? Ce-a făcut în timpul protestelor anti-RMGC? De ce? Cum dovedea că-i pasă de statul de drept şi de capitalism? E reformist sau pro-stabilitate? În ce e reformist? În ce e pro-stabilitate? Utilizează trecutul ca plan de referinţă în discursul său politic? Care trecut? Ar gândi în termeni de „două Românii” au ba? Are încredere în România? Are încredere în români? Ar privatiza totul? Unele lucruri? Care? Bea bere? Fumează? Se uită la meciuri? Ce-l face să înjure? Ce face în timpul liber? Ce-l face să zâmbească? Ce-l face să râdă? S-a luat la bătaie vreodată cu cineva? A pierdut lupta respectivă? A fost lider de ceva în viaţa lui? Ce a învăţat din asta? Care a fost cea mai mare greşeală pe care a făcut-o vreodată? Ce calităţi crede că are?

Scena politică a fost plină, bucşită anii ăştia cu oameni despre care nimeni nu ştie ce cred, ce gândesc şi cine sunt. Oameni care în afară de #haiainoştrijosailor nu sunt în stare să emită un gând. Oameni care rostesc fraze interşanjabile între ei şi între ele. Oameni care nu au o viziune apropo de viitorul lor, darămite de cel pentru România pe care au condus-o sau ar conduce-o. Oameni inconsecvenţi. Sute de mii de euro au fost aruncate pe contracte de consultanţă în comunicare, când de fapt ei n-au habar *ce* să comunice. Dacă eşti în situaţia asta şi eşti în USL, te mai pot salva punctele a, c, d şi e din actuala postare. Dacă eşti în situaţia asta şi eşti în opoziţie nu te mai poate salva nimic.

Băsescu a obţinut câteva milioane de voturi, chiar şi în turul doi, pe baza unei imagini clădite în timp. Prezidenţiabilul nostru ipotetic trebuia să se mişte repede. Probabil că ar fi compensat timpul redus aflat la dispoziţie cu o viziune puternică şi inovativă. De exemplu conservatorismul … cu care ocazie PSD ar fi luat un şut în părţile sensibile. 31% din pensionarii care au venit la vot în primul tur al alegerilor din 2009 au votat pentru Traian Băsescu. Şi asta fără un efort special. Se putea mai mult.

c) mass-media.

Un aspect la care Băsescu a stat prost în 2009. Aici era loc de creştere dincolo de el. Un prezidenţiabil inteligent ar fi convins încă doi-trei nene să pună împreună foarte puţinele milioane de euro necesare pentru a pune un trust TV pe picioare şi a-l ţine în funcţiune ani de zile. După care încet, târâş-grăpiş, ar fi scăpat de acei doi-trei nene. Iar cea mai mare parte a sumei ar fi cheltuit-o nu pe personal sau tehnică, ci pe marketing. Think big. Ţinta nu era egalarea rating-urilor Antenei 3. Asta realiza B1 toamna trecută şi nu ducea pe nimeni nicăieri. Ţinta ar fi fost egalarea rating-urilor Pro TV. Chiar şi în contextul ratării parţiale a ţintei, deja în toamna lui 2012 am fi avut o voce foarte puternică în mass media. Nu numai când vine vorba de mobilizarea proprilor votanţilor (deşi asta e foarte important). Dar o voce crucială când vine vorba de atragerea de voturi noi, de la ceilalţi.

d) echipă de consultanţă cu ţinte stabilite pe un an înainte. Nu se îndeplinesc? Zboară. Se îndeplinesc? Menţinem coerenţa.

Consultanţa în România se face pe loialităţi, nu pe performanţă. Prost. („Am coborât la 9% încredere, dar măcar sunt în rahat alături de Gigi şi Bibi, băieţi buni, ţin la băutură, au stomacul tare şi lucrez cu ei din vara lui ’98!”)

Consultanţa pe „dreapta” e puţină şi prost plătită. PSD şi PNL au oameni calificaţi, mulţi şi bine plătiţi. Exact cum era şi în 2012, toamna.

Prezidenţiabilul nostru imaginar ar observa legătura directă dintre calitatea consultanţei în ’96, 2004 şi 2009 şi rezultatele obţinute atunci la prezidenţiabile de candidatul principal anti-PSD.

e) Echipă. Îţi aminteşti cum era Mona Muscă în 2004? Prezidenţiabilul mai-bun-decât-Băsescu are nevoie de mai multe persoane de acest fel, patru-cinci oameni credibili, şcoliţi în comunicare de best-of-the-best şi capabili să reducă la tăcere chiar şi o mulţime ostilă, darămite să-i susţină cauza prin oraşele mici sau în talk-show-uri. Şi aici Băsescu stătea prost în 2009, foarte-foarte prost.

Efectele a+b+c+d+e: vorbim de un om politic aflat în prim-planul scenei politice alături de Ponta şi Antonescu dar oponent al lor. Are un partid puternic pe care-l dinamizează, o trâmbiţă mediatică şi o strategie urmată cu consecvenţă de a lua alţi votanţi, şi nu puţini, din afara spaţiului utilizat în 2009. De fapt, la un asemenea nivel de prestanţă şi performanţă lui Băsescu i se întâmplă ce i s-a întâmplat lui Iliescu în 2003-2004 – ocupă un rol de fundal, încurajând tacit trecerea sceptrului (… e un lucru bun, nu e un lucru rău. Deja dependenţa de Băsescu începe să doară în 2014 pentru că el nu poate candida). La o prezenţă ca în 2009, se pot obţine 35%. Cu cât platforma e mai conservatoare din punct de vedere social, cu atât te apropii mai mult de 45%. În turul doi, o ţintire a tunurilor spre candidatul PSD va face ca electoratul PNL să nu adopte o atitudine unitară – ca în 2009 – sau să măcar să stea acasă. Recordul de diferenţă între un candidat non-PSD şi unul PSD (9%, Constantinescu vs. Iliescu acum 17 ani) poate fi bătut.

În practică…

Ce au unii n-au ceilalţi. Nimeni n-are PDL, în afară de Predoiu. Predoiu are PDL dar n-are nimic altceva. Udrea a vrut totul (bun) dar n-are nimic, adică n-are partidul (rău), n-are valori sau carismă notabilă (rău), n-are un trust (rău), n-are consultanţă (rău) şi n-are echipă (rău). Falcă a ezitat şi până la urmă n-are nimic. Boc vrea vacanţă. Băsescu vrea să paseze dar nu prea are cui şi nici nu e clar ce poate pasa. Afirmaţia că, până la urmă, Antonescu e un candidat de dreapta e un semnal pregătitor pentru eşec. „Uite, străbunicul era grec. Sunt şi eu 10% grec, nu? Hai Grecia! Hai România! Hai ai noştri!”

Mai e timp, dar din ce în ce mai puţin. După europarlamentare urmează o vară plină de negocieri, apoi intrăm în ultimele 90 de zile înainte de alegeri, când deja se culeg roadele a ce-ai făcut sau n-ai făcut cinci ani de zile.

Triunghiul iubirii: Antonescu, Blaga, Basescu

Dacă USL se rupe mîine, cu cine se va întîlni PNL în opoziție? Cu PDL-ul lui Blaga. PDL e un partid cu structuri, cu parlamentari, cu primari, cu procente în sondaje, cu candidat prezidențial. Este singura structură serioasă în opoziție cu care PNL poate negocia și face alianțe. Nu există alte structuri.

PDL e unul dintre cele trei mari partide care își poate susține candidatul prezidențial să ia peste 10%. În lupta umăr la umăr din turul II, 10% sau 15%, cît poate lua Predoiu, este extraordinar de mult. Poate fi decisiv.

Astfel, Vasile Blaga îi poate oferi lui Crin Antonescu și PNL-ului parlamentari, o portiță spre electoratul PDL, primari, structuri și procente bune în turul II al prezidențialelor. La schimb, Antonescu îi poate oferi lui Blaga funcția de premier după parlamentarele din 2016 sau chiar în 2015, dacă guvernul Ponta poate fi demis printr-o moțiune de cenzură, iar PDL-ului îi poate oferi acces, din nou, la resurse.

Ce îi poate oferi Traian Băsescu lui Crin Antonescu, dacă mîine se rupe USL? Partid cu parlamentari, primari, structuri și procente nu are. Candidat prezidențial care să-l susțină în turul II pe Antonescu nu are. De aici și anunțul fuziunii dintre Mișcărea Populară și Forța Civică și a susținerii lui MRU la prezidențiale. Cînd USL se va rupe, Băsescu trebuie să aibă niște cărți în mînă, orice, măcar o pereche de doiari.

Cum se va numi reprezentantul ”dreptei” care va negocia cu Crin Antonescu? Vasile Blaga sau Traian Băsescu?

Să presupunem (corect, dealtfel) că Traian Băsescu nu a renunțat la PDL și că încearcă în continuare să-i sufle partidul lui Blaga. Ce poate oferi Traian Băsescu pedeliștilor? Vasile Blaga le poate oferi o alianță cu PNL și Crin Antonescu care ar putea readuce PDL la guvernare. În luptă pentru preluarea PDL Crin Antonescu e un atu serios. El e pașaportul spre guvernare pentru pedeliști. Aici, Blaga stă foarte bine. Nici nu trebuie să-i facă declarații de amor lui Antonescu. Fiindcă nici PNL nu are de ales. Dacă se rupe de PSD va trebui să se alieze cu PDL, altă variantă nu are.

2014 e un an în care partidele, structurile teritoriale, voturile și candidații prezidențiali sînt monede de negociere importante. Cine le are, are ce da la schimb pentru a primi la schimb chestii. Chestii gen participarea la guvernare. Cine n-are partid cu parlamentari, primari, structuri teritoriale, procente, voturi și candidați prezidențiali cu scoruri decente, nu există în acest joc al negocierilor politice.

Da, există și alte variante, însă cred că e realist să ne păstrăm în acest registru minor. Din păcate.

Aceasta e situația și acestea sînt mizele, minore, al anului și politicienilor. Aceasta e bătălia. Este acest trio amoros relevant pentru români? Nu. E relevant doar pentru românii direcți implicați.

O poveste texana despre strategii politice

În America există o echipă profesionistă de baseball care se cheamă Texas Rangers.

În niciun sport profesionist în afară de baseball nu există ‘Texas’. Există ‘Dallas’, ‘Houston’ şi aşa mai departe. Doar la baseball există o echipă al cărui nume reprezintă tot statul.

Când spui „Texas” spui ‘mândrie imensă’ sau, dacă e să fim ceva mai cinici, 15-20 milioane locuitori (în funcţie de anul de care vorbim), adică potenţial imens de fani, şepci vândute, tricouri achiziţionate, acoperire media, etc. O piaţă de desfacere cât New York sau Los Angeles.

În anii ’70, beneficiind de profituri şi de un patron bogat, echipa a fost cât pe ce să câştige campionatul. De câteva ori. De fiecare dată, însă, lipsea o bucăţică. Lucru sesizat la sfârşitul sezonului. „Aaaaa, aveam nevoie de un jucător bun la poziţia asta! Hai să-l cumpărăm pe X!” Un an mai târziu: „Eeee, aveam de fapt nevoie de un jucător la poziţia aialaltă. Hai să facem un schimb de jucători ca să-l obţinem pe Y!”

La începutul anilor ’80 echipa avea următoarele caracteristici: 0 titluri câştigate, toţi jucătorii tineri de perspectivă fuseseră daţi în stânga şi în dreapta, lotul era plin cu veterani prestigioşi dar care nu mai făceau mare lucru pe teren, fanii nu mai păşeau în stadion, în ziare se râdea constant de echipă iar patronul sărăcise.

Ca mică ironie a istoriei: în 1981 echipa a făcut o gafă imensă, dând la schimb pe Jim Sundberg, un jucător pe care fanii îl iubeau dar care, conform management-ului, ‘era terminat’. Ani de zile după aceea, când clubul organiza întâlniri cu fanii prin mall-uri, prima întrebare care se adresa de la microfon era: „De ce aţi renunţat la Jim??”

(Jim-cel-terminat a devenit campion în 1985. Cu altă echipă).

În scenă intră Eddie Chiles, un om mai JR decât JR, care nu citea ziarele pro-republicane pentru că erau prea la stânga şi a cărui deviză era „Statul trebuie să facă doar trei lucruri pentru ţară: să-i apere ţărmurile, să-i livreze scrisorile şi în rest s-o lase în pace”. Omul se născuse în sărăcie lucie, dăduse la sapă toată tinereţea şi devenise unul din cei mai bogaţi oameni din SUA. A cumpărat echipa Texas Rangers, s-a frecat la ochi şi a trecut la măsuri radicale.

În primăvara anului 1985, el aduce drept antrenor un creier pe nume Bobby Valentine. Şase jucători din lot erau mai în vârstă decât antrenorul. Valentine venea de pe coasta de Est, era titirez, era inovativ, dormea patru ore pe noapte. A călcat peste convenţii (echipa refuza să folosească jucători mexicani; Valentine i-a selectat pe cei mai buni şi i-a pus la treabă), a dat afară vacile sacre din lot, a pariat pe jucători tineri pe care alte cluburi îi aruncaseră din lot ca fiind ‘neortodocşi’. Dar mai ales a elaborat un plan pe termen lung pentru fiecare poziţie din echipă. În 1986 echipa deja se bătea la titlu.

Valentine a antrenat clubul şase sezoane complete; în patru din ele echipa a avut mai multe victorii decât înfrângeri.

În cele şase sezoane care precedaseră venirea lui Valentine, clubul înregistrase de fiecare dată mai multe înfrângeri decât victorii.

Într-un târziu Valentine a plecat şi şi-a repetat actul de magie la alte cluburi. Dar moştenirea lui nu s-a pierdut în totalitate. Când Texas Rangers au urmat filozofia lui Valentine, au câştigat. Când au abandonat-o s-au dus în josul clasamentelor.

Tentaţia, în baseball ca şi în politică, e să te supui imperativelor prezentului. Tentaţia trebuie învinsă.

Cu 20% la parlamentare şi o înfrângere majoră la prezidenţiale, CDR în 1992 ar fi putut să se rupă. Dar au continuat, au învăţat din erori – patru ani mai târziu au fost singurul competitor politic din istorie care a depăşit FDSN/PDSR/PSD la voturi.

ARD a fost gândită independent de prezidenţiale şi de fapt independent de orice scrutin cu excepţia parlamentarelor din 2012; acum se vede eroarea, problemele pe care le cauzează o unificare eşuată din trecut.

USL a fost sudat încă de prin 2005. Votanţii PNL au fost „pregătiţi” mulţi ani de zile pentru perspectiva unei alieri cu PSD, punctul critic fiind turul doi din 2009. De aceea respingerea noţiunii de USL în rândul acestui grup a fost redusă: cine era nemulţumit renunţase de mult să mai voteze cu liberalii.

Exemplele sunt imense, sunt multe, sunt covârşitoare. Fără strategie care să includă cel puţin două seturi de alegeri se alege praful. Acelaşi lucru este valid şi apropo de liderii politici sau de candidaţii mai micuţi la o primărie sau un colegiu parlamentar.

Boc. Sanse prezidentiale nule.

Am înțeles că în anumite cercuri înalte se consideră că la prezidențiale Boc ar avea nu numai șanse pentru turul II, ci și șanse să cîștige președinția. Asta arată nivelul de disperare, derută și autoiluzionare la care s-a ajuns în respectivele cercuri. Cu cît cercurile sînt mai înalte, cu atît drogurile care se folosesc sînt mai tari.

Din partea cărui partid va candida la prezidențiale?

Să presupunem că Emil Boc va candida la prezidențiale. Din partea cărui partid o va face? Nu și-a depus candidatura în interiorul PDL la alegerile primare pentru prezidențiale. Mai mult ca sigur, candidatul PDL va fi Cătălin Predoiu. Ce va face Boc? Îl va da jos pe Blaga și va decreta anularea rezultatului alegerilor primare și se va autodesemna candidat la prezidențiale? Dacă a vrut să candideze la prezidențiale de ce n-a avut curaj să participe la alegerile primare interne? De ce preferă mașinațiuni și desemnări de sus în jos? Chiar dacă ar vrea să facă asta, plecarea lui Blaga de la conducerea PDL înainte de prezidențiale este exclusă. Nici după înfrîngerea la prezidențiale, previzibilă, nu cred că Blaga va pleca din fruntea PDL. Partidul e paralizat și nu poate exista decît ca gloată informă și paralizată, la picioarele unui lider maxim, așa cum a fost și în epocile Iliescu, Roman și Băsescu. Atenție, prin înfrîngerea la prezidențiale nu mă refer la înfrîngerea candidatului PDL, aceasta este subînțeleasă și la fel de sigură ca alternanța zi-noapte. Mă refer la înfrîngerea candidatului PNL, Crin Antonescu, cel care va fi susținut de pedeliști.

Este cît se poate de clar că Emil Boc nu va putea prelua PDL și nu va fi candidat prezidențial din partea acestui partid. Atunci ce va face? Va demisiona din PDL? E, și aici avem o mare problemă, pe care o vom trata mai jos. Dar să presupunem că Boc va demisiona din PDL și va pleca de la Primăria Cluj, de la care oricum trebuie să plece, dacă chiar vrea să fie președinte de țară. Va pleca probabil, de fapt, sigur, la partidul rezultat din fuziunea FC cu MP, la așa-zisa Alianță DA și va fi candidat din partea respectivei alianțe. Căci atîta timp cît PNȚcd e acolo, nu poate fi decît alianță – PNȚcd nu poate fuziona decît prin absorbția celor cu care fuzionează – are prea multă istorie și tradiție în spate și, în ciuda deceniilor mai proaste prin care trece (n-ar fi prima oară), rămîne cel mai puternic brand politic de la noi, în condițiile în care PNL e complet compromis de alianțele toxice la care a participat de dragul puterii – PNȚcd stă mult mai bine, și-a plătit păcatele în ultimii 12 ani, poate va mai plăti încă cîțiva ani de acum încolo, însă nu s-a compromis definitiv, ca PNL.

Cum va ajunge Emil Boc în turul II? Candidatul PSD, Ponta sau Dragnea, care o fi dintre cei doi, are deja asigurat locul în turul II. Boc se va lupta cu Crin Antonescu, candidatul PNL, și Cătălin Predoiu, candidatul PDL. Va reuși Boc, din partea unei alianțe de 5-7%, să-i bată pe Predoiu și Antonescu, în condițiile în care Predoiu are un partid de 10-15% în spate iar Antonescu un partid de 20-25%? Cum va reuși gruparea Băsescu-Blaga să-l învingă pe Antonescu, dacă va avea doi candidați?

Și ce se va întîmpla cu MRU? Omul știe doar una și bună: candidatura la președinție. Nu are nicio treabă cu politica și partidele, nu-l interesează guvernare. Îl interesează doar candidatura la președinție. Va renunța de bunăvoie la o asemenea candidatură? După fuziune va fi trecut pe linie moartă? Va fi dat afară din noul partid rezultat din fuziunea MP-FC?

Personal, nu cred că mizează cineva pe MRU, MP și FC. Aceștia trebuie doar să muște din electoratul PDL, iar după un presupus scor slab la europarlamentare, gruparea Băsescu-Udrea-Boc să-l dea pe Blaga jos și să preia partidul, urmînd apoi să-l trimită la colțul rușinos pe Cătălin Predoiu și să desemneze un nou candidat la prezidențiale, Boc sau Udrea. Dacă Boc va candida vreodată la prezidențiale, o va face doar din partea PDL. Deși eu cred că Boc nu va candida chiar și dacă Blaga va fi îndepărtat de la conducerea PDL înainte de prezidențiale. Cred că Emil Boc va ieși public, va declina ofertele de candidatură și o va propune pe Elena Udrea drept candidat. Dar pînă acolo, noi ne jucăm acum de-a ipoteza candidaturii lui Boc la prezidențiale.

Va renunța Boc a doua oară consecutiv la Primăria Clujului? Va denunța votul cetățenilor pentru a doua oară consecutiv?

Dacă Emil Boc demisionează din PDL, va pierde funcția de primar al Clujului. La doar un an de la  alegerile locale. Ar fi pentru a doua oară consecutiv cînd Emil Boc renunță și îi lasă pe clujeni cu curul în baltă. Singurul mandat integral al lui Boc la Cluj a fost cel cîștigat în 2004. Apoi în 2008, la numai cîteva luni de la realegerea sa în fruntea Clujului, Boc îi părăsește pe clujeni pentru funcția de prim ministru. Lasă în locul său viceprimarul și mîna dreaptă, un mafiot, cel care va fi condamnat pentru corupție chiar pentru ce a făcut în poziția sa de primar și înlocuitor al lui Boc.

Și chiar dacă Boc va candida din partea PDL, tot pentru plecarea sa de la conducerea Clujului candidează. Căci nu poți fi și președintele țării, și primarul Clujului. Acest tip de cumul de funcții nu e permis. Cum va justifica Boc în fața clujenilor și în fața românilor o asemenea lipsă de consecvență și seriozitate? Nu cred că a mai existat o asemenea situație, în care un primar părăsește orașul care l-a ales în două mandate consecutive. Clujenii au înțeles prima trădare a lui Boc, atunci Stolojan a renunțat la funcția de prim ministru și Băsescu a fost cel care l-a desemnat pe Boc. Bine, putea refuza, că doar nu l-a desemnat cu forța, Acum însă nu mai poate spune că a fost luat pe nepusă masă. Candidatura la prezidențiale presupune o decizie luată cu cîteva luni sau chiar mai mult înainte. Dacă Boc avea de gînd să candideze la prezidențiale sau lua cît de cît în considerare o asemenea variantă, de ce a mai candidat la primăria Clujului?

Dacă Emil Boc se decide să candideze la prezidențiale și renunță la Primăria Clujului, pentru a doua oară consecutiv, după ce a fost ales și clujenii și-au investit încrederea în el, la prezidențiale în Cluj nu va lua mai mult de 2%. Însă nu Clujul e marea problemă. Impactul negativ va fi în toată țara. Emil Boc are imagine de om serios, perseverent, consecvent. Trădarea clujenilor, după ce aceștia i-au dat încrederea, în două mandate consecutive, și în condițiile în care în primul mandat a garantat și a lăsat în locul lui un mafiot, va avea efecte catastrofale pentru imaginea prezidențiabilului Boc. ”A fost ales de trei ori la conducerea Clujului, de trei ori i-au acordat oamenii încrederea, iar de două ori le-a înșelat-o, i-a trădat și a plecat spre alte funcții, la nivel central. Se prezintă la alegeri, pune lumea pe drumuri la vot, îi minte pe oameni că va face și va drege și îi va reprezenta și va fi alături de ei, după care își pune coada pe spinare și pleacă spre funcții mai apetisante, gen prim ministru sau președinte. Și dacă face la fel și din funcția de președinte? Voi, cei care doriți să-l votați pe Boc ca președinte, ce veți face dacă acestuia, i se năzare să plece în altă parte?”

Boc în campania pentru prezidențiale

Cum îl vor primi alegătorii pe Boc? Îl vor primi prost. Să nu ne îmbătăm cu apă rece. Oamenii l-au iertat oarecum pe Boc din cauza imagineii sale de ardelean cumpătat și umil. O candidatură la prezidențiale e o acțiune ofensivă, agresivă, mai ales că Boc nu vine de pe poziția favoritului. E un challanger, care trebuie să atace și să muște tare din contracandidați. Și aici se termină cu imaginea de om cumpătat, din popor, modest, umil chiar. Poporul va reacționa urît. ”Uite, domnule, un politician care s-a retras liniști la el, acolo, printre ai lui. Cum? Nu s-a retras? Vrea să-l votăm președinte??? Bă, nene, dar ai tupeu, nu glumă!”

Mai are rost să discutăm despre Boc comunicatorul? În cei trei ani de prim ministeriat a fost o catastrofă. A turuit egal și monoton și irelevant timp de trei ani, pînă a reușit să-i aducă pe toți la exasperare. La locale a făcut campanie plimbindu-se cu tramvaiul, pupînd babe și bazîndu-se pe problemele interne ale PNL Cluj. La prezidențiale e cu totul altceva. Boc va trebui să fie ofensiv și agresiv. Va trebui să acuze guvernarea. Îl va acuza pe Ponta că nu a crescut pensiile și salariile? Îl va acuza că a introdus impozitul forfetar? Îl va acuza că a extins contribuțiile sociale la toate categoriile de venituri? Îl va acuza că a crescut TVA?

”Boc nu e corupt.” S-a văzut cît au contat electoral scandalurile de corupție la alegerile din 2012. El personal nu e corupt, dar oamenii din jurul său sau conduși de el au avut ceva probleme în domeniu. Am zis deja de Apostu, mîna sa dreaptă la Primăria Cluj, cel condamnat pentru corupție. Și n-aș băga mîna în foc că în anul ce vine nu vor începe urmăririle penale împotriva cîtorva pedeliști de soi. De fapt, au început. Videanu și Oltean sînt deja urmăriți penal pentru corupție.

Va accepta Boc să candideze la prezidențiale?

Nu. Știe că nu poate renunța a doua oară consecutiv la primăria Clujului, după ce oamenii i-au acordat încă o dată încrederea, în condițiile în care el i-a lăsat cu curul în baltă, pe mîna unui mafiot crescut chiar de el. Știe că nu are șanse la prezidențiale și că după aceea va rămîne și fără primăria Clujului, și cu imaginea șifonată de atîtea renunțări și trădări, și fără șansa de a mai candida vreodată.  Prin candidatura la prezidențiale, Boc își semnează ieșirea din politică. Să nu uităm că Boc a renunțat la prim ministeriat în 2012, pentru a putea candida la primăria Clujului. Aceasta spune cît de dispus la riscuri e Boc și cît de importantă e primăria Clujului pentru el. Omul a vrut să se retragă la Cluj, nu să iasă definitiv din politică. Dacă nu se retrăgea din funcția de premier cu cîteva luni înainte de alegerile locale, nu putea candida la primăria Clujului și astăzi ar fi fost afară din politică, fără nicio funcție. Și uite așa aveți și explicația plecării lui Boc de la șefia guvernului.

Dragnea. Doua atuuri la prezidentiale.

Cine cîștigă prezidențialele guvernează pînă cel devreme în 2019, dacă nu chiar 2020. Dacă președintele va lua două mandate consecutive, cine cîștigă prezdiențialele guvernează pînă în 2024. Nu e puțin lucru. Fiindcă, am mai spus-o și o repet, președintele poate forța majorități parlamentare și își poate impune premierul amenințînd Parlamentul cu alegerile anticipate, așa cum a făcut Băsescu în 2004, 2008 și 2009. Situația din 2012 e specială, avînd în vedere că președintele Băsescu era deja la finalul celui de-al doilea mandat, era vulnerbail unei demiteri, din cauza popularității extrem de scăzute și alianța care a cîștigat alegerile s-a transformat într-o majoritate parlamentară de 70%. Dar această situație apare destul de rar. PDL și Băsescu au făcut gafe inimagnabile cînd au avut puterea, iar campania electorală și alegerile au fost un șir lung de erori catastrofale și de blaturi și aranjamente menite să scape cîteva personaje politice (situație care continuă și azi). E greu de crezut că o astfel de situație se va mai repeta.

PSD sigur va avea un prezidențiabil. Nu va accepta să lase desemnarea premierului, justiția și serviciile pe mîna unui om în care s-a dovedit că PSD nu poate avea încredere. PSD vrea un președinte care să-i dea guvernare, să desemneze un premier din partea PSD și să forțeze, sub amenințarea anticipatelor, o majoritate în jurul PSD, un președinte care să controleze justiția și serviciile de informații. Un asemenea președinte, în care PSD să aibă încredere că îi va da toate acestea, nu poate proveni decît de la vîrful PSD. El va fi ori Victor Ponta, ori Liviu Dragnea. Îl lăsăm pe Ponta deoparte, că am mai vorbit de prezidențialitatea sa, și ne oprim asupra lui Dragnea.

Ce atuuri ar avea Dragnea la prezidențiale?

  1. Dosarul ”Referendumul”. Așa cum remarca cineva, Dragnea nu riscă să intre în pușcărie pentru că a furat bani, pentru că s-a îmbogățit sau pentru că a vrut să-și facă bine lui. Nu. Dragnea intră în pușcărie pentru că a vrut să facă bine partidului și poporului. A organizat rezistența împotriva dictaturii. A vrut să treazească nația, să ajute conștiința civică a omului simplu să meargă la vot și să scape țara de dictatorul Băsescu și de regimul său sinistru. Dragena a luptat pentru partid, pentru omul simplu. A furat vile? Nu. A furat miliarde? Nu. Pur și simplu s-a dovedit un bun organizator, sufletist și cu spirit de sacrificiu. Dragnea e eroul de necontestat al pesedistului simplu și al antibăsistului și mai simplu. Un astfel de dosar, ”politic”, îl ajută enorm în campania electorală. Și nu poate scăpa de un astfel de dosar decît dacă ajunge președinte. Da, Ponta încearcă acum să-l convingă pe Dragnea că l-ar ajuta să scape de dosar dacă el ar ajunge președinte, însă nu știu cît de multă încredere are Dragnea în Ponta. Presupun că are foarte puțină sau deloc. Cu ce l-ar avea la mînă Dragnea pe Ponta astfel încît să-l controleze cît acesta va fi președinte? Cu nimic. Indiferent cîte ar ști Dragnea despre Ponta, după ce acesta din urmă va ajunge președinte va fi prea puternic pentru a mai fi afectat de posibile detalii neplăcute din biografia sa politică și intimă. Ca să nu mai spunem că dacă asemenea informații există la Dragnea, există și la alții și ele oricum vor ieși la suprafață în campanie. Rămîne astfel ca Dragnea să se bazeze doar pe propriile forțe pentru a scăpa de dosarul ”Referendumul”. Președinția țării l-ar rezolva pe partea aceasta. Cel puțin cinci sau zece ani, cît stă la Cotroceni. Iar în cinci-zece ani se pot schimba multe, inclusiv într-un dosar. Mi-l și imaginez pe Dragnea cu ochii umezi, cu mustața demnă, înlănțuit, deținut politic pentru vina de a-și fi ajutat poporul pesedist. Pentru marile mase populare nu există nuanțe juridice și detalii tehnice din dosar. Pentru marile mase populare lucrurile sînt simple: Dragnea merge la pușcărie fiindcă a adus oamenii la vot ca să dea jos regimul Băsescu-Udrea. N-a furat, nu s-a îmbogățit, nu a făcut-o pentru el. S-a sacrificat pentru partid, pentru victorie, pentru țară. Cum vor reacționa procurorii dacă Dragnea va fi anunțat candidat al PSD la prezidențiale, cu șanse extrem de mari să ajungă viitorul președinte? Ori vor încerca să grăbească dosarul pentru a nu-l scăpa printre degete pe Dragnea, ori vor negocia o înțelegere amiabilă pentru toată lumea, avînd în vedere că răzbunarea prezidențială, o știe toată lumea, poate fi crudă și tăioasă. Dacă procurorii și judecătorii vor încerca să forțeze și să grăbească dosarul, dacă vor scoate informații și stenograme pe surse, dacă îl vor chema des și la oră de maximă audiență prin tribunale, pentru Dragnea va fi un excelent prilej de victimizare și martirizare politică. Și Băsescu a ajuns președinte tot din postura de luptător cu dosar împotriva regimului. Dragnea e într-o poziție chiar mai bună, că dosarul lui nu e de corupție, nu implică furt de bani, nu implică interesul lui pe persoană fizică. E dosar ”politic”, pentru o decizie politică, pentru că în campanie a luptat împotriva regimului și a scos oamenii la vot. A luptat pentru ca voința populară să se impună, pentru ca vocea omului simplu să se audă la stăpînire, pentru ca politicienii și dictatorii să simtă biciului nemulțumirii și ștampilei populare. Repet, marile mase populare nu se omoară cu detaliile din dosare și detaliile din dosarul ”Referendumul” nu sînt deloc clare pentru marile mase populare (Dragnea  a chemat lumea la vot și s-a interesat de cum merge scrutinul, dacă totul e ok pe organizare – restul, sms-uri de pe tot felul de numere, legături cauzale făcute de procurori, e irelevant pentru marile mase pesediste și votătoare). Cu aură de erou, cu toată pesedimea recunoscătoare, Dragnea se poate considera un prezidențiabil de 40%. Cu restul pînă la 51% e mai complicat, dar din punctul ăsta de vedere nici pentru Ponta și Antonescu nu e mai simplu.
  2. Descentralizarea. Dragnea face ce au refuzat pedeliștii să facă. Dacă reușește să-și treacă proiectul în noiembrie (chiar în campania electorală), îl votează tot poporul din teritoriu, cu cîte două mîini. Toți președinții de consilii județene și locale, toți primarii, toți funcționarii din teritoriu, indiferent de afilierea politică, vor lupta pentru Dragnea președinte. Sînt zeci sau sute de mii de oameni care primesc pîinea și cuțitul de la Dragnea. Iar poporul va fi fericit că, în sfîrșit, i s-a dat peste bot stăpînirii de la București. Dragnea ar putea fi primul candidat prezidențial al PSD care ar cîștiga Ardealul en fanfare. Și, atenție mare, voturile maghiarimii, care nu o dată s-au dovedit decisive în turul II al prezidențialelor. Nu numai pesediștii se vor mobiliza exemplar, așa cum nu au făcut-o în 2004 și 2009, ci toată românimea și maghiarimea de pe întreg cuprinsul patriei. Dragnea ia puterea domnilor de la București și o dă poporanilor din Moldova, Oltenia, Ardeal, Banat, Secuime, Dobrogea, din România reală. Și exact de mobilizarea și simpatia poporanilor ălora depinde cîștigătorul prezidențialelor. Cu toată pesedimea și tot teritoriul de partea sa, Dragnea poate cîștiga prezidențialele și cu 47% vot popular, if you know what I mean.

Poate că americanii nu vor fi foarte fericiți cu candidatura lui Dragnea, dar se poate rezolva și asta. Pe ei îi interesează anumite garanții, nu sînt din cale afară de interesați de micromanagementul politic și electoral în România. Americanii nu fac și desfac președinți români. Doar strîng de coaie politicieni români. Și înainte să ajungă președinți, și după.

PS. Uite și o idee pentru Dragnea, dacă se va decide să candideze la prezidențiale: să-și coafeze cv-ul cu ceva plagiat, cu un doctorat, ceva, cu o chestie legată de educație. Va reuși astfel să blocheze opoziția ani buni în această temă irelevantă. Boilor prețioși trebuie să le dai ceva de rumegat.

Candidat numit pe baza sondajelor? Furculite si spaghetti!

Atât PDL cât şi MRU afirmă că, indiferent de numele câştigătorului din competiţia internă a PDL, candidatul la preşedinţie va fi desemnat pe baza sondajelor.

Nu e clar de ce mai există atunci o competiţie în PDL, Ungureanu e mult peste orice membru al partidului. Dar se poate argumenta că prezidenţiabilii PDL n-au avut şansa să se prezinte ca atare în spaţiul public, iar în ianuarie-aprilie vom vedea la sondaje ce şi cum.

Să nu avem iluzii: contează muşchiul politic şi europarlamentarele. Povestea cu sondajele e praf în ochi.

Chiar dacă în mod sincer se va încerca identificarea candidatului cel mai bun pe baza sondajelor, vor exista nişte dificultăţi mari dar nu foarte evidente la prima vedere.

Câteva exemple (voi folosi nume reale nu ca aluzie, ci pentru ca discuţia să nu pară teoretică) :
1. Transfer imperfect între candidaţi
Sondaj în martie: „Cu cine aţi vota la prezidenţiale?”
18% spun MRU.
12% spun Predoiu.
(Suma: 30%).
MRU e asumat drept candidatul oficial. Însă… e posibil să ajungem la următoarea situaţie: după ce Predoiu renunţă la candidatură MRU nu ajunge la 30%, ci la 24%. Jumătate din susţinătorii lui Predoiu sunt oameni cărora nu le place de MRU, ci care l-ar prefera pe Antonescu sau care, mai degrabă decât să voteze MRU, ar sta acasă. În schimb dacă MRU ar fi cel care ar renunţa la candidatură, Predoiu ar urca la 28%, pentru că aproape toţi votanţii potenţiali ai lui MRU ar face tranziţia către noul candidat al opoziţiei unite.
2. „Capcana Stolojan”
În contextul în care un candidat al opoziţiei s-ar confrunta cu un candidat PSD în turul doi, poziţionarea electoratului PNL e importantă. Electoratul terţiar, cel care nu este implicat direct în turul doi, decide câştigătorul în fiecare scrutin prezidenţial din 1992 încoace.
Acest aspect a fost ignorat atunci când s-a finalizat Alianţa DA. În sondajele de la începutul anului 2004, Stolojan > Băsescu. Foarte târziu în toamnă s-au făcut simulări apropo de ce s-ar întâmpla în turul doi. S-a descoperit atunci cu oroare că Stolojan ar fi învins clar de către Năstase, pentru că electoratul PRM – al treilea ca mărime – ar fi stat acasă. În acest context a fost nevoie de candidatura lui Traian Băsescu, care putea impulsiona pe vadimişti cu un mesaj anti-corupţie mai credibil.
În termenii de peste câteva luni, problema de mai sus ar putea suna astfel: (repet, numele şi procentele sunt strict ca exemplu)
Predoiu 16%
MRU 10%
Electoratul PNL îl preferă pe MRU lui Predoiu. Numai că nimeni nu se gândeşte să măsoare opţiunea lor în sondaje.
Predoiu este selectat drept candidatul opoziţiei, ajunge în turul doi şi pierde lamentabil, pentru că electoratul PNL nu îl susţine. O candidatură a lui MRU, pe coordonatele de mai sus, ar fi însemnat victorie în turul doi, pentru că PNL-iştii l-ar vota.
3. Factorul timp
Situaţia se poate schimba total în lunile care trec până la alegeri. Candidatul preferat de public poate avea probleme „de dosar” de care se va afla abia prin octombrie. Atitudinea electoratului PNL faţă de un potenţial tur 2 fără Antonescu se poate schimba. Candidatura PSD nu e anunţată – în cazul în care va fi una aparte va exista un deranj mare pe „dreapta”. Un rezultat prost al PNL la europarlamentare poate duce la o revoltă internă şi o candidatură nouă, care va schimba dinamici. PDL are vulnerabilităţi asemănătoare. Ce e adevărat şi plauzibil în februarie poate fi absurd şi inutil în octombrie.
În consecinţă, decizia e mai complexă decât pare. Iar opoziţia de azi are o tradiţie nefericită în folosirea sondajelor. Denumirea „ARD” a fost selectată pe baza unui sondaj în care fusese respinsă de 75% din participanţi – dar era cea mai puţin proastă dintre opţiunile propuse ( http://www.blogary.ro/comentariu/cum-a-fost-ales-numele-alianta-romania-dreapta/ ) . Prigoană a fost selectat candidat la primăria capitalei tot pe baza unor sondaje, lucru admis public de Elena Udrea şi pentru care încă îşi pune cenuşă în cap.
În realitate, decizia nu se va lua pe baza sondajelor. Şi nici n-ar trebui să se ia aşa. O candidatură e o decizie politică, ceea ce înseamnă responsabilitate pentru cei care o propun. Nu se motivează cu sondaje sau strict cu sondaje. Politicienii şi partidele, prin acţiunile lor, schimbă situaţia din sondaje, nu invers.
În alte cuvinte, sondajele măsoară dar nu au o funcţie de previziune; sunt unelte, nu soluţii sau rute strategice. A determina numele unui candidat strict pe baza sondajelor este echivalent cu a-ţi întreba furculiţele şi lingurile ce fel de spaghetti ar trebui să cumperi de la supermarket.