Bine ne-am gasit in comunism!

”Criminalule! Vrei să ne otrăvești!” ”Nu, nu vreau să vă otrăvesc, vreau să vă dau de muncă.” ”Minți! Umflați-l! Crimă și sperjur! La canal!”

Dacă CNA (consiliul de cenzură format din reprezentanții politicienilor) interzice difuzarrea unei reclame pentru că ar induce în eroare publicul, atunci înseamnă că poate interzice orice comunicare a oricărui cetățean sau grup de cetățeni prin audio vizual, poate interzice să se exprime prin audio-vizual oricărui partid sau oricărei forme de asociere între cetățeni sau oricărui cetățean simplu. Cu alte cuvinte, decizia privind exprimarea liberă în România prin intermediul mijloacelor de comunicare în masă audio-vizuale aparține unui grup de reprezentanți ai politicienilor.

CNA a interzis campania publicitară a RMGC fiindcă ar fi una politică, iar campaniile politice nu sînt permise decît pe perioada campaniei electorale. În viziunea CNA, campania RMGC este politică deoarece vorbește despre locuri de muncă. În același timp CNA spune că respectiva campanie ar induce publicul în eroare și că ar stimula comportamente dăunătoare sănătății sau siguranței populației și ar constitui practici comerciale înșelătoare și agresive.

Dacă un grup de cetățeni sau asociații între cetățeni face o campanie mediatică pentru eliminarea corupției sau pentru liberalizarea pieței politice prin eliminarea obstacolelor la înființarea unui partid politic, pentru libertatea de expresie sau împotriva avortului, pentru homeschooling sau pentru eliminarea birocrației și scăderea fiscalității, o astfel de campanie nu poate avea loc decît în campania electorală, zice CNA. Cu alte cuvinte, trăim în plin totalitarism. Orice exprimare a unui cetățean sau grup de cetățeni cu privire la trebile publice, ale cetății, este exprimare politică și nu poate avea loc decît în campania electorală, adică timp de 30 de zile, o dată la patru ani. Avem dreptul de a ne exprima doar 30 de zile din 1460 și atunci doar dacă reprezentanții politicienilor, constituiți în CNA, ne permit și consideră că exprimarea noastră nu este mincinoasă sau un atentat la sănătatea și siguranța publică.

Poate că instituției politice CNA i se năzare în campania electorală că promisiunile unui partid care propune privatizarea sănătății și educației, scăderea drastică a fiscalității și eliminarea oricăror taxe de mediu și 3000 de kilometri de autostrăzi în doi ani constituie campanie înșelătoare și agresivă, al cărei scop e inducerea în eroare  a publicului și stimulează comportamente dăunătoare sănătății și siguranței populației.

Potrivit celor de la CNA orice companie poate fi distrusă mediatic fără a putea reacționa. De obicei, în momentul în care companiile comerciale devin ținta unor campanii mediatice reacționează prin campanii mediatice. În cazul RMGC, CNA a decis că o companie are comportamente dăunătoare sănății și siguranței populației și utilizează practici comerciale înșelătoare. Dacă RMGC reacționează, mai bine sau mai rău, mai convingător sau mai puțin convingător, și zice că nu e așa, CNA o acuză de campanie agresivă, înșelătoare și lipsită de obiect.

Dacă mîine Apple, Microsoft, BMW, Coca Cola  și Nike sînt acuzate că folosesc substanțe otrăvitoare în procesul de producție și să scopul lor e să distrugă umanitatea și se propune desființarea sau naționalizarea lor și încearcă să se apere prin campanii mediatice, CNA-ul le acuză de înșelătorie și agresivitate și le cenzurează campaniile, fiindcă acestea nu sînt făcute pentru a vinde un produs. În viziunea CNA orice altă campanie de comunicare care nu privește strict produsul trebuie interzisă.-

Fiind cenzură pentru o cauză măreață și dreaptă și victimele fiind personajele negative RMGC și televiziunile  mogule, nu mă aștept la cine știe ce reacții din partea lumii bune și mișto.

Decizia CNA de interzicere a campaniei RMGC este cea mai scandaloasă dovadă de totalitarism din mai 1990 încoace. Interzice comunicarea politică, adică tot ceea ce înseamnă discuție despre libertățile și drepturile cetățeanului, în afara campaniei electorale, cînd aceasta este reglementată tot de CNA (organism politic) și restrînsă la partidele politice.

CNA ar trebui desființat azi. Deși ieri ar fi fost ideal. Această instituție totalitară nu trebuie să existe.

Cind alergi pe banda nu ajungi nicaieri

Crin Antonescu: ”De ce să mă duc în piață? Să-i aud cum ne înjură?” Exact. Are dreptate și știe despre ce vorbește.

Nu același lucru îl putem spune despre opoziție, aflată într-o stare de excitație care a depășit disperarea și se află în vecinătatea retardului mintal.

Mișcarea ”anti Roșia Montană”, deși are printre lideri apropiați ai USL (mai exact, ai PNL), nu este o mișcare politică. Majoritatea protestatarilor nu au nicio treabă cu politica. Și oamenii ăștia nu spun nimic nou. Spun în lungile plimbări de seară cu peturile în mînă ce spuneau și pînă acum la terase, cu paharele de …ăăă…am fost de cîteva zeci de ori la Verona, Mecca hipsterilor și, cu toate astea, habar n-am ce beau hipsterii. Ba nu, mint. Mi-am adus aminte. Hipsterii beau bere nefiltrată. Paulaner, parcă. Nu? Repetir. … ce spuneau și pînă acum la terase, cu halbele de Paulaner în mînă: nu votăm, nu ne interesează, toți sînt la fel, nu știm pe ce lume sîntem, să votezi e atît de mainstream, atît de nineties și oricum nu contează pe cine votezi, lumea e de fapt condusă de iluminati și corporații care umblă după … stai că mă sună un client care mă tot toacă la cap cu discounturi…păi dacă îi dau discounturi, nouă ce ne mai iese?… care umblă după profit.

Marea Revoluție din Septembrie nu e decît un mare Selfie. Atît. Își seruiesc pozele pe care și le-au făcut ei lor. Este despre cum se implică ei, despre cît de mișto, creativi, unici și underground sînt ei. E despre circulația pozelor și citatelor motivaționale. Nu degeaba am văzut pancarte cu citate din Zeul Absolut al Facebook-ului, Octavian Paler, nu degeaba în piață e Însuși Tudor Chirilă. Cantitatea aia imensă de citate, fotoșoape, poze și filmulețe motivaționale trebuia la un moment dat să prindă viață, picioare și glas și să iasă în stradă la plimbare prin Pantelimon, Elisabeta, Brîncoveanu și Iancului. Oamenii s-au pozat suficient singuri în baie, la mare, în restaurant sau în bar, a venit vremea să se pozeze și în masă. Dacă vă uitați la toate manifestările creative ale protestatarilor veți vedea că, în comparație cu manifestanții anilor 90, nu le lipsește doar substanța civică și politică, ci și umorul.

Marea Revoluție din Septembrie nu se va transforma în nimic și nu va avea niciun efect. Plictisiți să scandeze deruta și să-și hrănească propriul mit, să se pozeze și să colporteze citate motivaționale, se vor întoarce în masa ”dezamăgiților” neinteresați de politică și imparțiali, ca tot românul.

Aud că acesta este semnalul intrării într-o nouă eră, se schimbă paradigma, a venit Marea Trezire. Însă nimeni nu explică în ce va consta această trezire, cum se va manifesta ea și cum va arată noua eră. Ce se va întîmpla? Oamenii s-au trezit și vor… Vor ce? Intrăm într-o nouă eră în care… În care ce? Indignații nu vor mai accepta și vor pune piciorul în prag. Cum vor pune piciorul în prag? Vor face un partid? Nu, ni se spune. Vor vota cu unul dintre actualele partide? Nu, ni se spune. Ok, și atunci ce vor face? Ce se va întîmpla diferit de perioada de dinainte de Revoluție? Oamenii ăștia  trăiau în România și pînă acum. Munceau mult și bine la serviciu sau puțin și  rău și pînă acum. Bine, că munceau pentru capitaliști și corporații, deci din punctul lor de vedere făceau mai mult rău decît bine (chiar, cînd se vor apuca să facă bine vor boicota capitaliștii și corporațiile și își vor demisiile?), nici pînă acum nu scuipau semințe pe jos și reciclau chestii și făceau happeninguri creative la Verona și pînă acum, și fumau iarbă și pînă acum la Street Delivery. Ce se schimbă acum, după Marea Revoluție? Domnule, acuma vor pune presiune pe clasa politică, ni se spune. Cum? Dacă nu ai un partid sau nu votezi, cum pui presiune pe clasa politică? Bine, ca să nu mai spunem că e vorba de douzăeci-treizeci de mii de oameni, nu de cinci sute de mii sau trei milioane. Bine, poate of mai fi și alții care se simt solidari cu cei din piață. Însă nu prea au cu ce. Marea Revoluție din Septembrie înseamnă acțiune, mișcare, participare. Acestea sînt scopuri în sine. Mijlocul e scop, forma e conținut. Oamenii nu aleargă ca să ajungă undeva, aleargă pe bandă, ca să facă mișcare. Pentru confortul psihic și pentru menținerea formei fizice.

(sursă foto)

Lupta pentru libertatea de asociere. O idee pentru protestatarii din piata.

Am înțeles că mișcarea ”Roșia Montană” se vrea a fi o mișcare împotriva establishmentului politic, o revoltă împotriva clasei politice și actualelor partide politice. Protestatarii vor să iasă în continuare în stradă și speră ca bulgărele să se rostogolească, să crească și să treacă peste vechea clasă politică.

Uite o idee, de ce protestatarii din piață, printre altele, nu ar lupta pentru schimbarea legii partidelor? Astfel, după actuala lege, un partid politic se poate înființa dacă există minimum 25 de mii de semnături strînse în 18 județe, dar nu mai puțin de șapte sute de semnături pe județ. Protestatarii ”Roșia Montană” să lupte pentru liberalizarea pieței politice, pentru eliminarea barierei de intrare pe piața politică, una dintre cele mai ridicate din lume. Nicăieri în lume, cu excepția regimurilor totalitare, evident, condițiile de asociere politică nu sînt atît de restrictive ca în România.

Dacă tot e rost de revoluție și luptă și oamenii vor să se manifeste în continuare, nu vor să se retragă, de ce să nu lovească sistemul politic actual chiar în inimă, adică în monopolul politic? Partidele politice să se poate înființa cu minimum trei membri (sau cinci sau o sută), nu cu 25 de mii, ca acum, și fără nicio condiționare geografică. S-ar sparge monopolul actualei clase politice și dependența partidelor de baroni și de forța organizatorică a acestora (ei strîng semnături, voturi, bani).

O astfel de mișcare pentru libertatea de asociere și împotriva monopolului clasei politice sînt convins că ar ridica amploarea mișcării anti-establishment care se poate naște în piață și ar strînge în jurul său o mare parte a societății civile, indiferent de stînga-dreapta.

Dacă s-ar reuși schimbarea legii partidelor politice și readucerea României pe harta țărilor care susțin libertate de asociere ar fi o extraordinară victorie a libertății, o victorie împotriva actualului sistem politic și tuturor partidelor politice existente pe scena politică actuală.

PS. Ideea nu-mi aparține. Cred că Dan Mașca poate spune mai mult pe temă.

Imigrantii care poarta in bagaje ura pentru libertate

Imigranții au dreptul la o viață mai bună, de aceea își părăsesc țările natale și se duc în America de Nord, Europa de Vest sau Australia, ni se spune.

Nimeni nu-i oprește pe somalezi sau sudanezi să trăiască mai bine și să-și facă viața așa cum merită chiar acolo, în țara lor. Are Suedia mai multe resurse decît Zimbabwe sau Zair? Nu. Atunci ce le deosebește? De ce ăla din America trăiește bine și ăla din Zair nu? Fiindcă ăla din America sau Suedia trăiește în capitalism, în timp ce ăla din Zair, Zimbabwe sau Sudan trăiește într-un amestec de tribalism, feudalism și banditism. Iar cînd ăia din Zimbabwe, Zair, Sudan și Iran se duc în America și Suedia cu mentalitatea după ei, rezultatul e că transformă America și Suedia în Zimbabwe și Zair. Nu dintr-un foc, ca să zic așa. Din mai multe focuri. La început vin cu Iranul și Zairul în suflet și obiceiuri. Apoi în casa lor. Apoi pe stradă, în cartier. Și uite așa transformă un cartier prosper (un cartier e prosper nu datorită caselor, că nu casele se duc la lucru și muncesc și au idei și inițiativă, ci datorită oamenilor care le locuiesc) într-o cloacă de bandiți săraci.

Problema imigranților e că își iau și cultura cu ei. E inevitabil. Imigranții europeni care au plecat în America au luat cu ei capitalismul, setea de libertate și morala creștină. Alți imigranți le-au învățat cînd au ajuns acolo. Musulmanii și reprezentanții altor religii de macetă, kalașnikov și ghioagă își iau cu ei nu numai neamul ci și nevoile. Iar printre nevoile lor nu se află și libertatea sau respectul pentru muncă, proprietate și civilizația-gazdă. Cînd te muți din Iran și Zair cu toată ura pentru libertate și viață, pentru muncă și proprietate, riști să transformi țara-gazdă într-un Zair sau Iran. Degeaba fugi de la pușcărie dacă iei și pușcăria cu tine. Iar musulmanii asta fac. Nu caută libertatea, respectul pentru viață, proprietate, muncă și responsabilitate individuală în țările gazdă. Caută să distrugă libertatea, respectul pentru viață, proprietate, responsabilitate individuală și muncă.

Eu nu cred că Europa Vestică sau Statele Unite, Australia, Noua Zeelandă, Coreea de Sud sau Japonia sînt așa cum sînt din cauză că pe acolo se găsește aur pe jos și scuipi coaja de sămînță și crește lanul de grîu, avocado, Mercedes, Apple, Toyota și ananas. Sînt din cauză că așa le-au făcut băștinașii albi sau galbeni, creștini sau de alte religii, dar care toți cred în libertate, proprietate și responsabilitate individuală, adică în doctrina aia născută la punctul fix la care s-au întîlnit planetele greacă, romană, iudee și creștină.

Cum poate oferi politica bani si cariera astfel incit sa fie atractiva pentru oamenii de calitate?

Tot zic că le scriu pe îndelete după Paști, însă nu mă poci abținea. Deci.

Celor care o fac politica trebuie să le ofere cel puțin unul dintre următoarele trei lucruri:

  1. Timp
  2. Carieră
  3. Bani

Să le luăm pe rînd.

Timpul

Acelora care se implică în politică fără să fie interesați de carieră și bani, care au o profesiune și cîștigă bani din ea, politica trebuie să le ofere în schimb timp pentru a-și vedea de afaceri sau cariera profesională. Un om cu afaceri sau carieră, un om capabil în ceea ce face, așa cum ne dorim să fie politicienii, muncește cel puțin 10 ore pe zi. Dacă punem la socoteală și gînditul, nervii și stresul legate de profesiune și, mai ales, afaceri, ajungem la 14-16 ore pe zi sau chiar 20 de ore pe zi. La acestea se adaugă familia și viața personală, celor cărora le sînt dedicate serile, atunci cînd se poate, foarte rar, weekendurile, și nu toate, și vacanțele, atunci cînd există. E cam greu să-i ceri unui asemenea om să renunțe la familie și viață personală, și să se concentreze și la politică, și la afaceri sau profesiune, în condițiile în care îi mai sar și presa și justițiarii în cap pentru conflict de interese și alte asemenea. Politica nu poate oferi timp. Politica mănîncă timp, concentrare și energie. Astfel de oameni ar face politică în extrem de puținul timp liber, superficial. Cum e să fii ministru 2 ore pe lună?

Cariera

Ce înseamnă o carieră politică? Înseamnă să ocupi o demnitate publică (președinte, premier, ministru, secretar de stat, parlamentar, președinte de consiliu județean, consilier județean sau local, primar). Cele mai multe dintre aceste demnități presupun alegeri la care sînt mai mulți candidați pe loc. Ce se întîmplă cu candidații care au picat? Ei mai sînt politicieni sau nu? Ce fac ei cît e ziulica de lungă? Care e profesiunea lor? Din ce trăiesc? Dacă ai ieșit 2, 4 sau 6 ani din profesiunea sau afacerea ta pentru a fi politician e foarte greu să revii. În anii ăștia te deprofesionalizezi. O iei de la capăt din 4 în 4 ani? Cîștigi alegerile, ești politician, le pierzi redevii avocat, medic, informatician, actor, profesor sau om de afaceri, cîștigi următoarea rundă de alegeri redevii iar politician și renunți la meseria ta de bază, și așa mai departe. Toate profesiunile și afacerile sînt riscante însă doar în politică se dau periodic examene eliminatorii cu mai mulți candidați pe loc. Și ce te faci cu noii veniți în politică, cei atît de iubiți de analiști, presă, popor? Toată lumea vrea fețe noi în politică. Însă din cauza lipsei de experiență, de relații, de notorietate, respectivii e foarte posibil să piardă primele runde de alegeri la care participă. Ce fac? Se lasă de politică și se întorc la meseriile lor, spre disperarea spiriților civici care vor fețe noi și curate în politică? Ca să nu mai spun că se propune limitarea numărului de mandate și la nivel parlamentar și local. Intri 4 sau 8 ani în politică, dacă ai norocul să fii ales, apoi ești out și trebuie să te întorci la meseria ta de bază, după o pauză de 4 sau 8 ani. Dacă te mai primește cineva. Bine, dacă vorbim de cei dispuși să intre în politică doar pentru carieră și care sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii fără să pretindă bani în schimb, atunci e clar că vorbim de oameni bogați. Oameni care au venituri pentru ei și familiile lor care le permit să trăiască bine ani de zile. Nu sînt oameni de afaceri, căci sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii. Și nici n-ar fi acceptați de spiriții civici pe caz de conflict de interese. Sînt oameni cu bani și timp. Adică foști oameni de afaceri și copii de oameni de afaceri care sînt finanțați de părinți. Un segment destul de restrîns și deloc iubit. Mafioți și beizadele, cum le-ar zice, presa, spiriții civici și poporul. Au intrat în politică ca să se îmbogățească și mai mult, ca să-și aranjeze afacerile sau să le aranjeze părinților, care i-au trimis în politică ca să aibă relații politice pentru una-alta. Sau fac politică așa, ca moft, fiindcă s-au rugat de tăticu și tăticu le-a făcut hatîrul. Fac politică ca să nu se drogheze, ca să nu se plictisească și pentru că nu sînt în stare să muncească cinstit, să aibă și ei o meserie.

Banii

Sînt oameni care sînt dispuși să-și dedice timpul și energia politicii și chiar sînt dispuși să accepte riscul de a sta ani de zile pe bară, fără să ocupe o demnitate sau funcție politică. Sînt dispuși să facă politică și să renunțe la profesiune pentru asta. Nu sînt foști oameni bogați și nici copii de bani gata. Sînt oameni care sînt dispuși să înceapă de jos, să lupte. Să stea pe bară cîțiva ani, pînă prind experiență și capătă notorietate și încrederea colegilor și alegătorilor. Sînt dispuși să stea în opoziție și, fideli partidului și principiilor, să nu treacă în barca puterii, să stea 4 sau 8 ani fără să ocupe o demnitate sau funcție politică. Ba mai mult, cînd sînt la putere, fideli principiilor, preferă să stea fără funcție decît să se inventeze funcții pe bani contribuabililor pentru ei. Dar au viață personală și familii. Vor casă, mașină, haine, mîncare, vacanțe, distracție, educație pentru copii, sănătate și cam tot ce vrea tot omul. Le poate oferi politica acești bani, pe căi legale, fără să ia mită, să facă trafic de influență, să ia comisioane și să trucheze licitații? Ca să nu mai spunem că dacă-s la început, sînt mici, sau dacă sînt în opoziție, deci dacă nu au acces la putere,  nu pot lua bani nici măcar pe căi nelegale. Și mai e și problema costurilor extrem de ridicate pentru campaniile electorale. Investițiile financiare în cariera de politician sînt foarte mari, mult mai mari decît pentru alte profesiuni.

Veți spune: Dom’le, trebuie să se sacrifice pentru țară, dă-i în mă-sa. Dacă vor bine, dacă nu, iar bine. Apoi veți uita ce ați spus și vă veți plînge iar că oamenii de calitate nu se implică în politică, ba chiar mai mult, cînd vi se va cere să renunțați la timpul, cariera și banii voștri pentru politică, veți refuza, și pe bună dreptate.

Dacă vrem ca în politică să se implice cît mai mulți oameni de calitate, trebuie s-o facem atractivă. Sau putem s-o ținem în continuare cu discursuri moralizatoare ”să fie bine ca să nu fie rău, să se sacrifice, ce-i plîngem atîta, noi nu suferim?” iar spre politică să se îndrepte în continuare incapabilii și hoții.

Politica trebuie să ofere carieră și bani și s-o facă în afara administrației. Este vital ca politicienii să vină din afara administrației și să nu fie dependenți de ea. Ba mai mult, ei, în calitate de reprezentanți ai intereselor societății, să conducă și controleze administrația. Or, nu pot face acest lucru dacă ei vin din rîndul administrației, sînt din sistem. Oricum, riscurile ca politicienii să fie înghițiți de administrație și transformați în purtători ai intereselor acesteia sînt foarte mari.

Astfel, tema de vacanță a cititorilor Blogary e următoarea: Cum poate oferi politica bani și carieră astfel încît să fie atractivă pentru oamenii de calitate?

Personal, cred că aceste două soluții, coroborate, ar rezolva problema:

  1. Salarii foarte mari pentru funcțiile politice, care să satisfacă pretențiile ridicate ale celor care sînt elita țării și să le dea posibilitatea să economisească și pentru zile negre (gen opoziția sau, și mai rău, opoziția fără funcție)
  2. Fundații pe lîngă partidele politice care să ofere funcții și finanțare politicienilor tineri sau celor rămași fără funcție. Dealtfel, Dragoș Paul Aligică a avut un articol pe tema asta (PDL si ISP: o precizare si poate o lectie interesanta)

Vrem ca politicienii sau rudele lor apropiate să nu aibă afaceri,  vrem ca politicienii să nu fie ”beizadele”, vrem ca politicienii să aibă o profesiune și să fi dat dovadă de excelență în respectiva profesiune, vrem să fie tineri, vrem să-și dedice tot timpul și energia politicii, vrem să fie realizați financiar pentru a nu fi vulnerabili în fața corupției, vrem să fie realizați financiar ca o probă a competenței și excelenței profesionale, vrem să fie realizați familial și social. Dacă ar fi după noi, politicienii ar arăta ca personajele feminine din filmele americane de duzină: top modelă, maxim 27 de ani, sufletistă, unul dintre cei mai mari specialiști în fizica nucleară, biologie, medicină, chimie sau detectivistică, știe karate, să cînte la pian și să facă sex sălbatic în timp ce conduce pe două  roți într-o urmărire și trage în același timp cu pistolul automat pe geam.

Statul maximal, redistribuirea avutiei si revolutia culturala. Motivatii si costuri.

Voiam să scriu un articol mai lung și mai bine mestecat pe tema asta, după Paști, însă n-am răbdare, așa că-l scriu scurt și pe genunchi.

Ce oferă stînga susținătorilor săi?

  1. Stat maximal – cariere și bani în administrație și economia de stat
  2. Redistribuirea  avuției – susținerea asistaților din bani luați direct de la ceilalți sau prin ”gratuități” plătite tot de ceilalți
  3. Revoluția culturală – control asupra celorlalți (reeducare, corectitudine politică etc) și lipsă de responsabilitate etică

Cum să nu ai susținători în asemenea condiții? Cum să nu strîngi zeci sau sute de mii de milianți extrem de motivați și milioane de susținători și alegători la fel de motivați? Stînga oferă costuri minime și beneficii maxime. Obstacolele politice pot fi trecute cu ajutorul administrației și asistaților, două forțe la a căror expansiune stînga lucrează cu cele două instrumente ale sale, statul maximal și redistribuirea. Într-un timp nu foarte îndelungat poți schimba legi și constituții astfel încît costurile politice ale apartenenței la stînga să fie diminuate sau complet eliminate. Important e să-ți fie cît mai comod să-i controlezi pe ceilalți și să iei ce nu ți se cuvine. Barierele legale nu sînt un cost de neglijat. Din momentul în care nu mai există obstacole de ordin legal, tot mai mulți oameni vor fi tentați să facă pasul. La urma urmei, ți se oferă avuția celui de lîngă tine și puterea de a-l reduce la tăcere, fără să riști legal.

Ultimul obstacol și cel mai greu de trecut sînt costurile culturale. Sau etice. Poate că e legal să bagi o mînă în buzunarul vecinului iar cu cealaltă să-i închizi gura și astfel să obții mult cu eforturi minime, dar s-ar putea ca stigmatul și izolarea din partea societății să fie un cost mult prea ridicat. De aici și ura stîngiștilor față de creștinism și față de orice tradiție culturală europeană și iudeo-creștină. Stîngii îi e ușor să facă prozeliți atîta timp cît acestora le oferă beneficii maxime cu costuri minime, iar costurile legale și politice au fost în mare parte eliminate. Legislațiile internaționale și naționale au fost rînd pe rînd resetate de asaltul stîngii. Și nici n-a fost foarte greu atîta timp cît promisiunea statului maximal și redistribuirii a motivat militanții stîngii și din ce în ce mai mulți votanți și a netezit accesul acesteia la puterea politică. Cultural însă sînt cîteva redute greu de trecut și care reprezintă tot atîtea costuri pe care mulți nu sînt dispuși încă să le plătească. În momentul în care conștiințele vor fi ”eliberate” victoria stîngii va fi totală. Nu și de lungă durată, căci o astfel de lume va face implozie într-un final. Dar nu înainte de a-și întinde gulagul peste cîteva zeci sau chiar sute de ani. Iar vindecarea ne va lua și mai mult. Dar pînă atunci stînga trebuie să dea asaltul final asupra acestei ultime redute. Iar aici intervine revoluția culturală, reeducarea, corectitudinea politică, spuneți-i cum vreți.

În același timp e din ce în ce mai inconfortabil să nu fi aderat la religia socialistă. E costisitor economic pentru cei care aduc plusvaloare și susțin asistații stîngii, e neatractiv pentru cei care se implică în politică și cărora dreapta le promite un stat minimal, deci mai puține șanse de a prospera profesional și financiar în birocrația statului, e terorizant pentru cei care sînt victimele agresiunii și intimidării culturale a grupurilor de agitatori ai stîngii, pentru cei care sînt zilnic atacați și reduși la tăcere de intelighenția mediatică.

Dreapta politică pierde din ce în ce mai mult teren. A pierdut bătălia economică, a pierdut bătălia legală. Hoția și pumnul în gură s-au legalizat. Singura bătălie în care încă mai rezistă e bătălia culturală. Acolo e cheia strategică.

Revenind însă la partide politice, ne întrebăm ce le poate oferi un partid de dreapta militanților și votanților săi? Cum îi motivează? Le oferă cariere și prosperitate financiară în administrație și economia de stat? Căpușare a bugetului? Nu. Le oferă libertate. Iar ei aleg libertatea și în loc să facă militantism politic și muncă de administrație fac capitalism practic. Problema e că partidul de dreapta rămîne astfel fără militanți. Le oferă bani și gratuități votanților? Nu. Le oferă libertate. Dreapta nu se poate compara cu stînga la oferta materială. Dreapta nu oferă confort material. Asta e. Confortul material poate fi oferit doar din banii celor cărora dreapta le oferă libertate și le lasă banii în buzunar. Stînga își face prieteni și prozeliți recunoscători din banii contribuabililor. E darnică și bună la suflet. Dreapta ridică din umeri cînd trece pe lîngă mîinile întinse.

Dar dacă nu oferă cariere, bani și control, atunci cu ce și-ar putea motiva un partid de dreapta ipoteticii militanți și votanți? Uite o întrebare bună pentru Mișcarea Populară. Dacă reușește să răspundă chiar și parțial la această întrebare, are șanse serioase în 2016.

PS. Tema merită o întreagă serie de articole, dar după Paști.

UPDATE mai 2014: Mișcarea Populară a răspuns la întrebare: baronii și tabloidul. Ăsta e răspunsul Mișcării Populare.

Politicianul perfect. Anunt de angajare.

  • Trebuie să se dedice total politicii și slujirii cetățenilor.
  • Trebuie să fie tînăr.
  • Trebuie să fie realizat profesional și financiar.
  • Trebuie să fie educat.
  • Trebuie să fi plecat de jos, să provină dintr-o familie modestă.
  • Trebuie să fi cunoscut sărăcia și lipsurile.
  • Nu trebuie să fie o beizadea, nu trebuie să provină dintr-o familie înstărită.
  • Nu trebuie să aibă sau să fi avut afaceri.
  • Nu trebuie să aibă rude cu afaceri.
  • Nu trebuie să aibă prieteni cu afaceri.
  • Nu trebuie să aibă rude în politică sau administrație.
  • Nu trebuie să fie liber profesionist sau să aibă rude care desfășoară astfel de activități.
  • Nu trebuie să caute realizarea profesională sau financiară în politică.
  • Nu trebuie să accepte facilități specifice demnitarilor (salarii și pensii mari, cazare, transport, girofare, secretară, sedii etc)
  • Trebuie să sufere, să se sacrifice, să trăiască dintr-un salariu mic, să meargă cu transportul în comun, să locuiască în cartiere muncitorești, să mănînce prost și rar
  • Trebuie să nu-și dorească o carieră politică, să nu-și dorească funcții
  • Nu trebuie să se vîndă electoratului, nu trebuie să încerce să se facă plăcut
  • Trebuie să nu vrea, dar să merite
  • Nu trebuie să cîștige alegeri. Alegerile sînt o contraselecție în care cei buni și merituoși sînt nedoriți iar cei care mint, fac poante, sînt grobieni, circari și bășcălioși sînt doriți de publicul prost și needucat

Avem nevoie de astfel de oameni. Avem nevoie de cît mai mulți oameni de valoare care să se implice în politică, care să nu stea pe margine. Avem nevoie de oameni tineri, proveniți din familii sărace, educați  la școli de elită, cu doctorate la Sorbona și Harvard, care să-și lase profesiunile și să vrea să fie săraci, și ei și familiile lor, să meargă cu autobuzul, să stea în cartiere muncitorești și să mănînce salam cu margarină.

Sînt convins că la un asemenea anunț se vor înghesui sute de mii de oameni, cei mai buni dintre cei mai buni iar concurența va asigura un corp politic de cea mai bună calitate. Uite, sînt atît de convins încît aș face un partid cu cei care răspund anunțului. Ba nu. Aș face o fundație, ca să știe din start că nu vor primi nimic. Partidul mai ajunge la putere iar cei care ar răspunde apelului meu ar putea bate la ușă în speranța că vor obține într-un orizont rezonabil de timp putere, statut, funcții, influență, facilități, bani. Astfel, ar putea răspunde anunțului tot felul de indivizi care așteaptă ceva în schimbul implicării politice.

Aș putea vedea pe vizor tot felul de oportuniști și ambițioși care vor dori limuzină cu girofar, hoteluri scumpe, mîncăruri alese, femei de copertă, vacanțe exotice, vile cu piscină, salarii și pensii sigure și mari, celebritate și apariții la televizor, interviuri în reviste, secretară, șofer, menajeră, asistenți, cărători de servietă, costume italiene și ceasuri elvețiene, școli scumpe pentru copii și nepoți, shopping la Milano sau New York pentru soții și amante, medicamente și sanatorii scumpe pentru părinții și mătușile în vîrstă, transport gratuit cu avionul, celebritate și recunoștință acum și în vecii vecilor, adulație, omagii, poeme dedicate și portrete în fiecare birou sau sală de clasă. Și aici mă refer la cei mai cei, la eliți. Nu-s mulți, cîteva mii care vor confort și bani, cîteva sute care vor simboluri ale puterii, cîteva zeci care vor puterea și cîțiva care vor puterea acum și în cartea de istorie. Apoi îi voi vedea pe cei mai puțin eliți, militanții, care sînt și ei cîteva zeci de mii și care vor un salariu și niște facilități, o casă, un transport, o relație, un comision etc. Și categoriile astea două sînt doar profesioniștii. Pepeviștii. Prima categorie sînt ofițerii, cea de-a doua categorie sînt subofițerii și soldații profesioniști. Adică armata pe timp de pace și scheletul armatei pe timp de război.

Apoi vin rezerviștii. Ăia care fac politică doar cînd sînt alegeri în partid, în momentele politice importante, în campanii și în ziua alegerilor. Nu-s puțini. Sînt cîteva sute de mii. La război sînt decisivi. Sînt mulți și convingători. Nu vin din politică, sînt insideri bine ancorați în mediile lor sociale și familii. Sînt înfiltrați politic. Dacă ăștia sînt nemulțumiți sau nu există, partidul e mort în momentele decisive, în campanii și alegeri. Ei, cu resursele lor, scot sute de mii sau chiar milioane de oameni la vot. Într-o campanie unul d-ăsta îți infestează politic întregi familii extinse și medii sociale iar în ziua alegerilor, după ce a dus o muncă de convingere timp de o lună, dacă trage tare, poate să-ți scoată cîteva zeci de oameni la vot. P-ăștia nu-i poți plăti. Nu ai resurse pentru așa ceva, niciun  partid nu are resurse pentru așa ceva și oricum ei nu funcționează pe bani. Sînt voluntari. O fac din convingere. Și trebuie neapărat să creadă. Iar în timpul campaniilor și la alegeri ăștia trebuie să fie băgați în priză și folosiți la maximum. Ei decid alegerile. Dacă sînt demobilizați, nemulțumiți, apatici în momentele importante (scandaluri politice de anvergură, proteste, mișcări sociale, schimbări politice importante, măsuri cu impact politic ridicat) sau în campanie și la alegeri, atunci partidul nu are absolut nicio șansă în războiul politic. Lor în primul rînd trebuie să le dai încredere și argumente cu care să convingă. Dacă nu au replică în fața rudelor, prietenilor, colegilor de serviciu, cunoștințelor, dacă nu sînt convinși că susțin ceea ce e bine sau, mai rău, le e rușine cu tine, nu ai nicio șansă în războiul politic. Ăștia-s credincioșii, ei fac prozelitism și ei, mai mult decît oricine, trebuie să creadă. Aici nu merge cu bani, argumente tehnice, jumătăți de măsură, argumente tactice sau minciuni. Dacă oamenii ăștia nu sînt convinși, dacă nu cred, nu vor acționa. Iar în momentul ăla partidul e o structură izolată.

Să revenim. Nu vreau să văd pe vizor tot felul de oportuniști sau ambițioși care nu înțeleg farmecul discret al sacrificiului și sărăciei și tot felul de populime proastă care nu înțelege meritocrația picată din cer și farmecul inefabil al frigidității academice. Așa că nu voi face un partid. Fac mai bine o fundație. E felul meu de a-i ține pe toți aceștia departe, de a le spune că nu trebuie să aștepte nimic, căci nu vor primi nimic. E un test. Ies cu taraba în piață și nu pun nimic pe ea. Dacă n-am cumpărători înseamnă că lumea e proastă și pă interes.

Ca în bancul cu Sir și John.

Sir: Ce e hărmălaia asta, John?

John: Sînt niște gîște sub geam, Sir.

Sir: John, transmite-le uș din partea mea.

Tehnocratie si politica. Profesionisti si politicieni. Competenta si reprezentare.

Văd că aproape toată lumea e de acord că trebuie să eliminăm politicul din economie, sănătate, educație, cercetare și multe alte domenii și să reprofesionalizăm șeptelul aferent. Bine. Fie. așa facem. Dar cum?

Sînt două posibilități prin care poate fi eliminat politicul din pozițiile de decizie în economie, sănătate, educație, cercetare și alte domenii atinse de morbul politicii și al deprofesionalizării:

  1. Îl înlocuim cu tehnocrații, cu specialiștii în respectivele domenii. Aceasta se pare că este varianta preferată de majoritatea celor care vorbesc de eliminarea politicului și de reprofesionalizare. Ce înseamnă asta? Ok, hai să zicem că eliminăm politicienii din decizia în educație, de exemplu, și îi înlocuim cu profesioniști. Pe banii cui profesează profesioniștii? Pe banii contribuabililor. Mandatați de cine? Contribuabilii sînt finanțatorii, ei îi aleg (subliniez: îi aleg) pe cei care decid cît din banii lor sînt folosiți pentru finanțarea educației și cum sînt folosiți. Dacă scoatem politicienii din ecuație, cum finanțăm sistemul? Politicienii sînt legătura dintre finanțator (contribuabilul) și executant (profesionistul). Politicienii sînt cei care iau deciziile și răspund pentru ele. Contribuabilul e călătorul, politicianul e șoferul iar profesionistul e mașina. Contribuabilul alege destinația, șoferul alege traseul iar mașina urmează traseul decis pînă la destinația aleasă. Profesioniștii execută ordinele politicienilor și dau sfaturi acestora. Atît. Deciziile le iau politicienii, în calitatea lor de purtători ai suveranității, de reprezentanți ai cetățenilor. Și răspund pentru deciziile lor. Eliminînd politicienii și înlocuindu-i cu sindicate sau bresle ale meseriașilor eliminăm alegerile libere. Înlocuim organele reprezentantive, alese de cetățeni, cu caste aut0-numite. Corporatism fascist, mai pe românește. Adepții tehnocrației visează la o Sectă a Inițiaților în fiecare domeniu, căreia să i se pună la dispoziție resurse fără a putea fi controlată. Statul ar fi condus de un Conclav al Sectelor Inițiaților, conclav care ar reuni înțelepții, inițiații din fiecare domeniu. Fiecare nou inițiat e certificat de Secta respectivă. Politicienii, adică reprezentanții cetățenilor, ai contribuabililor, nu au competența necesară de a decide cine trebuie să facă parte dintre inițiați și nici cum să fie utilizate resursele contribuabililor. Dacă principalul criteriu e competența și nu reprezentarea, cetățenii cu atît mai puțin au competența de a decide cum și pentru ce sînt utilizate resursele și cine poate face parte dintr-o Sectă a Inițiaților. Inițiații nu pot fi aleși prin vot de către cetățeni, deoarece calitatea de inițiat nu poate fi dobîndită decît pe baza competențelor, pe baza cv-ului. Asupra competențelor necesare pentru a face parte dintre inițiați se pot pronunța doar cei competenți. Ei decid care sînt criteriile și decid și cine îndeplinește aceste criterii. Dar, dincolo de problema accederii la calitatea de Inițiat, cum se iau deciziile în fiecare domeniu? Pe ce criterii? Cum se distribuie resursele? Bine, nu știm nici măcar cum trec resursele din mîna contribuabililor în mîna Sectelor. Și cine decide cît ia fiecare Sectă din buzunarul contribuabilului? Cît iau toate Sectele, cumulat, din buzunarul contribuabilului? Am stabilit că acesta nu are niciun cuvînt de spus, nu este întrebat. Căci a-l întreba înseamnă a încălca Principiul Competenței în Domeniul Inițiatic. Ce știe un neinițiat? Cum poate decide el în condițiile în care nu deține competențele necesare luării unei decizii? Cetățeanul Profan, direct sau prin reprezentanți (politicieni, bleah!), nu poate intra cu bocancii pe teritoriul Sectei Inițiaților. Deciziile se iau de către Sectă, pe baze științifice. Care e finalitatea activității desfășurate în fiecare domeniu? Binele comun? Binele Sectei? Progresul societății? Progresul științific? Fericirea poporului? Corectitudinea soluției? Plăcerea în sine? Artă pentru artă?
  2. Mai există însă o variantă, cea mai bună dealtfel, prin care putem elimina politicul din diverse domenii. Eliminăm statul din domeniile respective. Căci statul înseamnă politicul. Și astfel, deciziile nu le mai iau politicienii iar contribuabilii nu mai finanțează. Sub legile liberului schimb și sub presiunea pieței, domeniile respective sînt obligate să reprofesionalizeze șeptelul și să ia cele mai bune decizii. Vrem să scăpăm educația și sănătatea de politicieni? Atunci scoatem statul din educație și sănătate și lăsăm domeniile respective să se dezvolte conduse de specialiști care răspund pentru deciziile luate. Însă adepții tehnocrației nu asta doresc. Ei vor să preia statul și să se joace de-a sectele de inițiați pe banii, munca și libertatea cetățenilor. Sectele decid pe banii contribuabililor, dar, în numele competenței și profesionismului, se sustrag controlului acestora. Putem elimina politicul din stat? Dacă statul aduce după sine politicul cel rău, atunci aruncăm doar politicul la gunoi, nu și statul. Cu alte cuvinte, eliminăm politicul din stat. Să rămînă doar administrația. Și uite așa revenim la punctul 1, la Secta Inițiaților. Renunțăm la reprezentare, la alegeri libere, la suveranitatea poporului și la controlul cetățenilor asupra statului. Iar statul devine un conglomerat de secte ale inițiaților, condus de un conclav, un Comitet Central al Sectelor Inițiaților. Putem numi generic un asemenea sistem, totalitarism. Cu nuanțele sale, corporatism fascist, fascism pur și simplu, socialism sau comunism sau cum s-o mai numi. Toate aceste sisteme merg pe ”competență” sau ”inițiere” și nu pe reprezentare. Cei care conduc nu sînt aleși de ceilalți, ci au anumite aptitudini, calități, care le dau dreptul de a-i conduce pe ceilalți fără a fi aleși și supuși controlului, fără a avea vreo responsabilitate față de muritorii incompetenți, neinițiați (competența poate fi de mai multe feluri: profesională, rasială, etnică, revoluționară, de clasă șamd).

Și, dacă tot vorbim de politic versus specialiști, iată încă o ipocrizie: ”companiile naționale sînt strategice și trebuie conduse de profesioniști”. Avem nevoie de manageri privați și competenți economic ca să ce? Să conducă respectivele companii după reguli economice? Nu. Sînt companii naționale, strategice, și trebuie conduse nu după logica îngustă a pieței libere ci după logica generoasă, plină de complexități și profunzimi neștiute și nepătrunse, a importanței strategice. Importanța strategică nu poate fi decît politică și decisă de politicieni. Dacă companiile de stat  trebuie conduse de profesioniști, atunci admitem că au importanță economică și se supun regulilor economice. Dacă nu mai există considerații de ordin strategic, atunci cea mai bună soluție pentru companiile respective este privatizarea. Odată privatizată o astfel de companie funcționează pe criterii economice, după reguli de piață. Dacă însă are ”importanță strategică” care transcede regulile economice, de piață, atunci deciziile trebuie luate de politicieni. Decizia de a finanța pierderile unei companii și de a o conduce indiferent de regulile economice este o decizie politică. Din nefericire, mai nou chiar și companiile private (bănci, societăți de asigurări, multinaționale) au devenit strategice și sînt conduse cu ajutorul politicului și cu banii contribuabililor. Revenind, dacă admitem că respectivele companii trebuie conduse după criteriul importanței strategice, atunci deciziile în ceea ce le privește trebuie luate de politicieni.

Mai nou, se dorește eliminarea politicului chiar și din politică. Politica trebuie făcută de apolitici. Cum vine asta, habar nu am. Oamenii nu mai vor politică, deci să facem politică cu apolitici. E ca și cum ai spune că oamenii vor liniște, deci hai să le punem muzică cu sonorul închis sau să-i ducem la concerte susținute de un cor de muți. Care ar fi schimbarea pentru el și care ar fi schimbarea pentru noi? Dacă omul vrea liniște fiindcă e sătul de muzică proastă, soluția e să-i punem muzică bună, nu să-i punem muzică cu sonorul închis.

Stinga si dreapta. Om bun, om rau.

Dreapta zice că oamenii erau vai de capu’ lor pe vremea cînd erau culegători-vînători, că-s egoişti şi imperfecţi de la natură. Că întreaga Comună Primitivă era un abator mai mare, cu alte cuvinte, aşa cum spune o vorbă din bătrîni, homo homini hupus. Şi mai zice Dreapta că n-are rost să dăm foc lumii din cauza asta şi că putem convieţui în relativă pace şi oarecare înţelegere, dacă găsim sistemul care să ne dea posibilitatea să ne folosim de egoismul celuilalt, aşa cum Bruce Lee se folosea de forţa adversarului. Dreapta zice că n-are rost să luptăm împotriva egoismului şi să încercăm anularea interesului personal al fiecăruia prin forţă sau spălare pe creier cu secera, ciocanul şi pistolul la tîmplă. Dreapta mai zice că egoismul e libertate. Şi că omul poate fi generos şi bun dar numai dacă vrea liberul lui arbitru, că nu putem să-l obligăm să fie generos şi bun şi să renunţe la sine însuşi. Dreapta mai zice că omul e liber să fie imperfect şi egoist şi degrabă iubitoriu de interes personal şi că poate fi aşa atîta timp cît nu încalcă libertatea celuilalt.

Stînga zice: oamenii sînt buni de la natură. Pe timpul culegător-vînătorilor oamenii trăiau în Paradisul Terestru (nici nu există altul, zice Stînga). Pe vremea Comunei Primitive şi chiar înainte, în Satul Primitiv sau chiar în Cătunul Primitiv, oamenii trăiau în frăţie şi înţelegere, dar i-a stricat Antichitatea, Feudalismul şi, mai ales, Capitalismul. Asta după ce îi stricaseră deja alte forme de egoism organizat, proprietatea şi familia, apoi ginta şi tribul. Toate astea-s ţarcuri, sînt forme de egoism. Proprietatea asupra propriei persoane, cunoscută şi sub numele de libertate, şi alte diverse forme de organizare a egoismului, a interesului personal, ca familia, de exemplu, sînt duşmanii de moarte ai Stîngii, ai comuniunii absolute în Paradisul Terestru. Am fost corupţi, ne-am rătăcit, Stînga ne ajută să găsim drumul înapoi, ne reeducă, ne eliberează.

Oamenii sînt locuiţi de demoni interiori, de paraziţi adunaţi de-a lungul timpului, demoni de care ar trebui eliberaţi, zice Stînga. Dreapta, în schimb, zice că oamenii sînt locuiţi de ei înşişi, aşa imperfecţi şi originar-păcătoşi cum sînt şi că Stînga, în încercarea sa de a-i elibera, nu face decît să-i anuleze ca indivizi (iar dacă nu poate, să-i ucidă pur şi simplu).

Stînga zice: Fiecare dintre noi e, la origine, un Bun Sălbatic, fără instinct de proprietate, fără egoism, fără interese personale. Dacă Bunul Sălbatic nu vrea, nu poate, nu e lăsat să iasă la suprafaţă de demonul interior, înseamnă că omul respectiv e un Om Stricat, fără de speranţă, şi ar trebui ucis, ca să nu strice şi celelalte mere din coş.

În viziunea Dreptei, toţi sîntem egal păcătoşi. Avem păcatul în natura noastră imperfectă. În viziunea Stîngii, natura noastră e Perfectă, doar că sîntem orbiţi şi n-o vedem. Unii dintre noi au găsit Calea şi Adevărul şi Lumina. Ei sînt cei care s-au eliberat, ei sînt Cei Care Ştiu şi Cei Care Văd, deşi umblă prin lume sub diverse denumiri. Îşi zic fie socialişti, fie comunişti, fie progresişti sau ecologişti sau liberali, mai nou. Cum te poţi opune Celui Care Este Perfect, cum îl poţi contrazice pe Cel Care A Văzut Lumina, Calea şi Adevărul?

Asta e traducerea filmuleţului din articolul anterior, pentru acei cetăţeni care înţeleg mai greu şi doar pe româneşte.

[fundraiser_panel id=”61866″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Romania, puntea dinspre Rasarit

Oare ce-o fi vrut să spună Bush în noiembrie 2002, atunci când vedea viitorul rol al României în NATO  drept… punte spre Rusia (“Romania will strengthen our lives… as a bridge to a new Russia”) !? Deseori notoriul gafeur a grăit adevăruri preţioase. Există temeiuri adânci să credem că şi de data aceea a nimerit-o din plin: legăturile dintre Rusia şi România o recomandau pe ultima drept un fel de “pion rusesc” asumat conştient de NATO ca semn de deschidere către “noua Rusie”.

A aminti despre influenţa rusească în România este o întreprindere ingrată, trezind reacţii perplexe şi enervate, ca atunci când un vechi şi ruşinos secret de familie, despre care nimeni nu vorbeşte, este evocat taman la masa de Crăciun. Există însă şi un alt nivel al relaţiilor cu marele bloc slav de la răsărit, mai grav şi mai adânc decât cel al influenţelor politico-economice şi despre care se vorbeşte încă şi mai puţin, acela al  izomorfismului socio-cultural care ne leagă la spaţiul slav. Ne asemănăm, că ne place sau nu.

Pe acest fundal, merită insistat asupra perspectivei de analiză sugerată de Cristian Câmpeanu, care face o adaptare la România a  cadrului teoretic oferit de Andrew Wilson în analiza Ucrainei şi Rusiei.

Profesorul londonez demonstrează cum PR-ul politic din aceste ţări, s-a transformat într-o uriaşă maşinărie de produs conţinut politic virtual, un Ersatz care ţine loc de însăşi substanţa politicii. Experţii răsăriteni în « tehnologie politică » îi depăşesc cu mult pe colegii lor, spin doctors occidentali. Ei se consideră “meta-programatori politici, designeri de sistem, decidenţi şi controlori care aplică orice tehnologie posibilă pentru construirea politicului în ansamblul său”. Wilson relevă câteva strategii ale tehnologiei politice: războiul mediatic, cu principala sa armă PR-ul negru (black PR), care la rândul ei se foloseşte de sistemul compromiterii (kompromat), diversiunea, prin crearea de partide-clonă, politicieni, mişcări şi acţiuni politice ce nu sunt altceva decât simulacre mediale, plasarea de “pui de cuc” politici în cuibul adversarilor pentru crearea de confuzie şi conflicte, crearea unor dramaturgii care să domine şi să înlocuiască evenimentele reale, promovându-le sau desfiinţânu-le în conştiinţa publică.

În articolul său, Câmpeanu recreează demersul lui Wilson cu exemple edificatoare şi concluzii de mare interes privind tehnologia politică practicată în România. Lectura lui Câmpeanu îţi arată cât de izbitor se aseamănă anumite aspecte ale vieţii politice din România cu cele din spaţiul ex-sovietic.

Există tentaţia alunecării către explicaţii conspiraţioniste, după care politica românească s-ar desfăşura după tehnologia politică importată din fosta Uniune Sovietică, securiştii care ne conduc pe noi interpretând o partitură scrisă de kaghebiştii care-i conduc pe ei. Desigur că influenţa ex-sovietică preluată de Rusia nu trebuie subestimată: existenţa unor centre şi agenţi de influenţă răsăriteni este notorie, iar metodele şi strategiile folosite acolo vor fi servit de model în politica autohtonă. (Pentru a da un singur exemplu, este suficient să te gândeşti la un spin doctor ca dl. Guşă, pentru a-l asocia cu stilul de “tehnologie politică” practicat la Moscova.)

Asemănarea dintre viaţa politică românească şi cea ex-sovietică se explică însă mult mai puţin prin influenţa externă şi, din nefericire, în mult mai mare măsură prin asemănari structurale ale societăţilor şi culturilor respective. Dacă politica românească miroase a samahoncă şi are gust de soliancă, asta nu se datorează unora ca Dinescu, Guşă sau Iliescu ci milioanelor de babuşka şi dedea autohtoni, mankurtizaţi de atâta trai rău, din rândul cărora s-au desprins noii bogătani, reproducând o structură şi mentalitate ce se-ntinde de la Vladivostok la Chişinău.

Că este aşa, aflăm tot la Wilson, care ne oferă o analiză a condiţiilor în care se dezvoltă “democraţia simulată” (fake democracy), aceea care se naşte prin folosirea “tehnologiei politice”. Prima condiţie este dominaţia unei elite amorale şi ideofobice, căreia “îi este permis totul”. A doua condiţie constă în pasivitatea populaţiei, slabiciunea structurală a societăţii civile şi absenţa unei opoziţii unite şi eficiente. A treia condiţie este controlul mass-media pentru a putea impune drmaturgiile şi a prezenta creaţiile virtuale drept reale. În fine, ultima condiţie constă în absenţa vreunei contraponderi şi presiuni externe.

O examinare a acestor condiţii în spaţiul mioritic ne instruieşte asupra gradului în care în România poate înflori democraţia simulată. Prima condiţie, aceea a existenţei unei elite primitive şi amorale, este cu prisosinţă îndeplinită. A doua condiţie începe însă să se dilueze, masa compactă de mankurţi isterici ai anilor ’90 s-a spart, au apărut enclave de conştiinţă şi aspiraţii, la fel şi societatea civilă nu mai este reprezentată doar de florile de plastic de pe tulpina firavă ale ONG-urilor. Nici monopolul mediatic nu mai există, deşi concentrările din piaţa media riscă să conducă la dezechilibrarea severă a informaţiei. Nici ultima condiţie, inexistenţa contraponderii externe, nu este îndeplinită.

În concluzie, dacă sus lucrurile nu s-au schimbat, elitele româneşti reproducând la scară mai mică şi mai mizerabilă iresponsabilitatea, aroganţa şi venalitatea celor răsăritene, jos situaţia s-a mai modificat, apărând primele breşe de civilizaţie, constituindu-se enclave de “public” într-o mare de “populaţie”. Altfel spus, poporul nu mai este în totalitate o victimă sigură a tehnologiilor politice, asemenea unui uriaş ochi de broască, ce urmăreşte obiectul mişcător, uitându-l imediat ce acesta a părăsit câmpul vizual.

Nu este mai puţin adevărat că ne aflăm preponderent într-o situaţie de imaturitate civică, exploatată de tehnologii manipulării, aşa cum explică Cristian Câmpeanu:

“Intr-o democratie autentica, nu este important numai sa respecti regulile jocului, ci si sa vrei sa participi la joc, cu alte cuvinte, e nevoie ca „civilii”, „societatea” sa manifeste interes si sa ia pozitie fata de problemele cetatii. Intr-o cultura politica a „noncivilitatii”, din care societatea civila lipseste, ” tehnologia politica” tine loc de viata democratica si ceea ce  produce este „politica virtuala”. Grupuri de interese si/sau centre de putere conlucreaza sau concureaza intr-un simulacru de viata politica. Tehnologia politica produce, in primul rand, „obiecte politice virtuale”, lideri si partide politice care sunt falsuri de la un cap la altul sau sunt manipulate pentru a indeplini anumite functii, de multe ori complet opuse scopurilor declarate.”
Suntem adică, în bună tradiţie naţională, “nici aşa, dar nici altminterea”, nici chiar ca ruşii, deşi asemănători, dar nici ca apusenii, de care ne despart lumi. Va fi avut dreptate Bush: o punte. Rămâne de văzut a cui, către cine.