Posts Tagged → PNL

Cetatenii de mina a doua, in viziunea PSD, PNL si PC

PSD, PNL şi PC au stat doar cîteva minute la Cotroceni, scandalizate că la consultări a fost invitat şi grupul independenţilor. Ceea ce uită PSD, PNL şi PC e că şi parlamentarii indepedenţi, ca şi pesediştii şi peneliştii,  reprezintă tot cetăţenii români, de care, fie vorba între noi, au fost aleşi. Ce mai uită PSD, PNL şi PC este că parlamentarul îşi reprezintă în primul rînd alegătorii şi abia în al doilea rînd conducerea de partid. Alegătorii care sînt reprezentaţi de parlamentarii independenţi nu sînt cetăţeni de mîna a doua. Au acelaşi drept de a fi reprezentaţi ca şi cei care l-au ales pe Crin Antonescu.

Parlamentarii independenţi au nu numai dreptul de a participa la consultările vîzînd reforma constituţională ci şi obligaţia de a-şi reprezenta alegătorii la aceste consultări. Oricum, n-ar fi prima oară cînd PSD, PNL şi PC decid că o parte dintre cetăţenii români sînt cetăţeni de mîna a doua sau chiar non-cetăţeni: după ce i-au împroşcat cu căcat pe cetăţenii români din diaspora (verbal, pe gură, nu la propriu) au decis că alegătorii care au votat pentru parlamentul unicameral sînt nişte idioţi care nu ştiu ce votează (mă rog, acelaşi lucru l-au declarat şi despre votanţii lui Băsescu).

PS. Crin Antonescu nu poate argumenta că independenţii şi-au pierdut dreptul moral (constituţional nici nu poate fi vorba) de a-şi reprezenta alegătorii în momentul în care au părăsit partidele sub culoarea cărora au candidat atîta timp cît el însuşi are o mare problemă: majoritatea alegătorilor din colegiul în care a candidat el l-au ales pe Ionuţ Popescu.

UPDATE 16:29. Ca să fiu mai explicit vis-a-vis de Crin Antonescu. Singurul argument împotriva independenţilor e următorul: alegătorii l-au votat pe X de la partidul B şi se poate spune că au fost înşelaţi cînd X a părăsit partidul. Ei bine, şi alegătorii din colegiul în care a candidat Crin Antonescu au fost înşelaţi în momentul în care în Parlament nu a ajuns cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi (Ionuţ Popescu) ci candidatul clasat pe locul 2 (Crin Antonescu). Dacă în cazul independenţilor, alegătorii au votat un om îmbrăcat în roşu sau galben şi s-au trezit că acesta şi-a schimbat haina între timp, în cazul lui Crin Antonescu alegătorii au votat un om îmbrăcat cu o haină portocalie şi s-au trezit cu un alt om îmbrăcat în galben. Adică, s-a schimbat şi omul şi culoarea, nu numai culoarea, ca în cazul independenţilor. Deci, cu ce e mai legitim ca parlamentar Crin Antonescu decît independenţii?

Partidul lui Oprea, unicameralul şi votul majoritar

În condiţiile apariţiei unui concurent pe culoarul său şi a eventualei scăderi a numărului de parlamentari la 300, singura şansă a PSD de a putea accede la guvernare după 2012 şi de a-şi hrăni baronii şi reţelele teritoriale ale acestora cu un număr important de scaune de parlamentar rămîne trecerea la sistemul bipartinic. Dacă se va menţine actualul sistem de vot (proporţional cu faţă uninominală) partidul lui Oprea are şansa să ia voturi din bazinul electoral al PSD iar dacă PD-L va obţine cu cel puţin un mandat mai mult decît PSD, va da prim ministrul, majoritatea care să susţină guvernul nefiind o problemă, în condiţiile prezenţei în Parlament a UDMR-ului şi a noului partid de stînga şi, să nu uităm, a foarte posibilelor evadări ale unor parlamentari PSD şi PNL (o fac acum, de ce n-ar face-o şi peste doi ani?). Dacă adăugăm şi o posibilă scădere a numărului de parlamentari la 300 (greu realizabilă, totuşi,  pînă în 2012), situaţia pesediştilor nu e prea trandafirie. Locurile eligibile se vor împuţina drastic şi diversele grupări de baroni din PSD vor trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare scaun de parlamentar. La toate astea se adaugă slăbirea partidului la nivel teritorial (hemoragia de parlamentari e nimic în comparaţie cu ce se întîmplă în teritoriu).

În condiţiile astea ţinerea în viaţă a PNL-ului devine extrem de costisitoare pentru PSD în raport cu beneficiile aduse. Alianţa PSD-PNL are la activ două eşecuri răsunătoare: nu a reuşit să acceadă la guvernare nici în decembrie 2008, nici în decembrie 2009, şi asta după ce în 2008 pesediştii au renunţat la o parte din locurile eligibile în favoarea PNL iar în 2009 au acceptat rolul de vioară a doua în proiectul Johannis (un proiect marca PNL). O serie de cedări care nu au adus nimic în schimb pesediştilor.

Astfel, PSD se vede pus în situaţia de  a risca o nouă aventură la braţ cu PNL, a spera la o iluzorie guvernare post-2012, în care nu ştie dacă PNL nu va pune iar piciorul în prag cerînd funcţia de prim ministru sub ameninţarea că-şi va aduce aminte că e partid de dreapta şi parcă-parcă se simte mai aproape ideologic de PD-L. Şi chiar dacă PSD-ul va reuşi să-şi impună premierul va fi probabil o victorie a la Pyrrhus,fiindcă va trebui probabil să renunţe la cele mai importante ministere, pentru a nu-l jigni pe Ludovic Orban.

Pînă acum, principala opţiune strategică a PSD, dealtfel singura opţiune strategică, în lupta cu Traian Băsescu şi PD-L a fost alianţa cu liberalii, Însă n-ar fi de mirare dacă, o dată cu venirea lui Ponta la conducerea partidului, cu revenirea lui Năstase şi Mitrea în prim plan, PSD să ia foarte în serios opţiunea votului majoritar şi să negocieze cu PD-L eliminarea partidului lui Oprea şi împărţirea teritoriului (la propriu) electoral al PNL (Călăraşi, Giurgiu, Hunedoara, Bacău, Iaşi etc). Lui Ponta i-ar conveni trecerea lui Crin Antonescu la echipa de pitici-speranţe iar baronilor PSD le-ar conveni să aibă un număr cît mai mare de parlamentari la butonieră şi, de ce nu, chiar şansa guvernării începînd cu 2012.

Lui Crin Antonescu i se spune „Dictatorul”

În spatele scenei liberale, spiritele se încaieră pentru a-și păstra pozițiile actuale. Șansele lui Ludovic Orban de a-l înlocui pe Crin Antonescu, care o ia razna pe zi ce trece, sunt infime. De partea lui Orban s-au situat mai puțin de jumătate din delegațiile organizațiilor județene. Deja lui Antonescu i se spune Dictatorul. Problema este că a început să ia foarte în serios patronimul și mai ales comportamentul tizului său politic, mareșalul Ion Antonescu, care a instaurat dictatura militară, după cea carlistă, între 1940-1944. Dacă își va păstra poziția după alegerile interne din martie, este de așteptat ca liderul PNL să se dispenseze repede de serviciile persoanelor care îl sprijină, cum ar fi, de pildă, vicepreședintele Dan Radu Rușanu sau primarul Bacăului, Romeo Stavarache. “Dictatorul” se va folosi de ei, așa cum s-a sprijinit și pe Orban, în alegerile prezidențiale, după care îi va marginaliza, preferând să-și formeze o camarilă din oameni slabi, fără nume, poziții și personalitate, care să nu emită pretenții, după formula clasică a dictatorilor de partid. Programul cu care se prezintă Antonescu în alegerile din martie, conține o singură propoziție: distrugerea PD-L. Acest comandament sună la fel ca “Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc

Locul religiei in retorica si habitudinile adeptilor noii stangi liberale

Crin Antonescu recunoștea în vara anului trecut, la școala de vară a TNL de la Mamaia, că nu e deloc bisericos. Începând de la a fi habotnic, de cele mai multe ori de ochii lumii și, până la a avea o minimă cultură religioasă, e cale lungă. Din Mamaia, liderul liberal s-a ipostaziat în rolul de președinte, la un tête-à-tête cu patriarhul. A declarat că primul lucru pe care l-ar face ca ipotetic șef de stat, ar fi să angajeze un dialog cu întâiul stătător al Bisericii Ortodoxe Române. Motivul invocat de aspirantul la cea mai înaltă demnitate este hilar: pentru că, patriarhul este liderul spiritual al națiunii. În atari circumstanțe, muntele s-ar duce la Mahomed pentru a i se prosterna la picioare. Crin Antonescu poate fi exonerat de neajunsul de a nu avea noțiuni articulate de religie sau spiritualitate, chiar cu amendamentul că a absolvit o facultate de filozofie, unde Dumnezeu era asumat până și în școala materialismului dialectic măcar ca un concept filozofic, dar îi pune sub semnul improvizației cultura civică și politică. Patriarhul este un slujitor al cultului, având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. În sens laic, este un administrator cu statut special al sistemului bugetar, regăsindu-se pe statul de funcții al Secretariatului de stat pentru culte. Niciun om politic nu l-a capacitat pe patriarh cu însușirea de lider spiritual, fapt care îl pune pe un palier sensibil egal cu ayatollahul suprem al Iranului, așa cum a făcut-o cu nonșalanță căpetenia liberalilor. Ayatollahul suprem este singurul lider spiritual  care derulează un proiect politic național, în parteneriat cu președintele laic.

În toamna anului trecut, Antonescu și-a mai nuanțat intențiile, însă a sporit confuziile cu privire la rolul patriarhului, care nu mai este liderul spiritual al întregii națiuni, ci călăuza celor “mai mulți dintre români”. Aflat în plină cataliză prezidențială, Antonescu atacă o marotă îndrăgită de politicienii fără niciun proiect pragmatic: reforma morală a poporului. Scufundată în mlaștina unei acute crize etice, ochii unsuroși ai patriei, se înalță rugători spre domn, în care identifică efigia noului mesia. Cum se va realiza acest deziderat utopic, în care corecțiile etice s-ar face după un dicteu prezidențial? Printr-un joint venture între președinte și patriarh, sub egida Academiei Române. Văduvit de cultură politică, Antonescu aduce din nou în actualitate contraproductivul model de conducere schizofrenică, inspirat din cel al republicii teocratice a Iranului, în care ayatollahul suprem își împarte sarcinile executive cu președintele laic, întru buna ocârmuire a turmei dreptcredincioșilor. Inovația în cazul de față este că în Republica Antonescu, procesul redeșteptării morale ar fi supravegheat de Academie, și nu de Gardienii Poporului, așa cum se întâmplă în Iran. Însă, indiferent cum ai pune problema, himera revirimentului moral al unui popor cu codul axiologic alterat, cu largul concurs al bisericii, nu se poate realiza decât prin instrumente contondente. Biciuirea în public, pentru fluieratul în lăcașurile de cult, ar fi cea mai blândă pedeapsă, nomenclatorul corecțiilor putând merge până la strângerea în menghină a mâinii drepte pentru furt, turtirea nasului pentru sperjur sau apostazie sau chiar câțiva pumni energici în cap pentru lobby explicit în favoarea Rusiei sau blasfemie. Pentru recidivă, pedepsele s-ar inspira din sharia, legea islamică în variantă hard, saudită: tăierea mâinii pentru efracție, a nasului pentru apostazie, lapidare pentru adulter și decapitare pentru viol sau trădare. Evul Mediu s-ar reinventa de la sine și ar găsi la curtea domnului Antonescu forme de expresie nevisate, pe care omenirea credea că le uitase în arhive.

Spre deosebire de șeful PNL, care visează să-și mântuiască neamul pe din două cu liderul spiritual al națiunii, percepția câtorva membri ai sinodului PNL cu privire la religie se reduce la o afacere de anvergură cu banii statului. Relu Fenechiu și-a făcut biserică prin Hotărâre de Guvern în cartierul de vile I.C. Brătianu din Iași. Cabinetul Tăriceanu a alocat de la bugetul de stat echivalentul sumei de 400.000 de euro, sub semnătura premierului titular, a ministrului Finanțelor și a celui al Administrației și Internelor. Afacerile spirituale ale noii stângi liberale sunt ceva mai baroce decât la o primă evaluare. Cabinetul cucernicului Cătălin a alocat din fondul său de rezervă suma de 200.000 de lei pentru înălțarea Bisericii “Sf. Iulian din Tars” și a Bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, din campusul studențesc “Tudor Vladimirescu” din târgul Ieșilor. Ctitorii lăcașurilor sunt cuviosul Vali Sălăvăstru, fostul lider al PNL Iași, finul fericitului Relu Fenechiu, eliberat de sarcină pentru corupție și fostul președinte al Camerei Deputaților, evlaviosul Bogdan Olteanu, absorbit de vraja Băncii Naționale. În peisajul sterp și profund desacralizat al noii stângi liberale europene, care alimentează mirajul unei constituții europene, fără nicio referire explicită la creștinism, cazul Antonescu este exotic. Cu asemenea liberali mimetici, personal nu-mi fac probleme că Europa este amenințată de islam. Cel puțin, nu partea de europenitate reprezentată de România. Cu asemenea liberali, proiectul politicii corecte asumat în statutul noii stângi liberale, n-are nicio șansă să contamineze România. Liberalismul de esență antonesciană se situează în afara mainstream-ului ideologic promovat de lordul John Alderdice, președintele Internaționalei Liberale. Dacă în Vest, islamului îi este asigurată notorietatea cu acordul tacit al unor complici creștini de calibru, incluzând marile trusturi media, România rămâne, iată, o țară fundamentalist ortodoxă, grație inculturii spirituale, civice și politice de care dă dovadă liderul PNL. Avertismentul lui Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga și primat de Boemia cu privire la pericolul islamizării Europei nu se intersectează cu România. Cabinetul Tăriceanu a avut grijă să însămânțeze biserici la tot pasul, la fel ca înaintașii săi social-democrați. Fiecare lăcaș de cult este o stavilă în fața islamului. Dacă albanezii au umplut în epoca comunistă plaja Mării Adriatice de milioane de țepușe de oțel, în care să se înfigă parașutiștii americani, care ar fi vrut să le invadeze  patria, liberalii ne umplu țara de mii de biserici, țăpărui de alungat strigoii islamului. Ca și în Evul Mediu, România lui Antonescu este pregătită să rămână filtrul Europei, păzind-o la fruntare de pericolul semilunei. Chiar dacă pentru a o păzi bine, Antonescu este pregătit să preia toate obiceiurile de casă ale semilunei, pentru buna ocârmuire și îndreptare morală a turmei dreptcredincioșilor.

Amintiri dintr-o nisa ecologica

Imaginați-vă că PNL este o insulă îndepărtată, un soi de Madagascar sau de Nouă  Guinee, pe care speciile se transformă treptat unele în altele, prin interacțiunea celor cinci factori enumerați de Darwin, resposabili de evoluția speciilor. O să ne aplecăm asupra ultimului dintre ei, a selecției naturale, care guvernează inclusiv  prefacerile succesive din sânul unui partid. Urmăriți-mă cu glonțul pe țeavă, s-ar putea să simțiți nevoia să trageți fără somație: Câmpeanu s-a transformat în Quintus, care a ajuns Stoica, care s-a metamorfozat în Stolojan, care a devenit Tăriceanu, care a ajuns Antonescu. PNL Quintus a zămislit trei mutanți: PNL-AT, PNL-CD și PNL-C. PNL-AT s-a modificat în PL ’93. PNL-CD s-a încrucișat cu PNL-C. Hibridul lor a fost clasificat drept PL. Nume de conjunctură, cât să-l corcești cu PAC + APR + UFD, pentru a te apropia, cât de cât, de ceea ce a fost cândva alura de organism preistoric a lui PNL Quintus. Creatura s-a numit PNL Stolojan, apoi PNL Tăriceanu, care la scurtă vreme s-a transformat prin sciziparitate în PNL Tăriceanu și PLD Stolojan. PNL a ajuns ceea ce se vede cu ochiul liber, PNL Antonescu.

PNL Antonescu nu este capătul lanțului. Este o za dintr-un lanț, pierdută pe fundul oceanului primordial și purtată de curenți într-o nișă ecologică, unde a rămas intactă. Peste capul lui Antonescu a plouat cu coacervate, în jurul lui au erupt vulcani, au bubuit asteroizi, s-au îndepărtat și apropiat plăci continentale, însă Antonescu a rămas ca acum un miliard de ani, un organism intact, rezistent la evoluție. Opoziția lui la evoluție este totală. Chestia asta sună a declarație de război, însă înverșunarea, convingerea, fanatismul cu care a fost pronunțată “vom face o opoziție totală”, în sensul în care Antonescu folosește pluralul majestății sale, ne determină să-i dăm dreptate.

Antonescu nu este bun sau rău. El există precum nautilul în Oceanul Indian sau limulul în cel Pacific, de sute de milioane de ani, ca și cum timpul ar fi stat pe loc. Antonescu nu revendică teritoriul altor specii. El vrea să fie lăsat în pace, în nișa lui ecologică, care miroase vârtos a formol. Aș îndrăzni să cred că un asemenea buzunar ecologic este primul borcan de preparate organice al lui Dumnezeu, una dintre primele amintiri ale Creatorului.