Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)
„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.
În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.
Suprize anunţate
Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!
În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.
Golf şi şeptic
După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.
Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”
