Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.
E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte, Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.
Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi, a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.
Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.
Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.
O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.
Din păcate realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
Și grandoarea noastră umanitară care îl primim zîmbind ca proștii.
Am frecvent mirări (eufemism) față de modul în care se discută la noi politică internațională, unidimensional, și, chiar de către oameni subtili, maniheist.
Mă refer aici și la ceea ce s-a scris la noi despre excepționalul interviu al președintelui Obama din The Atlantic, The Obama Doctrine, de Jeffry Goldberg. Nu simplistă, nu elementară a fost concluzia criticilor adresate președintelui de The Economist (cu toată unilateralitatea analizei), sau de alte medii inteligente internaționale. La noi, se remarcă, în termeni de apocalipsă, că, din nou președintele a greșit în estimarea participării rușilor, a insuccesului lui Putin etc. Obama, președintele slab, desigur. Și cu asta gata, concluzia, America a pierdut, Rusul, Putin, a cîștigat (din nou). Viitorul va fi sumbru spre nu va fi deloc. Am rezumat, fără rest, esențialul.
Caragiale e pe aproape, îl salut.
E uimitor. În primul rînd dacă Statul Islamic e în colaps, aceasta se datorește unui succes militar (mai ales) plin de consecințe pentru geopolitică de aici încolo. E un succes aproape exclusiv american. Pentru prima oară războiul purtat de o tehnologie ultramodernă, cu drone și roboți, cu interceptări cibernetice, deci, în esență, purtat de departe și cu minime pierderi, dublat de atacuri aeriene chirurgicale bine informate, are pe teren o eficacitate maximă și nu mai ocazionează decît rare pierderi (cu și mai insignifiante pierderi colaterale spre disperarea stîngii anti-americane și islamiste de pretutindeni, rogozani și erni y compris, uniți-vă). O forță minimă de cîteva sute de supersoldați aprope mutanți cibernetici, acționează punctual oriunde trebuie, ca și cînd nu ar avea adversar. Este susținută la nord de presiunea constantă a kurzilor, bine echipați și formați de americani ca un corp de armată specializat în guerilă. Infiltrarea cibernetică și prin informatori este impresionantă. Ceea ce nu s-a reușit în Afganistan și în zona paștună, de exemplu – era încă o perioadă de dezvoltare a tehnologiei și strategiei – e cît se poate de eficient acum. Principalul adversar a lui Bashar aproape că nu mai există.
Pe cealaltă parte Putin a întărit poziția lui Bashar. Armata siriană, compusă în mare măsură din mercenari și din detașamente venite din țări străine (inclusiv cîteva detașamente, mai recent, de nord-coreeni, trimiși, pe bani, în numele internaționalismului, de inenarabilul Kim), este antrenată de ruși și beneficiază încă de logistica rusă. Forțele ruse au anihilat sau gonit, prin atacuri aeriene și la sol, grupările adverse turkmene, ca și altele mai puțin relevante, ale unor seniori ai războiului (pentru care activitatea principală era traficul nu lupta pentru democrație), lovind apoi opoziția „moderată” susținută de americani. O dată aici – grosul intervenției ruse a încetat. Au început la Geneva, probabil de formă, tratative menite să justifice, de fapt, retragerea rusă. Se poate rezuma astfel : cînd au început să aibă a face, din ce în ce mai mult, cu grupuri susținute logistic de americani, rușii s-au retras. Exit Putin, ecce Putin. Desigur.
Ce urmează. După de Statul islamic va deveni ca une peau de chagrin (sau dacă vreți, une peau de sagrin) și va înceta să conteze altfel decît ca grupări difuze de guerilă și sursă mondială de terorism, urmează un alt război. Turcia, stat profund imoral, condusă de autocratul fascizant Recep Tayyip Erdogan, își duce deja războiul principal nu cu Bashar, ci cu kurzii. După oncțiunea primită de la catastrofala doamnă Merkel în schimbul colaborării pe subiectul refugiaților, nimic nu-l mai oprește, teoretic, pe dl Erdogan întru masacrarea kurzilor (în afară de eroismul acestora). Trebuie încă să aștepte rezultatul alegerilor americane – sau cel puțin perioada de vag a schimbării administrațiilor. Nu știm cît de departe va merge fidelitatea americană pentru aliatul kurd. Nici dl Erdogan nu știe încă – sau, cel puțin, e de sperat că nu știe încă.
Bashar are ideologic ca proiect o Sirie mare dar se va mulțumi cu o Sirie mică, economic eficientă și, după masacre, stabilă sub raportul compoziției etnice și religioase a populației. Aici contribuția lui Putin este de nediscutat. Dar Siria nu va fi, pentru că nu poate deveni, un pol de influență și/sau piciorul de pod geostrategic pentru el; miza a fost relativ redusă, aici – nu mă refer la avantajele de prestigiu pe care le-a obținut Putin pe alte fronturi – în raport cu europenii, de exemplu. A demonstrat și un lucru care îi este drag: un mix de fermitate morală și de curaj probînd că Rusia nu-și abandonează aliații. Putin este un romantic.
Apoi a demonstrat că poate trata pragmatic (cu America, cu Israelul – amintiți-vă de vizita plină de succes a lui Netanyahu la Moscova imediat după ce forțele ruse au început să debarce substanțial în Siria – vizită avînd drept scop, printre altele, evitarea unei alianțe a Rusiei cu hezbollahul și evitarea întăririi militare a acestuia printr-un control strict al armelor de pe teren) și că se poate alia punctual onorabil cu America, în colaborarea militară. Nu a existat nici un incident, fie și numai un friendly fire, între ruși și americani. Avioanele au zburat alături, rachetele au trecut unele pe lîngă altele, și unii și alții se aflau la sol. O parte a rachetelor care au atacat Racca au plecat de pe submarine sau fregate din Marea Neagră, în inteligență cu americanii, lovind puncte pe care serviciile de informații le-au decis în comun acord. Rușii au demonstrat că la nivelul tehnicii de luptă sînt actuali și performanți – iar armele lor sînt accesibile ca preț. Însă doar în delir se poate crede că Rusia ar putea fi o forță tehnologic egală Americii. Dacă Obama judecă pejorativ prezența lui Putin în Siria o face în primul rînd pentru uz intern. Dar nu greșește substanțial.
Are, cel puțin, o parte de dreptate. Putin a plecat, într-o situație încununată de succes, dar cînd costul operațiunii devenea prea mare. Apoi, adversarul său potential, în conflict, a devenit Turcia, pe care o irită oricînd poate, dar cu care nu poate intra în conflict armat. Unul din potențialii aliați împotriva Turciei ar fi kurzii, ca pentru americani, dar aceștia sînt și adversarii lui Bashar. Or, aici, fin de non recevoir. Iranul nu (mai) este, à la longue, un aliat al său, e interesat să fie onorabil în ochii Occidentului, și vrea bunăstare. Dacă cineva poate crede în extinderea alianțelor lui Putin în regiune, o face pentru că-i place literatura fantastică și teoria complotului.
Este improbabil ca Bashar, aliatul său, va dori să continue un război civil ce va dura decenii, pînă la o improbabilă victorie finală; dacă îl va continua peste un anume punct, îl va face à la mode arabe, gen razzia, pe scară mică, aleatoriu, în funcție de interesele de moment și de jocul local al alianțelor. Siria lui Bashar are mai curînd perspectiva de a deveni o zonă de pace și de dezvoltare economică interesantă, un Liban bis. Dacă Bashar va rămîne la putere, așa cum este probabil, memoria occidentalilor se va dovedi, repede, ca și cu alte ocazii, scurtă, și va trece peste subiectele care deranjează.
Războiul (unora) cu kurzii, în reașezarea jocului de forțe zonal e, cum am spus, forma cea mai previzibilă a viitorului – dar se va face fără Putin. America a calmat, reintegrîndu-l în circuitul statelor onorabile, Iranul. De Arabia Saudită și de dispariția ei ca influență malefică, se ocupă prețul petrolului iar viitorul pare decis. E formula elegantă prin care se scoate din joc un aliat complicat și neprietenos. Politica președintelui Obama, dezvoltarea strategică, cu orice risc, a exploatărilor de petrol și gaze de șist a dat rezultate geopolitice.
Putin a întărit șansele unui stat mic, Siria, dar care nu va juca, într-un viitor previzibil, un rol esențial în regiune. Israelul, rămas, sper, pentru eternitate acolo unde l-a pus istoria, a fost, în tot acest timp, dar aparent în altă lume, ca și cînd nimic nu se referea la el, marea putere regională. Cu discreție.
Iată cum arată deci Orientul Mijlociu în anul plecării președintelui Obama.
O paranteză finală : producția de ulei de măsline a Siriei continuă să fie a cincea pe plan mondial. Un detaliu, ca multe altele, ignorat ca să nu afecteze ideile primite și confortabile : la nordul Siriei, pe teritoriul care se învecinează cu ea și pe care se află cea mai mare parte a refugiaților, există un miracol economic – și doar în parte datorat traficului legat de război. Ceea ce explică, pentru cine vrea să gîndească, că numai 300 spre 400 de mii din trei milioane și jumătate de refugiați trăiesc în lagăre. (Nu m-aș repezi să spun, totuși, că looser-ii stau în lagăre. Cine este acolo – e mult mai complicat.) Se construiește mult, fermierii și-au transplantat în parte în Turcia măslinii, chiar elemente ale învățămîntului universitar (care continuă să funcționeze!) s-au transferat aici venind din Alep sau chiar din Damasc – în pofida enervării Turciei – în care însă, ca în orice stat corupt, totul e posibil, totul e zonă gri ; meseriașii Alep-ului și-au strămutat industriile sau fac naveta, da, printre diversele zone ținute de insurgenți. Mergeți la față locului.
Din păcate, realitatea aceasta nu are dreptul de a intra în mediile occidentale (doar, uneori, în cele elvețiene). S-ar duce dracului imaginea refugiatului sirian care fuge de bombe și de mizerie.
(Foto: tempi.it)
