La granita noastra

Ucraina, soarta lor şi soarta noastră

Ianuarie 2014. Ucraina e în război. De eliberare. De sub Rusia. Cu cîteva excepţii, comentatorii străini evită s-o spună. Cît despre liderii occidentali, nici nu poate fi vorba. Normal. Mama Rusie nu trebuie antagonizată. Mama Rusie (Gazprom, arme atomice) are de găzduit cu succes si Olimpiada de iarnă, după legendara Olimpiadă de vară de la Moscova, din 1980, boicotată de americani pentru invadarea Afganistanului de către URSS. Cînd arbitrele i-au furat Nadiei Comăneci titlul la individual compus şi Ţopescu a ţinut discursul acela, în care le întreba cum îşi vor privi copiii în ochi, cînd micuţii vor întreba: “Mămică, de ce ai judecat strîmb?” Ce vremuri.

Ce vremuri şi în 2008, în timpul Olimpiadei Partidului Comunist Chinez de la Beijing (cea mai scumpă de dinaintea celei de la Soci, care depăşeşte orice imaginaţie în materie de costuri). Atunci, Putin a trimis tancurile în Georgia, ca să facă terci visurile de independenţă reală, prin integrare euroatlantică, ale fostei şi viitoarei colonii. Iar Occidentul n-a mişcat un deget. Tot normal. N-ar fi ştiut nici care deget, nici încotro să-l mişte. De teamă că i-l striveşte Mama Rusie. Cu atît mai  puţin ar şti acum, cînd Dînsa are de slobozit Pacea Olimpică peste planetă. Pacea. Mai nobil ideal nici că există. Răsculaţii din Ucraina par să fi găsit, totuşi, altul. Libertatea.

Puşcăriaş şi Campion Mondial

Preşedintele Ucrainei e Viktor Ianukovici. Zis “Puşcăriaşul”. Fiindcă a făcut de două ori puşcărie. De drept comun. E omul Moscovei, după faptă, după port. După sondaje, dacă alegerile s-ar ţine acum, le-ar cîştiga fostul campion mondial la box Vitali Klitschko. Zis “Doctor Pumn de Fier”, fiindcă are doctoratul în ştiinţe sportive. De cînd “Puşcăriaşul” a oprit, în noiembrie 2013, aderarea la Uniunea Europeană, întorcînd, cu patriotism, ţara spre Rusia, revolta ucrainenilor are ca punct central Piaţa Independenţei din Kiev. Denumită “EuroMaidan”. Adică “EuroPiaţa”. De-acolo, Klitschko l-a avertizat pe Ianukovici că va avea soarta lui Ceauşescu sau Gaddafi. Dacă nu se opreşte. Nu s-a oprit. A interzis protestele, graţie parlamentului-marionetă, şi a trecut la reprimare.

În weekend, erau, oficial, trei morţi, sau cel puţin patru, potrivit opoziţiei, printre ei seismologul Yuri Verbitsky, răpit, torturat şi aruncat într-o pădure, să moară îngheţat. Lupte de stradă la Kiev. Clădiri oficiale ocupate de răsculaţi. Revoltă în cel puţin alte unsprezece oraşe, inclusiv Cernăuţi. E război, dar corespondenţii străini nu spun aşa. O spun, însă, cei care luptă. Pentru libertate. Ucraina şi-a dorit-o mereu, iar Rusia nu i-a dorit-o niciodată. Chestiune de optică. O celebră anecdotă rusofonă spune că o graniţă sigură are soldaţi ruşi de ambele părţi. Pe aceeaşi linie, Rusia fără Ucraina e o ţară, iar cu Ucraina, e un imperiu. Pentru orice patriot ca Putin, obiectivul firesc e refacerea imperiului. Reagan i-a spus “Imperiul Răului”. Atunci, se numea URSS. “Puşcăria Popoarelor”, cum o alintau mulţi beneficiari. Sub Putin, fostul Imn al URSS a fost recuperat ca Imn al Rusiei. Păi, forma rămasă fără fond? Ar fi păcat.

Singuri, că Vestul e ocupat

Victor Ianukovici s-a născut în 1950 în estul Ucrainei, în zona rusofonă şi rusofilă Doneţk. Rămas orfan de mamă, abandonat de tată, ajunge la orfelinat. Prima condamnare e în 1967, pentru vătămare corporală şi jaf. Trei ani, amnistie după 18 luni, de semicentenarul Revoluţiei Sovietice. Recidivă în 1969, bătaie la beţie. Trei ani cu executare. Apoi intră electrician la un garaj şi este, cumva, luat sub aripă de fostul cosmonaut Ghiorghi Beregovoi, dublu “Erou al URSS”, mare ştab în partid. Pînă să-şi termine facultatea prin corespondenţă, Viktor devine şef de autobază. După absolvire, ca inginer mecanic, condamnările îi sînt radiate, intră în Partidul Comunist şi e pus director de întreprindere de transport. Profesia auto îl urcă pe culmi. Doctoratul în economie şi-l ia după Independenţă, ca guvernator al provinciei Doneţk. Viktor din Ucraina nu e acuzat că a plagiat, ci doar că i-au scris alţii teza.

Fostul preşedinte Leonid Kucima, comunist promoscovit democratizat, îl unge premier. Miliardarul Rinat Ahmetov, patronul lui Nea Mircea Lucescu de la Minerul Doneţk, îi finanţează campaniile electorale. În 2004, cîştigă preşedinţia prin fraudă masivă, dovedită în justiţie, şi-o pierde, în urma “Revoluţiei Portocalii”. Preşedinte ajunge pro-occidentalul Viktor Iuşcenko, otrăvit înainte de alegeri cu “Agent Portocoliu”, o armă chimică. Dovadă, pentru unii, că securiştii lui Putin ar avea simţul apropoului. Ianukovici îşi ia revanşa în 2010, învingînd-o la trei procente pe pro-occidentala Yulia Tymoşenko, fost premier, fost lider al “Revoluţiei Portocalii”. O bagă la puşcărie în 2011, pentru corupţie, după un proces considerat de UE o farsă.

Pentru regimul din Ucraina, răsculaţii sînt fascişti. Din vest, centru şi nord. Nerusofoni, nerusofili. Rusofonii şi rusofilii sînt concentraţi spre sud şi est, baza de putere a lui Ianukovici. Cetăţeni-model. La ei, monumentele sovietice sînt intacte, în timp ce la Kiev fasciştii din “EuroMaidan” au dărîmat statuia marelui Lenin. Interesant, însă: fasciştii vor în UE, vor legi şi norme europene, vor democraţie. De-aia s-au răsculat. Nu vor înapoi sub poala Rusiei, unde-i bagă Ianukovici. Nu vor “democraţia controlată” şi Uniunea Euroasiatică oferite de Putin, cu umoru-i ştiut. Cer demisia lui Ianukovici şi alegeri, imediat. De două luni, rezistă singuri, pe un frig crîncen. Sînt condamnaţi să învingă, singuri, sau să piară. Occidentul nu va face mare lucru. Toate acestea se întîmplă la graniţa României. Ţară din UE şi din NATO, ai cărei lideri din USL au sugerat, adesea, că Rusia ar fi un prieten mai bun decît Occidentul. De soarta Ucrainei depinde şi soarta noastră. Cum v-am mai spus, 2014 nu-i de colea.

Stirile zilei, linkuri si offtopice – 25 ianuarie 2014

foto: revoluție, nu frecție

Zilnic vom avea linkuri politice și din lume adunate, de la noi și de aiurea.

18:10 – Ponta, imediat ce a aflat de moartea pilotului și a studentei, “a continuat să rîdă și să se simtă bine. NU a avut nici o tresărire”
14:37 – MOMENTUL CHEIE în care s-a aflat despre avionul prăbuşit. STENOGRAME: autorităţile au jucat o jumătate de oră TELEFONUL FĂRĂ FIR înainte de a pleca în căutarea epavei

Romania, puntea dinspre Rasarit

Oare ce-o fi vrut să spună Bush în noiembrie 2002, atunci când vedea viitorul rol al României în NATO  drept… punte spre Rusia (“Romania will strengthen our lives… as a bridge to a new Russia”) !? Deseori notoriul gafeur a grăit adevăruri preţioase. Există temeiuri adânci să credem că şi de data aceea a nimerit-o din plin: legăturile dintre Rusia şi România o recomandau pe ultima drept un fel de “pion rusesc” asumat conştient de NATO ca semn de deschidere către “noua Rusie”.

A aminti despre influenţa rusească în România este o întreprindere ingrată, trezind reacţii perplexe şi enervate, ca atunci când un vechi şi ruşinos secret de familie, despre care nimeni nu vorbeşte, este evocat taman la masa de Crăciun. Există însă şi un alt nivel al relaţiilor cu marele bloc slav de la răsărit, mai grav şi mai adânc decât cel al influenţelor politico-economice şi despre care se vorbeşte încă şi mai puţin, acela al  izomorfismului socio-cultural care ne leagă la spaţiul slav. Ne asemănăm, că ne place sau nu.

Pe acest fundal, merită insistat asupra perspectivei de analiză sugerată de Cristian Câmpeanu, care face o adaptare la România a  cadrului teoretic oferit de Andrew Wilson în analiza Ucrainei şi Rusiei.

Profesorul londonez demonstrează cum PR-ul politic din aceste ţări, s-a transformat într-o uriaşă maşinărie de produs conţinut politic virtual, un Ersatz care ţine loc de însăşi substanţa politicii. Experţii răsăriteni în « tehnologie politică » îi depăşesc cu mult pe colegii lor, spin doctors occidentali. Ei se consideră “meta-programatori politici, designeri de sistem, decidenţi şi controlori care aplică orice tehnologie posibilă pentru construirea politicului în ansamblul său”. Wilson relevă câteva strategii ale tehnologiei politice: războiul mediatic, cu principala sa armă PR-ul negru (black PR), care la rândul ei se foloseşte de sistemul compromiterii (kompromat), diversiunea, prin crearea de partide-clonă, politicieni, mişcări şi acţiuni politice ce nu sunt altceva decât simulacre mediale, plasarea de “pui de cuc” politici în cuibul adversarilor pentru crearea de confuzie şi conflicte, crearea unor dramaturgii care să domine şi să înlocuiască evenimentele reale, promovându-le sau desfiinţânu-le în conştiinţa publică.

În articolul său, Câmpeanu recreează demersul lui Wilson cu exemple edificatoare şi concluzii de mare interes privind tehnologia politică practicată în România. Lectura lui Câmpeanu îţi arată cât de izbitor se aseamănă anumite aspecte ale vieţii politice din România cu cele din spaţiul ex-sovietic.

Există tentaţia alunecării către explicaţii conspiraţioniste, după care politica românească s-ar desfăşura după tehnologia politică importată din fosta Uniune Sovietică, securiştii care ne conduc pe noi interpretând o partitură scrisă de kaghebiştii care-i conduc pe ei. Desigur că influenţa ex-sovietică preluată de Rusia nu trebuie subestimată: existenţa unor centre şi agenţi de influenţă răsăriteni este notorie, iar metodele şi strategiile folosite acolo vor fi servit de model în politica autohtonă. (Pentru a da un singur exemplu, este suficient să te gândeşti la un spin doctor ca dl. Guşă, pentru a-l asocia cu stilul de “tehnologie politică” practicat la Moscova.)

Asemănarea dintre viaţa politică românească şi cea ex-sovietică se explică însă mult mai puţin prin influenţa externă şi, din nefericire, în mult mai mare măsură prin asemănari structurale ale societăţilor şi culturilor respective. Dacă politica românească miroase a samahoncă şi are gust de soliancă, asta nu se datorează unora ca Dinescu, Guşă sau Iliescu ci milioanelor de babuşka şi dedea autohtoni, mankurtizaţi de atâta trai rău, din rândul cărora s-au desprins noii bogătani, reproducând o structură şi mentalitate ce se-ntinde de la Vladivostok la Chişinău.

Că este aşa, aflăm tot la Wilson, care ne oferă o analiză a condiţiilor în care se dezvoltă “democraţia simulată” (fake democracy), aceea care se naşte prin folosirea “tehnologiei politice”. Prima condiţie este dominaţia unei elite amorale şi ideofobice, căreia “îi este permis totul”. A doua condiţie constă în pasivitatea populaţiei, slabiciunea structurală a societăţii civile şi absenţa unei opoziţii unite şi eficiente. A treia condiţie este controlul mass-media pentru a putea impune drmaturgiile şi a prezenta creaţiile virtuale drept reale. În fine, ultima condiţie constă în absenţa vreunei contraponderi şi presiuni externe.

O examinare a acestor condiţii în spaţiul mioritic ne instruieşte asupra gradului în care în România poate înflori democraţia simulată. Prima condiţie, aceea a existenţei unei elite primitive şi amorale, este cu prisosinţă îndeplinită. A doua condiţie începe însă să se dilueze, masa compactă de mankurţi isterici ai anilor ’90 s-a spart, au apărut enclave de conştiinţă şi aspiraţii, la fel şi societatea civilă nu mai este reprezentată doar de florile de plastic de pe tulpina firavă ale ONG-urilor. Nici monopolul mediatic nu mai există, deşi concentrările din piaţa media riscă să conducă la dezechilibrarea severă a informaţiei. Nici ultima condiţie, inexistenţa contraponderii externe, nu este îndeplinită.

În concluzie, dacă sus lucrurile nu s-au schimbat, elitele româneşti reproducând la scară mai mică şi mai mizerabilă iresponsabilitatea, aroganţa şi venalitatea celor răsăritene, jos situaţia s-a mai modificat, apărând primele breşe de civilizaţie, constituindu-se enclave de “public” într-o mare de “populaţie”. Altfel spus, poporul nu mai este în totalitate o victimă sigură a tehnologiilor politice, asemenea unui uriaş ochi de broască, ce urmăreşte obiectul mişcător, uitându-l imediat ce acesta a părăsit câmpul vizual.

Nu este mai puţin adevărat că ne aflăm preponderent într-o situaţie de imaturitate civică, exploatată de tehnologii manipulării, aşa cum explică Cristian Câmpeanu:

“Intr-o democratie autentica, nu este important numai sa respecti regulile jocului, ci si sa vrei sa participi la joc, cu alte cuvinte, e nevoie ca „civilii”, „societatea” sa manifeste interes si sa ia pozitie fata de problemele cetatii. Intr-o cultura politica a „noncivilitatii”, din care societatea civila lipseste, ” tehnologia politica” tine loc de viata democratica si ceea ce  produce este „politica virtuala”. Grupuri de interese si/sau centre de putere conlucreaza sau concureaza intr-un simulacru de viata politica. Tehnologia politica produce, in primul rand, „obiecte politice virtuale”, lideri si partide politice care sunt falsuri de la un cap la altul sau sunt manipulate pentru a indeplini anumite functii, de multe ori complet opuse scopurilor declarate.”
Suntem adică, în bună tradiţie naţională, “nici aşa, dar nici altminterea”, nici chiar ca ruşii, deşi asemănători, dar nici ca apusenii, de care ne despart lumi. Va fi avut dreptate Bush: o punte. Rămâne de văzut a cui, către cine.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate (2) – Ukraina

Foaia de observație clinică a pacientului ucrainean

Ucraina înseamnă “teritoriu de graniță”. Când granița este formată din cea de a 44-a țară ca mărime din lume, nu mai avem de a face cu fâșia de frontieră clasică, ci cu un concept doctrinar defensiv, o centură de securitate, privită din perspectiva Rusiei istorice, a celei sovietice și postsovietice. Ucraina pare blestemată să rămână brâul de apărare de S-V al Rusiei pentru multă vreme de acum înainte, plasat în afara oricărei aspirații de integrare într-un alt geospațiu decât cel al CSI. Un spațiu ce tinde spre neutralitate militară, conform dorinței exprimate de avocații ucraineni ai non-integrării, în marile cancelarii europene. Deviaționismul oranj al lui Iuscenko a luat sfârșit. A fost un fel de antract între administrația postsovietică a lui Kravciuk și Kucima și recurența prorusă a lui Ianukovici. Ucraina se întoarce acolo de unde nu s-a clintit de fapt, niciodată: la statutul de “kraina”, de graniță profund spiritualizată a Rusiei, cu care împarte limba, mari teritorii date în custodie de fosta URSS și devenite “ucrainene”, importante capacități de producție specială sau elite politice și militare, care au acaparat prim-planul scenei publice sau al funcțiilor de comandă din aparatul siguranței de stat al regimurilor de la Kiev. Intențiile de dez-sovietizare sau dez-rusificare clamate de elitele naționaliste sunt proiecte lovite de nulitate într-un stat succesoral, care nu se va dez-sovietiza și dez-kaghebiza nici după dispariția biologică a generațiilor școlite în învățământul sovietic. Ucraina este o capsulă a timpului sovietic.

În aprilie 2008, la summit-ul NATO de la București, Kievul n-a mai  primit mult-așteptatul Membership Action Plan, iar asigurarea că va putea adera într-un viitor neprecizat la alianță, echivalează cu o investiție imobiliară pe Lună, cu plata în avans. Respingerea Ucrainei la summit s-a făcut sub șantajul direct al Rusiei, care a amenințat că în cazul unei aderări își va poziționa rachetele spre Kiev. În paralel, elitele proruse și-au trimis prospectiv la Bruxelles, o gardă de avocați ai nonintegrării, în frunte cu Piotr Simonenko, liderul Partidului Comunist și academicianul Petr Tolochko care au  respins și motivat “invitația de sinucidere”, ce ar reprezenta-o invitația de aderare la NATO. Cel mai serios argument al avocaților nonintegrării, care converge perfect cu poziția Kremlinului, este că Organizația Tratatului Nord-Atlantic nu poate apăra integritatea teritorială a Ucrainei. Statul succesoral are teritorii împrumutate de fosta URSS, care au făcut parte din RSSF Rusă, care ar fi revendicate de actuala federație, în cazul în care statul fragmentarist ucrainean ar adera la NATO. Este vorba despre interfluviul Nipru-Doneț, unde rusofonii ajung până la 75 de procente în regiunea Donets’k sau 69 în Luhans’k și până la 88 de procente în Crimeea. Este un argument atât de serios, încât s-a dovedit că poate congela orice intenție reală de aderare atlantică la nivelul maselor. Un sondaj de opinie a relevat că mai mult de 70% dintre ucraineni nu sunt de acord cu integrarea țării lor în NATO. Mai sunt procente semnificative de nehotărâți, încât te întrebi, până la urmă, cine vrea cu tot dinadinsul ca Ucraina să devină membru NATO, când ucrainenii nu își doresc acest lucru.

Scenariul dezmembrării unui stat aspirațional a fost verificat deja cu succes în Georgia. Prin intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud și Abhazia, aflate în anticamera alipirii la federație, Georgia a pierdut aproape jumătate din teritoriul național și acesta este doar începutul. Moscova invită și alte republici autonome din cadrul CSI, să urmeze exemplul Osetiei, de a cere să se integreze în Federația Rusă. Scenariul georgian va cunoaște apexul în Ucraina, stat artificial și compozit, o nefericită rezultantă a arhitecturii geopolitice gândite de Stalin și Hrușciov, format din teritorii răpite Poloniei și României sau “donate” de Rusia. În termenii actuali, ai restaurării hegemoniei rusești, “donația” făcută Ucrainei trebuie interpretată drept o formă de împrumut sau custodie a unor bunuri imobiliare, care poate expira oricând, în funcție de viitoarele aspirații de integrare în structurile comunitare și euroatlantice ale regimului de la Kiev. Semnalul ruperii Ucrainei va fi dat de republica autonomă a Crimeei, teritoriu istoric rusesc, iar fracturarea va continua spre sud-est, pe liniile de demarcație dintre etnia rusă și cea ucraineană, care se întrepătrund în interfluviul Nipru-Donețk, după o ecuație la fel de complicată ca și cea a osmozei dintre musulmani și hinduiști în nord-vestul Indiei. Când în urma intervenției Armatei Roșii în Georgia, NATO și-a trimis pe coasta caucaziană a Mării Negre o armadă de descurajare, era deja prea târziu. Gestul nu poate fi interpretat decât ca o recunoaștere tardivă a eșecului diplomației euro-americane, în cazul cultivării speranței deșarte că Ucraina se va putea smulge curând din status quo-ul de stat tampon între Rusia și NATO. O centură de securitate care coboară din Belarus și debușează în Marea de Azov. Un soi de chastity belt, dacă reevaluăm valorile panslavismului, în spatele căreia, în capsula temporală sovietică succesorală mai există și câte un visător cognitiv, precum Iuscenko, care a încercat să schimbe destinul implacabil al națiunii sale, cel de santinelă compulsivă a hegemoniei rusești, de “kraina” de când lumea. Nu întâmplător, primul stat al slavilor de răsărit s-a numit Rusia Kieveană. Ecuația Kievului rusificat capătă acum o și mai mare confirmare.

Cornel Ivanciuc

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate – Pacientul rus (1)

Sub pretextul fricii de arme nucleare, pe care Ucraina și Georgia le-ar putea desfășura pe teritoriul lor dacă ar primi pe viitor puțin probabila invitație de aderare la NATO, Rusia și-a luat în avans măsuri de precauție. Kremlinul dovedește că are ac de cojocul tuturor statelor care îi încurcă planurile. În prima fază, Armata Roșie a invadat Georgia, motivând că popoarele abhaz și osetin au fost supuse unui program de exterminare etnică de către autoritățile de la Tbilisi. Drept urmare, Rusia a intervenit în calitate de instanță tutelară și eliberatoare, așa cum doctrina Kremlinului ne-a obișnuit în ultimele decenii, când a ordonat Armatei Roșii să “elibereze” Afganistanul. Faza a doua a fost dedicată unor predicții obsesive legate de ruperea Ucrainei, o republică fragmentaristă, creată prin aglutinarea mai multor ținuturi care au aparținut de jure unor state create după împărțirile teritoriale de după cele două războaie mondiale, respectiv, Polonia, România și Rusia. Diseminate atent de aparatul propagandei moscovite, amenințările ruperii Ucrainei au indus o stare de criză din care Kievul nu este capabil să-și revină, decât în eventualitatea că noua administrație ucraineană rezultată în urma alegerilor prezidențiale de duminică, 7 februarie a.c., va juca pe o partitură dictată de interesele recapacitării Comunității Statelor Independente (CSI), sub bagheta magicianului de la Kremlin. Ucraina nu are altă alternativă, indiferent care dintre competitorii pentru cursa prezidențială va câștiga alegerile, decât să refacă prestigiul și onoarea pierdute ale CSI.

În faza a treia, Rusia a recurs la amenințări simetrice, în clipa în care Casa Albă și-a făcut publică intenția de a desfășura pe teritoriul Cehiei și Poloniei elemente ale scutului antibalistic. Pentru a contracara amenințarea elementelor interceptoare defășurate în Polonia, Rusia a recurs la șantajul simetric al amplasării de rachete de ultimă generație în enclava Kaliningrad. A fost maniera prin care Rusia se pregătea în felul ei atavic, plenipotent, să salute alegerile prezidențiale din America: cu o amenințare adresată proaspetei administrații Obama, că va instala în contrapartidă un complex de rachete Iskander, numele de cod NATO, dat rachetelor SS-26, cu raza de 400 km, cât să atingă Polonia. Medvedev a angajat  această promisiune în fața Dumei de stat, pentru a testa atitudinea lui Obama față de Rusia. Germania și-a arogat rolul de avocat al unei Rusii extrem de ofensive: Rusia nu amenință Europa; elementele scutului antibalistic care vor fi instalate în Polonia și Cehia, nu amenință Rusia; scutul contracarează amenințarea iraniană. Germania a sugerat că amplasarea rachetelor în Kaliningrad ar trebui să facă obiectul negocierilor în cadrul NATO pe de o parte, şi între Statele Unite şi Rusia, pe de alta.

Reconfigurarea sistemului de apărare antirachetă a trezit apetitul Kremlinului pentru retorica amenințării. Știrea că și pe teritoriul României vor fi amplasate elemente ale scutului antibalistic, l-a forțat pe Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, să pretindă părții americane “explicații exhaustive”. În cadrul conferinței de presă susținute la Berlin, Lavrov a evocat înțelegerea dintre președinții Obama și Medvedev, care invocă analiza comună ruso-americană a amenințărilor și riscurilor unor atacuri cu rachetă. Practic, în planurile Casei Albe nu au intervenit elemente de noutate, care să nu fie cunoscute de Kremlin. Includerea României în programul de apărare balistică a Europei Nord-Atlantice s-a pliat pe resetarea relației dintre Statele Unite și Federația Rusă. Efectul resetării este scoaterea Poloniei din ecuația antibalistică, iar în contrapartidă, ridicarea de către Rusia a  amenințării că-și va amplasa rachetele Iskander în Kaliningrad. |n aceste împrejurări, pretențile lui Lavrov, pentru “explicații exhaustive” adresate părții americane nu au acoperire în realitate, ci reprezintă doar efortul formulării unei întrebări diplomatice retorice, exprimate la rece. Intimidările din conținutul noii Doctrine militare a Rusiei, dată publicității zilele trecute, și-au mai pierdut și ele din vigoarea de odinioară, chiar dacă consideră scutul antibalistic o amenințare explicită la securitatea Federației Rusiei. Retorica defensiv-ofensivă a Kremlinului trădează oboseala cronică prin care trece o Rusie sleită economic, lovită imparabil de efectele recesiunii. Singura victorie notorie pe termen mediu a pacientului rus va fi readucerea Ucrainei în sfera ei politică și odată cu ea, o reanimare a mastodontului CSI, în urma rezultatelor alegerilor prezidențiale de la Kiev, de duminică, 7 februarie a.c.

Cornel Ivanciuc