Rusia invadeaza Ucraina iar companiile si autoritatile occidentale boicoteaza St. Patrick’s Day

Cine zicea că Occidentul e molîu și nu ia atitudine?

Guinness și Heineken, primarii New York-ului și Bostonului au boicotat St. Patrick’s Day din cauza refuzului de a permite însemnele pro-gay la manifestare. Comunitatea gay a putut participa, însă organizatorii au refuzat să aprobe și alte însemne la paradă decît cele tradiționale. Cu alte cuvinte, au refuzat să transforme Parada de St. Patrick’s Day într-o altă paradă gay. În aceste condiții, mai multe companii și autorități americane au decis să boicoteze parada.

În timpul ăsta, Occidentul se cîcîie să impună sancțiuni economice Rusiei pentru invazia Ucrainei și nici Guinness sau Heineken nu au anunțat că-și suspendă operațiunile și sponsorizările în Rusia. Am mai spus-o, singura șansă a ucrainienilor să fie băgați în seamă de Occident e să se declare toți gay și să se căsătorească bărbații între ei și femeile între ele.

Putin și ideologii ruși acuză Occidentul de slăbiciune, decadență și irelevanță. Iar Occidentul nu face decît să confirme acuzațiile.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.

Putin. Crima indelung organizata

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.

Eroii nu mor niciodata? O, Doamne…

Oameni care de ce au murit, pentru ţara lor?

N-au cedat. N-au abandonat. N-au capitulat. Asasinii au fugit de pe străzile Kievului, iar şeful lor, preşedintele asasin, a fugit din capitala Ucrainei. Pentru a-i pune pe fugă, a fost nevoie de zeci de morţi. Şi-au dat viaţa pentru libertatea ţării lor, iar ţara lor a fost liberă pe 22 februarie. De sub tutela Rusiei şi de sub tutela mizerabilului stat mafiot tutelat de Rusia. “Eroii nu mor niciodată” au strigat zeci de mii de glasuri, în Piaţa Independenţei din Kiev. Repetînd cuvintele fostului premier Yulia Timoşenko, de-abia eliberată din puşcărie. Frumoase cuvinte. Cîtă vreme nu sînt uitaţi, eroii trăiesc. În România au murit, în decembrie 1989, şi mai mulţi eroi, într-o luptă cu mult mai inegală. Azi, sînt uitaţi. Ţara lor i-a uitat. A uitat de ce şi-au dat viaţa. Pentru ce şi-au dat-o. Pentru cine. Au rămas simple nume, pe cruci din cimitire uitate. Jertfa lor, batjocorită de ţara lor.

Poate că Ucraina va reuşi. Poate că ei vor fi mai inteligenţi, mai lucizi, mai generoşi, mai curajoşi. Mai oameni, adică. Poate că ei nu-şi vor uita eroii. Nu le vor batjocori jertfa. Poate că, peste un sfert de secol, părinţii, fraţii, soţiile şi soţii, copiii şi nepoţii eroilor Ucrainei nu se vor întreba de ce au murit ei. Sînge din sîngele lor, suflete din sufletele lor, iubire din iubirea lor. Pentru ce au murit? Pentru cine? Ucraina a fost liberă, pe 22 februarie 2014. România a fost liberă, pe 22 decembrie 1989. Pentru cîteva ore, a fost liberă de sub tutela Moscovei şi-a mafiei comuniste, create de Moscova. Poate că în Ucraina, libertatea va dura mai mult. Poate că vor şti s-o păstreze, în loc să accepte să le fie furată. Poate că, peste un sfert de secol, un sfert din populaţia activă a Ucrainei nu va emigra, din silă pentru ţara în care s-a născut.

Poate că, peste un sfert de secol, la ei nu se va spune, cu imbecilă aroganţă, cu execrabil cinism, cu revoltătoare ignoranţă, că eroii au fost doar nişte inconştienţi, exaltaţi, naivi, marginali, nişte mari proşti, şi mare brînză ce-au făcut ei că au ieşit în stradă in 1989 şi n-au fugit, şi n-au cedat, deşi erau măcelăriţi. În cel mai mare măcel din Europa anului 1989. Poate că lor le va crăpa obrazul de ruşine. Şi nu vor uita. Pentru ce le-au murit eroii. Pentru cine. Poate că ei îşi vor pedepsi toţi asasinii şi mafia de stat, cu pedeapsa pe care o merită. În loc să-i răsplătească, dîndu-le iar ţara pe mînă, imediat. Poate că, la ei, eroii nu vor fi murit pentru certificatul de revoluţionar al soacrei vreunui Geoană de-al lor, sau al vreunui Blaga, sau, ultimul pe listă, al vreunui Iliescu ucrainean. Poate că ei nu vor găsi vreun tînăr Ponta, trup şi suflet de partea Revoluţiei şi-a Pieţei Universităţii (unica, din 1990), care să-şi declare apoi iubirea pentru Che Guevara şi, ajuns premier, ataşamentul pentru mari proiecte alături de Rusia putinistă şi China comunistă. Întorcînd iar ţara spre coşmarul estic.

Pentru asta, Ucraina ar trebui să nu aibă o revoluţie. Revoluţiile se întorc de unde au plecat. Ar trebui să aibă victoria în Războiul ei de Eliberare. De Independenţă. Războiul pe care România n-a ştiut să şi-l cîştige, rămînînd cu revoluţia dependenţei de mafia comunistă, sulemenită în salvatoare a patriei. Care ne întoarce de unde am plecat. Greu, foarte greu va fi pentru Ucraina. Depinde în continuare şi de Putin, şi de lacheii Moscovei. Urmează războiul vorbelor, al provocărilor, al tuturor ipocriziilor. Greu de găsit lideri cinstiţi şi tari, patrioţi în fapte, nu în vorbe. De pildă, lideri care s-o rupă cu trecutul şi să tragă linia, întorcînd foaia. Cum au refuzat s-o facă Iliescu sau Adrian Năstase. Şi cum refuză s-o facă Ponta sau Antonescu, pretinzînd, evident, contrariul, în uraganul românesc al tuturor ipocriziilor.

Eroii Ucrainei n-au murit pentru Timoşenko sau Klitschko sau mai ştie cine. Au murit pentru ca familiile lor şi prietenii şi toţi oamenii buni din ţara lor, fiindcă asta înseamnă ţara, nu bestiile şi trădătorii, să aibă un viitor. Au avut curajul să fie ei armata de eliberarea a ţării lor. În naivitatea, inconştienţa, exaltarea şi marginalitatea lor, au eliberat o ţară. Poate că, în Ucraina, eroismul lor nu va fi ridiculizat şi uitat, ci preţuit, fiindcă va fi înţeles aşa cum se cuvine. Poate că ei vor înţelege ce înseamnă libertate. Poate nu se vor mulţumi cu dependenţa de pomeni, pensii şi salarii stabilite într-un birou guvernamental. Poate îşi vor cîştiga, în mod real, independenţa. Poate vor fi, cu adevărat, liberi. Poate că eroii lor nu vor muri încă o dată, în uitare şi-n batjocură, precum eroii României din 1989. Iar peste un sfert de secol, cei care au supravieţuit gloanţelor nu vor continua să întrebe “21-22, cine-a tras în noi?” În timp ce asasinii şi urmaşii lor îşi văd liniştiţi de jaf şi de nelegiuiri. Poate că, la ei, 22 va fi cu noroc. Cine ştie, poate ei chiar vor reuşi.

Axa Moscova, USL si expertii in nuante KGB

Ani de zile tot felul de genii, experți în relații internaționale și politică externă, specialiști în geopolitică și geostrategie, apropiați de PSD/PNL dar și din zona ăstorlalți, ne-au bătut la cap cu Elveția Estului, ne-au acuzat că ne închinăm la Înalta Poartă de la Washington, de la Londra, Berlin sau Bruxelles, că ne fasolim la licurici, că sîntem niște țărănoi inculți și bîntuiți de uri și rusofobii absurde și rușinoase, că sîntem încremeniți în trecut, maniheiști și simpliști, că nu sîntem în pas cu vremurile, că nu vedem evidențele și nu simțim nuanțele, că Rusia e un partener de încredere, o țară care se luptă să fie bine, un potențial prieten, care ne poate aduce beneficii economice și de alte naturi, că s-a schimbat și e pe drumul democrației, ba chiar e mai democrată decît noi, că numai tractoriștii fără imaginație strategică și simț de anticipație geopolitică ca noi mai văd în Rusia un pericol și în Statele Unite și Uniunea Europeană aliați, în timp ce spiritele fine, culte, cu cursuri geostrategice de elită la bază, cu puterea de a citi printre rînduri, de a vedea în viitor și de a simți în nări mirosuri în degrade, care acolo unde noi vedem roșu ele văd fuchsia, turcoaz și lila, au simțit în Rusia un partener cald, uman, tovărășesc la foc de tabără.

Mai țineți minte cînd gafeurul incult și actoraș țărănoi pus pe ură și războaie, Ronald Reagan, vorbea de Imperiul Răului și îi cerea lui Gorbaciov să dărîme zidul Berlinului iar cei mai profunzi și informați și inteligenți oameni fin lume, sovietologii, vorbeau despre un URSS nemuritor șși despre viitorul lumii ca un sincretism între soviete și occident?

Uitați-vă acum la cîtă încredere, libertate, democrație, bună vecinătate, respect pentru lege și drepturile omului transpiră viitorul nostru partener, Rusia.

Ponta, Antonescu, toți useliștii, cu tot cu intelectualii USL-ului și experții în nuanțe cu miros de KGB au arătat ani de zile că sînt ori imbecili, ori iresponsabili, ori trădâtori. Irecuperabili, în toate trei cazurile. Subliniez irecuperabili.

Ucraina, incotro?

Rusia trebuie să aibă doar răbdare. Nu e nimic pierdut pentru ea. Chiar și în situația în care lucrurile merg ca pe roate, Ucraina nu intră în UE mai repede de 10-15 ani. Însă pînă intră, rușii nu au pierdut definitiv partida. Așa cum nu au pierdut nici în 2004. Abia după ce Ucraina va fi parte a Uniunii Europene, cu un stat de drept solid, cu justiție independentă, cînd va respecta principiile democratice, separația puterilor în stat, libertatea și proprietatea, abia atunci putem spune că Rusia a pierdut jocul definitiv, sau măcar pe termen lung.

Însă în 10-15 ani se pot întîmpla multe. UE poate renunța la extindere, poate intra în cine știe ce crize politice sau economice care să blocheze extinderea, sau chiar se poate transforma în altceva.

Nu mai vorbim de ce se va întîmpla pe scena politică internă a Ucrainei. Elita politică și economică e formată din mafioți, aventurieri și, în general, personaje care nu au nicio aplecare spre statul de drept, libertate, egalitate în fața legii, piață liberă etc. Nici măcar nu știm cine va cîștiga viitoarele alegeri. Și chiar dacă le vor cîștiga cei buni, orientați spre vest, nu știm cît de capabili vor fi să schimbe societatea ucraineană și să țină steagul sus. După încă un eșec politic și economic se va stinge iar entuziasmul și Ucraina va reveni în brațele Rusiei. Elita politică, administrativă și economică a Ucrainei va trebui să nu facă nicio greșeală majoră timp de cel puțin trei-patru legislaturi. Mai ales că la un moment dat se va lovi de șocul cultural al contactului cu Vestul și de pretențiile occidentale, care i se vor părea absurde și antiucrainiene. Unele dintre ele sînt într-adevăr absurde, însă, dincolo de derapajele corectitudinii politice și ale isteriilor egalitariste Occidentul are tradiție și experiență în stat de drept, piață liberă, libertate.

Nici situația economică nu ne îndeamnă la optimism. Statul ucrainean este captiv unei oligarhii de mafioți, populiști, comuniști și aventurieri, iar sărăcia nu face decît să vulnerabilizeze populația dependentă economic și administrativ în fața ofertelor extremismului și populismului.

Iar Uniunea Europeană n-are nevoie de o Ucraină instabilă, vulnerabilă la mișcări sociale violente, lovituri de stat, conflicte etnice și probleme la granițe.  Mai ales după eșecurile numite România, Bulgaria și chiar Ungaria. Rusia lui Putin, în schimb,  vrea o Ucraină întreagă, cu milioane de ruși și teritorii controlate de ruși, cu lideri politici și autorități conttolate de ruși. O astfel de Ucraină nu e de înghițit de către UE și poate oricînd fi destabilizată de ruși.

Nu cred că Rusia va forța acum ruperea Ucrainei. O Ucraină ruptă presupune un război de secesiune, costuri financiare, militare, diplomatice, politice care ar putea destabiliza chiar Rusia. La final rămîne în vest o Ucraină pierdută definitiv pentru ruși. Rușii ar face dintr-un eșec de etapă o retagere definitivă. Forța Rusiei în Ucraina nu stâtea într-un om. De ce ar renunța neprovocat la Ucraina de Vest? Rușilor le e suficientă o Polonie în coastă, n-o vor și pe a doua.

Orice s-ar întîmpla, unica șansă a Ucrainei e democratizarea, un stat de drept solid, justiție independentă, piață liberă, libertate. E teribil de greu, dar altă șansă n-are. Întorcîndu-se împotriva minorităților naționale, împotriva rușilor, maghiarilor, românilor, Ucraina face jocul Rusiei, își îndepărtează Uniunea Europeană, întregul Occident și vecinii. De tensiunile interetnice vor profita populiștii, aventurierii, oligarhii, pescuitorii în ape tulburi și totalitarismul și expansionismul rus, adică tocmai cei împotriva cărora s-a ridicat Euromaidanul, acelora care au îngropat pînă acum Ucraina în subdezvoltare, arbitrariu, corupție, violență și marginalizare.

Ucraina nu trebuie să se războiască cu Rusia, cu rusofonii sau cu etnicii ruși. Trebuie să se războiască cu exportul rus de totalitarism. Dacă Rusia ar fi o țară democratică, în care ar domni legea, libertatea, justiția, piața liberă, ar fi partenerul ideal al oricui și s-ar extinde prin seducție și forță economică. Nu rușii ca nație sînt problema ci sistemul politic pe care îl exportă.

Dacă Ucraina crede că luptă împotriva Rusiei alegînd iarăși oligarhia, arbitrariul, încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor, corupția, injustiția și răzbunarea, nu face decît să se arunce în brațele Rusiei. Și încă o cădere ar fi prea mult chiar și pentru ucrainieni, cît de tari par ei.

Cea mai mare lovitură pe care Ucraina o poate da Rusiei lui Putin e să nu intre în jocul său și să nu accepte extremismele, populismele, arbitrariul și corupția. Doar acceptînd importul de democrație din Occident, așa cum e ea, cu tot balastul său de utopii, obsesie a controlului și nedreptăți, doar acceptînd regulile statului de drept, domnia legii, separația puterilor în stat, respectarea libertății individuale și proprietății, Ucraina poate scăpa din gheara Rusiei. Iar un succes al Ucrainei i-ar pune chiar și pe ruși pe gînduri.

Cu toate lașitățile, stîngăciile și exagerările Occidentului, sistemul este categoric mai bun. Și nu-l poți schimba sau salva decît din interior. Sau, mai bine spus, din exterior. Fiindcă, trebuie s-o spunem, ei sînt afară, noi înăuntru. Nu-ți place cum arată strada? Ți se pare că cei din afară greșesc? Și-au pierdut busola? Du-te și vorbește cu ei. Mda. Nu poți, fiindcă ești după gratii. Românii, ucrainienii, maghiarii, polonezii, bulgarii sau sîrbii nu pot schimba lumea de după gratiile totalitarismului.

Imaginați-vă două fețe înghesuite la o ferestruică de 30 pe 30 cu gratii, uitîndu-se dezaprobator și rîzînd de cei de afară.

Oameni care mor pentru tara lor

Ce chestie

Nu vor ceda. Nu vor abandona. Nu vor capitula. Rezistă de peste trei luni. Au rezistat frigului cumplit, bastoanelor şi gazelor lacrimogene. Acum, cînd zboară gloanţele şi cadavrele se adună morman, cînd e clar că dacă nu înving, îi aşteaptă anihilarea, nu mai au nici un motiv să dea bir cu fugiţii. “Libertate, te iubim, ori învingem, ori murim”. Cum ar veni. Şi iată, mor. Sînt în război, iar războiul lor este de eliberare. Ceea ce ziariştii, diplomaţii şi liderii politici vestici refuză să spună, lor le este cît se poate de clar: nu mai vor cu ruşii peste ei. Nu mai vor să fie sclavii Rusiei. Nu mai vor. Destul. Vor ţara lor. Fiindcă e ţara lor. Vor Ucraina liberă.

După cel puţin 25 de morţi marţi spre miercuri, după încă pe atîţia miercuri spre joi, împuşcaţi, mai nou, la meserie, în organele vitale, de lunetişti, Piaţa Independenţei din Kiev tot nu s-a golit. Ei tot n-au fugit, n-au cedat, n-au capitulat. Deşi destui corespondenţi străini cîntau prohodul luptei lor, după primul masacru, ei luptă în continuare. Care e soluţia au spus-o de la început: demisia preşedintelui Yanukovici, omul Rusiei. Alegeri anticipate, imediat. Nu doar demisia guvernului sau dizolvarea parlamentului. Demisia liderului înscăunat de Moscova. Care a oprit asocierea cu Uniunea Europeană şi a întors ţara spre Rusia lui Putin. Vor demisia şefului grupării infracţionale de ocupaţie colonială. Între timp, a grupării criminale de ocupaţie colonială.

Gruparea criminală trage cu muniţie de război, vorbind de terorişti şi de fascişti. Aaaa, daaaa, sigur că daaaa! Binecunoscuţii terorişti, de care ne-a salvat Iliescul, cu Frontul Salvării Naţionale. N-am aflat cine au fost teroriştii. Binecunoscuţii fascişti, de care ne-a scăpat tot Iliescul, aducînd minerii, ca să refacă spaţiile verzi din Piaţa Universităţii. Nici despre ei n-am aflat cine au fost. Dar bine că ne-a salvat Iliescul, de anarhie, de vidul de putere. Despre fascişti vorbeşte şi inegalabilul Maduro, în Venezuela socialistă, trăgînd în răsculaţi. Dacă s-au răsculat, ce-ar putea fi altceva decît fascişti, marionete ale imperialismului occidental? Extraordinar cum tovarăşii de drum ai secerii şi ai ciocanului, mai vechi sau mai noi, dau mereu, în drumul lor spre progres, doar de terorişti şi de fascişti. Alţi adversari nu găsesc, sărmanii.

În Ucraina n-ar fi nici un vid de putere. Există o alianţă de trei partide, capabilă să preia ţara, cu lideri cunoscuţi, cu priză la public. Iar teroriştii şi fasciştii sînt ucrainenii care s-au săturat de Rusia. Şi luptă cum pot, pentru libertatea lor. Yanukovici l-a demis pe ministrul apărării. Primarul din Kiev a demisionat din “Partidul Regiunilor”, al lui Yanukovici, declarîndu-se independent. Puterea prezidenţială dă ceva semne de surpare. Greu de înţeles pentru unii, dar nici muniţia de război nu-i opreşte pe răsculaţi. Nenorociţii. Ce le lipseşte, în fond? De ce nu vor cu Rusia? De ce vor, în schimb, cu UE? Cu Vestul, nu cu Estul? De-aia. Fiindcă în Vest e mai bine. Se mai şi trăieşte, nu doar se supravieţuieşte.

Dar, în primul rînd, răsculaţii vor ţara lor. Să decidă ei, singuri, încotro se îndreaptă. Vestul, desigur, nu se repede să-i ajute. UE trimite miniştri de externe, propune sancţiuni. Vax. Americanii, ce-i drept, lucrează în culise, dar nu se ştie cît de eficient. Decizia e, oricum, la Putin. În criză de timp, Yanukovici are, încă, la dispoziţie şi varianta băii de sînge naţionale, şi varianta desprinderii părţii de est si sud, rusofone, a ţării, după modelul Transnistria, de pildă. Nu va face nimic, însă, fără ordin de la Kremlin. Mai degajat de problemele olimpice, acum că Rusia şi-a luat-o la hochei, întîi de la SUA, apoi de la Finlanda, Vladimir Vladimirovici are de ales. Vrea război colonial în ditamai ţara, Ucraina, cu consecinţe internaţionale cataclismice, dată fiind vecinătatea cu zona UE şi, mai ales, cu NATO, sau alege jocul pe termen lung? Ce va face Putin, ştiind foarte bine că, în Ucraina, nu teroriştii şi fasciştii sînt problema lui, ci ucrainenii care se bat pentru libertate? Nu mai vor să fie colonie. Şi nici gloanţele lunetiştilor nu-i mai sperie. Mor, pentru ca ţara lor să fie a lor. Ce chestie, nu?

Teoria lantului fara bila, a celulei cu gemulet sau a raului mai mic

Uitați-vă bine la ce se întîmplă acum în Ucraina.

Cei douăzeci de ani de slăbiciune și derută din partea Rusiei s-au terminat. Rusia redevine o mare putere, expansionistă, agresivă, totalitară. Vorba lui Alexandru Hâncu, fie-vă frică! Și treziți-vă. Ucraina e vecina noastră și a Moldovei, nu e în Oceania. Următorii pe listă sîntem noi și polonezii. Iar noi sîntem înconjurați de prăzi ușoare ale Rusiei, ca Bulgaria sau Serbia, că Marea Neagră aproape au rezolvat-o. Și pe unguri i-au rezolvat. Îi tranșază acum pe ucrainieni, iar Moldova e pac pac, o nimica toată.

Sîntem într-un moment de cumpănă a istoriei și trebuie să înfigem bine picioarele în pămînt, că n-o să fie deloc ușor.

Avem nevoie, mai mult ca niciodată, de lideri curajoși, cu caracter puternic, consecvenți, patrioți, cu rădăcini istorice și intelectuale bine înfipte în tradiția democrației occidentale și luptei românilor pentru libertate și democrație din secolele XIX și XX. Avem nevoie de lideri care să știe unde mergem și, mai ales, care să știe de unde venim. Avem nevoie de lideri care să creadă și care să lupte pînă la ultima picătură de energie pentru ceea ce cred. Avem nevoie de lideri care să nu-și schimbe credințele și părerile despre lume și viață de două ori pe zi sau de cinci ori pe an. Avem nevoie de lideri politici cu convingeri puternice și patrioți. Nu trebuie să fie îngeri, trebuie să înfigă bine picioarele în pămînt, să mîrîie și să-și arate colții la dușman.

Avem nevoie de ei la Cotroceni, la Palatul Victoria, la Parlament, la Strasbourg. Avem nevoie de ei să susțină cauza României, cu forță și convingere aici, în fața românilor, și în fața cancelariilor occidentale.

Teoria răului mai mic pornește de la premisa că sîntem niște căcați leșinați care atîta merită și să zică mersi și pentru atîta.

Nu ne permitem epoca răului mai mic. Nu ne mai putem permite trădători, hoți sau lași. Altfel, vom avea ales între o gubernie soft și o gubernie hard, între o celulă cu zăbrele la ferăstruică și o celulă fără fereastră deloc. ”Ha, uite, lanțurile mele n-au bilă!” Etefleoșc. Și?

Astfel, Ponta și Antonescu ies amîndoi din discuție.

De fapt, în cazul lor nici nu poți vorbi de răul mai mic, fiindcă este extrem de greu spre imposibil să-ți dai seama care dintre ei e răul mai mic, Oricum, dacă unul dintre ei e totuși răul mai mic, diferența e atît de mică încît e complet irelevantă.  E ca și cum după trecerea glonțului prin țeastă ai muri instantaneu sau ai mai trăi patru secunde. Să fim serioși, patru secunde în plus de viață nu se pun.

Nu avem nevoie de șmecherași deciși să ne vîndă oricînd, oricui pe oricît, nu avem nevoie de mafioți care negociază prețul cu oareșce talent, nu avem nevoie de molîi care nu ridică capul din pămînt, prin ale căror vene curge apă și care se pișă pe ei cum ridică cineva un pic tonul la ei. Nu avem nevoie de lași, paralizați în tăceri interesate sau pur și simplu speriate. Nu avem nevoie de debili, de instabili psihic, de țăcăniți plecați pe cîmpii, urmăriți de paranoi și obsesii.

Nu mai sîntem în situația să ne putem permite hoți, trădători și lași.

Poate în alte situații istorice, mai fericite, mai calme și mai optimiste, ne putem descurca și cu hoți, mincinoși, trădători și lași. Din 1989 încoace trădătorii, lașii, hoții și mafioții pe de o parte nu au avut cui ne vinde, că rușii erau în corzi, pe de altă parte îi strîngea gheara americană de coițe și europenii visau expansiuni. Credeți că Iliescu nu ne-ar fi dat la ruși? Dealtfel, a și încercat, însă a căzut URSS-ul la doar cîteva săptămîni sau zile după ce ne vînduse. Fără intervenția Occidentului și azi tot de la țîța păroasă a Natașei sugeam laptele existențial, asta în timp ce Alioșa ne făcea necurățenii și perversiuni pe la spate. Așa cum ne-a mai făcut, dar nu mai ținem minte, că acum sîntem persecutați de aifoanele americane și de Bieber. Bine, bine, cu Bieber you have a point.

Teoria răului mai mic, a celulei cu gemuleț și a lanțului fără bilă nu funcționează în situația politică actuală. Trădătorii cu față de michimauși puberi, hoții amatori de chilipiruri, mafioții abili în negocieri, molîii cu apă în vine și limba tăiată, zărghiții cu pitici adormiți pe creiere și, în general, toată adunătura politică de la vîrf de acum, toți aceștia nu sînt soluția.

Nu confundați luciditatea cu renunțarea, nu confundați tăcerea cu inteligența, nu confundați lașitatea cu loialitatea.

Acum, mai mult ca niciodată, e nevoie de luptă, e nevoie să spunem tare ceea ce credem, mai mult ca niciodată acum e nevoie de lideri puternici, cu credință, caracter și curaj, care să-și cunoască istoria, tradițiile, limba, să-și iubească țara și să creadă în libertate, democrație și destinul occidental al României. Avem nevoie de inteligență, curaj, credință și patriotism. E mult? Nu, e minimumul necesar.

“Fuck the EU” adica “be afraid, be very afraid”

Telecomunicaţii speciale fierbinţi

Delicios e prea puţin spus. Senzaţional, la fel. Ca şi epocal. E toate acestea şi mult peste, scandalul cu doamna Victoria Nuland şi “Fuck the EU”. Chiar dacă nu agreaţi filmele de groază, ar trebui să vi se facă părul măciucă. “Be afraid, be very afraid”. Rîsul e doar pentru marii amatori de comedie alternativă, dar nu staţi cu ei la masă. Nu sînteţi Victor Ponta, în proximitatea lui Victor Yanukovici, Ucraina, la dineul olimpic oferit de Vladimir Putin, Rusia. Oameni remarcabili. Şefi peste asasini emeriţi, de ziarişti şi adversari politici, dacă va spun ceva cazurile Anna Politkovskaia, Alexander Litvinenko, Georgiy Gongadze sau Yuri Verbitsky. Mai sînt şi rateuri, ca în cazul otrăvirii soldate doar cu desfigurare şi leziuni interne pentru Viktor Yuşcenko, fost preşedinte nerusofil al Ucrainei, dar numai cine nu munceşte nu greşeşte. Iar şefii asasinilor, ce sînt ei? Democraţi, fireşte.

Ştim, din filmele de acţiune, că marii negativi, cu cît sînt mai plecaţi de acasă, cu atît au replici mai bune. Umorul lor este inegalabil. Cum să nu se simtă bine Victor Ponta, baschet, automobilism, plagiat, cu Viktor Yanukovici, box stradal, puşcărie, şi Vladimir Putin, campion la orice sport? Mai ales că în viaţă nu-i ca-n filme. În viaţă, Putin şi Yanukovici sînt, în mod evident, pozitivi. Occidentul e negativ. Occidentul e ticălos. Occidentul e de vină. Nu-i aşa? Foarte joviali par Viktor şi Vladimir în pozele de la Soci. De ce n-ar fi fost? Anterior, la Kiev, Victoria Nuland, asistent al ministrului american de Externe, însărcinată cu probleme Europene şi Euroasiatice, urmaşa lui Philip Gordon, cel de la garajul lui Băsescu, s-a trezit că trebuie să comenteze o înregistrare apărută pe YouTube.

Bună seara fete, bună seara băieţi!

Adică s-a trezit că securiştii ei, americani, n-au fost în stare să-i ofere, săptămînile trecute, o linie telefonică securizată cu ambasadorul american de la Kiev. Ca să discute susţinerea opoziţiei din Ucraina. Închegarea unei alternative la guvernare, cît mai rapid, ţinînd cont de riscul anihilării de către Moscova a revoltei pro-Occident. Susţinerea urma să aibă loc cu ajutorul ONU, nu al UE, care îşi tîrîie călcîiele. “S-o f..i pe UE”, a spus, scurt, doamna Nuland, aprobată de ambasadorul Geoffrey Pyatt. Nu sînt dubii privind autenticitatea interceptării şi autorii ei. La Kiev, doamna Nuland a remarcat, public, calitatea tehnică foarte bună a înregistrării unei convorbiri, altfel, private. La Washington, purtătoarea de cuvînt a Departamentului de Stat a spus că Rusia a coborît la un “nou nivel de josnicie”. La Berlin, doamna Merkel s-a declarat scandalizată, elogiind eforturile doamnei Ashton, Comisar European cu politica externă. Victoria Nuland şi-a cerut scuze faţă de Uniunea Europeană.

Cum să nu fie joviali Putin şi Yanukovici? Cum să nu rîdă ei, ca băieţii, de gîlceava fetelor? Împreună cu toţi fanii lor. Mai ales fanii “imparţialităţii” din UE. Gen militanţii “aceeaşi mizerie”. Ce mi-e Rusia, ce mi-e America, barem Moscova e mai aproape. Că doar SUA înseamnă Uniunea Sovietică Aialaltă. Pentru toţi ceilalţi, însă,  nu rîsul ar trebui să fie pe agendă. Dincolo de satisfacţia, omenească, a doamnei Merkel, de-a vedea America umilită electronic pe YouTube, după ce America îi interceptase telefoanele, situaţia nu e veselă. În lupta cu dictaturile, nu există nici un “Occident”, există doar America. Uniunea Europeană şi-a tîrîit, îşi tîrîie şi îşi va tîrîi mereu călcîiele în faţa Rusiei. Din laşitate, din derută şi din capacitatea remarcabilă de-a nu căuta alternativă la gazele ruseşti. Războiul Rece n-a încetat niciodată, doar năucii şi slugile Moscovei au susţinut contrariul.

Telefonul fierbinte

Războiul Rece se încinge periodic, pînă la roşu (desigur), şi avansează. După Georgia, Rusia e dornică să intervină militar şi în Ucraina. Dacă Georgia e departe, Ucraina e chiar la graniţa României, a UE, a NATO. Cu sau fără legătură cu trădarea lui Edward Snowden, oaspete al Rusiei, Putin a vrut să arate că poate intercepta comunicaţii secrete americane. Şi că poate crea scandaluri menite să intensifice sentimentele antiamericane din Europa. Există vreo parte bună? Da. Interceptarea cu doamna Nuland arată că America e foarte interesată de Ucraina. De aceea, e de presupus că nu doreşte probleme “în spatele frontului”, în România, de pildă.

Nu ştim în ce termeni discută oficialii americani despre USL, care e infinit mai puţin decît UE. Dar acum, după interceptarea telefonului fierbinte al doamnei Nuland, putem bănui. Dat fiind că UE, dincolo de vorbe, nu face nimic ca să aducă Ucraina mai aproape, nu va face nimic nici ca să ţină România în UE, în condiţiile în care USL+Rusia+China=Love. America are, însă, interesul să ţină România în NATO. Un succes american în Ucraina ar fi un succes şi pentru România. Deci un eşec pentru USL. Dar un eşec american în Ucraina? Aceasta e întrebarea. Cum România continuă să nu aibă nici un fel de opoziţie, Victor Ponta, Crin Atonescu şi, în general, USL, nu par dispuşi să renunţe la batjocorirea Justiţiei, iar în Ucraina lucrurile nu stau deloc pe roze, “be afraid, be very afraid” e un îndemn cît se poate de potrivit.

Putin si-a primit slugile la Soci, Victor Ponta (Romania) si Viktor Ianukovici (Ucraina)

Aici am ajuns. În curul lumii, printre criminali și alți refuzați ai civilizației. Aici ne-a adus Victor Ponta, cel mai incompetent, iresponsabil și antinațional premier pe care l-a avut România. Acasă la stăpînul Putin, ucigaș patentat de opozanți și jurnaliști, împreună cu altă slugă de-a lui Putin, Viktor Ianukovici, ucigaș de opozanți și tineri care manifestă pe străzile Ucrainei pentru libertate și intrarea în lumea civilizată și împotriva Rusiei. Și toate astea în situația în care Rusia a anunțat că ar putea interveni militar în Ucraina, pentru a înăbuși revolta ucrainienilor. Aici sîntem după aproape 23 de ani de la prăbușirea URSS-ului. Am revenit la matkă. Dacă la prezidențiale alegem slugoiul ăsta iresponsabil sau slugoiul lui, Antonescu, vom ajunge să lingem tălpile bolșevicilor, kaghebiștilor și altor mujici.

Îndepărtarea de la putere a slugii iresponsabile a rușilor și baronilor pesediști e o datorie patriotică minimală a fiecărui român. În situația în care am ajuns, ceea ce face astăzi așa-zisa opoziție e o dovadă de iresponsabilitate comparabilă cu cea a slugii din poză.