Udrea, presedinte PDL?

Să lăsăm retorica. După alegerea lui Ponta problema viitorului președinte PDL devine greu de rezolvat. Înclin să cred că Năstase și compania au născocit candidatura lui Ponta și pentru a da un mat PDL-ului: Scopul lor e să ciștige alegerile în 2012 și 2014 în condițiile retragerii lui Iliescu iar Ponta e acolo pentru că  poate pune PDL  în 2012 în postura de „mamut nereformat”. Iată, în PDL discuția despre reformă a fost înăbușită, în PSD reforma s-a produs deja!

Prezidențialele din 2014 nici nu merită luate în discuție, singurul obiectiv prioritar sînt parlamentarele și localele.

În realitate alegerea lui Ponta îl scoate din cursă în primul rînd pe Boc. Cum ar arăta PDL în 2012, dupa inca doi ani de guvernare de criză, condus de Boc? Valeriu Stoica spunea că Boc ar fi un bun candidat la prezidențiale în 2014, asta mă face să cred că nici el nu-l vede conducînd PDL-ul. Dar cine ar putea conduce partidul? Sînt cîteva criterii obligatorii pentru asta:

  1. Are sprijinul lui Băsescu și e în acord cu viziunea lui Băsescu despre politica românească (reforma clasei politice, a Constituției a administrației)
  2. Nu a mai condus PDL, PLD sau PD („sînge proaspăt”)
  3. Poate să reprezinte și vechea gardă de afaceriști și baroni locali (partidul încă va avea nevoie de bani și influență locală în actualul sistem corupt și netransparent care nu va fi schimbat peste noapte, adică pînă în 2012. În plus are nevoie de susținere în teritoriu)
  4. Crede în valorile reformatorilor tineri.
  5. Nu e om de afaceri activ (altfel PDL va ajunge cu certidutine mai rău decît PSD în 2-3 ani)
  6. N-a fost foarte vizibil pe scena publică înainte de 2000 (lui Ponta trebuie să i se opună o față proaspătă)
  7. Poate fi prim-ministru (are experiență managerială și administrativă)

Putem face o listă cu posibilii candidați din toți cei cu o funcție de conducere în PDL. Lista e aici, e de presupus că numele viitorului președinte e pe ea. Dacă ne apucăm însă să aplicăm criteriile enumerate, vedem repede că PDL are o problemă de succesiune internă. Boc, un relativ anonim, a fost propulsat în 2005  în funcție tocmai pentru a da noului partid o imagine proaspătă.  Ori, el e deja uzat de guvernare și dacă o eventuală ieșire din criză nu se simte la nivelul populației pînă în 2012, un Emil Boc președinte PDL riscă să deconteze toată factura în numele partidului.

Valeriu Stoica pare să sugereze chiar asta atunci cînd îl dă pe Boc viitor candidat la prezidențiale și amintește tocmai de problema decalajului între ieșirea din criza economică și momentul cînd oamenii simt o îmbunătățire.

Dacă aplicăm grila de mai sus rămînem cu o listă scurtă care arată cam așa:

  • Udrea
  • Stoica
  • Blaga
  • Negoiță
  • Boagiu

În mod surprinzător persoana care ia punctajul cel mai mare la criteriile de mai sus e Udrea. Faceți exercițiul și veți fi la fel de mirați cum am fost eu. Blaga e foarte bun organizator și poate fi cureaua de legătură între reformatori și vechea gardă. Are însă o prezență ștearsă, nu prea pare a fi în grațiile lui Băsescu și poate face mai bine treaba din poziția de Secretar General. Stoica ar fi o soluție foarte bună pentru a împăca reforma cu trecutul, e însă „vechea gardă” și nu e prea clar dacă mai are suficientă ambiție și energie pentru luptele sterile din interiorul partidului. Negoiță are o imagine bună însă refuzul lui de a candida pentru București ridică semne de întrebare despre propriile ambiții politice. Boagiu a lipsit prea mult din scenă, deși nu e deloc exclus să reintre, pînă la urmă Boc  a venit în 2005 aproape de nicăieri. Udrea e foarte bine poziționată, are în schimb două mari probleme: Soțul (conexiunea prea strînsă cu mediul de afaceri) și faptul că e femeie.

S-ar putea însă ca tocmai ultimul impediment, legat de misoginismul atavic al clasei politice românești, să fie un mare avantaj. Udrea ar fi adversarul cel mai dificil pentru Ponta și radicalii din PNL și le-ar dinamita discursul despre tinerețe și modernitate prin simpla prezență.

Faceți exercițiul: dacă nu Boc, atunci cine?

Liberali, populari sau tehnocrati de prada?

Dincolo de discuţiile şi certurile interne, dincolo de nume şi siglă, de comisii şi numărul de vicepreşedinţi,  de etichete clamate cu emfază sau dispreţuite cu superioritate, dincolo de puritani şi deviaţionişti, dincolo de creştin democraţi, ortodoxist-populari, tehnocraţi de pradă, ţărănişti reşapaţi sau liberali mai mult sau mai puţin clasici, PD-L îşi va arăta adevărata faţă doctrinară prin felul în care va guverna în aceşti trei ani. PD-L are totul în acest moment: Preşedintele, prim ministrul, majoritatea parlamentară, e cel mai puternic partid în teritoriu. Un singur lucru nu are: scuze.

Blaga, Videanu, Berceanu, Boc sau Flutur nu au puterea doar în PD-L, au puterea în România. Iar aici nu se mai pune problema să-şi spele rufele în familie. Rufele guvernării se spală numai în public. Dacă orientarea doctrinară a PD-L e o problemă internă a conducerii centrale a partidului (mă rog, aşa susţin liderii PD-L – evident, o imbecilitate), felul în care acest partid guvernează îi priveşte pe toţi cetăţenii români. Politica externă, fiscalitatea, justiţia, reforma sistemului de sănătate, a educaţiei, a sistemului de pensii şi de asistenţă socială, a justiţiei sau descentralizarea ne interesează şi ne afectează pe toţi, nu doar pe cîţiva lideri ai PD-L. Aici, domnii Boc, Blaga, Videanu, Berceanu sau Funeriu trebuie să manifeste transparenţă totală şi să dea socoteală de oricîte ori li se cere, fie chiar şi de douăzeci de ori pe zi. Şi vrînd-nevrînd îşi vor devoala şi culoarea doctrinară. Dacă au vreuna.

Pînă la urmă, guvernul este cel care va răspunde întrebării: are sau nu PD-L nevoie de reformă şi de clarificare doctrinară? În aceşti trei ani vom afla dacă sîntem guvernaţi de populari, creştin democraţi, conservatori, liberali sau tehnocraţi de pradă. Şi nu va trebui să aşteptăm pînă în 2012 sau pînă se decid Radu Berceanu şi Ioan Oltean să-şi devoaleze sinele doctrinar şi în altă parte decît în biroul organizaţiei de bază. Pînă la finalul acestui an guvernul Boc şi majoritatea parlamentară ne vor clarifica, prin fapte legislative şi executive, doctrina PD-L-ului. Aşa că eu aş sta mai degrabă cu ochii pe guvern decît cu urechea lipită de uşa biroului în care îşi discută off the record filozofiile politice Blaga, Videanu, Berceanu, Frunzăverde, Cristian Preda sau Valeriu Stoica.

Vom avea posibilitatea să urmărim circuitul banilor pe care îi plătim sistemelor de sănătate şi educaţie, să alegem unde să meargă cel puţin o parte din aceşti bani, la ce spitale, clinici, la ce grădiniţe, şcoli sau universităţi, indiferent că sînt de stat sau private? Sau se vor pompa în continuare miliarde de euro din banii noştri în două sisteme falimentare? Va fi dat afară doar omul de la ghişeu sau va fi desfiinţat şi ghişeul şi se va renunţa şi la sutele de hîrţoage pe care trebuia să le prezinţi ca să-ţi dovedeşti bunele intenţii şi nevinovăţia în faţa statului? Va renunţa statul la a-şi trata cetăţenii drept infractori pînă la proba contrarie, pe care aceştia trebuie s-o facă zilnic? Vor plăti în continuare companiile private incompetenţa şi corupţia aparatului de stat? Se vor irosi în continuare miliarde de euro anual pe o asistenţă socială inutilă şi imorală în 80% din cazuri? Va lupta actuala putere pentru reformarea sistemului de justiţie chiar dacă această reformă va lovi în cei mai bravi şi mai descurcăreţi fii ai ei? Sau va continua să-şi acorde, ca şi celelalte puteri de după 1989, imunităţi şi să-şi acopere sau chiar recompenseze corupţii? Va promova actuala putere o politică a afirmării naţionale sau ne vom bălăci în continuare în mocirla lamentării naţionalist-populiste şi frustrărilor provinciale? Va duce o politică a libertăţii reale sau vom continua să fim liberi în labirintul kafkian al birocraţiei, tîrîndu-ne vinovaţi păcatele subînţelese în faţa statului acuzator şi atotputernic? Acum, cînd pedeliştii au puterea, vor avea ei inţelepciunea şi voinţa să renunţe la ea în favoarea cetăţenilor? Se va renunţa la supralegiferare sau, de cîte ori parlamentarii se plictisesc sau nu au idei (adică zilnic), se va mai vota o restricţie, o interdicţie, o taxă, un impozit, se va mai înfiinţa o comisie sau o agenţie, ni se va mai cere o adeverinţă de bună purtare sau o semnătură care să ateste bunele noastre intenţii?

Nici măcar nu e nevoie să iasă liderii PD-L în public şi să devoaleze concluziile la care au ajuns în conclavul Marii Loji Doctrinare vis-a-vis de sexul îngerilor, e suficient să ne uităm la performanţele guvernului, la politicile pe care le va promova, la legile pe care le va adopta majoritatea parlamentară, ca să ne dăm seama în ce ape doctrinare se scaldă PD-L. Va face o politică populistă şi pompieristică, pe genunchi, după principiul tehnocraţiei de pradă, va promova mecanic, orbeşte, politici care se înscriu în canoanele unor etichete rigide şi puritane sau va duce o politică a libertăţii creative şi a imaginaţiei?

Mă aştept ca pe viitor, dincolo de siglă, nume şi statut, cei care doresc clarificarea doctrinară şi reforma PD-L să-şi aleagă ţintele cu adevărat importante. La urma urmei, guvernul e criticabil, indiferent de unde vin criticile iar loialitatea faţă de principii e mai importantă decît loialitatea faţă de gaşcă. Şi e datoria fiecărui politician, fie el preşedinte de stat, ministru, parlamentar, europarlamentar sau consilier comunal, să-şi apere principiile şi interesele cetăţenilor, chiar dacă o face împotriva găştii. Şi cînd e vorba de interesele cetăţenilor, repet, confidenţialitatea doctrinară nu mai funcţionează.

Sint Eu, Fatim, Cel Ce Vorbeste Cu Tine In Somn

Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.

La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.

– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.

O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.

În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?

(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)

PD-L are nevoie si de scop, nu numai de mijloace

PD-L, dacă vrea să fie un partid şi nu doar o maşinărie de stors şi centralizat voturi, are nevoie cît mai repede de o clarificare doctrinară. Are nevoie şi de un scop, nu numai de mijloace. Deocamdată nu e decît un mastodont logistic, lipsit de idei. Sau de idee. Structurile îl pot ajuta să reziste pe termen scurt, să guverneze un mandat sau două, dar nu mai mult. Nu mai sîntem în anii 90 sau în 2000-2004, cînd toate partidele trăiau din anticomunism şi antipesedism (cu excepţia PSD-ului, evident).

Alegerile prezidenţiale au arătat că, cel puţin în rîndul electoratului, lucrurile au început să se clarifice. Încet, încet, se naşte o stîngă modernă (reprezentată de Crin Antonescu şi PNL, iar marginal, ca notorietate, de Remus Cernea) care a reuşit deja să atragă o bună parte din yupişii urbani, o stîngă care vine cu toată simbolistica stîngii liberale şi ecologiste din vest şi care cred că este principalul motiv pentru care PNL nu va dispărea ca partid. Acum Antonescu e încă un Obama in vitro, care n-a ieşit din eprubetă,  însă în cinci ani, dacă renunţă la alianţa cu PSD şi se înţarcă de la sînul lui Patriciu, are toate şansele să devină liderul stîngii liberale, moderne, care să atragă din no man’s land şi ce a mai rămas de atras din „generaţia Tudor Chirilă”.

Şansele PSD-ului de a-i supravieţui lui Ion Iliescu sînt minime. PSD-ul este o umbră care trăieşte din amintirea puterii, un partid născut la putere şi din putere, dar care nu a mai avut puterea de peste cinci ani. Şi pînă în 2012 sînt şanse infime s-o recapete. Partidul-mafie, partidul-gaşcă, partidul-mazăre, partidul-vanghelion se fîsîie pe zi ce trece, nu mai are nimic de oferit, fiindcă singurele lucru pe care le putea oferi erau populismul economic şi pomenile aferente iar pentru asta e nevoie să aibă puterea. Speranţe, iluzii şi idei care să înfierbînte imaginaţia electoratului şi să-l mobilizeze poţi oferi şi din opoziţie (mai ales din opoziţie), dar pomeni asistaţilor şi „stimulente” clientelei nu poţi oferi decît de la putere. Iar PSD-ul, ca şi PD-L dealtfel, este incapabil să ofere speranţe, iluzii sau idei. Dacă PD-L va şti să joace atît cartea reformei statului cît şi cartea propriei reforme, PSD va dispărea ca partid major şi probabil legislatura 2012-2016 va fi ultima în care va mai conta ca forţă politică.

PD-L este în cea mai fastă perioadă a sa, care însă poate fi şi ultima suflare înaintea sfîrşitului. PD-L tinde să se transforme într-un nou PSD, tocmai acum, la spartul tîrgului, cînd nu mai rentează să fii PSD. Ca şi PSD în 2000-2004, PD-L se confundă cu structurile puterii şi, din punctul ăsta de vedere, euforia grupării Videanu-Blaga-Berceanu-Boc e de înţeles. Problema celor patru e incapacitatea de a gîndi pe termen lung, de a imagina. Sînt excelenţi administratori ai statului şi ai datului. Dă-le un ceva şi-l vor şterge de praf, îl vor lustrui, îl vor muta la adăpost, îi vor bate cîte un cui, pe ici, pe colo, îi vor ataşa balamale şi, în general, vor avea grijă de el. Dar nu-i pune să imagineze ceva şi să construiască de la zero. Boc e incapabil să formuleze fraze, darămite idei. Dacă această grupare va cîştiga războiul în PD-L (căci va fi un război, ba mai mult: e nevoie de un război), cele 15 milioane de voturi pe care le-a primit Băsescu în 2004, 2007 şi 2009 sînt complet irosite. E nevoie de oameni ca Valeriu Stoica, Cristian Preda, TRU, Sever Voinescu sau Funeriu. Poate nu în prim-plan, dar e nevoie ca aceşti oameni să aibă putere în partid, puterea de a lua şi a influenţa decizii. Puterea de a da un sens şi un scop acestui partid. Fără ei, PD-L este PSD, un uriaş cu picioare de lut, un monstru cu creier de veveriţă. Nu zic că structurile, disciplina şi forţa teritorială a unui partid nu sînt importante, dar fără sens şi scop sînt irelevante şi inutile.

Însă adevăratul război pentru reformarea partidelor îl va da guvernul. Reforma statului de care vorbesc Băsescu şi Boc este o reformă împotriva partidelor aşa cum arată ele acum, împotriva structurilor mafiei şi celor patru capete ale ei: PSD, PD-L, PNL, UDMR. Vom vedea cît de dispuşi vor politicienii români din guvern şi parlament să ducă un război împotriva lor înşile.

PS. Miza scandalului Boc- Preda/Voinescu nu e Honorius Prigoană. Eu chiar cred că merita candidatura. Aici Cristian Preda şi Sever Voinescu nu au dreptate. A muncit în partid, a muncit în campania electorală a lui Traian Băsescu, e tînăr, e coerent, vorbeşte mai bine şi mai legat decît 70% dintre parlamentari şi a ales un drum care-l onorează. Putea să stea să frece duda prin Bamboo cu Poponeţ şi Gina Pistol, că vorba aia, are toate datele necesare: Lamborghini şi tată cu bani. Însă a ales să fie ţinta miştourilor şi înjurăturilor presei şi adversarilor politici, să primească tot rahatul în plină figură, şi asta de la o vîrstă atît de fragedă. A ales să înveţe. Şi nu a primit niciun premiu, colegiul 1 este neeligibil pentru PD-L în condiţiile alianţei PSD-PNL. Doar dacă nu se întîmplă o minune. Candidatura într-un colegiu neeligibil cu greu se poate numi nepotism. Nu a primit nici o funcţie, ci doar şansa de a pierde nişte alegeri şi de a fi făcut cu ou şi cu oţet pe toate canalele. Depinde de el dacă va şti să înveţe din asta. Cît despre obsesia intelectualilor români pentru oameni şi nu pentru idei, altădată.