Despre legionari

Au reprezentat o reacție spiritual-mistică și apoi politic-extremistă a României rurale față de provocările culturale ale modernizării făcute de elita carlisto-liberală. Au intrat în coliziune frontală cu sistemul, ajungând să-și dispute cu Antonescu ”grațiile” lui Hitler, și au recurs la asasinatul politic, înainte de a fi decimați și închiși. După 1945, unii s-au exilat (pe aripi, căci, după asasinarea lui Codreanu, Mișcarea era divizată), alții s-au dat cu noul regim, dar cei mai mulți au murit în pușcăriile comuniste, în condiții atroce.

Demonizarea lor a servit de altfel comuniștilor, care au început să condamne orice adversar (real, imaginar, explicit sau latent) sub eticheta de ”legionar”. După 90, mai erau câteva pâlcuri în exil și au fost cumva reactivate, dintre foștii deținuți politici, alte câteva în țară. Sistemul îi avea pe toți, demult, fișați, cunoscuți ca profil psihologic: s-a lucrat cu inflitrații Securității, ca să compromită Opoziția, inclusiv prin prezentarea Pieței Universității ca ”rebeliune legionară” (și să justifice astfel mânia proletară a expediției minerești, complet în afara legii).

Azi, în România, există doar câteva nuclee intelectuale care privesc legionarismul ca pe o sursă de românism și anticomunism valid, recunoscându-i însă enormele greșeli și crimele. S-a constat și că, în anumite mânăstiri mai fundamentaliste, au existat stareți sau trăitori cu simpatii cripto-legionare. Atât.

Pe scurt, această derivă extremistă și-a trăit demult traiul. Și-a luat toate pedepsele imaginabile. Și nu mai are decât o existență spectrală, evanescentă. Așa că, oricine – organ media sau alfel de organ – care ar mai susține azi că există vreun ”pericol” legionar bate câmpii, manipulează, încearcă să reîncălzească (la microundele televizuale sau de social media) vechea marotă comunistă care, ca să diminueze pasivul criminal și acțiunile liberticide ale totalitarismului roșu, vedea legionari verzi pe toți pereții.

Să ieșim odată din trecutul ăsta de coșmar…

legionari(Foto: cultural.bzi.ro)

Sa ne detonam trecutul, tovarasi!

Mi se pare că trăim într-un miraj diversionist. Toată lumea vorbește despre Traian Băsescu. Primii trei președinți ai României postcomuniste au fost, pe rând, făcuți praf. Nu vorbim despre oameni perfecți, ci doar de niște lideri aleși democratic.

Nu mi-a plăcut nimic din mandatele dlui Iliescu, dar mă duce mintea să văd măcar că ar fi putut face încă și mai mult rău decât a făcut, condiționat fiind, ca orice om politic, de propria experiență, de opțiunile sale, dar și de contextul social intern: a fost ales (cel puțin în 1990) cu 86% din voturile românilor! Al doilea său mandat a fost, în comparație cu primul, de-a dreptul decent.

L-am votat entuziast pe dl Emil Constantinescu și am recunoscut apoi că mi-am pus speranțe prea mari în domnia sa, dar asta nu mă determină să-i demolez mandatul: a fost primul lider necomunist al României, ne-a apropiat de NATO și a reparat găurile bugetare produse în marele jaf de până în 1996 (nu e ușor să guvernezi o țară aflată în pragul insolvenței). A respectat foștii deținuți politici și s-a înconjurat cu mulți oameni de valoare.

În cazul domnului Băsescu, e clar că a desființa retoric tot ce a făcut ca șef de stat e o probă de orbire, dacă nu de rea voință. Și domnia sa a fost ales democratic, în două rânduri. Nu a aterizat la Cotroceni din neant. Oricum, mandatele sale aparțin istoriei și vor fi evaluate cu limpezime, de către istoricii români onești.

Evident, aș fi preferat ca, la încheierea acestor mandate, domnul Traian Băsescu să nu-și mai continue activitatea politică. Ar fi putut mai ușor să-și apere bilanțul prezidențial și să intervină, deasupra tumultului partizan, în chestiunile realmente importante pentru România. În același timp, fiecare om e liber să facă alegerile dorite. Iar domnul Traian Băsescu nu mai este președintele României de doi ani. Cred că suntem pe o pistă falsă vorbind – pro sau contra- despre domnia sa, ca și cum ar exercita încă suprema magistratură a statului.

Nu susțin, în concluzie, că nu ar trebui să ne criticăm foștii președinți. Dar a-i arunca pe toți trei, cu tot ce au făcut în 24 de ani, la gunoi, înseamnă a recunoaște că am eșuat, că suntem o națiune care și-a ratat țintele și bâjbâie în ură de sine.

presedinti-romania

(Foto: adevarul.ro)

Alegeri in „puterea indispensabila”

Uitați, i-am scris unei prietene, pe chat, dar de ce nu mi-aș spune opinia și aici? Cred că asanarea mlaștinii din societatea noastră se poate face eficient doar umblând la cauze:

1. O lege a partidelor mai democratică – bazată pe transparența verificabilă a finanțării partidelor și eliminarea condițiilor restrictive de pe piața politică (de tipul 200 000 de semnături pentru un partid nou care candidează, sau 20 000 pentru candidaturile independente).

2. O lege pentru depolitizarea administrației publice locale și centrale: doar miniștrii (și cel mult secretarii de stat) trebuie să aibă sprijinul politic explicit al partidelor. Nu directorii de școală, de spital, nu funcționarii publici, nu șefii de agenții etc.

3. O lege anti-plagiat cu proceduri simple, pentru a le reface loc oamenilor care și-au demonstrat competența prin studii serioase și a elimina impostura academică. Există softuri anti-plagiat care pot stabili adevărul în câteva minute.

4. Digitalizarea administrației, bazată nu doar pe impactul economic pozitiv, ci mai ales pe adevărul că un computer nu poate fi mituit.

Sunt direcții de acțiune legislativă care ar putea regla, în cinci ani, majoritatea problemelor sistemice acutizate. Evident, pentru adoptarea lor e nevoie de voință politică. Nu știu dacă aceasta există. Mai degrabă nu, dar ăsta nu-i un motiv de inacțiune la nivelul societății civile.

societate-civila(Foto: worldofrobofarmcraft.wordpress.com)

Primii zece ani in UE

Amintiți-vă România aflată, după comunism, la porțile Uniunii Europene. Cozile la vize și absența libertății de mișcare pe piața internă a muncii. Mobilitatea academică aproape de zero. Taxele suplimentare pe produsele importate. Sentimentul general că, trecând granițele, treceam dintr-o lume într-alta.

De aproape 10 ani, suntem membri ai Uniunii Europene. Am primit fonduri nerambursabile cu care s-au făcut drumuri, s-au reparat școli, s-au perfecționat multe categorii profesionale, au fost restaurate sute de obiective patrimoniale. Studenții noștri au intrat în rutina schimburilor universitare. Ne facem vacanțele unde dorim, călătorind cu buletinul. Milioane de români și-au găsit joburi (inevitabil mai bine plătite) în toate statele-membre.

Ce ne-a dezamăgit trebuie căutat mai curând în ograda noastră, unde atâtea nu merg cum se cuvine. Europa e într-un moment mai dificil: criza migrației ilegale, criză financiară, fracturi interne în jurul marilor valori fondatoare.

Avem deci simultan datoria morală și interesul de a o sprijini pentru că, fără ea, am fi o frunză plimbată de vânturile istoriei într-o zonă geopolitică neclară. Nu trebuie să fim europeni doar de 9 mai, de Ziua Europei, ci mereu, spre binele nostru comun.

PS: Vedeți și ”9 mai, Ziua Europei. Ce a însemnat pentru România aderarea la UE. 20 de miliarde de euro primite ca ajutor de dezvoltare, 60 de miliarde de euro investiții străine. Vedeți aici originalul declarației Schuman.”

ue

(foto: dw.com)

Despartirea ca descoperire a sinelui

Despărțirea de București semnifică, de fapt, călătoria inițiatică spre centralitatea adevărului personal.

Publicul cultivat din România este fa­mi­li­a­rizat cu opera lui Victor Ieronim Stoichiță, de vreme ce Editura Humanitas i-a de­di­cat o „serie de autor“. În momentul de față, d-l Stoichiță este, probabil, cel mai profilat universitar român din Occident. Drumul său spre onorurile academice nu a fost scurt și nici drept, dar instalarea (din 1991) ca profesor la Universitatea din Fri­bourg(Elveția), stagiile la Harvard, cer­cetările de la Princeton sau prelegerile sa­le de la Collège de France măsoară zenitul unei consacrări pe deplin meritate. Pentru că ea se sprijină pe o întinsă și profundă in­vestigație polimatică a imaginarului ar­tei occidentale. Demersul implică lectura panofskyană a celor mai felurite artefacte, dar și inventarea unor categorii („um­bra“) sau obiecte („tabloul“) a căror ana­tomie încapsulează milenii de explorare fi­gurativ-simbolică a realității. Citind vo­lu­mele stoichițiene, preiei nu doar o eru­di­ție (care-mi aduce aminte de Baltrušaitis), ci și o grilă interpretativă incitantă, plau­zi­bilă, generatoare de conexiuni inter­dis­ci­plinare și capabilă, în final, să construiască fresca propriei noastre civilizații. Arta nu este doar desfătare, nici mimesissau su­port al contemplației, ci mai cu seamă do­cument polivalent, dens, mandalic re­ve­la­tor. Pe scurt, opera d-lui Victor Ieronim Stoi­­chiță este proiecția unei personalități complexe, învățate, capabile să predea știin­ța, dar s-o și îmbogățească hermeneutic.

Ei bine, pe cât de cunoscut este is­toricul de artă, pe atât de dis­cret, până la completa es­tom­pa­re, se dovedea, până nu demult, omul: iată însă că el a decis să-și scrie memoriile. O primă (sper că nu și ul­timă) parte a demersului memorialistic re­cent ini­țiat se numește Oublier Bucarest: un ré­cit, a primit un prestigios premiu al Aca­de­miei Franceze „pentru răspândirea li­m­bii și literelor franceze“ și a fost recent tra­dusă în românește de Mona Antohi, sub titlul: Despărțirea de București: o povestire.

Vă previn din capul locului: lectura este încântător melancolică, inevitabil tristă și totuși (cumva) radioasă, pentru că d-l Stoichiță prezintă în acest Bildungsroman preoccidental o colecție de figuri exem­pla­re pentru deceniile cinci și șase ale vea­cu­lui trecut, în România comunistă. O cro­nică de familie cu lumini și umbre, por­trete memorabile și ironii impregnate de umor subtil, dar și o scară a evoluției in­te­lectuale pe care autorul-memorialist o re­par­curge sub privirea cititorului de azi. D-l Stoichiță este nepotul lui Victor Pa­pi­lian, profesor de anatomie patologică la Uni­versitatea din Cluj (unde a ajuns oda­tă cu desantul postunionist prezidat de profeticul Vasile Pârvan), dar și ro­man­cier, meloman, amator de science-fiction, o figură cu adevărat renascentistă. După instalarea comunismului, acest patriarh, cu „periculoase“ opțiuni social-de­mo­cra­te, a fost nu doar eliminat de la catedră (de­și tratatul său de anatomie formase ne­numărate promoții de medici străluciți), ci de-a dreptul închis de noul regim care și-a demonstrat, și în acest caz, vocația prio­ritară: a demola trecutul, a ucide spi­ritul, pentru ca sclavia națiunii, privată de elitele sale legitime, să fie deopotrivă ire­versibilă și cât mai profitabilă pentru sindicatul bolșevic al crimei.

Despărțirea de București ne pre­zintă o minunată colecție de ta­blouri, scene de gen, secvențe mișcate cinematografic, mici di­gresiuni livrești, dar și con­ver­sații „vii“, tandru dramatizate. Autorul se în­toarce în timp, de pe la 6-7 ani până spre 20, când pleacă la studii de istoria ar­tei la Roma, ca bursier al Ministerului ita­lian de Externe. Participăm, prin urmare, la viața oarecum călinesciană a unui grup burghez marginalizat, speriat de arestări, obligat să trăiască din vânzarea la talcioc a unor piese de mobilier, argintărie etc. O familie care, deși agresată prin lupta de cla­să, stigmatizată, supusă presiunilor di­fu­ze sau momentelor directe de intruziune polițienească, știe să rămână solidară cu ea însăși și cu literatura, arta, muzica, adi­că lumea veche: acea „lume de ieri“ pe ca­re, primul, o descrisese atât de sugestiv și Stefan Zweig, înainte de sinuciderea sa, în exilul brazilian la care-l obligase celălalt totalitarism al veacului XX. Povestirea cu­prinde naiv-obsesionala „așteptare a ame­ricanilor“ eliberatori, momentul teribilei decepții românești după înăbușirea re­vo­luției anticomuniste de la Budapesta, din 1956, relativul dezgheț din ’64, când puș­căriile politice sunt golite, sau momentul când, pe fondul unui regim de criză, Ceau­șescu devine eroul carismatic al noului sezon politic, după discursul său de con­damnare a invadării Cehoslovaciei de că­tre trupele Pactului de la Varșovia, în ur­ma Primăverii de la Praga. Nimic nu lip­sește: de la madelena proustiană numită chewing-gum și vacanțele la Mamaia, pâ­nă la ieșirea micuțului erou din pe­ri­metrul de securitate al cartierului, cu prilejul unei scurte escapade într-o căruță cu ți­gani. Piața Conferederației Balcanice (ac­tua­la Dorobanți), cu faimoasa statuie a Lu­poaicei, servește drept epicentru al uni­ver­sului infantil, punctat de discursurile adulte ale unui clan rafinat de intelectuali „reacționari“, dârzi în supraviețuire și incapabili să vadă în noul regim „visul de aur“ al umanității. Da, fără surpriză, tâ­nărul Stoichiță (care avea să plece la Roma cu Marian Papahagi), care îi cunoaște tot pe atunci pe un I.P. Culianu sau Andrei Ple­șu (nenumiți ca atare în text), n-a scă­pat de întâlnirea rituală cu Dracul se­cu­rist, tentator, pus pe corupt suflete ne­vi­no­vate. Și da, fără surpriză, Victor Iero­nim Stoichiță a declinat generoasa ofertă de a deveni turnător…

Autorul nu pune patimă, re­sen­ti­ment, ură, vindictă în recons­tituirea acelui trecut. El pri­veș­te răul comunist ca pe un fe­no­men cataclismic, fără alter­na­ti­vă. Nu condamnă, dar nici nu uită. Faptul că, în final, cariera lui s-a construit în lu­mea li­be­ră îl ajută să depășească amără­ciu­nea ani­lor furați de guvernările Dej-Ceau­șescu. Și se vede că, asemenea oricărui om, regretă ti­nerețea ca atare, vârstele vi­să­rilor im­pe­ni­tente, ale exceselor livrești, ale cam­pio­na­telor intelectuale fără miză. M-am re­gă­sit și eu, deși aparțin unei ge­nerații mai re­cente (n. 1963), în multe din­tre epi­soa­de­le cărții. Uitasem aproape cu desă­văr­și­re, bunăoară, obiceiul de a juca, în pauze, „fotbal cu nasturi“ pe catedra din cla­să. Am re­trăit, citind, toate savorile pa­ra­­do­xa­le ale acelor ani plum­bu­rii, ine­vi­tabil în­vinși de seva existențială ca­re urca, pal­pi­tând, în fie­care dintre noi. Des­păr­ți­rea de București semnifică, de fapt, călă­to­ria ini­țiatică spre centralitatea adevăru­lui per­so­nal, șlefuit prin suc­ce­siu­nea ine­xo­rabilă a vârstelor. Căci trebuie me­reu să te des­prinzi de ceva grav și drag, spre a te găsi pe tine însuți, sin­gur, în fața des­ti­nu­lui propriu. Victor Ieronim Stoichiță a tre­cut cu grație prin proba aces­tui omenesc labirint.

(Publicat inițial în Revista 22)

Islamul radical, stimulat de corectitudinea politica

Ca adept rațional al moderației, mă tem de o suprareacție antiislamică, dar nu de dragul unui Islam degenerat în ideologie teroristă, ci pentru că-mi doresc să con­serv valorile europene: nu trebuie să de­ve­nim fanaticii antifanatismului. Pe de altă parte, bilanțul greu al terorismului arabo-musulman (sau negru-musulman în Afri­ca, unde operează Boko Haram) are carate simbolice imposibil de minimalizat: morții de la Paris nu se pun în balanță cu aceia din­tr-o catastrofă aviatică.

Una e natura, accidentul fatal, și alta moar­tea ca rezultat al planificării minu­ți­oase, peste frontiere. Papi, intelectuali la­ici, profesori de teologie și de istorie a re­ligiilor, artiști și politicieni au tot încercat dialoguri cu lumea islamică postcolonială. E o iluzie să credem că aceste dialoguri n-au construit poduri durabile între națiunile me­diteraneene doar pentru că elitele ara­be sunt încă tributare discursului socialist anticolonial din anii ’60 ai secolului tre­cut. Degeaba mi se spune că textul coranic e majoritar pacific sau că și Biblia conține pa­saje violente. Creștinismul, autolimitat prin umanism, Renaștere și democrația mo­dernă, a devenit o religie „inofensivă“; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu antitotalitar. Dacă religiile trec prin cicluri de natură „or­ga­nică“, ar însemna să scuzăm terorismul mu­sulman actual ca pe o criză de creștere. Numai că el nu e o acnee adolescentină. Islamul clasic s-a consumat între secolele IX-XII după Hristos și tot ce i-a urmat a fost manierism, decadență, rețea de filan­tropie socială, politizare sau ideologie cri­minală de-a dreptul. E deci ceva defect în însăși dinamica istorică a Islamului și, da­că nu admitem asta, nu vom reuși să-i li­mi­tăm cuceririle agresive. Da, ecuația Is­lam=terorism e un amalgam nedrept. Pro­blema nu stă în majoritatea tăcută a lumii islamice, fără reprezentare politică se­ri­oa­să și de cele mai multe ori înfricoșată. Pro­blema la care ni se cere un răspuns – acum, nu peste 50 de ani – este cum era­dicăm terorismul de matrice islamică?

Din păcate, nu avem nicio strategie de răs­puns direct. Pentru că, înainte de auto­apă­rarea civilizației occidentale, avem de câș­ti­gat o altă bătălie, pur internă: cea îm­po­triva corectitudinii politice, o religie cul­tu­rală a marxismului pervers reciclat după co­munism. O religie fanatică, ai cărei adepți, adversari ai civilizației iudeo-creș­tine, au o gândire pur darwinistă, amo­rală. Chiar îmi povestea un amic despre o colegă de-a sa de la ONU, New York, o sue­deză ultraliberală, care a răspuns că, dacă civilizația europeană piere, nu are ce să-și reproșeze: „e vorba de selecția na­tu­rală“. Cu asemenea poncife auto­pa­ra­li­zante, dominând media și universitățile noas­tre, va fi greu – sau tragic imposibil – să organizăm într-o atmosferă rațională răs­punsul nostru față de terorismul isla­mic. Și totuși, psihanaliza nu e o știință exac­tă, hiperfilantropismul produce ură interetnică și soluții nerealiste, iar mania egalitarismului nu face decât să aplatizeze, odată cu ierarhiile de merit, șansele socie­tă­ților noastre de a-și reafirma, salvator, identitatea periclitată. Da, aș vrea să ră­mân moderat, dar moderația, ca străvechi filon conservator, are nevoie de umor, de forță și de speranță în Dumnezeu, nu de circuri mediatico-umanitare chemate să divinizeze alteritatea și să ne bage vino­văția în vene, ca pe un drog. Cum să le amintim mai bine islamofililor de serviciu că mult incriminatele Cruciade au început la peste trei secole de la începutul expan­siunii islamice, pe când sudul conti­nen­tu­lui nostru era deja sub flamura Profetului? Și cum să nu repetăm greșeala de a ac­țio­na atât de târziu?

Preluare Revista 22

(Foto: midnightwatcher.wordpress.com)

Mama si tata mai au de lucru

Îngăduiți-mi o expunere mai largă pe tema homosexualității.

Din perspectiva Evangheliei, Dumnezeu urăște păcatul și nu pe păcătos, iar Iisus Hristos a venit pentru cei bolnavi, nu pentru cei sănătoși: mântuirea are și o dimensiune restaurativă: e naștere din nou, în lumina libertății, a iubirii divine și a comuniunii. De vreme ce nu e creștinește să urăști pe cineva, nici pe homosexuali nu se cuvine să-i urăști. Dar nici nu le poate cere cineva creștinilor să aplaude sodomia și lesbianismul așa cum aplaudă, să spunem, focurile de artificii. Îndemnul divin: ”creșteți și vă înmulțiți și stăpâniți pământul” leagă căsătoria de un scop procreativ natural și indispensabil.

Din perspectiva democrației liberale, viața privată e intangibilă. Nimeni nu are dreptul să judece faptele altuia dacă ele nu lezează interesul general, proprietatea sau drepturile civice ale unor terți. Închiderea lui Oscar Wilde pentru un scandal de moravuri constituie – printre multe alte triste exemple – o rușine pentru civilizația modernă. Cu atât mai odioasă apare persecutarea politică a homosexualilor în regimurile naziste și comuniste.

Din perspectiva istoriei și a geografiei umane știm că diferite societăți au interzis sau, dimpotrivă, au tolerat homosexualitatea: întrucât Occidentul post-modern e o societate care valorizează libertatea și pluralismul, nu e de mirare că homosexualitatea a fost depenalizată. E totuși o diferență între a nu pedepsi legal această practică și a o impune legal, pe picior juridic de egalitate cu drepturile heterosexualilor, pentru care familia înseamnă bărbat și femeie, adică ”mamă” și ”tată”, nicidecum ”două mame” sau ”doi tați”.

În concluzie, stigmatizarea creștinilor ca ”homofobi” este la fel de inacceptabilă ca și stigmatizarea cuiva pentru orientarea sa sexuală. Pe de altă parte, a respecta tradiția, aici, înseamnă a oferi omenirii un viitor…