Post Category → Actualitate

Băsescu la Casa Albă: izolat internațional în spatele ușilor închise

Astăzi, liderul Opoziției – dl Crin Antonescu – a livrat în spațiul public o rafinată analiză geopolitică: șeful PNL spune că Președintele Basescu nu s-a întâlnit oficial cu Președintele Obama. E adevărat: discuția cu Obama și Biden s-a întâmplat în Biroul Oval: un loc cu prestigiu minor și-o istorie parohială.

Alte întâlniri ale delegației române au presupus discuții cu Secretarul de Stat, șeful CIA, Ministrul Apărării și alţi neica-nimeni din administrația Statelor Unite… Din toată această desfășurare, Victor Ponta a reușit să rețină (cu remarcabilă precocitate) doar prezența cafelei la dezbateri.

Dacă președintelui Senatului din România ar fi fost la spa, Grivco, golf sau jacuzzi cu Voiculescu ori Vântu, România era probabil mult mai importantă în ochii lumii… Să ne amintim, de altfel că, în 2009, Geoană a ratat la sprânceană un zbor oficial către marginile Moscovei.

Ca să-l cităm pe Cătălin Lazurca (Markething): mai trebuia ca Antonescu să spună că, ținindu-se întâlnirea cu ușile închise, Băse’ a fost izolat internațional.

 

Amintiri din copilarie – Baia

Micul meu templu era faianţat în alb pînă-n tavan. Culoare de spital, zicea mama, care-ar fi vrut un bleu cu stropi, cum văzuse ea la o vecină doctoriţă. Lasă, femeie, că eu n-am relaţiile ăleia, măcar sîntem în rîndul lumii şi cu alb, punea tata lucrurile pe făgaşul vremurilor. Şi ca să mai ostoiască vestalele, a cumpărat şi-un covoraş ultimul răcnet – trend, pe stil nou -, 100% plastic, aspru şi chicios, roşu cu franjuri albaştri. Cred că de-atunci ţin cu Steaua.

Piesa de rezistenţă (a peretului în faţa agresiunii, mai degrabă) a fost, însă, altarul. Făcut la comandă de nea Păun tîmplarul, avea mînere aurii-cojite în scurt timp şi geamuri ca vitrina. Conceput special pentru ofrande! Că doar nu păstram la vedere antireumaticele, antiacneicele şi aspirina! Noi expuneam sticluţe şi cutii frumos colorate, cu mirosuri hipnotice, menite nu doar a ne oferi nouă experienţe aproape mistice, ci şi de a stîrni invidia oricui ar fi păşit acolo. Cu cît mai multe însemna că sîntem cu atît mai mult conectaţi cu o altă lume. Pe care tata, e drept, o mai înjura din cînd în cînd că ademeneşte muritorii de rînd şi-i păcăleşte apoi la cantitate. De un’ să ştie el, un neiniţiat, că spuma după ras trimisă de unchiu’ din Germania catifela mîinile mele şi ale mamei mult mai bine decît laptele Doina? Am plătit chiar cu pedepse corporale nesupunerea, un şcaf scurt de cîte ori picuram din Chanel-ul 5 al mamei, în loc de parfumul Doina, 30 lei, cutie neagră, scris cu auriu. De atunci nu suport doinele.

Ceea ce mi-a creat, însă, serioase probleme de înţelegere a lumii în care trăiam au fost sacrificiile pentru un anume ritual zilnic. Să găseşti ofrande pentru el era o aventură. Aşa că am plecat să explorez oraşul şi am învăţat să socializez. Bătîndu-l la pas şi aşteptînd, în grupuri mari şi organizate în formă de miriapozi uriaşi, binecuvîntarea, contra a 12, respectiv, 5 lei, a unei sticle de şampon cu urzică şi a două săpunuri Buchet. Verzi. E posibil ca tot atunci să fi înmugurit în mine o anume reticenţă faţă de culoarea asta. În fine… Dar mai existau două feluri de ofrande, low şi high quality. Primul şi cel mai de încredere era săpunul de casă. Nelipsit din casă! Sau varianta industrială “Cheia”. Atît, nu şi franceză. Pentru modelul ăsta, dacă-l doream, trebuia să plătim echivalentul a două kile şi jumătate de carne şi să facem comandă. Celor care plecau şi se întorceau de dincolo. În plus, noi, fetele, deschisesem şi un soi de bursă sui generis în bloc. Unde cotaţia unui “Lux” mare ajungea la un “Rexona” şi jumătate sau trei bucăţi “Fa”. Cartier muncitoresc, de! Cum pe astea din urmă le foloseam doar înainte de serbări, zile ale prietenilor şi nunţi, botezuri, înmormîntări în familie, astăzi evit, pe cît posibil, ocaziile.

Nu cumva să uit! Reprezentanţii bisericii au fost alături de noi în toate aceste grele încercări. La cîte botezuri aveau, numai de la ei puteam cumpăra prosoape made in China, calitate extra pe atunci. Şi tot de atunci… dar nu, nu vreau să vorbesc urît.

Şi am ajuns la partea cea mai importantă, înfăptuirea ritualului zilnic. Ei bine, aici nimic nu mai depindea de noi. Ştiam că zeiţa Apă Caldă îşi face apariţia doar două ore pe zi, că aşa avea ea program cu publicul. Dar era atît de neserioasă că niciodată nu venea la timp sau nu venea deloc. Şi fără ea, zadarnic era totul. Degeaba îi lăsam noi cale liberă cu robinetul deschis la maxim, n-am reuşit în felul ăsta decît să văd cu ochii mei ce-nseamnă o pictură murală. Ce-i drept, nesemnată de vecinul de deasupra, care numai de paternitatea lucrării nu avea nevoie. Zadarnic îi făceam cu ochiul neonului, doar-doar s-o îndura. Am încercat şi cu incantaţii colective adresate şefilor ei şi tot n-am obţinut nimic. Cînd, în sfîrşit, catadicsea să vină, era roşie de furie. Dar cum nouă nu ne păsa de asta şi alergam în susul şi-n josul scării anunţîndu-i cît mai tare apariţia, nu de puţine ori ne-a lăsat baltă şi spumă chiar în mijlocul ritualului. Şi atunci, epocă a înlocuitorilor fiind, am descoperit procesiunea oalelor. Din bucătărie, de pe aragaz, spre baie. Şi banalul ibric de cafea a căpătat o nouă şi nesperată importanţă.

Atunci, prietena mea, adolescentă fiind, mi-a spus că la noi nu va mai fi comunism cînd vom avea revista Burda la chioşcul de ziare, Coca Cola la cofetărie şi apă caldă de la robinet toată ziua. În ianuarie 1990 s-a răzgîndit.

(Foto: etimpu.com)

PS. Astăzi, la 17.30, la sediul IICCMER:

 

Ceaiuri politice cu Madame Blogary

În caz că nu intervine nimic, marţi 27 iulie, la ora 18:00, la sediul Institutului de Studii Populare (Str. Alecu Russo nr. 13-19, Ap. 3, sector 2), Madame Blogary îşi face debutul în industria ceaiului politic. Invitaţi vor fi Cristian Preda şi Sever Voinescu, în colţul portocaliu, şi cititorii Madame Blogary, în celălalt colţ (încă nu i-am găsit culoare). Cei care vor să participe trebuie să trimită un mail de confirmare la mirel@blogary.ro (sînt doar zece locuri de invitaţi). Tema acestei prime întîlniri va fi „Unde sînt cei 15 000 de specialişti ai PDL?”. Întîlnirea va fi moderată de către unul dintre dictatorii de la Blogary.

Ideal ar fi ca la finalul acestor întîlniri să avem un set de propuneri viabile sau direcţii de acţiune, nu doar se bifăm nişte discuţii fiindcă aşa scrie în cărţi şi se spune la televizor, că discuţiile sînt binevenite. Discuţiile sînt binevenite cînd iese ceva concret în urma lor, cînd pornesc de la nişte obiective, nu doar de la plăcerea de a te asculta în timp ce vorbeşti sau i-o zici verde-n faţă preopinentului. Nu vrem să transformăm aceste ceaiuri într-un soi de conferinţe de presă în care cititorii pun întrebări şi politicienii răspund şi nici în pseudo-întîlniri cu alegătorii, în care aceştia se lamentează şi politicienii le spun ce vor să audă. E preferabil să vedem ce e de făcut. Împreună.

Nu ne putem lamenta la infinit şi nu le putem reproşa politicienilor că nu gîndesc şi nu acţionează în locul nostru. Trebuie să înţelegem că, oricîtă cultură, inteligenţă şi talent politic ar avea, nu pot ghici gîndurile şi nici nu pot veni cu soluţii geniale într-o masă amorfă de plictisiţi a căror unică formă de exprimare e lamentaţia. Şi chiar dacă ar avea soluţii geniale, nu le pot aplica singuri.

Aveţi dreptate, PDL-ul e aşa şi pe dincolo. Tocmai de-aia trebuie atacat din toate părţile şi, dacă, se poate, înconjurat şi sufocat de propriii simpatizanţi (nedo, tu eşti dictatorul-filolog, e bine proprii cu trei de i)? Dacă vrem să eliminăm banii ca unic criteriu de funcţionare politică al PDL, trebuie să-i înlocuim cu oameni şi idei. Şi nu vom reuşi atîta timp cît oamenii stau pe margine şi tac sau cel mult se lamentează iar ideile, atunci cînd ele există, sînt înecate în orgolii sau timidităţi.

Orice discutie e contraproductiva

Asta e declaraţia lui Theodor Stolojan vis-a-vis de criticile lui Preda la adresa PDL-ului. Mai exact, Stolojan zice: „Dînsul a fost duminică la Colegiul Director şi a spus ce avea de spus. După ce partidul a luat o decizie, aceasta trebuie respectată. Orice discuţie e contraproductivă. Asta e lecţia pe care trebuie să o înveţe. Dînsul va avea posibilitatea şi la Convenţia Naţională din iunie să-şi susţină punctele de vedere şi atunci se va decide prin vot” (Realitatea)

Sînt cîteva mici probleme aici. Din cîte am înţeles modificările aduse Statutului PDL au fost adoptate în Consiliul Director urmînd a fi aprobate (sau nu) pe 9 aprilie, la Consiliul Naţional de Coordonare. Pînă atunci, Cristian Preda nu numai că are dreptul dar este de datoria lui să-şi susţină punctele de vedere, inclusiv public. Pe de altă parte, dacă e să ne luăm după Theodor Stolojan, nici o organizaţie nu s-ar putea reforma niciodată. Nici o modificare nu ar fi acceptată, atîta timp cît nimeni nu ar avea dreptul să pună în discuţie regulile şi structurile după care funcţionează respectiva organizaţie. Fiindcă, nu-i aşa, aceste reguli şi structuri sînt deja decise (acum trei zile, acum opt ani, acum două secole). În opinia lui Stolojan nicio lege nu poate fi modificată sau abrogată.

Cu alte cuvinte, Stolojan ne spune că Băsescu nu trebuia să facă referendum anul trecut, fiindcă prin acel referendum punea în discuţie bicameralismul şi Constituţia adoptată în 2003. Am adoptat Constituţia? Ok, am adoptat-o, asta e decizia finală, orice discuţie pe marginea Constituţiei, de acum încolo este contraproductivă.

Adică Băsescu pune în discuţie Statul, aşa cum există el din 1989, sistemul educaţiei (aşa cum e el de vreo sută şi ceva de ani), sistemul de sănătate, Constituţia, pune în discuţie un întreg eşafodaj, un întreg establishment şi pedeliştilor le e teamă de punerea în discuţie a unui amărît de statut al unui rahat de partid care azi e, mîine nu mai e? Cum dracu să reformezi un stat fără să pui nimic în discuţie, fără să conteşti status quo-ul, deciziile finale luate acum zece ani sau acum cincizeci de ani? Cum să reformezi o întreagă societate cu o adunătură de paralizaţi, de speriaţi de bombe, de plictisiţi cu mintea anchilozată?

E penibil ceea ce face PDL-ul. Vorbeşte de reformă, de schimbări radicale, de punerea în discuţie a întregului sistem dar nu acceptă, referitor la propria reformă, nici măcar discuţiile? Ca fiind contraproductive??? Cum poţi să creezi ceva nou, cum poţi să schimbi, fără să pui în discuţie ceea ce există acum?

Cristian Preda, altfel

Un foarte bun interviu luat pe messenger de Alin Fumurescu lui Cristian Preda găsiți aici. Preda pare a fi într-o ofensivă de re-branding care, așa cum remarca Mirel, pare provocată de percepția inițială „scorțoasă” creată de intervențiile lui publice. Cred ca re-brandingul e necesar și binevenit  și nu pot decît să salut consecvența cu care Preda își propagă mesajul reformator.

Atît Valeriu Stoica cît și Preda și Sebastian Lăzăroiu (cu care Madame a avut o discuție chiar la Cotroceni și ale cărei stenograme vor fi făcute publice la începutul săptămînii care vine) au fost foarte clari: Dacă PDL nu se deschide el va pierde devastator în 2012.Demersul lui Preda e important tocmai pentru că el e un mare avocat al deschiderii.

Cetatenii de mina a doua, in viziunea PSD, PNL si PC

PSD, PNL şi PC au stat doar cîteva minute la Cotroceni, scandalizate că la consultări a fost invitat şi grupul independenţilor. Ceea ce uită PSD, PNL şi PC e că şi parlamentarii indepedenţi, ca şi pesediştii şi peneliştii,  reprezintă tot cetăţenii români, de care, fie vorba între noi, au fost aleşi. Ce mai uită PSD, PNL şi PC este că parlamentarul îşi reprezintă în primul rînd alegătorii şi abia în al doilea rînd conducerea de partid. Alegătorii care sînt reprezentaţi de parlamentarii independenţi nu sînt cetăţeni de mîna a doua. Au acelaşi drept de a fi reprezentaţi ca şi cei care l-au ales pe Crin Antonescu.

Parlamentarii independenţi au nu numai dreptul de a participa la consultările vîzînd reforma constituţională ci şi obligaţia de a-şi reprezenta alegătorii la aceste consultări. Oricum, n-ar fi prima oară cînd PSD, PNL şi PC decid că o parte dintre cetăţenii români sînt cetăţeni de mîna a doua sau chiar non-cetăţeni: după ce i-au împroşcat cu căcat pe cetăţenii români din diaspora (verbal, pe gură, nu la propriu) au decis că alegătorii care au votat pentru parlamentul unicameral sînt nişte idioţi care nu ştiu ce votează (mă rog, acelaşi lucru l-au declarat şi despre votanţii lui Băsescu).

PS. Crin Antonescu nu poate argumenta că independenţii şi-au pierdut dreptul moral (constituţional nici nu poate fi vorba) de a-şi reprezenta alegătorii în momentul în care au părăsit partidele sub culoarea cărora au candidat atîta timp cît el însuşi are o mare problemă: majoritatea alegătorilor din colegiul în care a candidat el l-au ales pe Ionuţ Popescu.

UPDATE 16:29. Ca să fiu mai explicit vis-a-vis de Crin Antonescu. Singurul argument împotriva independenţilor e următorul: alegătorii l-au votat pe X de la partidul B şi se poate spune că au fost înşelaţi cînd X a părăsit partidul. Ei bine, şi alegătorii din colegiul în care a candidat Crin Antonescu au fost înşelaţi în momentul în care în Parlament nu a ajuns cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi (Ionuţ Popescu) ci candidatul clasat pe locul 2 (Crin Antonescu). Dacă în cazul independenţilor, alegătorii au votat un om îmbrăcat în roşu sau galben şi s-au trezit că acesta şi-a schimbat haina între timp, în cazul lui Crin Antonescu alegătorii au votat un om îmbrăcat cu o haină portocalie şi s-au trezit cu un alt om îmbrăcat în galben. Adică, s-a schimbat şi omul şi culoarea, nu numai culoarea, ca în cazul independenţilor. Deci, cu ce e mai legitim ca parlamentar Crin Antonescu decît independenţii?

Cateva cuvinte despre victorie

Am citit aseară, înainte de a adormi, că viaţa noastră e o consecinţă a cuvintelor pe care le întrebuinţăm. Această lectură cadrează unei întâmplări al cărei erou a fost Mircea Geoană, pe care îl urmărisem la televizor cu câteva mărturisiri. A spus că e ‘mâhnit’ şi ‘frustrat’, iar chipul său, de pradă hăituită, trăda în acele circumstanţe rostirea autentică. Asta m-a bucurat, pentru că îmi place să cred că recunoaşterea e cea dintâi treaptă a revenirii.

Întâmplarea cuprinde şi un episod al zilei în care câţiva PDL-işti imberbi au anunţat că vor să-l suspende pe Geoană de la şefia Senatului. Argumentat tâmp şi cu gesturi pubere, demersul îi poate aduce deservicii chiar preşedintelui Traian Băsescu. Nu pentru că ar alimenta speculaţiile privind boala, ci pentru că abia acum ar da un sens ruşinos victoriei obţinute la limită.

Să mă explic:

Oricât s-ar spune că politica e în afara moralei comune, e tot nedemn să calci în picioare adversarul aflat deja la pământ. Gestul nu certifică victoria. O mânjeşte. Odată ajuns în scaun, raporturile de confirmare ale puterii sunt eminamente cu mulţimea, nu cu adversarul. A lovi cu bastonul peste picioare, cum ordonă tovarăşul Oprea, nu e o virtute. E un semn de neputinţă şi disperare. PDL-ul ar avea câteva minţi luminate ca să capteze sensul acesta, din păcate cei care ies în faţă sunt tot nişte căţelandri.

Dacă Mircea Geoană e încă al doilea om în stat poate că totuşi i se cuvine. Nu vreau să trec deloc între paranteze faptul că a obţinut câteva milioane de voturi. Sigur că la final învingătorul ia totul, dar el trebuie să ştie să stea pe scaun cu demnitate.

Căci răzbunarea nu înnobilează, te face meschin în faţa adversarului şi mai ales a celor care ţi-au aplaudat victoria.

Salonul independentilor s-a mai procopsit cu un pacient de lux

Cristian Diaconescu a cedat nervos sau psihic, de bunăvoie sau în urma unui șantaj, al cărui scop real a fost acela de a fi scos din PSD și internat într-o rezervă de lux, pusă deoparte pentru marile caractere ale clasei politice. Iată o telenovelă care are toate ingredientele iraționalului, pentru a fi românească și de stânga. O snoavă care îl are protagonist pe un domn lingav, cu privire tulbure, capabil de viraje bruște, ca în stările maniaco-depresive, care în urmă cu cinci zile candida pentru funcția supremă în PSD, ca pe ultima sută de metri să renunțe la candidatură în favoarea lui Mircea Geoană, care a fost urmărit și șantajat zice-se, pentru a-i da voturile fostului său șef suprem, ca apoi să găsească resurse s-o taie spre zări mai limpezi. Nimic nu a fost și nu poate fi limpede când vine vorba despre Cristian Diaconescu. Amintiți-vă episodul din 2008, când a candidat parcă împotriva propriei sale voințe, la demnitatea de primar general. Deși candida, Diaconescu le-a spus clar bucureștenilor că nu-și dorește să fie primar. S-a agățat cu glas plângăcios și cu aceeași privire tulbure, de propriile sale cuvinte, ca de fustele mamei, jucând stângaci rolul ambasadorului unui stat de pe o altă planetă, îmbrăcat în șpilhozăni albi, care încearcă să se joace cu o lopățică de infanterie, în rahat de câine. Azi repetă cu lux de amănunte delirul din 2008: candidează împins de la spate de un irațional șantaj, își declină candidatura, militează pentru unitate, ca la scurtă vreme să dezerteze. Mie îmi ajunge Stolojan, ca să știu precis că gesturile lui Diaconescu nu ascund nimic, decât o vizibilă suferință pe care și-o tratează în ambulatoriu. Cine este dispus să-și piardă vremea cu decriptarea agendei ascunse a unui pacient scăpat dintr-un balamuc mare, care caută liniștea unui mic ospiciu, n-are decât. PSD n-a pierdut nimic odată cu dispariția lui Diaconescu, care pleacă spre nicăieri, de niciunde.

Crin Antonescu si-a schimbat parul

Efectele congresului PSD se arată la tot pasul. Luni de dimineață, Crin Antonescu a apărut în bătaia camerelor de luat vederi cu un păr nou. Unul într-o nuanță roșcată, ușor diferită față de cea cu care ne-a obișnuit în perioada alegerilor prezidențiale, obținută probabil din Wellaton Red Specials de la Wella, care nu i se potrivește de nicio culoare cu temperamentul și personalitatea. Noul său look are categoric legătură cu apariția unui rival temut pe eșichierul politic, Victor Ponta, pe care, inconștient, Crin încearcă să-l intimideze. Din păcate, nuanța îi scoate în evidență oboseala pielii, extrem de accentuată în zona ochilor, unde liderul PNL are riduri mărunte în labă de gâscă, ceea ce îi dă un aer bătrânicios, epuizat și profund neserios. Combinată cu pieptănătura nefericită, ceva între pensulă rară și mătură roasă, noua sa înfățișare este puțin spus catastrofală. Dacă ar fi să fac o remarcă prietenoasă, Crin Antonescu parcă taie bilete la intrarea în bordelul politicii românești, ca o codoașă bătrână, iar dacă i-aș fi dușman adevărat, l-aș sfătui să meargă la stilist, să se tundă mai bine zero. Vechea problemă a vedetelor noastre politice sau din showbiz este că nu au consilieri de imagine. Dacă tot i-e rușiune să-și poarte părul alb, ca de altfel și lui Traian Băsescu sau lui Petre Roman, lui Crin Antonescu i s-ar potrivi mai degrabă o nuanță de blond închis, asemănătoare cu culoarea naturală a părului său, obținută dintr-un Wella Safira Precious Jewels. Oare ce ravagii va mai produce victoria lui Ponta?

Meritocratia viciata a domnilor Blaga si Voicu

Dintre miile de nedreptăți strigătoare la cer și samavolnicii dintre cele mai grotești pe care ne-a fost dat să le digerăm în ultima duzină de ani, poate cea mai imorală, mai nesățioasă și mai viciată dintre toate, este legea rentei de revoluționar. Lege care a eternizat ieșirea în stradă în merit imprescriptibil, iar pe fericiții ei privilegiați, în posesori de legitimații gratuite pe mijloacele de transport și în proprietari de terenuri. Lege care îi exceptează de la plata taxelor și impozitelor, le permite să traficheze influența până la ușa cabinetului președintelui, îi cinstește la parastasele naționale și îi introduce în Parlament sau în Guvern, pe listele destinate special unor eroi în viu.

Astăzi, luptătorii remarcați în revoluție au tras linie și cer statului restanțe în cuantum de 400 de milioane de euro. Meritocrația lor s-a transformat în agresiune împotriva celorlalți. Pânda lor nerușinată, în care au țintit bugetul, a descris arcul voltaic al saltului la beregată. Problema morală nu este a atât a lumpenilor care și-au falsificat diplomele de revoluționari, 10.000 la număr după ultimele evaluări, pentru a beneficia de avantajele legilor nerușinării, cât a aleșilor. Gestiunea morală este a domnilor Vasile Blaga, Verestoy Attila, Toni Greblă, Ion Vasile, Cătălin Voicu și Radu Berceanu, care au beneficiat de Legea recunoștinței față de eroii-martiri și luptătorii care au contribuit la victoria Revoluției române din decembrie 1989.

La revoluție, Blaga era directorul cu stadii de perfecționare la CEPECA, al unei uzine mecanice din orașul Dr. Petru Groza, iar Cătălin Voicu era ofițer. Singurul merit al lui Blaga, care și-a petrecut revoluția acasă, este că după fuga lui Ceaușescu a făcut o plimbare până la primărie, unde a văzut la televizor că se înființează  organizațiile locale ale FSN. Pentru meritele sale deosebite, de “revoluționar remarcat”, a beneficiat  de un teren intravilan în Oradea, pe care l-a restituit statului abia în 2006. Cât despre Cătălin Voicu, meritul său pentru care a fost exceptat ani de zile de la plata impozitelor, a fost acela că după ce în calitate de ofițer l-a sprijinit pe dictator până în ultima clipă, unitatea sa ca și celelalte forțe militare represive, au primit ordin să se retragă în cazărmi.

Doar rănile sau moartea pot justifica participarea la o revoluție și așa discutabilă, câtă vreme ce nu se cunoaște nici acum identitatea agresorului din decembrie’89. Beneficiarii unei legi viciate, pentru folosul unei liote și mai alterate, au scormonit în trecutul lor după orice element relevant, amintire înălțătoare și exemplu pilduitor, pentru a se despărți prin onoruri și avantaje, de masa spectatorilor revoluției, rămași acasă la televizor. Cei care n-au cules nici măcar o zgârietură de pe câmpul de luptă al confruntării cu morile de vânt ale extratereștrilor, continuă să ne rănească moral, pretinzând recunoștința nației, după 20 de ani de înșelăciune patentată. Recunoștință evaluată la 400 de milioane de euro în vremuri de criză lucie.