Micul meu templu era faianţat în alb pînă-n tavan. Culoare de spital, zicea mama, care-ar fi vrut un bleu cu stropi, cum văzuse ea la o vecină doctoriţă. Lasă, femeie, că eu n-am relaţiile ăleia, măcar sîntem în rîndul lumii şi cu alb, punea tata lucrurile pe făgaşul vremurilor. Şi ca să mai ostoiască vestalele, a cumpărat şi-un covoraş ultimul răcnet – trend, pe stil nou -, 100% plastic, aspru şi chicios, roşu cu franjuri albaştri. Cred că de-atunci ţin cu Steaua.
Piesa de rezistenţă (a peretului în faţa agresiunii, mai degrabă) a fost, însă, altarul. Făcut la comandă de nea Păun tîmplarul, avea mînere aurii-cojite în scurt timp şi geamuri ca vitrina. Conceput special pentru ofrande! Că doar nu păstram la vedere antireumaticele, antiacneicele şi aspirina! Noi expuneam sticluţe şi cutii frumos colorate, cu mirosuri hipnotice, menite nu doar a ne oferi nouă experienţe aproape mistice, ci şi de a stîrni invidia oricui ar fi păşit acolo. Cu cît mai multe însemna că sîntem cu atît mai mult conectaţi cu o altă lume. Pe care tata, e drept, o mai înjura din cînd în cînd că ademeneşte muritorii de rînd şi-i păcăleşte apoi la cantitate. De un’ să ştie el, un neiniţiat, că spuma după ras trimisă de unchiu’ din Germania catifela mîinile mele şi ale mamei mult mai bine decît laptele Doina? Am plătit chiar cu pedepse corporale nesupunerea, un şcaf scurt de cîte ori picuram din Chanel-ul 5 al mamei, în loc de parfumul Doina, 30 lei, cutie neagră, scris cu auriu. De atunci nu suport doinele.
Ceea ce mi-a creat, însă, serioase probleme de înţelegere a lumii în care trăiam au fost sacrificiile pentru un anume ritual zilnic. Să găseşti ofrande pentru el era o aventură. Aşa că am plecat să explorez oraşul şi am învăţat să socializez. Bătîndu-l la pas şi aşteptînd, în grupuri mari şi organizate în formă de miriapozi uriaşi, binecuvîntarea, contra a 12, respectiv, 5 lei, a unei sticle de şampon cu urzică şi a două săpunuri Buchet. Verzi. E posibil ca tot atunci să fi înmugurit în mine o anume reticenţă faţă de culoarea asta. În fine… Dar mai existau două feluri de ofrande, low şi high quality. Primul şi cel mai de încredere era săpunul de casă. Nelipsit din casă! Sau varianta industrială “Cheia”. Atît, nu şi franceză. Pentru modelul ăsta, dacă-l doream, trebuia să plătim echivalentul a două kile şi jumătate de carne şi să facem comandă. Celor care plecau şi se întorceau de dincolo. În plus, noi, fetele, deschisesem şi un soi de bursă sui generis în bloc. Unde cotaţia unui “Lux” mare ajungea la un “Rexona” şi jumătate sau trei bucăţi “Fa”. Cartier muncitoresc, de! Cum pe astea din urmă le foloseam doar înainte de serbări, zile ale prietenilor şi nunţi, botezuri, înmormîntări în familie, astăzi evit, pe cît posibil, ocaziile.
Nu cumva să uit! Reprezentanţii bisericii au fost alături de noi în toate aceste grele încercări. La cîte botezuri aveau, numai de la ei puteam cumpăra prosoape made in China, calitate extra pe atunci. Şi tot de atunci… dar nu, nu vreau să vorbesc urît.
Şi am ajuns la partea cea mai importantă, înfăptuirea ritualului zilnic. Ei bine, aici nimic nu mai depindea de noi. Ştiam că zeiţa Apă Caldă îşi face apariţia doar două ore pe zi, că aşa avea ea program cu publicul. Dar era atît de neserioasă că niciodată nu venea la timp sau nu venea deloc. Şi fără ea, zadarnic era totul. Degeaba îi lăsam noi cale liberă cu robinetul deschis la maxim, n-am reuşit în felul ăsta decît să văd cu ochii mei ce-nseamnă o pictură murală. Ce-i drept, nesemnată de vecinul de deasupra, care numai de paternitatea lucrării nu avea nevoie. Zadarnic îi făceam cu ochiul neonului, doar-doar s-o îndura. Am încercat şi cu incantaţii colective adresate şefilor ei şi tot n-am obţinut nimic. Cînd, în sfîrşit, catadicsea să vină, era roşie de furie. Dar cum nouă nu ne păsa de asta şi alergam în susul şi-n josul scării anunţîndu-i cît mai tare apariţia, nu de puţine ori ne-a lăsat baltă şi spumă chiar în mijlocul ritualului. Şi atunci, epocă a înlocuitorilor fiind, am descoperit procesiunea oalelor. Din bucătărie, de pe aragaz, spre baie. Şi banalul ibric de cafea a căpătat o nouă şi nesperată importanţă.
Atunci, prietena mea, adolescentă fiind, mi-a spus că la noi nu va mai fi comunism cînd vom avea revista Burda la chioşcul de ziare, Coca Cola la cofetărie şi apă caldă de la robinet toată ziua. În ianuarie 1990 s-a răzgîndit.
(Foto: etimpu.com)
PS. Astăzi, la 17.30, la sediul IICCMER: