Posts Tagged → PNL

Triunghiul iubirii: Antonescu, Blaga, Basescu

Dacă USL se rupe mîine, cu cine se va întîlni PNL în opoziție? Cu PDL-ul lui Blaga. PDL e un partid cu structuri, cu parlamentari, cu primari, cu procente în sondaje, cu candidat prezidențial. Este singura structură serioasă în opoziție cu care PNL poate negocia și face alianțe. Nu există alte structuri.

PDL e unul dintre cele trei mari partide care își poate susține candidatul prezidențial să ia peste 10%. În lupta umăr la umăr din turul II, 10% sau 15%, cît poate lua Predoiu, este extraordinar de mult. Poate fi decisiv.

Astfel, Vasile Blaga îi poate oferi lui Crin Antonescu și PNL-ului parlamentari, o portiță spre electoratul PDL, primari, structuri și procente bune în turul II al prezidențialelor. La schimb, Antonescu îi poate oferi lui Blaga funcția de premier după parlamentarele din 2016 sau chiar în 2015, dacă guvernul Ponta poate fi demis printr-o moțiune de cenzură, iar PDL-ului îi poate oferi acces, din nou, la resurse.

Ce îi poate oferi Traian Băsescu lui Crin Antonescu, dacă mîine se rupe USL? Partid cu parlamentari, primari, structuri și procente nu are. Candidat prezidențial care să-l susțină în turul II pe Antonescu nu are. De aici și anunțul fuziunii dintre Mișcărea Populară și Forța Civică și a susținerii lui MRU la prezidențiale. Cînd USL se va rupe, Băsescu trebuie să aibă niște cărți în mînă, orice, măcar o pereche de doiari.

Cum se va numi reprezentantul ”dreptei” care va negocia cu Crin Antonescu? Vasile Blaga sau Traian Băsescu?

Să presupunem (corect, dealtfel) că Traian Băsescu nu a renunțat la PDL și că încearcă în continuare să-i sufle partidul lui Blaga. Ce poate oferi Traian Băsescu pedeliștilor? Vasile Blaga le poate oferi o alianță cu PNL și Crin Antonescu care ar putea readuce PDL la guvernare. În luptă pentru preluarea PDL Crin Antonescu e un atu serios. El e pașaportul spre guvernare pentru pedeliști. Aici, Blaga stă foarte bine. Nici nu trebuie să-i facă declarații de amor lui Antonescu. Fiindcă nici PNL nu are de ales. Dacă se rupe de PSD va trebui să se alieze cu PDL, altă variantă nu are.

2014 e un an în care partidele, structurile teritoriale, voturile și candidații prezidențiali sînt monede de negociere importante. Cine le are, are ce da la schimb pentru a primi la schimb chestii. Chestii gen participarea la guvernare. Cine n-are partid cu parlamentari, primari, structuri teritoriale, procente, voturi și candidați prezidențiali cu scoruri decente, nu există în acest joc al negocierilor politice.

Da, există și alte variante, însă cred că e realist să ne păstrăm în acest registru minor. Din păcate.

Aceasta e situația și acestea sînt mizele, minore, al anului și politicienilor. Aceasta e bătălia. Este acest trio amoros relevant pentru români? Nu. E relevant doar pentru românii direcți implicați.

Gravitatia anti-PSD

În aceste zile se iau nişte decizii care vor avea impact până prin 2016 sau mai târziu. Cu excepţia Blogary, anul trecut cam toată lumea părea ferm convinsă că pe la mijlocul lui decembrie, odată cu anunţarea rezultatului alegerilor parlamentare, se încheie existenţa planetei Pământ sau nu mai avem alegeri niciodată.

De fapt, în anii următori vom vedea unificări, fuziuni şi alianţe pe dreapta sau „dreapta” care vor include PNL. Iar Antonescu ştie asta.

Unele din motive:

Forţa organizaţională a PSD nu dispare nicăieri. Deja au majoritatea în parlament (deşi nu doresc s-o exercite ca atare). Alierea se face întotdeauna împotriva actorului celui mai puternic de pe scenă, chit că se cheamă Traian Băsescu sau PSD-ul lui Năstase.

Indiferent dacă preşedintele ales în 2014 va fi sau nu de la PSD, multe partide şi partiduleţe de dreapta vor conştientiza brusc peste doi ani că sistemul de vot, mai ales la locale, dar şi la parlamentare, penalizează răsfirarea şi incapacitatea de a forma alianţe.

Să luăm un exemplu: trei comune care au exact aceeaşi ierarhie la vot:

Candidatul PSD 38%

Candidatul PNL 25%

Candidatul PDL 20%

Candidatul PMPFCEtc. 15%

Cele trei partide non-PSD cumulează 60% în fiecare din cele trei comune. Niciunul din ele nu va avea vreun primar.

PSD, cu 38%, va avea trei primari.

Iar rezultatele de la locale, în special cele de la preşedinţia CJ-urilor, au un impact imens asupra alegerilor parlamentare şi asupra… conturilor politicienilor. Alianţele şi fuziunile pe „dreapta” vor deveni o necesitate gravitaţională.

Dacă un candidat PSD câştigă prezidenţialele, va exista un argument adiţional, de impact emoţional.

Dacă un candidat anti- sau non-PSD câştigă prezidenţialele, e foarte posibil să asistăm la reluarea momentelor de după 2004: preşedintele va încerca să-şi folosească capitalul simbolic pentru a cârmi unificările după cum doreşte. Hubris-ul viitorului preşedinte va fi probabil mare, capacitatea de a învăţa din istorie redusă. O fuziune ar fi o realizare istorică. O alianţă ar fi OK dar, mai devreme sau mai târziu, va deceda în clocot.

Identităţile liderilor *actuali* nu sunt relevante. Nu e clar câţi dintre ei îşi vor mai controla partidele peste un an şi jumătate. Nici siglele nu vor conta. PNL era pentru unii partidul favorit în 2003, trei ani mai târziu devenise o porcărie, acum e inamic de moarte, anul viitor va deveni pentru mulţi singurul mijloc de a opri PSD de la a ajunge la puterea absolută. Ruta PD/PDL în istorie e şi mai sinuoasă.

Pentru ca PSD să rupă acest scenariu trebuie să ofere o bucăţică de guvernare unui partid din opoziţie. Nu o va face, bucăţica costă.

Deja o parte din acest scenariu se întrevede la prezidenţialele de anul viitor. Există trei forţe organizaţionale majore, dar doar două locuri în turul doi. PSD, prin crearea unei majorităţi parlamentare de facto fără PNL şi PDL semnalează că este forţa superioară (dacă nu era deja evident din guvernare) şi îi împinge pe unii în braţele celorlalţi.

În tot acest peisaj, forţele politice pro-Băsescu au o mulţime de opţiuni. O victorie a PSD la prezidenţiale ar zgâlţâi fotoliile lui Antonescu şi Blaga, aducând probabil lideri ceva mai dispuşi colaborării cu Traian Băsescu sau, în cazul PDL, livrării la cheie a mandatului de preşedinte al partidului. Ţinta, din perspectiva lui Traian Băsescu, ar fi formarea unei forţe, cu el însuşi în frunte, care să obţină peste 50% din mandate în 2016. Astfel, preşedintele ţării din acel moment ar fi obligat să îl nominalizeze pe Traian Băsescu drept prim-ministru – un fel de iarna lui 2012 dar pe invers. Scenariul ar fi şi mai amuzant dacă preşedintele României în acel moment ar fi Victor Ponta.

E posibil ca Traian Băsescu să fie absent din politică în 2015. Indiferent însă de nume sau de sigle, imboldul până în 2016 inclusiv va fi unificarea forţelor non-PSD. C-aşa e legea electorală.

Cota unica la 22%. Semnificatii si consecinte politice.

”Informația” a apărut pe surse după o discuție în USL. În același timp PNL reacționează ca și cum creșterea ar fi fost discutată public și asumată de cineva din PSD. Cu alte cuvinte, Antonescu reacționează virulent la o știre lansată pe surse. Lansată de cine? Cui îi folosește lansarea acestei teme și reacția viguroasă și categorică a lui Crin Antonescu?

PNL-ului, evident. Și PDL-ului. ”Dreptei” Antonescu-Blaga, mai bine zis.

Am mai spus, PNL și PSD sînt convinse că partidul care va fi considerat vinovat de ruperea USL va pierde electorat din useliștii duri, din acei votanți care sînt legați mai degrabă de ideea de unire și pace antibăsistă și pentru binele poporului decît de unul dintre cele două partide mari componente, PSD și PNL. Astfel, nici liberalii și nici social democrații nu sînt dispuși să piardă acest electorat, drept pentru care își aruncă măgăreața rupturii de la unul la altul.

Lansarea temei ”cotă unică 22%” dă PNL-ului motiv serios și credibil de despărțire, mulțumește nucleul dur al liberalilor și poziționează PNL ca principal partid de opoziție și principal partid al dreptei și pe Crin Antonescu drept liderul prezidențiabil al antipesedismului. Pedeliștii, la rîndul lor, primesc un ajutor în încercarea lor de a-l transforma pe Antonescu în aliat și prezidențiabil frecventabil pentru un electorat care nu prea e dispus să-l înghită pe Antonescu de stînga aliat cu PSD. Iată că acum PDL se poate alia fără probleme cu PNL și îl poate sprijini cu sufletul împăcat pe Antonescu. Cele două partide au un țel comun: păstrarea acotei unice de 16%, cea mai importantă măsură economică luată de cele două partide cînd erau aliate în 2004-2007, un simbol al Alianței DA PNL-PD. Blaga a declarat de nenumărate ori că PNL și PDL s-au înțeles excelent cînd au fost la guvernare (fie vorba între noi, războiul dintre cele două partide a început de la cîteva luni de la cîștigarea alegerilor, încă din 2005, și a culminat cu suspendarea lui Băsescu, în 2007 în urma dezvăluirilor privind încercarea lui Tăriceanu de intervenție în justiție).

Avem așa: de o parte a baricadei un Ponta nene rău și un PSD partid rău, care vor să crească cota unică sau poate chiar s-o desființeze, de cealaltă parte a baricadei un Antonescu nene bun, un PNL și un PDL care încearcă să-și salveze copilul născut în marea iubirea din 2004, cota unică.

Lupta pentru salvarea cotei unice e pretextul ruperii USL, creării alianței PNL-PDL și susținerii lui Antonescu la prezidențiale.

UPDATE. Nu știu dacă mai țineți minte, dar de cînd e în alianță cu PSD, PNL, cu Tăriceanu și Antonescu în frunte, a renunțat de enșpe ori la cota unică. Acum e prima oară cînd o susțin vocal și public.

2016. Presedintele desemneaza prim ministrul…

În 2004 Traian Băsescu ajungea președinte din partea alianței PNL-PD și îl desemna premier pe Tăriceanu. Începînd chiar din 2005 relațiile dintre Băsescu și Tăriceanu se răcesc, iar din 2006 cei doi intră într-un război rece care se va transforma în primăvara lui 2007 în război în toată regula, culminînd cu suspendarea lui Băsescu. După alegerile parlamentare din 2008 Băsescu negociază o alianță PDL-PSD și trimite PNL în opoziție.

Pesediștii nu au uitat experiența PNL-ului cu Traian Băsescu și nu par dispuși să o repete, mai ales că acum prezidențialele au loc cu doi ani mai devreme decît parlamentarele și nici măcar nu pot spera că Antonescu desemnează un premier de la PSD, așa cum Băsescu a desemnat în 2004 un premier de la PNL.

S-a încercat la un moment dat o soluție de compromis, prin modificarea Constituției. Însă pesediștii și-au dat seama că modificarea Constituției nu-i ajută foarte mult și că e preferabil să cîștige alegerile prezidențiale cu un pesedist de-al lor. Inițial pesediștii au propus ”amendamentul Dragnea” care suna așa: Președintele desemnează premierul de la partidul cu cele mai multe mandate. Însă în Comisia de revizuire a Constituției a trecut amendamentul Chiuariu: ”Președintele desemnează premier de la partidul sau alianța cu cele mai multe mandate.”

Amendamentul Chiuariu nu ajută deloc PSD-ul. Să presupunem că Antonescu ajunge președinte cu ajutorul PSD, apoi USL se rupe și PNL intră într-o alianță anti-PSD cu PDL și alte partide. Antonescu va putea desemna premier de la alianța respectivă, dacă aceasta are mai multe mandate decît PSD. Noul guvern astfel format are șanse destul de mari să treacă și PSD să rămînă în opoziție pînă în 2019-2020, dacă Antonescu nu cîștigă un nou mandat. Dacă Antonescu este reales, PSD riscă opoziția pînă în 2024.

Nici măcar amendamentul Dragnea nu ajută prea mult PSD. Sîntem în aceeași situație. Antonescu ajunge președinte din partea USL, USL se rupe și PNL, împreună cu alte partide mai mici face o alianță împotriva PSD. Amendamentul Dragnea scoate din ecuație alianțele și spune că Președintele desemnează premier de la partidul cu cele mai multe mandate. Chiar și în această situație există două variante în care PSD poate fi trimis în opoziție. Prima: PNL și celelalte partide mai mici fuzionează și creează un mare partid, capabil să concureze PSD și poate chiar să ia mai multe mandate decît PSD la parlamentare. A doua: Antonescu desemnează premier din partea PSD, celelalte partide se coalizează și blochează noul guvern. Apoi Antonescu desemnează premier de la al doilea partid (PNL) și trimite PSD în opoziție.

PSD, pentru a fi sigur că va guverna în continuare după 2016 și chiar după 2020, trebuie să aibă neapărat președintele cu atribuțiile actuale. Să presupunem că un pesedist va deveni președinte în 2014, cu actualele atribuții prezidențiale, fie Ponta, fie Dragnea.

Președintele desemnează premier de la PSD și amenință parlamentarii că va declanșa alegeri anticipate dacă nu votează guvernul propus de noul premier. Exact cum a făcut Băsescu în 2004, 2008 și 2009. După amendamentele Dragnea și Chiuariu, președintele nu are loc de manevră și negociere, trebuie să desemneze premier așa cum spune în Constituție (de la partidul sau alianța cu cele mai multe mandate, apoi de la al doilea partid sau alianță în ordinea numărului de mandate șamd), spre deosebire de actuala construcție constituțională, în care președintele are libertate de mișcare și poate forța majorități sub amenințarea anticipatelor.

Este cît se poate de clar că nici măcar varianta revizuirii Constituției nu mai poate salva candidatura lui Antonescu din partea USL, chiar dacă regula pragului de 30% la referendum va intra în vigoare înainte de primul tur al prezidențialelor.

PSD va avea candidat propriu. Cred că acum e destul de clar.

Un presedinte din partea PNL, calea sigura spre catastrofa nationala

De ce?

  1. Pe podiumul iresponsabilității politice Tăriceanu îl depășește pînă și pe Antonescu. E pe cea mai înaltă treaptă și i se cîntă și imnul. E urmat îndeaproape, evident, de Antonescu și Ponta. Însă pentru guvernarea iresponsabilă, pentru populismul economic criminal, cu efecte pe termen lung și foarte lung, pe care le trăim și acum și pe care le vom mai trăi mult timp, pentru predarea PNL-ului în brațele PSD și subminarea încercărilor lui Băsescu de a reforma statul, pentru susținerea suspendării din 2007 și loviturii de stat din 2012 și, mai ales, pentru decizia retragerii trupelor din Irak, Tăriceanu este incontestabil cel mai iresponsabil politician român post-decembrist care a avut puterea. Iresponsabilitatea lui Antonescu e de dată mai recentă, deci nu mai are rost s-o reamintim. Însă în cazul lui Tăriceanu văd că lumea a uitat sau vrea să uite. Nu că nu ar ajuta-o și spălătorii de cadavre politice.
  2. PNL este cel mai extremist și mai antidemocratic partid din România. În materie de extremism umilește PRM, mai ales că PNL e mult mai puternic decît a fost vreodată PRM. Nu există diferențe între liderii partidului, fie ei de rang 1 sau 2: toți sînt la fel. PNL e Sodoma și Gomora, nu există măcar un om acolo pentru care ai vota partidul sau vreun candidat al acestuia.
  3. Victoria reprezentantului PNL ar distruge orice șanse de revenire și refacere a dreptei (vorbesc de refacere de la zero și de revenire pe termen lung – pe termen scurt* și chiar mediu discuția s-a încheiat, jocul e închis). Sub talpa noului președinte și lider încoronat al ”dreptei”, dreapta reală nu mai are nicio șansă de refacere. Bine, asta ar fi nimic în comparație cu distrugerea României de unul dintre cei mai iresponsabili politicieni români (Antonescu sau Tăriceanu) și de cel mai extremist partid politic românesc, PNL.

Fie vorba între noi, șansele de victorie la prezidențiale sînt minime, în cazul lui Antonescu, zero, în cazul lui Tăriceanu.

* prin termen scurt înțeleg 1-3 ani, pînă la alegerile din 2014 și 2016, prin termen mediu înțeleg 6-7 ani, pînă la alegerile din 2019-2020, prin termen lung înțeleg 11 ani, pînă la alegerile din 2024.

O dilema strategica pentru Victor Ponta

Să zicem că eşti Victor Ponta. Ce ar însemna susţinerea lui Crin Antonescu la prezidenţiale?

În 2014, liderul PNL ar câştiga prezidenţialele. Forţa organizaţională combinată a PSD şi PNL n-a fost învinsă decât o singură dată în ultimele decenii (turul doi din 2009), într-un set de circumstanţe greu de repetat.

În 2016 au loc alegeri parlamentare şi mandatul tău de prim-ministru se încheie. Va lua un partid 50%+1 din mandate? Aproape imposibil în sistemul actual de vot. Crin Antonescu ar avea atunci două opţiuni:

1. Premier de la PNL sau PDL şi deci o coaliţie guvernamentală care exclude PSD. În această situaţie şansa ta de a rămâne preşedinte PSD se reduce spre zero („nu mai avem acces la resurse, idiotule, de ce n-ai ştiut să negociezi??” – exact ce i s-a întâmplat lui Tăriceanu în 2008).

Dar hai să zicem că rămâi totuşi liderul PSD. Vei aştepta în opoziţie timp de trei ani alegerile prezidenţiale din 2019. Aceste alegeri au toate şansele să fie mult mai dificile pentru tine decât o candidatură la cele din 2014:

Antonescu, acum: prăbuşire lentă şi vizibilă.

Antonescu, în 2019: preşedinte în funcţie.

PNL şi PDL, acum: nu au accesul la resurse.

PNL şi PDL, în 2019: acces total la resurse.

Tu, acum: poţi lua măsuri populiste pentru a-ţi mări capitalul electoral.

Tu, în 2019: rupt total de robinetele puterii.

PSD, acum: la butoane.

PSD, în 2019: flămând şi disperat. Mulţi primari trecuţi neoficial la PDL sau PNL.

De asemenea, nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

2. O altă opţiune pentru Antonescu în 2016 este să te pună pe tine prim-ministru. Te gândeşti, evident, că vei candida la prezidenţiale în 2019. Apar însă probleme:

– Timp de trei ani vei avea un preşedinte ostil, care se pregăteşte de al doilea mandat şi te-a identificat drept oponentul principal. Prin comparaţie, disputele de acum cu Traian Băsescu sunt meciuri amicale.

– Preşedintele ţării poate cere în orice zi o conferinţă de presă în prime-time în care să expună cel mai mic act de corupţie comis în timpul guvernării tale.

– Pentru preşedinte va fi uşor să instrumenteze o moţiune de cenzură împotriva ta. Prin comparaţie, un referendum de demitere s-ar putea întoarce împotriva ta (şi în favoarea lui) într-un mod decisiv.

– Orice evoluţie negativă a economiei se răsfrânge asupra ta, scăzându-ţi şansele de a ajunge la Cotroceni.

– Nici în acest scenariu nu există nicio garanţie că popularitatea ta în 2019 va fi mai mare decât acum. De fapt, este extrem de improbabil să fie *şi mai mare*.

Din perspectiva PSD, nu există nicio garanţie că Antonescu ar putea fi manevrabil după 2016. De fapt, dacă aş fi Crin Antonescu prima mea grijă ar fi să construiesc o structură sau alianţă care să mă susţină în 2019 cu şanse mari de succes şi care să nu includă PSD (întrucât n-aş vrea să fiu şantajabil sau dependent de social-democraţi).

Nu este exclus ca Victor Ponta să susţină o candidatură a lui Crin Antonescu în 2014, dar cu condiţia să nu vadă această dilemă strategică.

Protestele anti-RMGC si efectele lor de pana acum

1. Ca la orice protest din România, miza nu este numărul protestatarilor ci reacţia celor care aud de proteste sau le văd la televizor. Antonescu a pariat pe faptul că va putea recuceri tinerii şi cei cu studii superioare, grupuri în rândul cărora a avut rezultate foarte bune în 2009. De asemenea a menţinut legătura cu mesajele naţionaliste din ultimul an şi cu publicul lor.

2. S-a vorbit mult despre erorile de comunicare ale lui Ponta. Nu prea s-a vorbit despre eroarea iniţială de plasament a liderului PSD:

Contra RMGC: Antonescu.

Neclar: Ponta.

Pentru RMGC: …..? (putem să zicem: Dragnea, Sârbu)

O portiţă a fost lăsată deschisă. N-a speculat-o nimeni. Mă întreb în ce măsură Traian Băsescu s-a retras din prim-plan tocmai pentru a testa capacitatea liderilor din opoziţie de a face un pas în faţă cu un punct de vedere pro-exploatare. Subiectul RMGC era bun pentru lansarea unor prezidenţiabili sau, cum a dovedit Antonescu, relansarea lor. Nu a existat o reacţie memorabilă care să expună pe cineva drept oponent major al liderilor USL.

(Între timp Ponta s-a plasat într-o perspectivă ceva mai hotărâtă pro-exploatare, portiţa s-a închis).

3. Cu câteva excepţii, reacţiile comentatorilor non- sau anti-USL au fost definite iniţial de entuziasm. Unul din motivele pentru acest entuziasm: ultimii doi ani au fost grei spre foarte grei pentru oponenţii USL. Din ianuarie 2012 şi până acum a survenit un şir aproape nesfârşit de înfrângeri electorale. Bani, putere şi funcţii au dispărut în neant. Persoane în care s-a crezut enorm s-au stins. Valori au fost batjocorite, negate sau s-au dovedit a fi irelevante în plan politic. În acest context orice informaţie nouă e citită cu speranţă, într-o cheie optimistă. Dacă ai căzut într-o prăpastie şi auzi pe cineva apropiindu-se, speri instinctiv că e o persoană care te va salva.

4. În lunile următoare vom vedea poziţionări antagonice ale PSD/Ponta şi ale PNL/Antonescu. Opoziţia va fi plasată într-o situaţie similară cu cea a PD-ului din anii ’90: a treia forţă care luptă pentru relevanţă.

4a. Din această poziţie PD-ul a ieşit atunci prin intermediul liderilor carismatici – opoziţia actuală nu prea are aşa ceva.

4b. De obicei dintr-o menghină de acest gen se iese cu teme proprii, pe care PSD şi PNL să le ignore. Reîncălzirea supelor din trecut nu e o opţiune: sistemul de luptă împotriva corupţiei pare să funcţioneze în percepţia cetăţeanului de rând iar scăderea nivelului de trai nu poate fi speculată decât de lideri empatici, de care iarăşi opoziţia nu prea pare să aibă. Anul următor va fi interesant. Carisma şi inteligenţa vor fi răsplătite mai mult decât de obicei.

Opozitia de dreapta, Rosia Montana si protestele

Ce cîștigă opoziția din susținerea protestelor împotriva exploatării de la Roșia Montană?

Cade guvernul Ponta?

  • Guvernul Ponta nu poate cădea. Pentru căderea guvernului e nevoie de o moțiune de cenzură și votul  a peste jumătate dintre parlamentari. Pot niște proteste ecologiste provoca adoptarea unei moțiuni de cenzură în condițiile în care guvernul are susținere în Parlament de peste 70%?

Se schimbă majoritatea parlamentară?

  • Nu poate exista majoritate parlamentară în afara USL. Orice majoritate parlamentară are nevoie ori de PSD, ori de PNL, unul mai nefrecventabil decît celălalt, adică PNL mai nefrecventabil decît PSD. Să presupunem că PSD sau PNL formează o nouă majoritate parlamentară. Cu cine? Cu PDL și PPDD, două partide la fel de nocive și nefrecventabile. Și vom avea o putere formată dintr-o parte a USL + PDL + PPDD. Pînă în 2016 nu putem avea vreo majoritate parlamentară din care să nu facă parte PSD sau PNL, adică USL. Sau PDL, sau PPDD.

Scade electoral USL-ul?

  • Conform sondajelor, majoritatea românilor susțin exploatarea de la Roșia Montană, Dar să presupunem că protestele ar duce la o scădere electorală a USL. Cum, nu știm. Ce se va întîmpla astfel încît protestele să ducă la scăderea electorală a USL? Bine, să zicem totuși că această scădere va exista. Și? Avem alegeri peste două săptămîni? Peste o lună? Peste trei luni?

Căderea guvernului și o nouă majoritate parlamentară ar fi complet inutile. Scăderea electorală a USL acum ar avea o utilitate mică spre nulă. Cam asta ar avea de cîștigat opoziția din protestele de la Roșia Montană. Ce ar avea de pierdut?

  1. Ar legitima discursul anticapitalist, marxist, ecologist, isteria Occupy și Revoluția. Ar legitima un discurs și o formă de manifestare care definește stînga și care aparține exclusiv stîngii.
  2. Ar legitima liderii protestelor, personaje de teapa unor Remus Cernea, Claudiu Crăciun, Nicușor Dan, Mircea Kivu și tot felul de oengeuri stîngiste și useliste (apropiate de PNL, majoritatea). USL primește astfel un suflu proaspăt la capitolul lideri de opinie și purtători de mesaj.
  3. Prin legitimarea liderilor și tipului de discurs, ar legitima ”revoluția din ianuarie 2012”. La urma urmei, dacă acum sînt considerați sinceri, bine intenționați și îndreptățiți în cererile lor (lozincile sînt aceleași de acum un an și jumătate), înseamnă că și în ianuarie 2012 au fost sinceri, bine intenționați și îndreptățiți în cererile lor. Liderii protestelor ar căpăta o reprezentativitate pe care nu au avut-o pînă acum, ceea ce i-ar face utilizabili în continuare, pentru acțiuni de forță și influență mult mai ambițioase. Liderii ”revoluției din ianuarie 2012” și ai protestelor din septembrie 2013, cetățeni imparțiali, mînați de bune intenții, cu dreptatea de partea lor, cu cereri îndreptățite, frecventați de toată lumea și reprezentativi pentru întreg poporul, vor putea fi folosiți și pe viitor pentru acțiuni de forță împotriva celor (adică celui, că e unul singur) care îi deranjează pe useliști în general, pe Voiculescu, Antonescu și Ponta în special.
  4. Și-ar trăda propriii susținători și potențiali votanți ai partidelor presupus de dreapta.
  5. Ar arăta că nu este capabilă să promoveze temele dreptei și de aceea e nevoită să paraziteze temele stîngii. Singura mișcare de anvergură împotriva puterii a partidelor de opoziție ar fi o acțiune inițiată de societatea civilă de casă a USL cu temele stîngii. La asta s-ar reduce partidele de dreapta de la noi: la parazitarea slugilor și temelor stîngii.

La final, toate acestea se vor întoarce împotriva bunului simț, împotriva României, împotriva libertății și capitalismului și, nu în ultimul rînd, împotriva partidelor de opoziție.

Cu alte cuvinte, opoziția, așa-zisă de dreapta, vrea să scape de un gîndac de bucătărie, așa că se hotărăște să dea foc la casă ca să-i pîrlească gîndacului al treilea picioruș din stînga și antena din dreapta un pic la vîrf.