Posts Tagged → NATO

Nemasina Timpului

Evitabilul inevitabil

Ce credeţi, acum un secol, cam pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce urma? Şi ce credeţi, acum trei sferturi de secol, tot pe vremea aceasta, cei de atunci ştiau ce avea să vie? Unii ştiau. În mod clar, agresorii ştiau. Se pregăteau de multă vreme. Aşteptau doar momentul prielnic. Mai ştiau şi cei care îi cunoaşteau bine, dar degeaba: nici Primul, nici al Doilea Război Mondial n-au putut fi împiedicate. Amploarea măcelurilor care au urmat le-a depăşit, cu siguranţă, imaginaţia, şi unora şi celorlalţi. Dar de oprit, n-au putut fi oprite. Şi ce credeţi, acum aproape un sfert de secol, cînd s-a prăbuşit Zidul Berlinului, unii ştiau că Moscova o să revină, peste încă o generaţie, la înhăţatul de teritorii? Da, unii ştiau. La asta au lucrat. Ştiau şi unii care îi cunoşteau bine, dar degeaba. Iarăşi, iluziile au fost mai tari.

Anders Fogh Rasmussen, fost premier al Danemarcei, rămîne, pînă la întîi octombrie,  Secretar General al NATO. În ultimele zile, oamenii Moscovei au pus mîna, prin forţă, pe clădiri oficiale din estul Ucrainei, cu gîndul alipirii la Mama Rusie. Tot în ultimele zile, Lituania a fost somată de Kremlin să amelioreze urgent situaţia ruşilor din această ţară care nu au cetăţenie. Fiindcă n-au trecut examenul prin care să demonstreze că ştiu limba ţării în care vor să fie cetăţeni. Să se rezolve fără întîrziere, conform recomandărilor Comitetului ONU pentru Drepturile Omului! Corect. În fond, unde s-a mai văzut aşa ceva: cetăţenii unei ţări să trebuiască să ştie limba ţării în care sînt cetăţeni? În aceste condiţii, de ce ar considera unii că Rusia nu se va opri cu anexările la Crimeea? Tot în aceste condiţii, Rasmussen le-a cerut europenilor din NATO să revină cu picioarele pe planeta Pămînt.

Sigur, nu s-a exprimat aşa, a fost mult mai diplomat. Într-un editorial apărut în ediţia duminicală de la Daily Telegraph, cel mai vîndut ziar “quality” din Marea Britanie, şeful politic al NATO a spus, în schimb, că europenii trebuie să răspundă „agresiunii ilegale” a Rusiei împotriva Ucrainei prin sporirea cheltuielilor militare. “Adică echipament modern, instruire intensivă pentru forţele noastre şi cooperare mai strînsă în interiorul alianţei şi cu partenerii noştri. Ştiu cît de dificil este în actualul climat economic, dar actualul climat de securitate face aceste lucruri vitale.”  Cum ar veni, aliaţii Americii n-au nici echipamentul, nici instruirea, nici nivelul de cooperare de care ar fi nevoie pentru a-l opri pe Putin. Statisticile arată că Statele Unite asigură 72% din cheltuielile NATO. Aproape trei sferturi din bani sînt daţi de o singură ţară, într-o alianţa cu 28 de membri.

Americanii alocă pentru apărare 4,4% din PIB. Le-au cerut aliaţilor europeni să dea şi ei măcar 2%. Doar Marea Britanie, Grecia şi Estonia au atins, anul trecut, pragul. După ultimele cifre, media europeană a cheltuielilor militare din NATO a fost de 1,3% din PIB. Perfect. Mai ales cu un preşedinte american care este convins că reducerea cheltuielilor militare, adică dezarmarea treptată a Americii, este soluţia tensiunilor internaţionale, în vederea instaurării păcii veşnice. O fi Rusia putinistă o ameninţare, dar ce să faci cînd “climatul economic” tot nu se ameliorează? Să urmezi îndemnul lui Anders Fogh Rasmussen? Să faci ce trebuia făcut de multă vreme, astfel încît Vladimir Vladimirovici să nu tragă concluzia că îi poate da bice cu imperialismul Euroasiatic, fiindcă n-are cine să-l oprească? Rasmussen, Secretar General al NATO, mai ştie şi el cîte ceva. Dar ce, are globul magic de cristal? Sau maşina timpului, să ştie el ce-o să se întîmple? Sigur că nu. Nici cei de-acum un secol, trei sferturi de secol, un sfert de secol nu aveau aceste mijloace de călătorit în timp. Asta nu i-a împiedicat pe unii să ştie exact ce vor face ceilalţi, fără să-i poată opri. Pe asta mizează şi Putin.

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Atlantism si puciulism

Potomac peste capac

Nu, cînd americanii trimit la Bucureşti un înalt funcţionar din ministerul de Externe, nu e ceva de rutină. Nu, cînd conducerea Consiliului Suprem al Magistraturii şi ministrul Justiţiei sînt convocaţi de ambasada americană , nu e ceva de rutină. Nu e ceva normal. Nu e ceva banal, ci altceva. E groasă.

Grosimea respectivă e situată în zona facială a conducerii actualei puteri de la Bucureşti. În speţă, la nivelul obrazului. Totodată, ea, grosimea, e acompaniată de o accentuată scurtime la etajul cortical al respectivei conduceri. A USL, un interesant mecanism de stînga-dreapta, care revarsă asupra patriei noastre rezultatul obişnuit al mişcărilor de stînga-dreapta.

Partea bună e că americanilor continuă să le pese. Partea proastă e că doar lor pare să le mai pese destul. Dar, ce vreţi, istoria, departe de-a se fi sfîrşit, continuă. Probleme în Siria, cu un regim racordat la gîndirea ayatollahilor din Iran. Probleme în Turcia, cu un regim racordat la gîndirea Frăţiei Musulmane din Egipt. Probleme şi în Ucraina, cu un regim racordat la gîndirea fratelui Putin. Privind dinspre Washington, pe direcţia unor baze militare utile, decuplarea unei ţări europene din NATO de la cutumele ţărilor europene din NATO şi racordarea ei la cutume opuse şi de semn contrar n-ar fi deloc oportună. De unde şi gesturile, deloc cutumiare, ale oficialilor americani.

I’ll be back!

Le-au mai făcut ei, de-a lungul ultimilor doi ani, pe care îi putem numi, cu îndreptăţită mîndrie, anii-lumină ai uselismului. După alţi autori, e vorba de anii pucismului. Un sinonim pentru uselism, printre puţine altele. A venit, mai întîi, un domn, Gordon, de la Departamentul de Stat al SUA (ministerul lor de Externe), în vara lui 2012, trecînd pe la un garaj, cînd cu declanşarea puciului parlamentar uselist. Au venit, apoi, pesedeii din Comisia Juridică a Camerei, fără penelei, convocaţi la ambasada americană, în decembrie 2013, ca să-i explice ambasadorului treaba cu super-imunitatea, super-aministierea şi super-graţierea bandiţilor din politică.

A venit, acum, în ianuarie 2014, o doamnă, Nuland, tot de la Departamentul de Stat, exact, hăăăăăt, de la Washington, cu prilejul respingerii, la Curtea Constituţională, a legii împroprietăririi baronilor prin descentralizare. Şi anume, a respingerii respingerii prin critici useliste, publice. Cu ameninţări deloc voalate, doar ţăţeşti, la adresa “justiţiei băsiste”. Semn că pucismul s-a demascat drept puciulism.

Pucistul are, totuşi, o anumită maturitate. Bunăoară, dă puciul, chiar şi parlamentar, într-o ţară sud-americană, nu în România, membră a NATO. Iar cînd vede că riscă anumite consecinţe dinspre Washington, pucistul încetează. Puciulistul, nu. Semn al unei pronunţate imaturităţi, care îl face să nu vadă consecinţele. Din cauza imaturităţii, nu înţelege riscurile trecerii de la uselism la uslamism. Căci puciulismul din uslamism vine. Uslamistul e perceput altfel: refractar, radical. În sensul că lipsit radical de contact cu realitatea. La care e complet refractar.

Do you feel lucky, punk?

O fi Obama din aceeaşi familie, politic vorbind, cu Victor Ponta. Dar dacă premierul a înţeles că a fost chemat la Washington, în toamna trecută, fiindcă a practicat acelaşi sport ca şi Ghiţă Mureşan, fost jucător de baschet la Washington Bullets, atunci n-a înţeles. La discuţiile cu vicepreşedintele SUA, că Obama nu primea, Joe Biden i-a explicat clar, de la obraz, ce vrea America de la el şi tovarăşii lui de joacă: să lase Justiţia în pace. După cutuma euroatlantică. La care Veve ce-o fi zis? Vezi-ţi bă, Baidene, de treabă! Ce, nu ţi-e bine? Sau: Da, să trăiţi, eu dintotdeauna, cum să nu, Justiţia, fireşte, nici o problemă, contaţi pe mine! Săru’ mîna! Or, în pofida eforturilor antenisto-ghiţisto-realităţiste de-a eluda realul, sînt lucruri la care americanii ţin.

Obrazul gros şi mintea scurtă nu reprezintă atuuri în relaţiile cu americanii. Dimpotrivă. Puciuliştii sigur că nu înţeleg. În puciulismul lor, n-au cum. Structural. “Ei, şi ce-o să ne facă americanii? O să bage portavioane pe Dîmboviţa? N-au loc! Ha, ha! Fiindcă e băsistă, adică dă sentinţe care nouă nu ne plac, normal că Justiţia trebuie schimbată, cu tot cu legi. Cine le-a dat americanilor voie să facă baze NATO la noi? Adrian Năstase, cel mai bun premier din istorie! Băsiştii îl bagă la pîrnaiei şi vor să bage şi alţi colegi, iar americanii sînt de acord? Să-şi ia bazele şi să ne lase, naibii.” Ceea ce americanii, după o atentă evaluare, chiar ar putea face. Depinde numai de ţară. Cînd puciuliştii vor ţara, iar ţării i se rupe, ce mai e de făcut? Uniţi, salvăm? Sigur. Ulterior, sigur că tot americanii ar fi de vină. Că n-au băgat portavioane pe Dîmboviţa. Să fi făcut unele mici, să încapă, şi nepoluante, să protejeze mediul. Să se fi preocupat, nu să ne lase de izbelişte, cu puciuliştii, să ne dea la ruşi şi la chinezi. Nişte loaze.

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

Doctrina nationala

Dincolo de scandalurile politice de moment și schimbările de putere de la București, care este doctrina națională a României?

 Pericolul numărul 1 pentru securitatea națională rămîne Rusia.

  1. Este o mare putere: o suprafață de 71 de ori mai mare decît a României, o populație de 7 ori mai mare, un PIB de 10 ori mai mare (al zecelea în lume), o armată de profesioniști de 16 ori mai numeroasă, producție de petrol de 111 ori mai mare în condițiile unui consum de 33 de ori mai mare, un buget al apărării de 32 de ori mai mare (Rusia este a doua mare putere militară a lumii, după Statele Unite).
  2. Este o putere expansionistă și agresivă: istoria Rusiei moderne, de la Petru cel Mare pînă în zilele noastre, este o istorie a expansionismului. Teritoriul românesc și statele românești au fost întotdeauna o țintă a expansionismului rusesc, în condițiile în care se află la granița dintre Rusia și Europa. Pentru ca Rusia să-și păstreze forța de șantaj politic, militar și economic trebuie să fie neîntrerupt o amenințare la porțile Europei. Această amenințare este principalul atu al Rusiei în negocierile cu Occidentul și aduce, periodic, cedări importante din partea acestuia, politic și economic. O Rusie defensivă, care nu presează la granița Europei, nu primește nimic politic și economic.
  3. Este o putere malignă: Influența sau ocupația rusească nu au adus decît totalitarisme, crime, deznaționalizare, sărăcie, înapoiere, distrugere culturală sau fizică a populațiilor ocupate sau aflate în zona de influență rusă.

 

Vulnerabilități și soluții:

  1. Militare – România nu este o putere militară și nu are forța de a se opune militar unei potențiale agresiuni din est. Uniunea Europeană nu există din punct de vedere militar iar marile puteri europene, Marea Britanie, Germania sau Franța, nu ce compară militar cu Rusia și nici nu sînt dispuse să intervină militar. Singura forță militară capabilă să se opună Rusiei și care are o doctrina intervenționistă sînt Statele Unite. Singura șansă a României este o alianță strategică cu Statele Unite, alianță care, dincolo de tratate, să presupună prezența economică și militară a Statelor Unite în România. Prezența unor instalații militare americane cu importanță strategică pe teritoriul României, cointeresarea strategică a Statelor Unite în zonă și ajutorul dat de România pe alte fronturi (ajutor cu valoare diplomatică și simbolică, mai ales – este extrem de important pentru americani ca atunci cînd intervin militar undeva să o facă sub umbrela unei largi coaliții) sînt trei modalități de a întări alianța strategică SUA-România. 
  2. Geostrategice – Statele Unite, deși cel mai important aliat militar al României, nu au graniță comună cu noi. România nu poate rămîne izolată în fața Rusiei și a sateliților acesteia. România are nevoie de legături politice, economice, comerciale, comunicaționale, de infrastructură și sociale cu Occidentul european. Aceste legături presupun schimburi libere de capital, informații și cetățeni. Apartenența României ca entitate decizională distinctă la Uniunea Europeană trebuie să fie parte necesară a doctrinei naționale. De ce entitate decizională distinctă? Pentru ca în eventualitatea unor negocieri dintre UE și Rusia care presupun cedări din partea europenilor, românii să aibă posibilitatea de a influența sau chiar bloca anumite cedări ale teritoriului românesc. În momentul în care Uniunea Europeană (sau ce va fi peste 10, 20 sau 50 de ani) se află într-o situație delicată care presupune cedări în fața Rusiei, România să reprezinte un asset important al Europei, economic, strategic, cultural, simbolic, politic, la care europenilor să le vină greu să renunțe. Din acest punct de vedere chiar și patrimoniul cultural și natural pot reprezenta atuuri strategice. România trebuie să devină un spațiu familiar europenilor, cu valoare simbolică și culturală, nu numai politică și economică. Momentan, dacă îi întrebi pe nemți la cine ar renunța între Bulgaria și România tare mă tem că vor răspunde în proporție de 99% România. E important iar în momentele decisive și delicate, cînd se fac alegeri pe muchie, contează absolut orice. România trebuie să devină nu numai o bază strategică pentru armata americană, nu numai un codecident politic în Europa, nu numai parte a sistemului monetar comun european ci și un spațiu primitor pentru capitalul și cetățenii europeni, un spațiu familiar, cu valoare simbolică. Indiferent unde se îndreaptă Europa, România trebuie să fie parte a ei și să încerce să influențeze acest drum din interior.
  3. Energetice  – România, ca dealtfel o mare parte a Europei, are un grad important de dependentă energetică față de Rusia. Resursele energetice sînt, actualmente, principala armă a Rusiei și principalul atu în negocierile cu Occidentul. Este important ca România să găsească soluții pentru a limita cît mai mult posibil dependența energetică de Rusia. Aceasta presupune găsirea a noi surse de import, cu toate complicațiile și neajunsurile (relații politice și economice, incompatibilități geostrategice, infrastructură de transport) sau găsirea a noi resurse naturale pe teritoriul României. Este evident că Rusia va face tot posibilul pentru a bloca astfel de alternative (vezi Nabbuco, vezi gazele de șist).
  4. Politice – Una dintre cele mai importante modalități de intervenție a Rusiei în statele-țintă ale expansionismului rusesc e susținerea extremismelor politice (comuniste, fasciste, populiste, anarhiste) și a instabilității politice, care aduce după sine lipsă de credibilitate internă și externă, instabilitate socială și economică. Indiferent de ceea ce susțin sau declară public, forțele politice extremiste sau care produc instabilitate politică fac jocul Rusiei și acționează împotriva interesului național al României. Menținerea stabilității politice și refuzul oricărui compromis sau susținere a forțelor extremiste ar trebui să fie parte a doctrinei naționale.
  5. Sociale – Mișcările sociale, de multe ori violente, și conflictele etnice sînt, deasemenea, o modalitate prin care Rusia încearcă să destabilizeze statele-țintă ale expansionismului rusesc. Fie că aceste mișcări sociale sau conflicte etnice/religioase sînt declanșate la inițiativa Rusiei, sînt doar sprijinite de Rusia sau au loc fără implicarea Rusiei, ele reprezintă o amenințare la adresa stabilității politice și economice, credibilității interne și externe. Orice fel de instabilitate se răsfrînge negativ și asupra relațiilor României cu aliații săi occidentali, nu numai asupra mediului politic, social sau economic. Evitarea sau controlul oricăror mișcări sociale trebuie să fie parte a doctrinei naționale. Deasemenea, parteneriatul strategic cu Ungaria trebuie să fie unul dintre cele mai importante puncte ale doctrinei naționale.
  6. Cultural-religioase – aceasta este una dintre vulnerabilitățile cele mai importate. Apartenența românilor și rușilor, în covîrșitoare majoritate, la ramura ortodoxă a creștinismului e poarta cea mai larg deschisă a influenței rusești în România. Ortodoxia, mai mult chiar decît comunismul, este forma cea mai importantă sub care Rusia a exportat panslavismul. De multe ori antipatia cu care ortodocșii români privesc catolicismul și protestantismul se transformă în antioccidentalism și rusofilie, chiar dacă nedeclarată. Pentru aceștia Rusia devine reduta ortodoxă în fața decadenței moderne occidentale. Dealtfel, toate formele de antioccidentalism, antimodernitate, anticapitalism, mai devreme sau mai tîrziu sînt utilizate de Rusia pentru a-și extinde influența culturală și politică. Capitalismul, statul de drept, ecumenismul și cunoașterea istoriei agresiunilor rusești asupra românilor sînt soluțiile de contracarare a vulnerabilităților cultural-religioase. Știu că sună poate urît, însă alături de valorile occidentale, rusofobia trebuie să fie parte a doctrinei naționale.

Astfel, mai pe scurt, doctrina națională ar cuprinde:

  1. Alianță militară cu Statele Unite
  2. Apartenența politică, economică, culturală la Europa Occidentală, din poziția de entitate politică distinctă
  3. Independența energetică sau dependența de alte surse decît cele rusești sau sub influență rusească
  4. Stabilitatea politică și refuzul extremismelor politice
  5. Stabilitatea socială și parteneriatul strategic cu Ungaria
  6. Valorile occidentale (libertatea economică, statul de drept), ecumenismul și rusofobia

Acestea nu sînt neapărat determinate de Rusia. Sînt valori în sine și ar trebui să fie parte a doctrinei naționale chiar dacă pericolul rusesc nu ar exista. Fiindcă al doilea cel mai important pericol pentru români, după pericolul rusesc, e pericolul românesc.

Poate peste 300  au 500 de ani nu vom mai exista sau ne vom lupta cu borgii, romulanii sau plictiseala. Însă pînă atunci, principalul pericol la adresa României îl reprezintă Rusia, cu tot ce înseamnă Rusia (totalitarism, extremism politic, antioccidentalism, agresivitate).

Acestea, dincolo de lozinci și ochi dați peste cap, sînt punctele patriotismului. Acestea sînt paragrafele interesului național.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate (2) – Ukraina

Foaia de observație clinică a pacientului ucrainean

Ucraina înseamnă “teritoriu de graniță”. Când granița este formată din cea de a 44-a țară ca mărime din lume, nu mai avem de a face cu fâșia de frontieră clasică, ci cu un concept doctrinar defensiv, o centură de securitate, privită din perspectiva Rusiei istorice, a celei sovietice și postsovietice. Ucraina pare blestemată să rămână brâul de apărare de S-V al Rusiei pentru multă vreme de acum înainte, plasat în afara oricărei aspirații de integrare într-un alt geospațiu decât cel al CSI. Un spațiu ce tinde spre neutralitate militară, conform dorinței exprimate de avocații ucraineni ai non-integrării, în marile cancelarii europene. Deviaționismul oranj al lui Iuscenko a luat sfârșit. A fost un fel de antract între administrația postsovietică a lui Kravciuk și Kucima și recurența prorusă a lui Ianukovici. Ucraina se întoarce acolo de unde nu s-a clintit de fapt, niciodată: la statutul de “kraina”, de graniță profund spiritualizată a Rusiei, cu care împarte limba, mari teritorii date în custodie de fosta URSS și devenite “ucrainene”, importante capacități de producție specială sau elite politice și militare, care au acaparat prim-planul scenei publice sau al funcțiilor de comandă din aparatul siguranței de stat al regimurilor de la Kiev. Intențiile de dez-sovietizare sau dez-rusificare clamate de elitele naționaliste sunt proiecte lovite de nulitate într-un stat succesoral, care nu se va dez-sovietiza și dez-kaghebiza nici după dispariția biologică a generațiilor școlite în învățământul sovietic. Ucraina este o capsulă a timpului sovietic.

În aprilie 2008, la summit-ul NATO de la București, Kievul n-a mai  primit mult-așteptatul Membership Action Plan, iar asigurarea că va putea adera într-un viitor neprecizat la alianță, echivalează cu o investiție imobiliară pe Lună, cu plata în avans. Respingerea Ucrainei la summit s-a făcut sub șantajul direct al Rusiei, care a amenințat că în cazul unei aderări își va poziționa rachetele spre Kiev. În paralel, elitele proruse și-au trimis prospectiv la Bruxelles, o gardă de avocați ai nonintegrării, în frunte cu Piotr Simonenko, liderul Partidului Comunist și academicianul Petr Tolochko care au  respins și motivat “invitația de sinucidere”, ce ar reprezenta-o invitația de aderare la NATO. Cel mai serios argument al avocaților nonintegrării, care converge perfect cu poziția Kremlinului, este că Organizația Tratatului Nord-Atlantic nu poate apăra integritatea teritorială a Ucrainei. Statul succesoral are teritorii împrumutate de fosta URSS, care au făcut parte din RSSF Rusă, care ar fi revendicate de actuala federație, în cazul în care statul fragmentarist ucrainean ar adera la NATO. Este vorba despre interfluviul Nipru-Doneț, unde rusofonii ajung până la 75 de procente în regiunea Donets’k sau 69 în Luhans’k și până la 88 de procente în Crimeea. Este un argument atât de serios, încât s-a dovedit că poate congela orice intenție reală de aderare atlantică la nivelul maselor. Un sondaj de opinie a relevat că mai mult de 70% dintre ucraineni nu sunt de acord cu integrarea țării lor în NATO. Mai sunt procente semnificative de nehotărâți, încât te întrebi, până la urmă, cine vrea cu tot dinadinsul ca Ucraina să devină membru NATO, când ucrainenii nu își doresc acest lucru.

Scenariul dezmembrării unui stat aspirațional a fost verificat deja cu succes în Georgia. Prin intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud și Abhazia, aflate în anticamera alipirii la federație, Georgia a pierdut aproape jumătate din teritoriul național și acesta este doar începutul. Moscova invită și alte republici autonome din cadrul CSI, să urmeze exemplul Osetiei, de a cere să se integreze în Federația Rusă. Scenariul georgian va cunoaște apexul în Ucraina, stat artificial și compozit, o nefericită rezultantă a arhitecturii geopolitice gândite de Stalin și Hrușciov, format din teritorii răpite Poloniei și României sau “donate” de Rusia. În termenii actuali, ai restaurării hegemoniei rusești, “donația” făcută Ucrainei trebuie interpretată drept o formă de împrumut sau custodie a unor bunuri imobiliare, care poate expira oricând, în funcție de viitoarele aspirații de integrare în structurile comunitare și euroatlantice ale regimului de la Kiev. Semnalul ruperii Ucrainei va fi dat de republica autonomă a Crimeei, teritoriu istoric rusesc, iar fracturarea va continua spre sud-est, pe liniile de demarcație dintre etnia rusă și cea ucraineană, care se întrepătrund în interfluviul Nipru-Donețk, după o ecuație la fel de complicată ca și cea a osmozei dintre musulmani și hinduiști în nord-vestul Indiei. Când în urma intervenției Armatei Roșii în Georgia, NATO și-a trimis pe coasta caucaziană a Mării Negre o armadă de descurajare, era deja prea târziu. Gestul nu poate fi interpretat decât ca o recunoaștere tardivă a eșecului diplomației euro-americane, în cazul cultivării speranței deșarte că Ucraina se va putea smulge curând din status quo-ul de stat tampon între Rusia și NATO. O centură de securitate care coboară din Belarus și debușează în Marea de Azov. Un soi de chastity belt, dacă reevaluăm valorile panslavismului, în spatele căreia, în capsula temporală sovietică succesorală mai există și câte un visător cognitiv, precum Iuscenko, care a încercat să schimbe destinul implacabil al națiunii sale, cel de santinelă compulsivă a hegemoniei rusești, de “kraina” de când lumea. Nu întâmplător, primul stat al slavilor de răsărit s-a numit Rusia Kieveană. Ecuația Kievului rusificat capătă acum o și mai mare confirmare.

Cornel Ivanciuc

Da’ scuturi….

Citeva ginduri despre furci, topoare, bite, prastii. OK. Scutul. O fi bine? O fi rau? Hmm. Cum v-am mai zis, e vorba de imaginatie. Gen: ce-ar fi daca nici o racheta balistica nu si-ar atinge tinta? Ar fi distrusa in zbor. Fie ea cu raza scurta, medie sau intercontinentala. Sau: ce-ar fi daca Rusia – fie ea oligarhica, mafiota, kagebista, comunista sau imperiala – nu s-ar mai atinge vreodata de Romania? Ar fi blocata de The Big Firefly. Cu care nu te pui decit daca vrei Big War. Si, in general, nu vrei. Cum ar veni, Scutul e, de fapt, Scuturi: militar, politic, economic, geo-strategic. Mda. Dupa cum bine stiti, Scutul Antiracheta mai are relativ mult pina aproximativ departe. Sub Obama, a fost retrogradat la gradul de scut-light, sau mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa menajeze sensibilitatile ruse. Dar nici cind era Ditai Scutu’ n-a dat semne ca si-ar face treaba exact asa cum scrie pe cutie. Iar in ce priveste stationarea unor trupe americane in Romania, ca sa aiba grija de respectivul scumpic-dulcic, nu e neaparat o garantie de liniste nationala vizavi de marele si sensibilul Suflet Slav. Au mai venit, ei, americanii, si prin alte parti unde aveau interese strategice. Iar dupa o vreme au plecat – si s-a ales praful. Nu pentru ca interesele strategice s-ar fi evaporat, ci pentru ca trebuiau menajate diverse sensibilitati. De Stinga, da. Nu-i vreo mare filozofie : Imperialismul nu e bun, ci de-a dreptul nociv. Iar imperialismul nu poate fi DECIT american. No good. Daca totusi imperialismul nu e american, atunci nu exista. Adica, sigur ca exista, dar nu se vorbeste despre el. No comment. Deci, nu exista. Evident, America e imperialista doar cind la putere sint Republicanii. Cind vin Democratii, e o fortza a binelui. Dialog intre popoare, rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor. Premiul Nobel pentru Pace. De la Ditai Scutu’, la mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa nu se supere nici rusii – si nici est-europenii, speriati ca i-ar abandona America. Acestea fiind zise, e clar. Scutul e o pacaleala, iar amplasarea lui in Romania e Tichia de Margaritar. Cum adica “a Cui” ? Hai, zau … Incetati. Buuun. Multumiti? Asta doreati sa auziti? Ma bucur nespus. “Furci, topoare, bite, prastii. Da’ scuturi …”  Conform traditiei, na. Atita doar ca, repet, in chestiuni din acestea – dupa unii grele, dupa altii de-a dreptul importante – e vorba in primul rind de imaginatie. Ei bine, aflati ca exista si jumatatea plina a paharului. Si, desi egala, e chiar mai mare! Caci fizica nu-i totuna cu geo-politica. Avem furci, avem topoare, avem prastii. Ca in mai toate momentele istorie noastre. Da’ Scuturi? Da, si Scuturi. Imaginatia a fost a lui Ronald Reagan, si dateaza din anii ’60. Pe atunci, omul era Guvernator in California si, printre altele, citea. Carti, da. Meteahna din tinerete. De asemeni, se intilnea cu tot felul de oameni interesanti. Cum ar fi cercetatorii de la Laboratoarele Lawrence Livermore. In consecinta, ii veneau tot felul de idei. Noi, nu vechi. In perioada aceea, ideea – veche de vreo 20 de ani – era ca rusii nu pot fi batuti, fiindca au Bomba. Daca se supara, dau cu ea. Asa ca nu trebuie suparati. Razboiul Rece era cit se poate de fierbinte, dar nu se purta DIRECT. Ci pe ocolite. Coreea, Vietnam, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu etc. Cum risipesti Spaima de Bomba? Cu imaginatie – si cu rabdare. Ideea lui Reagan din anii ’60 era SF pur. A dezvaluit-o de-abia in 1983, cind Science Fiction incepea sa devina Science Fact: aparusera cogeamintea laserele si Naveta Spatiala, iar niste flacai, in Silicon Valley, pornisera Revolutia Informatica. Oficial, planul se chema SDI (Intiativa de Aparare Strategica). Popular, i s-a zis “Razboiul Stelelor”. In bascalie. Dar si cu multa, multa Spaima de Bomba: se supara rusii. Dau cu Bomba si murim toti. Gresit. Rusii s-au cacat pe ei. Reagan reusise, primul, sa le arunce Razboiul Rece – de care, oricum, erau vinovati – DIRECT in cap. De la urletele lui Hrusciov:  “O sa va radem de pe fatza Pamintului” (cu Bomba, normal) s-a trecut brusc la: “Dezarmare, paaa-ceee! /Dezarmare, paaa-cee!” Pina la SDI, totul se baza pe MAD – Mutually Assured Destruction ( Distrugere Reciproca Asigurata). “Dai tu cu Bomba, dau si eu. Deci, ne abtinem. Iar noi, sovieticii, ne vedem linistiti de raspindirea comunismului pe glob, prin razboi. Ciocu’ mic, da?” SDI a spulberat MAD. Si lumea s-a schimbat. In bine. Despre SDI, “elitele” occidentale cred si azi ca a fost o cacealma ieftina, care nu l-a pacalit pe rafinatul Gorbaciov. Iar americanii n-au cistigat Razboiul Rece fiindca rusii au fost, literalmente, epuizati de cursa inarmarilor inaugurata de SDI. Nu, americanii n-au cistigat nimic. Pur si simplu, Gorbaciov a ales Pacea. Punct. La pachet cu prabusirea URSS. Asa, din umanism. Arhivele sovietice zic insa altfel: SDI il bagase in toti sperietii pe Gorbaciov. Planul era ca orice racheta balistica va fi distrusa in zbor de lasere plasate in cosmos si de rachete anti-racheta. Sistemul trebuia dirijat de radare si calculatoare ultra-performante. Adio santaj nuclear cu rachete intercontinentale. Rusii nu mai puteau distruge America lovind primii, prin surprindere. Si se temeau ca America va lovi prima, cu impunitate. Era insa imposibil. Odata, ca America n-avea cum sa distruga atomic planeta, atacind prima. Dar, sigur, rusii nu puteau pricepe asta. Iar apoi, pentru ca, tehnic, era imposibil. Dar, vedeti … NASA a primit ordin de la Kennedy ca in maximum zece ani sa puna un om pe Luna si sa-l aduca teafar pe Pamint. Au facut-o in opt, si nu cu unul, ci cu doi astronauti. Lumea Libera ramine libera si pentru ca, libera fiind, creeaza. Liber. SDI n-a fost cacealma, ci chinta la trefla. Nu prezentul conta pentru Gorbaciov, ci viteza de deplasare spre viitor. La americani, e intotdeauna mai mare. Lucru pe care Kremlinul n-are cum sa-l uite. La fiecare negociere cu Reagan, Gorbaciov a cerut abandonarea SDI. Raspunsul, invariabil, a fost “niet”. Si asa a ramas, pina azi. SDI se numeste acum Scut Antiracheta. Are ambitii mult mai mici. Aparent, laserele au fost abandonate, se folosesc doar rachete interceptoare, de pe nave cu sisteme AEGIS si de la baze terestre cu baterii SM3. Nu e clar cit de eficiente ar fi impotriva unor rachete iraniene, de pilda. In schimb, e foarte clar ca viteza de deplasare spre viitor a tehnologiei americane n-a scazut, ci dimpotriva. Iar imperialismul american e unul cu totul special. De cite ori vine vorba de Scut, Kremlinul cere sa fie abandonat. Acuzatia e neschimbata: ameninta pacea mondiala. Americanii vor lovi primii, iar Moscova n-ar avea ce sa le faca. Rusii trec insa peste un mic detaliu. Au fost invitati, de la bun inceput, sa intre si ei sub protectia SDI. Au refuzat insa oferta americana. Nu vor nici o protectie. Nu vor un sistem capabil sa arunce la gunoi o intreaga generatie de arme: rachetele balistice. In schimb, vor sa stie ca nimic nu va impiedica zborul rachetelor nucleare rusesti, pe deasupra Polului Nord, catre America. Si in general, zborul rachetelor rusesti, catre oriunde. Acuma, sincer, credeti ca daca rusii ar fi avut primii vreun Scut Antiracheta, in orice varianta, l-ar fi oferit si americanilor? Dar sincer, va rog. Ei, uite de-aia imperialismul american e unul cu totul special. Oricit de “multi-polara” ar fi lumea, cineva tot o conduce. Daca nu va plac americanii, pe cine preferati? Rusia? China? Vreo putere nucleara islamica? Sau, poate, un cartel format din sus-numitii? Proliferarea nucleara e in toi. La fel de virtos prolifereaza si tehnologia rachetelor, cu raza tot mai lunga de actiune. Mai devreme decit mai tirziu, cineva o sa lanseze o racheta nucleara. Poate spre SUA. Dar, mai degraba, spre Europa. Nu de alta, dar e mai la indemina. Singura putere interesata sa anihileze asemenea arme, si care are si tehnologia necesara, e America. Oricit de plapind ar fi acum Scutul, e mai bine sa-l ai. Sigur, o tara europeana care gazduieste Scutul poate deveni o tinta. Dar orice tara europeana e DEJA o tinta. In special o tara dinspre Rasarit. Pina in vest, trebuie raza de actiune mai lunga. Pentru est, merge si cu raza mai scurta. Vorba lui Trotski: “Chiar daca nu esti interesat de razboi, razboiul e foarte interesat de tine”. Asa ca, mai bine cu Scut, decit fara. Geografia n-o putem schimba. Geopolitica, da. The Big Firefly are acum cirmaci de Stinga. In raport cu lumea in care traim, Obama n-a dat semnalele cele mai potrivite. Pentru lichele si psihopati, invitatia la dialog e un semn de slabiciune. Concensiile “constructive” sint luate drept capitulare. Stilul clasic american e altul. A spus-o minunat Teddy Roosevelt: “Vorbeste cu blindete, dar ia cu tine o bita mare”. Dulcic-scumpic cum e el, mini-scutul e o mare bita. Si poate deveni, iute de tot, si mai mare. Se pot adauga oricind componente noi. Chiar si lasere. Temelia exista. De la Reagan incoace, s-a tot lucrat la ea. Iar Big Firefly, chiar pilotat de Obama, ramine cel mai Big. De Scut se teme o singura categorie socio-profesionala: specimenele care vor sa zvirle cu rachete prin ograda altora. Pe ei, nu Spaima de Bomba ii chinuie, ci Spaima de Ne-Bomba. Nu vor s-o piarda. Pentru ca face mult rau, li se pare foarte buna. Nu sint cei mai frecventabili parteneri de dialog. Cu Big Firefly, in schimb, se poate discuta foarte agreabil. Si profitabil. Judecind post-factum, surpriza nu e ca Big Firefly a ales Romania. E o mutare interesanta, dar intr-o logica solida. Surpriza e ca Romania n-a ratat, conform unei lungi traditii, o asemenea ocazie. Si nu, nu cred deloc ca rezultatul ar fi fost acelasi, indiferent cine ajungea cu mingea in fatza portii. La final, iata si o zicatoare extrasa din intelepciunea populara engleza: “Ca sa aplauzi, trebuie doua miini”. De regula, Big Firefly apreciaza situatiile cind nu e lasat sa aplaude cu o singura mina. In rest,  Scuturi, da. Militar, politic, economic, geo-strategic.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate – Pacientul rus (1)

Sub pretextul fricii de arme nucleare, pe care Ucraina și Georgia le-ar putea desfășura pe teritoriul lor dacă ar primi pe viitor puțin probabila invitație de aderare la NATO, Rusia și-a luat în avans măsuri de precauție. Kremlinul dovedește că are ac de cojocul tuturor statelor care îi încurcă planurile. În prima fază, Armata Roșie a invadat Georgia, motivând că popoarele abhaz și osetin au fost supuse unui program de exterminare etnică de către autoritățile de la Tbilisi. Drept urmare, Rusia a intervenit în calitate de instanță tutelară și eliberatoare, așa cum doctrina Kremlinului ne-a obișnuit în ultimele decenii, când a ordonat Armatei Roșii să “elibereze” Afganistanul. Faza a doua a fost dedicată unor predicții obsesive legate de ruperea Ucrainei, o republică fragmentaristă, creată prin aglutinarea mai multor ținuturi care au aparținut de jure unor state create după împărțirile teritoriale de după cele două războaie mondiale, respectiv, Polonia, România și Rusia. Diseminate atent de aparatul propagandei moscovite, amenințările ruperii Ucrainei au indus o stare de criză din care Kievul nu este capabil să-și revină, decât în eventualitatea că noua administrație ucraineană rezultată în urma alegerilor prezidențiale de duminică, 7 februarie a.c., va juca pe o partitură dictată de interesele recapacitării Comunității Statelor Independente (CSI), sub bagheta magicianului de la Kremlin. Ucraina nu are altă alternativă, indiferent care dintre competitorii pentru cursa prezidențială va câștiga alegerile, decât să refacă prestigiul și onoarea pierdute ale CSI.

În faza a treia, Rusia a recurs la amenințări simetrice, în clipa în care Casa Albă și-a făcut publică intenția de a desfășura pe teritoriul Cehiei și Poloniei elemente ale scutului antibalistic. Pentru a contracara amenințarea elementelor interceptoare defășurate în Polonia, Rusia a recurs la șantajul simetric al amplasării de rachete de ultimă generație în enclava Kaliningrad. A fost maniera prin care Rusia se pregătea în felul ei atavic, plenipotent, să salute alegerile prezidențiale din America: cu o amenințare adresată proaspetei administrații Obama, că va instala în contrapartidă un complex de rachete Iskander, numele de cod NATO, dat rachetelor SS-26, cu raza de 400 km, cât să atingă Polonia. Medvedev a angajat  această promisiune în fața Dumei de stat, pentru a testa atitudinea lui Obama față de Rusia. Germania și-a arogat rolul de avocat al unei Rusii extrem de ofensive: Rusia nu amenință Europa; elementele scutului antibalistic care vor fi instalate în Polonia și Cehia, nu amenință Rusia; scutul contracarează amenințarea iraniană. Germania a sugerat că amplasarea rachetelor în Kaliningrad ar trebui să facă obiectul negocierilor în cadrul NATO pe de o parte, şi între Statele Unite şi Rusia, pe de alta.

Reconfigurarea sistemului de apărare antirachetă a trezit apetitul Kremlinului pentru retorica amenințării. Știrea că și pe teritoriul României vor fi amplasate elemente ale scutului antibalistic, l-a forțat pe Serghei Lavrov, ministrul de externe rus, să pretindă părții americane “explicații exhaustive”. În cadrul conferinței de presă susținute la Berlin, Lavrov a evocat înțelegerea dintre președinții Obama și Medvedev, care invocă analiza comună ruso-americană a amenințărilor și riscurilor unor atacuri cu rachetă. Practic, în planurile Casei Albe nu au intervenit elemente de noutate, care să nu fie cunoscute de Kremlin. Includerea României în programul de apărare balistică a Europei Nord-Atlantice s-a pliat pe resetarea relației dintre Statele Unite și Federația Rusă. Efectul resetării este scoaterea Poloniei din ecuația antibalistică, iar în contrapartidă, ridicarea de către Rusia a  amenințării că-și va amplasa rachetele Iskander în Kaliningrad. |n aceste împrejurări, pretențile lui Lavrov, pentru “explicații exhaustive” adresate părții americane nu au acoperire în realitate, ci reprezintă doar efortul formulării unei întrebări diplomatice retorice, exprimate la rece. Intimidările din conținutul noii Doctrine militare a Rusiei, dată publicității zilele trecute, și-au mai pierdut și ele din vigoarea de odinioară, chiar dacă consideră scutul antibalistic o amenințare explicită la securitatea Federației Rusiei. Retorica defensiv-ofensivă a Kremlinului trădează oboseala cronică prin care trece o Rusie sleită economic, lovită imparabil de efectele recesiunii. Singura victorie notorie pe termen mediu a pacientului rus va fi readucerea Ucrainei în sfera ei politică și odată cu ea, o reanimare a mastodontului CSI, în urma rezultatelor alegerilor prezidențiale de la Kiev, de duminică, 7 februarie a.c.

Cornel Ivanciuc

Trebuia sa cerem voie Rusiei in privinta scutului?

România și-a găsit loc în noua arhitectură de securitate a Europei Centrale și de Est. Administrația Obama a reconfigurat sistemul de apărare antirachetă propus de predecesorul său George W. Bush. Dacă administrația Bush intenționa să amplaseze radarele în Cehia și interceptoarele în Polonia, noua administrație a Casei Albe intenționează ca pe teritoriul țării noatre să fie amplasate capabilități terestre de interceptare, ca elemente componente ale scutului antibalistic. În anunțul președintelui Băsescu, făcut după încheierea ședinței CSAT consacrată acestui subiect, din 4 februarie a.c., s-a strecurat și o exprimare inabilă, menită să irite anumite medii din țara noastră, prea puțin dependente sau sensibile la nevoile Rusiei. Noul sistem nu este îndreptat împotriva Rusiei, s-a exprimat președintele Băsescu. România este stat NATO cu drepturi depline și membră a UE. România nu are în derulare niciun parteneriat cu Rusia, pe probleme militare sau strategice. În 2011, când aparatele MIG-21 (modernizate de firma israeliană ELBIT) vor fi scoase din uz, se încheie, practic, ultimul capitol al moștenirii militare de tehnică rusească din dotarea armatei. Nu ținem minte ca administrația de la Kremlin, să se fi exprimat vreodată, că satelitul militar cutare, radarul militar cutărică sau racheta balistică răscutărică nu ar fi îndreptate  împotriva României. Ba, dimpotrivă, comandantul  armatei a 14-a, generalul Lebed, a amenințat explicit România, cu o invazie militară, înainte de admiterea în NATO a țării noastre. Așa că, precauția și scuzele diplomatice ale președintelui Băsescu, vizavi de Rusia, sunt exagerate și inutile și lezează sentimentele populației care împărtășește valorile Occidentului.