Grecia pentru toti bolnavii

Eşti grec bugetar sau ai mica ta afacere HORECA.

Cazul 1.

Eşti sedentar. Nu mai plimbi nici măcar o hîrtie prin întreprindere, o trimiti prin email. De cînd beneficiezi de noile cuceriri ale stiintei si tehnicii altora. Te plictiseşti. Mai maninci, mai bei, mai trece timpul. N-ai nici un stres. Leafa merge oricum în sus, de darile catre stat se ocupa, generos, chiar statul. Te imbolnaveşti. Nu, nu mori. Nu înainte să te întîlneşti cu cazul 2.

Cazul 2.

Eşti sedentar. Te mai plimbi din cînd în cînd prin mica ta pensiune sau cîrciumioară, să verifici cum merg treburile. Precum încasările, merg bine. În sus. De taxe nu te ocupi, ar trebui să se ocupe tot statul, fără discriminare. Te plictiseşti. Mai bei, mai mănînci, mai un pui de somn în şezlong, eşti frînt după atîtea ore de muncă. Şi te îmbolnăveşti. Nici tu nu mori. Încă. Te întîlneşti în spital cu cazul 1.

Sînteţi pe paturile de spital. Vin medici străini să vă consulte. Sînteţi diagnosticaţi, trataţi. Pe banii lor, voi nu ştiţi ce-a făcut statul cu banii de asigurări pe care nu i-a încasat. Primiţi sfaturi şi recomandări, aflaţi că dacă nu le urmaţi, data viitoare nu se ştie dacă nu cumva vă întîlniţi direct cu zeii. Vi se spune clar să fiţi cumpătaţi.* Mai multă mişcare, mai puţine calorii şi, mai ales, mai puţină băutură.

Aţi scăpat. Vă întoarceţi la ale voastre. Aceleaşi. Vă simţiţi bine, de ce să mai respectaţi recomandările, de ce să urmaţi tratamentul?

După un timp, vă întîlniţi din nou. Tot la spital. La reanimare, de data asta. V-aţi accidentat cerebro-vascular grav. Sinteţi pe jumătate parazilaţi. Complementar, pe întreg. Vin medicii. Aceiaşi. Încearcă manevre de resuscitare. În timpul ăsta, cu ce puteri v-au mai rămas, le puneţi piedică şi-ncercaţi să vă decuplaţi de la aparate. Afară, familia socialistă şi prietenii ideologici urlă la personalul medical să vă bage-n perfuzie ce vă doreşte sufletul şi doza de alcool necesară demnităţii cu care vreţi să muriţi.

Medicii nu vor să asculte. Sînt singurii care mai pot să vă mişte.

*austeritate = cumpătare

(Foto: condenaststore.com)

Furtul civilizatiei occidentale

Nu, nu islamul ne va învinge, şi nici comunismul. Ne furăm noi înşine căciula, noi, ăştia civilizaţii. Din interiorul acestei civilizaţii, construite timp de milenii, a apărut cancerul ăsta care e comunismul, cu toate formele lui de manifestare. Şi n-am fost în stare să extirpăm tumoarea, am crezut că se  poate trăi cu boala, numai pentru că intra uneori în remisie. L-am tolerat. Ba uneori l-am şi ocrotit, poate ne apreciază cumva toleranţa. În infatuarea noastră prostească, bazată pe nimic, n-am vrut măcar să ştim, să vedem că recăderile pot fi fatale. Şi tot noi tolerăm şi crimele musulmanilor, în numele a ce ne place să credem că este islam moderat. De parcă există vreun totalitarism moderat.

Formele noi s-au adaptat, nu mai mizează pe poporul mult şi fără de carte, amărît şi subjugat de ferocii exploatatori, uşor manipulabil, în încrederea-i naivă, ca în secolul trecut. Acum oamenii învăţaţi sînt primii care îmbrăţişează, în numele umanismului şi al modernităţii, celulele purtătoare de boală. Pe care le răspîndesc apoi, culmea, ca leacuri vindecătoare. Din cele mai serioase, odinioară, universităţi ale lumii, porneşte acum o grijă faţă de om la care comuniştii veacului trecut nici nu au sperat. Că grija nu are nici un fundament economic, cultural, social, nu contează. Că nu există decît o singură cale de a avea grijă de oameni, aşa, la modul general, ca idee nobilă, înălţătoare, decît furtul de la cei care au şi împărţitul la cei care n-au, iar nu contează. Nimeni nu pare să vadă că Marx zîmbeşte fericit din tablouri. Sîntem anticomunişti pînă la grija faţă de om. Aşa, ca noţiune abstractă. Ca expresie a nobleţei noastre sufleteşti şi a minţii noastre luminate, progresiste.

Ne simţim atît de bine cu noi înşine atît de generoşi cu umanitatea, că nu mai putem vedea cum se scufundă sub picioarele noastre. Sîntem, de fapt, de-un egoism feroce şi de-o infatuare caraghioasă în dorinţa „de a fi bine”, pe care o scrijelim pe toate gardurile. Bine, bine, dar cum să fie bine? – e o întrebare care ne jigneşte sensibilitatea. Dar mai contează cum, cînd e vorba de Bine?!? Trebuie să eradicăm Răul, să fie pace pe pămînt şi bunăstare în fiecare casă. Ştim cum, avem soluţii? Adică, iar ne jigniţi? Ce contează cum, noi vrem, nu e de ajuns?!?

Ei bine, spune că nu e de ajuns, că răul va exista permanent, deghizat în te miri ce şi te miri cine, şi gata! Infamule, retrogradule, capitalist nenorocit, eşti de partea ocultei financiar-economice a lumii, care vrea să ne distrugă nouă ideea de Bine universal. Îndrăzneşte să vorbeşti de merit, de principiul acela simplu după care fiecare primeşte după cît şi cum munceşte şi/sau îşi administrează banii, şi gata, la zid cu tine, imperialist retrograd, nărăvit la rele. Nimic nu e simplu pentru noi, ăştia destupaţi la cap de progres, totul se interpretează, se discută, filosofează. Totul e ca noi să ne simţim superiori îngrămădiţilor la minte care se ţin cu îndîrjire de chestii perimate, cărora le zic, ei ştiu ce-or fi alea, valori.

În nici două săptămîni, declinul societăţii occidentale a accelerat puternic. Nu mai era vreme de aşteptat, de discutat, de hotărît pe ce drum o apucăm, de poticnire de legi, de angajamente semnate, de Constituţie. Curtea Supremă a Statelor Unite ale Americii a hotărît – neconstituţional, nu are putere de legiferare, dar ce importanţă mai are?! – să dea căsătorii gay şi asigurări de sănătate cu finanţare guvernamentală la toată lumea, iar grecii au votat ieri să nu-şi plătească datoriile. Nu cum era stabilit, cel puţin. Că aşa vor ei, doar nu contează ce spun cei care le-au dat atunci cînd aveau nevoie. Şi nici ai cui au fost banii pe care i-au primit.

Se va duce cineva din cei care susţin iresponsabilii ăştia doi ai Greciei – Tsipras şi Varoufakis, cu populismul lor infect cu tot – la bancă, mîine dimineaţă, spunînd că-şi apără demnitatea şi onoarea nemaiplătindu-şi ratele, cu orice risc? Îşi permite cineva să fie iresponsabil pe pielea lui sau/şi a familiei lui? Nu, nobleţea şi superioriatea sînt numai pentru Binele acela incert, general, dar care ştiu ei că există, pe persoană fizică sînt oameni cuminţi care-şi respectă contractele, chiar dacă-şi înjură creditorii la poarta cărora ei au bătut la nevoie. Printre dinţi, în faţă nu-i frumos, sîntem doar oameni civilizaţi, culţi, nu ne pretăm la golăneli. Oribilă duplicitate! Ei, pe ăştia care-i tot căinează pe greci că-s victimele ocultei financiar-bancare internaţionale, că-s oprimaţi, că trebuie să-i ajutăm – cît şi cum? –  eu nu i-aş împrumuta nici de un pachet de batiste de hîrtie în care să-şi bocească „nenorocirea”. Ca să înteleagă, printre rîurile de lacrimi şi muci, că nu poţi cheltui permanent din banii altora. Punct.

Oribilă şi laşă ignorarea atentatelor teroriste din Tunisia – 38 de morţi – Kuweit şi Franţa, de săptămîna trecută. Nu doliu pentru amărîţii ăia morţi fără nici o vină, ca şi pentru miile executate de la începutul anului numai, de către ISIS, ci durere în, mă scuzaţi, cur. Numai pentru ca să înconjurăm pămîntul cu curcubee, în timp ce dansăm pe cadavrul a ceea ce a fost societatea în care ne-am născut, în care trăim şi care ne dă dreptul să fim „umani” cu barbaria, dar inumani cu cei care ne permit totul.

Cei care încă mai ţin minte că lumea asta civilizată este fundamentată pe principii iudeo-creştine. Şi că oricît s-ar chinui unii să interpreteze şi să răstălmăcească istoria, adevărul rămîne acolo, la locul lui, imposibil de negat, pentru minţi încă deschise. Care mai ştiu şi că dacă îţi renegi rădăcinile nu mai eşti nimic, eşti nimeni în bătaia vîntului, în şuieratul săbiilor califatului şi în centrul unui corp pe care te străduieşti din răsputeri să-l nimiceşti.

Trăim declinul civilizaţiei occidentale. Unii cu îngrijorare şi frică, alţii cu atîta nepăsare de parcă nu ar fi vorba şi despre ei şi eventualii lor urmaşi, ori cu febrilitatea sinucigaşilor. Şi nimeni nu ştie încotro ne ducem şi nici ce va fi după. Dar împinge cu voluptate căruţa, că asta s-a înţeles, după milenii, că e progresul.

PS: Se vor scrie tone de articole care vor analiza cele întîmplate, nu ştiu dacă va apărea şi soluţia, aceea care să ne oprească din autodistrugere măcar în al treisprezecelea ceas.

(Foto: thepeoplescube.com)

Grecia, acum. Azi.

Oferta de ultimă oră, de ultim minut, de ultimă secundă a UE (Jun. 29, 2015, 10:22 PM):

ATHENS (Reuters) – European Commission President Jean-Claude Juncker made a last-minute offer to Athens in a bid to reach a bailout agreement before the deadline expires on Tuesday, European Union and Greek government sources said.

Under the offer, Prime Minister Alexis Tsipras would have to send written acceptance by Tuesday, in time for an emergency meeting of the Eurogroup of euro zone finance ministers to be held and agree to campaign in favor of the bailout in the planned July 5 referendum. – businessinsider.com

Pe scurt

[mfb_pe url=”https://www.facebook.com/florina.neghina/posts/870124659724874″ mbottom=”50″]

Dar cum nimeni nu se aşteaptă ca Tsipras să accepte oferta UE, un cîntecel vesel să cîntăm.

(Foto: twitter.com/SonyKapoor)

Raul mai mic. Dar cit de mic? Si pina cind?

La prezidenţialele de anul trecut, a fost mai bun Iohannis decît Ponta. Acum, mai bun Oprea decît Ponta. Ei, asta e problema care trebuie rezolvată, raportarea continuă la Ponta. Va fi imposibil să ne fie mai bine atîta vreme cît punctul de reper va fi Ponta.

Ceea ce îngrijorează serios este faptul că Ponta nu e apărut de ieri, de azi în politica românească, ci de ani buni. Urmînd exact calea de ascensiunea a răului cunoscută deja din istorie.

În septembrie 2010, se împlinesc curînd cinci ani,  scriam:

Criza politică în care ar fi aruncată ţara şi afectarea gravă a credibilităţii ei externe, ca urmare a suspendării preşedintelui, nu-l preocupă cîtuşi de puţin pe Victor Ponta. Drept pentru care plusează chiar, chemînd cetăţenii în stradă în ziua votării moţiunii de cenzură şi solidarizîndu-se cu protestul ilegal al poliţiştilor. Să fie inconştienţă? – Ponta şi iresponsabilitatea opoziţiei

În primăvara anului 2012, Ponta şi aliaţii dărîmă prin moţiune de cenzură guvernul Ungureanu. În vară, suspendă preşedintele şi schimbă sefii celor două Camere ale Parlamentului în interval de trei zile, în ceea ce s-a constituit, împreună cu toate acţiunile premergătoare, în tentativa de lovitură de stat. La numai trei luni după, USL cîştiga cu un incredibil procent alegerile parlamentare şi formează o majoritate care pune stăpînire, practic, pe Parlament, opoziţia, să zicem, „reuşind” să stabilească un record negativ, ~16%, cel mai prost scor electoral al (aşa zisei) dreptei post-decembriste.

Dacă ne întrebăm astăzi de ce, răspunsul este simplu: din cauza mafiei transpartinice existente. În stare latentă înainte de 1989, prin anumiţi oameni, consolidată apoi temeinic an de an. Cît de temeinic, se poate constata din activitatea Justiţiei.

Aşadar, raportarea la Ponta (& asociaţii), a cărui toxicitate era demult cunoscută, s-a făcut nu numai contra, dar şi pro. Mai rău decît atîta poate fi? Mai rău poate fi oricînd, mai bine cum facem să fie, asta-i întrebarea, asta-i provocarea.

Pe termen foarte scurt, numirea lui Oprea ca prim-ministru interimar nu este ceva rău. Numire care a fost aşa un şoc, ca atunci cînd află bărbatu’ ce ştia tot satu’. Ţinînd cont însă de repetatele declaraţii pro-justiţie din ultima vreme şi de faptul că s-a ţinut de cuvînt în trecut, este singura acceptabilă. Pînă la rezolvarea situaţiei lui Ponta, cel puţin. Asta şi pentru că propunerea opoziţiei, de a se organiza alegeri anticipate, este imposibilă spre utopică acum. Iar ce i se poate reproşa preşedintelui nu este persoana numită, Oprea, ci întîrzierea cu care a acţionat. Este inacceptabil să ceară documente medicale după mai bine de o săptămînă de la plecarea premierului din ţară, cînd la nici un loc de muncă nu-ţi este permis să lipseşti mai mult de 48 de ore fără să anunţi. Personal, nu pe Facebook, nu prin presă. Este inacceptabil să le ceară după ce zile întregi au vuit Facebook-ul şi unele televiziuni pe acest subiect, şi după ce fostul preşedinte a declarat ce ar fi făuct el într-o situaţie similară. Este inacceptabil să aştepte mişcările lui Ponta şi abia apoi să reacţioneze, dînd impresia că face ce-i spune acesta. Şi reuşind, astfel, să-şi mai şifoneze imaginea şi aşa deteriorată într-un timp foarte scurt. Dumnezeu a facut lumea în şase zile, lui Iohannis i-a trebuit mai mult ca să-i solicite prim-ministrului în funcţie documente oficiale din care să rezulte motivul absenţei. Să sperăm că le-a primit şi oficial, şi nu a trebuit să le descarce de pe pagina de Facebook a lui Ponta, acolo unde au fost postate. Altfel, ce mai poţi să zici?! La conducerea ţării, doi absenţi.

Şi aşa am revenit la răul cel mai mic. Cel ales în noiembrie 2014 se dovedeşte, pe măsură ce trece timpul, a fi nimic. Urmează alegerile locale şi parlamentare de la anul. Acela va fi testul PNL-ului, este sau nu este opoziţie, este sau nu este de dreapta? Vom vedea ce candidaţi propune şi ce ofertă electorală prezintă. Deocamdată, Ponta şi PSD le fură ideile, uneori înainte de a fi exprimate.

Şi inevitabil, iar am ajuns la Ponta. Care, totuşi, nu reprezintă întregul PSD. Dacă Ponta nu va mai fi, nu înseamnă, cum se aşteaptă mulţi, să dispară PSD-ul, să se dezintegreze, Va urma, cu siguranţă, o perioadă de cădere, apoi de adunare din bucăţi şi posibil reconfigurare. Timp extrem de util opoziţiei să devină semnificativă, să stabilească agenda publică, să nu mai tolereze corupţi dovediţi în partid, să se impună ca variantă credibilă pentru 2016. Dacă vrea şi dacă poate. Dacă nu, chiar elimininarea politică a lui Ponta îi va fi utilă tot PSD-ului, a cărui capacitate de regenerare nu trebuie sub nici o formă neglijată. Socialiştii nu mor, socialiştii se transformă.

UPDATE: Răul cel mai mic în politică există. Nu numai la noi, există peste tot în lumea civilizată. Problema e numai de raportare.

(Foto: napocanews.ro)

Prostul statului

Discuţia de mai jos nu a avut loc în vreun birt de ţară, cum ar  putea crede cineva care nu cunoaşte protagoniştii, ci între doi reprezentanţi ai elitei politice şi media actuale, în ziua primei dezbateri electorale Ponta – Iohannis.

Nu e o discuţie ca între bărbaţi de stat, ci ca între bărbaţi de sat. Iar „prostul” lor nu e prostul satului, ci prostul statului. Ei spun asta, nu noi. Noi doar constatăm pe zi ce trece.

Pentru „prostul lor (sinistru)” – cum reiese din discuţie – s-a mobilizat o bună parte din electoratul din ţară, iar diaspora a suferit ore în şir, în ploaie şi frig, umilinţe greu de imaginat, cu atît mai greu pentru occidentul sub ochii cărora s-au petrecut evenimentele. Bătaia de joc, după cum se poate constata, nu a constituit apanajul unei singure părţi. Un greu al partidului care îl avea drept candidat pe „prost” nici măcar nu se mai deranja să se deplaseze de acasă pentru celelalte două dezbateri care urmau să aibă loc.

Dincolo de aspectul infracţional al dosarului Chiliman & comp, latura politică a celor apărute în stenograme este, după părerea mea, mai importantă. De unde şi tăcerea peneliştilor privind cauza în discuţie. Nu-i respect pentru justiţie, nu-i rafinament, nu-i nici măcar bun simţ. E poziţia struţului care, prins cu dedesubturile la vedere, bagă curajos capul în nisip. Singurul aspect care-i diferenţia de ceilalţi era minciuna. Tot ce a mai rămas de constatat e că a unora era la vedere, a celorlaţi în pantaloni. Căzuţi acum, odată cu măştile. Căzuţi acum, cu un an înainte de alegerile locale şi parlamentare. Greu de anticipat consecinţele? N-aş zice. Prima, absenteismul. De ce am mai vota dacă toţi sînt la fel?

Nu îndemn în nici un caz la boicotarea alegerilor de anul viitor. Încă mai e timp să ne propună oameni pe care să nu-i suspectăm de corupţie şi blat. Oameni cărora să le pese în mod real de alegători, nu numai în campaniile electorale, fals zîmbitori în afişe, la mitinguri, la întîlniri cu cei cărora le vor solicita votul.

Dar va fi greu. Le va fi greu. Vor trebui să ne convingă că merită să nu stăm acasă, ca Vlad Moisescu la dezbateri, ci să ne deplasăm la urne şi să le votăm propunerile. Paradoxal poate, e foarte bine că aflăm lucrurile astea acum. Pentru că mai au încă timp să schimbe ceva. Ceva-ul acesta de pînă acum. Dacă au voinţa şi inteligenţa să o facă. Dacă nu, nu.

MOISESCU VLAD – Da, ma, da. Ce?
GHITA SEBASTIAN –Hai, ma, ia-ti prostu’ si da-l in p—a mea! Hai, ca ma enervezi!
MOISESCU VLAD – 15 minute am… acuma … (n.n. – vorbesc simultan) Urmatoarele 80… s-a dus dracu’.
GHITA SEBASTIAN –Auzi, ma? Auzi, ma? Stii ala cu¬aia doi de se culca in pat unul langa altul, si ala ii zice: ba, fa-ti laba tie, nu mie!
MOISESCU VLAD – Ba, ba, sa vii nepregatit in halul asta, in p—a mea!
GHITA SEBASTIAN –  Ba, omule, pai asta a stat patru ore si s-a pregatit. VLADE, s-a pregatit, ma, omul! Iti dau cuvantul meu! Dar, ma enervezi! Am mers la el acasa, am stat, suntem prieteni toti¬Da¬ mai du-te-n p—a mea cu sectorul 1 al tau, ca ma enervezi! O sun pe IOANA! Oricum nu vreau sa vorbesc cu tine!
MOISESCU VLAD – Hai, ba! E de mandrie, ba!
GHITA SEBASTIAN – E de mandrie, pe dracu’ sa te pieptene! O sun pe IOANA si te torn la ea. O sa-i zic: „IOANO, uite ce face nesimtitul de MOISESCU, fir-ar al dracului sa fie!”
MOISESCU VLAD – Da, bine, toarna! …Auzi? Mai sunt doua de-astea, stam acasa, in p—a mea! Doua emisiuni… imi bag p—a!
GHITA SEBASTIAN – Pai, daca au facut aia misto – tineret, mandria tarii – au facut misto de voi cu gainile si l-ati trimis pe asta la emisiune! (n.n. – rade)
MOISESCU VLAD – Da, pe bune, nene! Sinistru!
GHITA SEBASTIAN – Da.. Ma enervezi! Maine sa dai un whisky, ca sa negociem!
MOISESCU VLAD – Bine!
GHITA SEBASTIAN – Hai! Pa!
MOISESCU VLAD – Pa! – Hotnews

(Foto: b1.ro)

Minciuna

De 25 de ani pretind a fi exact ce nu sînt. Rasaţi, intelectuali, lume bună, distinsă, nobleţe, moştenitoarea înaltei societăţi ante-comuniste. De 25 de ani pretind a fi elită politică. Odată cu căderea lui Chiliman, însă, considerat pînă la scoaterea din mînecă a rezervei bune pentru orice funcţie, chiar posibil prezidenţiabil al dreptei, se spulberă minciuna.

Cu alte personaje, dar sîntem (cam) la fel ca în 2009. Cînd lumea aşa-zis fină, rafinată, în snobismul ei, admira bunul simţ antonescian, în lipsa vreunei calităţi concrete a secăturii, şi era scîrbită de marinarul beţiv, curvar şi fără maniere. Acum. ploconirea dezgustătoare şi admiraţia tîmpă la adresa cuplului prezidenţial încearcă să compenseze lipsa oricărei urme de substanţă politică în persoana ocupantului funcţiei prezidenţiale. Iar beţivul şi curvarul a primit şi titlul de Capul Mafiei, obligatoriu pentru contrastul cu noul ales. Dacă unul nu are nimic bun, musai celălalt să aibă ceva rău, aşa scrie la capitolul manipulare ieftină. Că nici banii unui Vântu, Patriciu sau Voiculescu nu mai sînt, şi nici cu ei măcar nu s-a putut face mare lucru.

Noua „lume bună”, de la înălţimea rafinamentului care o caracterizează, fără discuţie, critică kitsch-ul din curtea lui Băsescu şi apreciază frumuseţea primului domn şi-a primei doamne. Nu mai are mult pînă să-l reevalueze şi pe Mihai, fostul rege, conform preferinţelor şi afinităţilor prezidenţiale. Cazul Chiliman nu există, nici stegarul dac n-are vreo legătură cu PNL-ul, deşi e membru al partidului, şi-a mai şi fost premiat la o gală a TNL, în 2013. Asta e, ce să faci cînd pariezi pe cai morţi în funcţie?! Vezi calu’ din curtea altuia.

Nu e absolut nici o bucurie că PNL-ul se dovedeşte a avea corupţii lui, oameni consideraţi cu ştaif, dar nici nu e o surpriză. Poate doar pentru cei care şi-au închipuit că acum e numai rîndul „celorlalţi”. C-aşa-i cu independenţa Justiţiei, după cine şi cît de bine pică.

Dar ca întotdeauna, măştile cad, mai devreme sau mai tîrziu. Şi ăsta-i singurul lucru bun. Foarte bun! Nu ne mai minţim, ştim cu cine avem de-a face şi abia aşa putem alege chiar liber. Aşa că nu-i motiv de întristare şi nici de suspin. De oprit puţin din zbatere, de tras sufletul şi dres minţile, apoi de mers mai departe. Drumul e bun, eu sînt optimistă şi cred că, mai devreme sau mai tîrziu, ne vom găsi şi oamenii cu care să-l parcurgem.

PS: Chiliman, interviu RTV, ianuarie 2013:

Pe Tăriceanu îl cunosc din 1989, suntem într-o relație de prietenie, lucru care nu e întotdeauna normal, dacă vreți, într-un partid în care nu trebuie să fii prieten chiar cu toată lumea. Rolul lui Călin Tăriceanu este de președinte al Partidului Național-Liberal, este un om care ar reda imaginea de partid prooccidental a PNL, imagine terfelită complet în 2012 de acțiunile și diversele declarații făcute de Crin Antonescu. Percepția de partid antioccidental pornește de la perceperea lui Crin Antonescu ca cel mai antioccidental lider de partid din România.* Astea nu sunt vorbele mele. Dacă vă duceți și vedeți ce și cum vorbesc cei de afară o să vă lămuriți că am dreptate. Problema este că PNL capătă aceeași etichetă dacă își asumă toate aceste acțiuni ale lui Antonescu și ar fi păcat. Tăriceanu a dovedit prin comportamentul și acțiunile lui că a fost un lider foarte occidental al politicii românești și ar face mult bine PNL dacă s-ar întoarce în funcția de președinte.

PS2: Asta-i mai mult o notă, o ciornă, decît un articol. Se poate dezvolta, se poate completa, inclusiv cu eşecul noii generaţii de politicieni, pînă acum Ponta şi Udrea, posibil şi Gorghiu. Aşa că voi reveni.

*Occidentalul Tăriceanu perfectează acum alianţa cu PC-ul (Voiculescu-Constantin).

(Foto: b365.ro)

Opriti pamintul, sa reflectam, refractarilor!

„Preocuparea prim-ministrului Cameron este nu neapărat legată de acest drept și chiar a subliniat că, după părerea lui, acesta este un drept câștigat și trebuie păstrat și faptul că, în cadrul acestei mișcări, sunt, totuși, foarte multe persoane care solicită beneficii sociale și aici apare problema. Iar în acest context, eu am propus să începem un proces de reflecţie cum putem să despărțim dreptul la liberă mișcare de dreptul la beneficii sociale și cum poate fi acest lucru pus în acord cu toate statele membre. Am constatat cu bucurie și am subliniat acest lucru că dl prim-ministru Cameron a venit din proprie inițiativă cu afirmația de acceptare a dreptului la liberă circulație a persoanelor în cadrul UE, fiind preocupat de partea financiară, de beneficiile sociale” – agerpres.ro

Asta a declarat, printre altele, preşedintele Iohannis,  după întîlnirea de la Bruxelles cu prim-ministrul britanic David Cameron, de săptămîna trecută.

Şi de atunci eu stau şi mă uit la declaraţia asta şi nu-mi vine a crede. Omul e rupt (şi) pe externe. Adică pe principala prerogativă a funcţiei prezidenţiale. Că legislaţia UE e stufoasă şi greu de priceput e una, că nu-i traduce nimeni ce presupune ea e cu totul altă poveste. Măcar atîta cît să se prindă ce-a zis Cameron, că e de acord cu libera circulaţie, dar îngrijorat de probleme financiare pe care ACEASTĂ LIBERĂ CIRCULAŢIE le presupune. Deci cele două nu pot fi separate. O fi Iohannis profesor de fizică la bază, dar brownian nu se poate să ne mişcăm prin Europa, şi nici să ţopăim aiurea pe straturi, că nu sîntem electroni apucaţi de streche.

Azi e mai simplu, a devenit planetar. Şi ne îndeamnă să ne agăţăm şi noi de-un hashtag, #HeForShe. Un fel de #PrimaDoamnăPreşedinte. Că semnaţi sau nu petiţia online lansată de ONU şi a cărei ambasadoare este actriţa Emma Watson, rugaţi-vă la sfîntul NATO şi mucenicul Harry Potter să ne vegheze, că la mila Domnului e coadă lungă.

PS: E, linişte aţi vrut, linişte avem. Preşedintele e ca şi cum n-ar fi, prim-ministrul e pe unde-o fi şi cum o fi, că nimeni nu pare a şti. Consensul e deplin: doi absenti.

(Foto: twitter.com)

Specialii

Marţi – tot marţi, da, le place lor ziua asta – senatorii şi deputaţii, „stimaţii tovarăşi”, cum li s-a adresat Anghel Stanciu, PSD, deputat în al şaselea mandat consecutiv, şi-au „luat Parlamentul înapoi”, votînd – 303 pentru, 124 împotrivă şi două abţineri – proiectul Legii pensiilor speciale pentru parlamentari. Care prevede o indemnizaţie pornind de la 1500 de lei pe lună, pentru un mandat, pînă la aproximativ 4500 de lei pe lună pentru trei mandate, limita maximă pentru acordare.

Specialii în nesimţirea cu care nu numai au votat pentru, dar şi prin declaraţiile făcute*, sînt speciali oricum în timpul exercitării mandatelor, prin beneficiile acordate. Pentru două-trei zile pe săptămînă prezenţă la muncă, unde stau (dacă stau, că prezenţa nu-i obligatorie sau oricum există oricînd un motiv pentru care să nu fie prezenţi) sau dorm în băncuţe, se joacă pe dispozitive mobile sau se uită la filme (porno, eventual, s-a întîmplat), ridică mîna din cînd în cînd sau pun bilele în urnă (cînd şi cum spun cei care i-au făcut parlamentari), au salarii la care profesionişti în diverse domenii nici nu visează sau pentru care îşi distrug sănătatea iar de viaţă privată nu se mai pune măcar problema,  şi mîncare ieftină, cazare asigurată, maşini la dispoziţie, cabinete în teritoriu.

Nu înseamnă că ar trebui să fie parlamentari de dragul ţării, să facă voluntariat sau să fie plătiţi simbolic. Dar ar trebui să fie angajaţi pe criterii de competenţă (ceea ce acum nu se întîlneşte decît în puţine situaţii) şi ar trebui să existe reguli precise de evaluare a activităţii pe care o desfăşoară pe perioada mandatului/lor, ceea ce nu există. Despre activitatea în ansamblu a legislativului ştim, însă, destule. Legi şchioape, modificate şi răsmodificate, vot discreţionar la solicitările justiţiei, amendamente adoptate tacit acolo unde subiectele sînt sensibile. Şi spun angajaţi pentru că asta sînt, avînd în vedere că sînt plătiţi din banii statului, adică ai noştri. Aleşi sînt de către alţii, atunci cînd apar deja pe buletinele de vot, iar noi nu avem altceva de făcut decît să alegem, de regulă, răul cel mai mic. Numai că răul cel mai mic se poate dovedi a nu fi deloc mic, pe parcurs. Şi oricum, îi plătim pe toţi.

Există voci care sînt de acord cu mărirea pensiilor parlamentarilor. Ceea ce înseamnă, acum, avînd în vedere cele de mai sus, încurajarea parazitismului. Te pui bine, te aranjezi cu cine trebuie şi eşti apoi votat, gata, ai scăpat de griji, ai acum asigurată şi pensie mai mare, chiar şi numai pentru un mandat, decît foarte mulţi care-au muncit o viaţă. Prinzi două mandate, nu mai zic trei, om te-ai făcut. Profesionalizarea politicii? Adio! Carul înaintea boilor.

Adio şi principiul contributivităţii, în cazul de faţă, că adio principii e deja regulă. Una vindem electoratului pentru un vot, alta facem odată ajunşi unde trebuie. Că de dat socoteală nu se pune problema.

Cel mai probabil, şi adio parte bună de electorat la urne, la anul, în condiţiile astea şi ale – pîna acum – eşecului Iohannis. Care, întrebat ieri dacă va promulga legea, a spus:

Mă voi referi la această chestiune după ce primesc de la Parlament legea şi voi face o analiză profundă. – gandul.info

Poate mai iese o carte din profunzimea analizei.

*Cristiana Anghel, senator PC:

Parlamentul are o cotă scăzută de credibilitate din cauza celor care au candidat pe listele USL şi acum se pupă cu PDL. Cei care sunt atât de populişti şi spun ”vai, ne pasă de cei de acasă”, oare aşa e? Ce afaceri aveţi, domnilor? Chiar veţi trăi din pensia asta amărâtă pe care o votaţi azi? Ne gândim că acest Parlament are o cotă scăzută de credibilitate, da. Dar e din cauza presei, care niciodată nu a prezentat sursele de finanţare. Această pensie este o recompensă a meritelor parlamentarilor.

Bogdan Niculescu Duvăz, PSD:

În perioada activităţii parlamentare, deputaţii şi senatorii au un venit brut de circa 5.000 de lei. E cu mult surclasată de alte salarii bugetare. Parlamentarii nu au voie să aibă activităţi comerciale de niciun fel.

(Foto: somaxtv.com)