Post Category → Analiza Politica

Ideile dreptei, o pierdere de timp inutila. Ideile stingii, instrumente utile si pragmatice.

Nimeni nu are argumente pentru statul de drept altele decît că se supără Comisia Europeană sau că nu e bine că nu-i place lui UE, sau că vom avea un MCV prost. Acestea sînt singurele argumente. Nici măcar nu se obosește cineva să explice ce-i ăla stat de drept și de ce merită apărat.

Capitalismul nu e un subiect care să prindă, statul de drept nu e un subiect care să prindă… Știți ce? Trecînd peste faptul că nu îți alegi convingerile pe criteriul dacă prind sau nu, habar n-avem ce-i ăla capitalism și stat de drept, și dăm vina pe popor, că, vezi Doamne, nu înțelege, d-aia nu-i vorbim noi despre stat de drept și capitalism. Exact ca maneliștii cu pretenții, care dau vina pe public. Costi Ioniță și Dan Bursuc ar cînta jazz sau ar băga din clasici, dar nu asta cere piața. Și zugravii ar picta ca Van Gogh, Chagall sau Picasso, dar nu există cerere. Uite, eu aveam de gînd să compun ca Chopin, dar mi-am dat seama că poporul e prost și nu ar aprecia. Așa că n-o să compun ca Chopin, și asta numai din cauză că e piața proastă, nu că n-aș fi eu în stare. Reprezentanții Dreptei ar vorbi poporului despre convingerile lor, despre capitalism și stat de drept, despre tradiție, libertate sau proprietate, i-ar pune poporului în față Marele Proiect Național, dar nu asta se cere.

Dreapta românească, așa-zisa dreaptă românească, nu are nicio doctrină. Nu are convingeri, nu crede în nimic. Crede doar că statul de drept înseamnă MCV și capitalismul FMI și poporul e prost și nu apreciază… Chiar! Ce nu apreciază poporul? Ce ar fi de apreciat? Că asta n-am înțeles. Care e oferta ”Dreptei”? Ce i se oferă poporului ăla prost și el nu apreciază?

Un om dă șfară în țară că are nevoie de cineva să-l ajute. Eu, Dreapta românească, mă duc la el, îmbrăcat la patru ace, cu doctoratul luat pe bune în buzunar, bine pomădat, și mă înființez în poarta bietului om. El: ”Ce știi să faci?” Eu: ”Nimic. Dar sînt frumos și deștept. Eu sînt Dreapta. Dacă strîmbi din nas ești un țăran prost care nu știe ce e binele și frumosul și adevărul.” El: ”Ce e binele, frumosul și adevărul?” Eu: ”Îl ai în față. Nu e nevoie de mai multe explicații. Iar faptul că nu ți-ai dat seama pînă acum că ai în fața ta Binele, Frumosul și Adevărul arată că ești un căcăcios medieval și comunist, un țărănoi kitchos, încuiat la minte. Știu. Sînt atît de deștept încît știu fără să-mi spui. Vrei o găletușă de zahăr, ulei și mălai.”

Singura idee a ”Dreptei” românești a fost să se numească dreapta și să bage chestia asta în toate titulaturile, discursurile politice și comunicatele piaristice.

Dreapta românească se împarte în trei mari tabere:

  1. Intervenționiștii. Cei care cred că de idei și convingeri trebuie să se ocupe Comisia Europeană sau orice altă instituție occidentală. Cei pentru care argumentul ultim e ”păi așa zice UE/CE/FMI” Aceștia sînt cei mai onorabili și au făcut cel mai mult pentru România.
  2. Meritocrații ambițioși. Cei care cred că politica nu e decît un premiu ultim pentru olimpici și care cred că li se cuvine o poziție cît mai sus, doar pe baza CV-ului, fără să reprezinte cu adevărat pe nimeni. Ambițioși feroci, a căror unică miză e propria persoană, sînt cel mai bine situați în imaginarul celei de-a treia categorii și dintre ei se aleg, de obicei, marile speranțe ale Dreptei.
  3. Agitații. Cei care cred în acțiunea cu orice preț, oarbă, fără cap și fără coadă, acțiunea de dragul acțiunii și care resping orice nu este mișcare și transpirație în cerc și zig zag. Singurele idei pe care le consideră cît de cît acceptabile sînt cele  de stînga, care, nu-i așa, sînt mai umane, mai apropiate de nevoile și sufletul poporului. De obicei, sînt folosiți de cea de-a doua categorie, pe care o venerează și de la care așteaptă să-i pună să facă chestii, nu contează ce chestii, important e să le facă pentru un stăpîn, să-și consume energia și să-și ocupe timpul cu ceva.

Dacă vă uitați cu atenție la scena politică, veți vedea că orice ”dreptaci” care se respectă consideră ideile dreptei o pierdere de timp inutilă, o frecție despre sexul îngerilor, în timp ce ideile stîngii sînt instrumente utile și pragmatice.

Bătălia politică românească se duce între talking heads (stînga) și empty suits (dreapta).

Despre viitorul sumbru al sănătății

Piața sănătății din România este din ce în ce mai puțin atractivă pentru forța de muncă din acest domeniu. Medicii aleg să plece în Occident, unde sînt plătiți mai bine și au un alt statut sau aleg să-și schimbe meseria, absolvenții învățămîntului medical aleg să nu profeseze în medicină iar tinerii care ar dori să fie medici sînt descurajați să urmeze o carieră de medic de salarizarea proastă, de condițiile precare din sistemul medical și, nu mai puțin important, de deprecierea statutului medicului în societate.

Acestea sînt efectele devastatoare pe termen lung. Vom ajunge o țară fără medici, iar dreptul la sănătate, atît de invocat și clamat de stînga, nu ne va folosi la nimic. Nimeni nu ne va lua dreptul la sănătate ieftină sau gratuită, el va fi la fel de bățos ca și acum, însă ne vom îmbolnăvi și muri pe capete în lipsa medicilor.

Ca să ajungi un medic prost plătit la 31-32 de ani, atunci cînd îți începi cu adevărat cariera, după 6 ani de facultate, după 3 sau 5 ani de rezidențiat și încă un an de stagiatură, trebuie să cheltui mai mult decît cîștigi toată tinerețea, timp de 10-12 ani. Facultatea de medicină chiar nu e genul de facultate pe care s-o faci în paralel cu munca și nici medicina nu e un al doilea job sau unul dintre cele două-trei joburi pe care le faci în paralel. Meidicina înseamnă ore întregi de studiu, ore în care ai nevoie de bani și în care nu poți munci pentru a cîștiga bani. Și nimeni nu-ți dă pe gratis, chit că ești medic sau vrei să devii. Dacă șantajul etic merge față de medici, ei bine, medicii nu-l pot folosi față de taximetriști, dezvoltatori imobiliari, vînzători la piață, instalatori sau producători de haine. Medicii trebuie să plătească. Trăitul îi costă. Putem spune că nu-i obligă nimeni să se facă medici și dacă nu suportă sau nu rezistă, să nu mai urmeze o astfel de carieră. Exact aceasta e problema. Le-am zis-o de atîtea ori, încît au început să ne asculte.

Medicii, ca și profesorii dealtfel, sînt folosiți de către politicieni ca monedă de schimb pentru voturi. Sînt sclavii promiși. ”Îmi dai votul, îți dau sănătate ieftină sau gratuită, am niște sclavi pe care îi folosesc pentru asta.” Piața sănătății este profund dereglată de către stat, care suge puterea de cumpărare a clienților, care administrează prost sau mafiot banii și resursa umană.

Cîți medici vom avea peste zece ani sau douăzeci de ani? Cît de bine pregătiți vor fi aceștia? Cum se împacă colapsul sistemului de sănătate cu colapsul sistemului de pensii? Peste treizeci de ani vom fi o generație de moși eutanasiabili, din lipsă de pensii și medici. Nici măcar nu va avea cine să ne eutanasieze, o s-o facem între noi, cu pietre.

Ne place sau nu, medicina se supune și ea legilor pieței. Știu că toată lumea bună la suflet, generoasă, umană, zice că nu e așa, că sănătatea nu se supune și nu trebuie să se supună legilor pieței. Dar ce ne facem cu medicii sau posibilii viitori medici care se supun legilor pieței, și în absența unei oferte financiare și profesionale consistente, aleg să iasă din sistem, să nu intre în sistem sau să plece în afară?

În logica actualei clase politice, indiferent de partid, pentru refacerea corpului medical ar fi două soluții:

  1. Închidem granițele pentru medici. Medicii și studenții la medicină nu mai au dreptul să iasă din țară. Va exista o bază de date, la nivel național, care va conține datele personale și pozele tuturor medicilor și studenților la medicină, cît și ale rudelor de gradul I și II ale acestora. Nu numai medicul sau studentul la medicină nu va avea dreptul să iasă din țară, dar nici familia sa nu va avea acest drept, decît separat. Dacă medicul nostru are soție și trei copii, aceasta nu va putea ieși din țară cu toți copiii. Pe lîngă soț, va trebui să rămînă acasă cel puțin un copil. La fel și cu familia de proveniență. Nu vor avea dreptul să iasă din țară ambii părinți în același timp. Întotdeauna va trebui să rămînă în țară un părinte. Pentru a nu încărca sistemul vamal, vor fi prevăzute amenzi foarte mari pentru cei care încalcă legea, pentru a descuraja tentativele.
  2. Se vor face recrutări obligatorii pentru sistemul de sănătate, așa cum se făceau pe timpuri pentru armată. Elevii vor fi monitorizați, încă de la gimnaziu iar cei care dovedesc calități  necesare profesiunii de medic, vor fi recrutați și trimiși la școli medicale (licee, facultăți). Învățămîntul medical va fi organizat pe modelul celui militar iar liceele și facultățile se vor numi Unități Medicale și vor primi indicativ. Dezertarea se va pedepsi la fel ca și în sistemul militar.

Acestea sînt singurele soluții capabile să salveze corpul medical de la dispariție care pot fi găsite de actuala clasă politică.

Evident, că mai sînt și alte soluții, dar acelea nu respectă principiul populist-politic al sclavagismului medical: ”Am niște sclavi, ți-i trimit să te facă bine pe gratis. Dacă îmi dai votul și mă lași să-ți iau bani. Mersi.” Despre celelalte soluții vom discuta noi.

Cine este Alba ca Zapada?

Să începem cu definiţia Albei ca Zăpada: partid nou care vine din afara establishmentului şi care preia alegători din zona mărginaşilor nemulţumiţi de politică. Dacă recitiţi, inclusiv printre rînduri, articolul iniţial al lui Sebastian Lăzăroiu despre Albă ca Zăpada, veţi vedea că nu există acolo nicio referire de ordin doctrinar sau etic vizavi de respectiva forţă politică. Că nu a înţeles aproape nimeni ce a vrut să spună Sebastian Lăzăroiu cu Albă ca Zăpada nu mă miră absolut deloc. Hai, toată lumea să repete după mine cele trei caracteristici magice: unuuu, partid nou, doooi, afara establishmentului, treeei, alegători nemulţumiţi de clasa politică. Formaţiune nouă, albă, imaculată, venită din afara clasei politice, se adresează celor nemulţumiţi de întreaga clasă politică în ansamblul ei şi de politică în general… Ring a bell?

Albă ca Zăpada este o formaţiune anti-sistem, justiţiarist-populistă, etic-demagogică, care preia nemulţumirile mărginaşilor politici neînregimentaţi. Clar? Ce dracu o fi aşa de greu de înţeles?

52 la 18*. Acesta era scorul USL-PDL la începutul lui octombrie. Este foarte posibil ca peste un an să avem un 54-15-3 sau un 48-14-4  sau un 52-12-6 sau, de ce nu, chiar un 52-10-8. Însă scorul final şi general ăsta e, 18-20%. Depinde acum la cîţi se împarte.  Apropo de împărţit procentele, Noua Republică nu e Albă ca Zăpada, deşi la nivel de discurs, din nefericire, aduce nepermis de  mult cu ea. Noua Republică e doar o albă ca zăpadă care papă din procentele PDL.

* sondaj IMAS realizat în perioada 7 – 10 octombrie: USL – 52%, PDL – 17,6%, PP – 14,4%, UDMR – 7,4%, PRM – 5%.

Rezultate alegeri parlamentare 2000: PDSR – 36,61%, PRM – 19, 48%, PD – 7,03%, PNL – 6,89%, UDMR – 6,80%, CDR2000 – 5,04%, APR – 4, 07%, PNL Cîmpeanu – 1,40%, PAR – 1,38%.

Deci, mai pe româneşte, avem următoarea comparaţie 2011-2000:

USL + PRM – 57% / PDSR + PRM – 56%,

PDL – 18% / PD + PNL + CDR2000 – 19%.

PP – 14% / nu are corespondent în 2000

UDMR 2012  – 7% / UDMR 2000 – 6%

În 2000 Vadim şi PRM au jucat, parţial, rolul Albei ca Zăpada. Cine îl va juca, integral, în 2012, calculaţi voi.

PS. Cam atîta despre Albă ca Zăpada. Despre dreapta şi cei 15 ani de opoziţie care o aşteaptă, altă dată. Deocamdată nu pot să spun decît că partidul ăla autentic de dreapta care tot ameninţă să apară, nu va apărea.

Mr. Geoana, last frontier

Mircea Geoană este un produs politic expirat. Lui nu i te mai poți adresa, decât ca să-i faci un reproș. Geoană este suma tuturor reproșurilor pe care pesediștii le pot depune în contul PSD, că i-a lăsat fără acces la resurse și fără domnie. PD-L a pus piciorul în prag în privința sa, încă de când și-a depus candidatura la președinție: dacă vrea să candideze, Mircea Geoană ar trebui să-și dea demisia din funcția de președinte al Senatului. Niciodată nu e târziu pentru o demisie. Institutul de Politici Publice a mers și mai departe: Geoană a decontat de la Senat deplasările prin țară, prilejuite de campanie. Reacția acuzatului s-a pierdut în explicații vagi și a insistat pe ideea că n-a folosit fonduri publice în acțiunile electorale. De parcă n-ar putea atrage fonduri private, la fel de toxice sau deocheate, cum a fost în turneul din Maramureș, unde a fost însoțit de o numeroasă suită. Geoană a intrat în Maramureș dinspre Satu Mare, coborând de pe calul alb al victoriei în avans.

Într-o parcare, lumea l-a tratat deja ca pe președintele țării, iar  rapsozii Gheorghe Turda și Nicolae Sabău i-au cântat în duet la ureche, „Maramureș plai cu flori”. Președintele virtual a fost primit cu colac, sare și horincă reale, așternute pe un un prosop brodat în gospodăria unui țăran. În America, s-ar face o anchetă la sânge să se afle cât e horinca. Dar prosopul, cât e prosopul? Dar colacul? Dar sarea, doamnă, sărurile?! Dar Gheorghe Turda cu cât a fost plătit de PSD, după ce i-a cântat președintelui Băsescu la o chermeză în județul Mehedinți? Are voie un rapsod să presteze la ambele partide, la două capete? După o anchetă minimală făcută cu mijloace locale, colacul a ieșit momentan din anchetă, fiind donat de Octavian Cerneștean, fostul primar pesedist al orașului Baia Sprie, care l-a preparat în brutăria sa personală.

Lucrurile cu sponsorizările lui Geoană nu se opresc însă aici și se complică în progresie logaritmică. Pe 27 august trecut, candidatul PSD a vizitat pe îndelete fabrica Ramira din Baia Mare. Pe harta politică a reședinței județului Maramureș, în dreptul Ramirei scrie cu cerneală simpatică: proprietate a vicepreședintelui județenei PSD, Dumitru Matei; se recomandă multe cuvinte de apreciere față de proprietar, întrucât îi plac laudele deșănțate și dacă va fi gâdilat acolo unde trebuie, va sensibiliza și el la momentul oportun buzunarul d-lui X cu o sponsorizare binemeritată în vederea alegerilor. Vizita la școala din Recea, care nu este unitate economică, a fost minimală. Aici, Geoană a dat mult prea repede mâna cu reprezentanții administrației publice locale. La Borșa, care este oraș sărac, n-a mai ajuns deloc. Lucrurile s-au desfășurat  aidoma în orice vizită, de parcă n-am ști pe ce lume trăim.

Geoană l-a clonat prost pe Iliescu, care era clona intelighentă a lui Ceaușescu. Episodul Geoană a arătat că sunt mai importanți acei semeni în stare să bată din palme până li se învinețesc degetele, la apariția pe scenă a unui baștan politic național, decât toate listele de sprijin inițiate de hidrele intelectuale cu trei capete, în stare să mobilizeze intelighența națională pentru proiectele lui Băsescu. Nu s-ar zice că liderul social-democraților nu se pricepe la natura ascunsă a oamenilor. Cu prilejul celor 51 de ani pe care i-a împlinit de curând, Mircea Geoană a testat loialitatea și disponibilitatea foștilor săi subalterni de a se face preș, în eventualitatea că va ajunge președinte. Exercițiul de umilință s-a desfășurat pe pajiștea sediului central al PSD din Șoseaua Kiseleff și la Teatrul Bulandra, închiriat pentru un spectacol interpretat de trupa mimului Dan Puric, în onoarea celor 200 de invitați ai sărbătoritului.

Cel mai precis și-a intrat în pilelea de vasal, eternul trădător Liviu Dragnea sau fugarul cu primul venit, Dragnea Liviu, care i-a făcut cadou aniversatului național un stilou pentru uzul președinților țării. Însă cel mai gratuit cadou i l-a făcut ansamblul de foste glorii ale sportului, muzicii și scenei românești, care și-au luat în serios rolul de susținători ai liderului PSD la alegerile prezidențiale, constituind baza gherilei civice “Amicii lui Mircea Geoană”, sub bagheta fostei glorii politice Cosmin Gușă. Numele așa-zișilor vectori pozitivi ai prezidențiabilului Geoană nu contează și nici nu importă că printre ei nu figurează niciun intelectual sadea. Surprinde curajul de sinucigaș al Lavinei Șandru de a-l aplauda pe prezidențiabil doar pentru că există, care i-a urat lui Geoană să domnească 10 ani pe tronul țării, în uralele entuziaste ale aplaudacilor care au bătut din palme până li s-au albăstrit buricele degetelor. Cei zece ani au trecut ca vântul prin puful unei păpădii și distanța dintre grumazul lui Geoană și priveliștea ghilotinei care o să-l reteze este mai subțire ca firul de păr al Șeherezadei.

De ce ar trebui Boc sa vizeze prezidentialele din 2014 si nu presedintia PDL?

În urma articolului în care vorbeam despre șansele Elenei Udrea ca președinte PDL au fost cîteva voci care au susținut că Boc trebuie să rămînă la conducerea PDL. Încerc să explic de ce o astfel de mișcare va fi sinucigașă. În primul rînd, ce are de făcut PDL în următorii 2 ani pentru a avea o șansă să cîștige in 2012?

1. Reforma internă: clarificare ideologică, politica de cadre, mecanismele de comunicare interne și externe.

2. Managementul crizei: șomajul, stimularea antreprenoriatului, managementul responsabil (în parametrii europeni) al finanțelor și bugetului

3. Reforma statului: administrația, birocrația, învățămîntul, sănătatea etc.

E ușor de înțeles că o singură persoană nu poate fi managerul celor trei proiecte simultan. Nici măcar a două dintre ele. Ori, deja e destul de limpede că punctul 3 are deja un conducător puternic în persoana lui Băsescu. Dificultatea de a avea un președinte PDL care e și prim ministru devine evidentă cînd înțelegem că punctele 1 și 2 nu pot fi conduse de aceeași persoană simultan. PDL nu poate ieși la capăt cu bine din criză decît în situația în care primul ministru, care asigură managementul crizei și parte din execuția reformei statului, NU este și președintele PDL și trebuie să se ocupe simultan de reforma internă a partidului. (Pentru a fi limpede, a conduce nu înseamnă a executa, de aceea Băsescu conduce reforma statului deși nu el o execută). Dacă e vorba de aceeași persoană ea nu va avea timpul fizic și energia pentru a le face pe ambele și atunci cel puțin una, dacă nu amîndouă, vor eșua.

Concluzia e simplă: Pentru a avea o șansă în 2012, PDL trebuie să decupleze poziția de Prim Ministru de cea de președinte PDL.

De ce Boc Premier? Sînt multe argumente: își cunoaște deja treburile și oamenii, nu poate deveni mai impopular decît este etc. Și mai e unul, important: Dacă PDL reușește să cîștige în 2012 o va face cu chipuri noi în timp ce Boc va fi încasat costurile crizei. Pînă în 2014 însă, ieșirea din criză se va fi simțit la nivelul populației iar Boc va putea candida la prezidențiale ca un salvator, nu ca un loser.

Așadar strategia PDL trebuie să aibă 3 piloni și trei oameni.

 

Udrea, presedinte PDL?

Să lăsăm retorica. După alegerea lui Ponta problema viitorului președinte PDL devine greu de rezolvat. Înclin să cred că Năstase și compania au născocit candidatura lui Ponta și pentru a da un mat PDL-ului: Scopul lor e să ciștige alegerile în 2012 și 2014 în condițiile retragerii lui Iliescu iar Ponta e acolo pentru că  poate pune PDL  în 2012 în postura de „mamut nereformat”. Iată, în PDL discuția despre reformă a fost înăbușită, în PSD reforma s-a produs deja!

Prezidențialele din 2014 nici nu merită luate în discuție, singurul obiectiv prioritar sînt parlamentarele și localele.

În realitate alegerea lui Ponta îl scoate din cursă în primul rînd pe Boc. Cum ar arăta PDL în 2012, dupa inca doi ani de guvernare de criză, condus de Boc? Valeriu Stoica spunea că Boc ar fi un bun candidat la prezidențiale în 2014, asta mă face să cred că nici el nu-l vede conducînd PDL-ul. Dar cine ar putea conduce partidul? Sînt cîteva criterii obligatorii pentru asta:

  1. Are sprijinul lui Băsescu și e în acord cu viziunea lui Băsescu despre politica românească (reforma clasei politice, a Constituției a administrației)
  2. Nu a mai condus PDL, PLD sau PD („sînge proaspăt”)
  3. Poate să reprezinte și vechea gardă de afaceriști și baroni locali (partidul încă va avea nevoie de bani și influență locală în actualul sistem corupt și netransparent care nu va fi schimbat peste noapte, adică pînă în 2012. În plus are nevoie de susținere în teritoriu)
  4. Crede în valorile reformatorilor tineri.
  5. Nu e om de afaceri activ (altfel PDL va ajunge cu certidutine mai rău decît PSD în 2-3 ani)
  6. N-a fost foarte vizibil pe scena publică înainte de 2000 (lui Ponta trebuie să i se opună o față proaspătă)
  7. Poate fi prim-ministru (are experiență managerială și administrativă)

Putem face o listă cu posibilii candidați din toți cei cu o funcție de conducere în PDL. Lista e aici, e de presupus că numele viitorului președinte e pe ea. Dacă ne apucăm însă să aplicăm criteriile enumerate, vedem repede că PDL are o problemă de succesiune internă. Boc, un relativ anonim, a fost propulsat în 2005  în funcție tocmai pentru a da noului partid o imagine proaspătă.  Ori, el e deja uzat de guvernare și dacă o eventuală ieșire din criză nu se simte la nivelul populației pînă în 2012, un Emil Boc președinte PDL riscă să deconteze toată factura în numele partidului.

Valeriu Stoica pare să sugereze chiar asta atunci cînd îl dă pe Boc viitor candidat la prezidențiale și amintește tocmai de problema decalajului între ieșirea din criza economică și momentul cînd oamenii simt o îmbunătățire.

Dacă aplicăm grila de mai sus rămînem cu o listă scurtă care arată cam așa:

  • Udrea
  • Stoica
  • Blaga
  • Negoiță
  • Boagiu

În mod surprinzător persoana care ia punctajul cel mai mare la criteriile de mai sus e Udrea. Faceți exercițiul și veți fi la fel de mirați cum am fost eu. Blaga e foarte bun organizator și poate fi cureaua de legătură între reformatori și vechea gardă. Are însă o prezență ștearsă, nu prea pare a fi în grațiile lui Băsescu și poate face mai bine treaba din poziția de Secretar General. Stoica ar fi o soluție foarte bună pentru a împăca reforma cu trecutul, e însă „vechea gardă” și nu e prea clar dacă mai are suficientă ambiție și energie pentru luptele sterile din interiorul partidului. Negoiță are o imagine bună însă refuzul lui de a candida pentru București ridică semne de întrebare despre propriile ambiții politice. Boagiu a lipsit prea mult din scenă, deși nu e deloc exclus să reintre, pînă la urmă Boc  a venit în 2005 aproape de nicăieri. Udrea e foarte bine poziționată, are în schimb două mari probleme: Soțul (conexiunea prea strînsă cu mediul de afaceri) și faptul că e femeie.

S-ar putea însă ca tocmai ultimul impediment, legat de misoginismul atavic al clasei politice românești, să fie un mare avantaj. Udrea ar fi adversarul cel mai dificil pentru Ponta și radicalii din PNL și le-ar dinamita discursul despre tinerețe și modernitate prin simpla prezență.

Faceți exercițiul: dacă nu Boc, atunci cine?

Unde incepe si unde sfarseste independenta politica

Independența politică este ca virginitatea: există, dar lipsește cu desăvârșire. Zvâcnește, câtă vreme un domn evlavios, precum Cristian Diaconescu, candidează la președinția unui partid incert și tulbure, dar pentru că nu l-a mai vrut nimeni în casă, s-a aruncat definitiv în valuri și s-a făcut independent. Palpită, câtă vreme un domn cuvios, precum Marian Sârbu, candidează la vicepreședinția unui partid confuz și agitat, dar pentru că nu i-au ieșit socotelile, s-a aruncat pentru totdeauna pe chepengul orb al neantului în numele independenței. Independența este de fapt, anticamera trădării de semn și crez și a traseismului incurabil. Ești independent, atât timp cât stai în carantină, la deparazitat, după ce ai șters putina dintr-un partid în care nu te mai simțeai sigur, deoarece șobolanul din tine ți-a descris semnele panicii și ale iminentului naufragiu, pentru a te pregăti să intri într-un alt partid, ca și cum te-ai repatria pe o barcă de salvare.

Numele șubrezeniei a ajuns să fie totuna cu al PSD. A ajuns să semene cu fundul putred al unei plute care ia apă, pe care stau picioarele tremurânde ale unor vâslași ce navighează pe Styx. Locul plutei pesediste poate fi luat de orice formațiune, care se uită cu jind de pe banca opoziției, semănând cu un port ruinat, care nu figurează pe nicio hartă maritimă, la frumoasa navă de croazieră, pe care s-au îmbarcat membrii coaliției de guvernament PD-L-UDMR. A fi în coaliție, înseamnă a fi cel chemat. Nechemații își fac socoteli sinucigașe: ne aruncăm în fața navei, care va fi obligată să ne ia la bord. Nouă de ce nu ne-a spus nimeni că suntem nechemați? Cine ne-a nechemat în halul ăsta? Ce ponți și antonești ne-au hotărât nenorocul? Nu mai vrem ca nechemarea să-și zornăie clopoțeii ei de șarpe ucigaș, în creierele noastre, că în doi ani mucegăim, ne smochinim, ne stafidim și înnebunim în portul opoziției.

Diplomat la apă!, strigă vocea perită a lui Cristian Diaconescu, îngroșând seria de independenți politici, gata să uite că au fost cândva social-democrați. Ergonom în aer!, șoptește ca un ecou sugușat, sirinxul stors de vlagă al lui Marian Sârbu. Mai este vreo graniță certă între social-democrație și independență? Unde se termină socialismul luminat și începe independența proguvernamentală? Exact acolo, unde un strateg cinic va socoti că are nevoie de treizeci și ceva de independenți, pentru a croșeta o majoritate progresistă, care să stea stavilă oricărei moțiuni sau destabilizări venite din banca opoziției.

Partidul lui Oprea, unicameralul şi votul majoritar

În condiţiile apariţiei unui concurent pe culoarul său şi a eventualei scăderi a numărului de parlamentari la 300, singura şansă a PSD de a putea accede la guvernare după 2012 şi de a-şi hrăni baronii şi reţelele teritoriale ale acestora cu un număr important de scaune de parlamentar rămîne trecerea la sistemul bipartinic. Dacă se va menţine actualul sistem de vot (proporţional cu faţă uninominală) partidul lui Oprea are şansa să ia voturi din bazinul electoral al PSD iar dacă PD-L va obţine cu cel puţin un mandat mai mult decît PSD, va da prim ministrul, majoritatea care să susţină guvernul nefiind o problemă, în condiţiile prezenţei în Parlament a UDMR-ului şi a noului partid de stînga şi, să nu uităm, a foarte posibilelor evadări ale unor parlamentari PSD şi PNL (o fac acum, de ce n-ar face-o şi peste doi ani?). Dacă adăugăm şi o posibilă scădere a numărului de parlamentari la 300 (greu realizabilă, totuşi,  pînă în 2012), situaţia pesediştilor nu e prea trandafirie. Locurile eligibile se vor împuţina drastic şi diversele grupări de baroni din PSD vor trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare scaun de parlamentar. La toate astea se adaugă slăbirea partidului la nivel teritorial (hemoragia de parlamentari e nimic în comparaţie cu ce se întîmplă în teritoriu).

În condiţiile astea ţinerea în viaţă a PNL-ului devine extrem de costisitoare pentru PSD în raport cu beneficiile aduse. Alianţa PSD-PNL are la activ două eşecuri răsunătoare: nu a reuşit să acceadă la guvernare nici în decembrie 2008, nici în decembrie 2009, şi asta după ce în 2008 pesediştii au renunţat la o parte din locurile eligibile în favoarea PNL iar în 2009 au acceptat rolul de vioară a doua în proiectul Johannis (un proiect marca PNL). O serie de cedări care nu au adus nimic în schimb pesediştilor.

Astfel, PSD se vede pus în situaţia de  a risca o nouă aventură la braţ cu PNL, a spera la o iluzorie guvernare post-2012, în care nu ştie dacă PNL nu va pune iar piciorul în prag cerînd funcţia de prim ministru sub ameninţarea că-şi va aduce aminte că e partid de dreapta şi parcă-parcă se simte mai aproape ideologic de PD-L. Şi chiar dacă PSD-ul va reuşi să-şi impună premierul va fi probabil o victorie a la Pyrrhus,fiindcă va trebui probabil să renunţe la cele mai importante ministere, pentru a nu-l jigni pe Ludovic Orban.

Pînă acum, principala opţiune strategică a PSD, dealtfel singura opţiune strategică, în lupta cu Traian Băsescu şi PD-L a fost alianţa cu liberalii, Însă n-ar fi de mirare dacă, o dată cu venirea lui Ponta la conducerea partidului, cu revenirea lui Năstase şi Mitrea în prim plan, PSD să ia foarte în serios opţiunea votului majoritar şi să negocieze cu PD-L eliminarea partidului lui Oprea şi împărţirea teritoriului (la propriu) electoral al PNL (Călăraşi, Giurgiu, Hunedoara, Bacău, Iaşi etc). Lui Ponta i-ar conveni trecerea lui Crin Antonescu la echipa de pitici-speranţe iar baronilor PSD le-ar conveni să aibă un număr cît mai mare de parlamentari la butonieră şi, de ce nu, chiar şansa guvernării începînd cu 2012.

Pasarea Phoenix a fost impaiata

Deviza sub care s-a desfășurat animația cu vrăjitoare de la  Romexpo a fost: să se revizuiască PSD, dar să nu se schimbe nimic: Ponta l-a revizuit pe Geoană și nu se va modifica nimic. Să vă spun ce nu se va întâmpla de acum înainte în PSD. Ponta, care este produsul unei cârdășii nepotiste, nu va putea cârti niciodată împotriva clicilor dinastice din celelalte partide. Nu se va putea ridica niciodată împotriva baronilor din partid, deoarece ei l-au ales în locul lui Geoană. Cei care erau de altă părere, îl vor sprijini de acum înainte să nu se clatine.

Nu va îndrăzni niciodată să pună  problema modernizării partidului, deoarece cei pe umerii cărora s-a cățărat sunt zațul corupției la vârf și au probeme severe cu legea: Năstase, Mitrea, Mazăre, Oprișan. Nu va convinge pe nimeni că iubește justiția, deoarece și-a ales drept model politic un criminal sadic, pe Che Guevara, care a împușcat în ceafă fără judecată, peste două sute de civili, arestați într-o închisoare din Havana, iar la sugestia lui, TSD a purtat în public portretul lui Guevara pe tricouri. Sub Ponta, PSD nu va face o opoziție constructivă, ci cel mult același circ indigest, lovind celelalte puteri în stat fie împreună cu PNL, fie separat de acesta. La Romexpo, pasărea phoenix a PSD a fost împăiată pentru a nu se prăbuși în propria ei cenușă, după care se va retrage într-o peșteră ferită de ochii lumii, ca să-și numere și revizuiască ponta.

Ultima mineriada a lui Iliescu

Retragerea lui Ion Iliescu din politică este o stratagemă de amazoană octogenară, călită în iureșul bătăliilor. Este un subterfugiu de bunicuță perversă, care nu doarme cu scufie de noapte ca toate băbăciunile, ci cu un coif de cavalerist pe care nu și-l leapădă de pe cap nici la duș. Odată cu așa-zisa sa retragere, Iliescu își șantajează  propriul său partid. Îl amenință că dacă nu se va ridica împotriva lui Geoană, PSD riscă să se scindeze. Va fi Geoană în stare să salveze unitatea partidului?, se întreabă cu groază structurile teritoriale. După regrupările ce se produc în viteză, imediat după retragerea din competiție a lui Năstase și rocada sa cu Ponta, se pare că oamenii au înțeles mesajul. Structurile din teritoriu sunt în pragul unei revolte generale împotriva lui Geoană, pe care îl acuză că este asasinul PSD. Ele cer acum unitate, în numele lui Ponta. Unele voci au început să afirme că ne confruntăm cu o adevărată mineriadă de partid, iar altele le dau perfectă dreptate. Da, asistăm la ultima mineriadă a lui Iliescu, îndreptată de data asta împotriva propriei sale formațiuni politice. Rocada lui Năstase cu Ponta a produs o mulțime de cutremure locale, care nu fac altceva decât să reașeze plăcile tectonice exact în poziția în care erau ele ordonate, când PSD era condus de Iliescu. PSD nu se modernizează, ci se întoarce la starea de potențial care să-i conserve suflarea. Ponta, micuțul Titulescu, este subreta lui Năstase. Năstase este spiritul tânăr al lui Iliescu. Ponta este un Năstase în vârstă de 38 de ani. Năstase este un Iliescu în etate de 60 de ani. În spatele scenei, motorul secret al partidului, în formă de stea cu cinci colțuri, își râde satisfăcut în cilindri, deoarece are toate șansele să-i iasă și de data asta figura.