Posts Tagged → PSD

Semnificatia condamnarii lui Nastase

Cei care l-au acuzat pe Năstase de corupție au avut dreptate. Năstase a fost condamnat definitiv de instanțele judecătorești pentru corupție. Acuzațiile la adresa lui Năstase s-au adeverit, au fost dovedite și confirmate de justiție.

Cei care au acuzat DNA și procurorii în general de justiție televizată, de incompetență și absența rezultatelor și condamnărilor nu au avut dreptate. Marile dosare de corupție, în care procurorii au fost acuzați că le-au deschis fără să aibă probe, au fost confirmate de instanțele judecătorești și acuzații, politicieni care au ocupat funcții înalte în stat, au fost condamnați.

Cei care au fost de cealaltă parte a baricadei față de Năstase și ai săi în toți acești ani s-a dovedit că au fost de partea adevărului și dreptății.

Cele două condamnări ale lui Năstase și condamnările celorlalți politicieni și clienții politici ne confirmă că în 2004 și 2009 am votat așa cum trebuie și am luat deciziile corecte.

Nu există îndoieli aici: cei care au susținut partida Băsescu în 2004 și 2009 au fost de partea binelui, cei care au susținut partida Năstase/Geoană au fost de partea răului. Alegerea lui Năstase în 2004 sau a lui Geoană în 2009 ar fi fost catastrofale pentru România. Cei care s-au opus acestor alegeri și care i-au oprit pe aceștia să ia puterea pot fi astăzi mîndri. Au fost de partea dreptății și adevărului și au dat un vot bun și folositor României. Partida Băsescu, cu toate păcatele ei, a salvat România în acești zece ani din mîna unor personaje de teapa lui Năstase, SOV, Voiculescu, Fenechiu, Vanghelie, Cătălin Voicu sau Remeș.

Evident, ”partida Băsescu” ar fi putut face mult mai mult pentru România și cu foarte mare indulgență se poate spune despre guvernările Tăriceanu și Boc că au fost guvernări decente pentru România și că ar fi ieșit în vreun fel sau altul din tradiția guvernărilor etatist-socialiste. Nu au ieșit, și aici e vina și a lui Băsescu, și a lui Tăriceanu, și a lui Boc, și a PNL-ului, și a PDL-ului.

Însă România în acești zece ani s-a transformat dintr-o țară guvernată și controlată exclusiv de Mafie într-o țară în care omnipotența Mafiei este pusă la încercare de Justiție și în care, din fericire, asistăm la un război destul de echilibrat între Justiție și Mafie.

Politicienii opoziției ar trebui să iasă public și să spună: ”Da, am avut dreptate. Cu toate rătăcirile, lașitățile, defectele și păcatele noastre, am fost de partea bună a baricadei. Se confirmă ce am spus în 2003, 2004, 2005, 2007 sau 2009. Istoria ne-a dat dreptate.” Din păcate, opoziția a ales să tacă atît cu privire la atacurile inacceptabile ale lui Ponta la adresa puterii judecătorești și statului de drept cît și cu privire la semnificația celei de-a doua condamnări a lui Năstase.

Marele învins al zilei nu este PSD, care își este consecvent propriei istorii de după preluarea puterii politice în 1945. Este PNL, partidul care a făcut o alegere fundamental greșită în 2007 și care s-a situat consecvent în acești șapte ani de partea răului. Iar ultimele știri din justiție invalidează opțiunea PNL din toți acești ani. La urma urmei, apropierea PNL de PSD s-a făcut în primul rînd pe subiectul justiției, ambele fiind de aceeași parte a baricadei, partea de care se mai aflau Năstase, Cătălin Voicu, Remeș, Fenechiu, Voiculescu sau SOV. PNL s-a aflat șapte ani în deșert, șapte ani irosiți pentru PNL și grei pentru România, și din cauza PNL-ului.

Condamnarea lui Ponta la prezidentiale

Ieri, completul de judecată de la ICCJ l-a condamnat pe Ponta la prezidențiale. După un an și jumătate de cînd sînt la putere, pesediștii sînt șocați că încă mai au parte de condamnări și că fostul lor prim ministru și președinte al partidului din perioada 2000-2004 și candidat la prezidențiale, simbolul și cîndva liderul intangibil al Mafiei, este condamnat la închisoare a doua oară, ambele sentințe finale dîndu-se sub PSD partid de guvernare.

Pentru pesediști e inacceptabil și e dovada clară că nu vor avea cu adevărat puterea asupra justiției decît atunci cînd vor avea președintele. În aceste condiții, Maior și Isărescu, soluții necontrolabile din afara PSD, ies complet din calculele prezidențialelor. Pesediștii vor un președinte care să le garanteze controlul asupra justiției și impunitatea și care să fie de încredere, să nu pățească cu el cum au pățit peneliștii și pediștii cu Băsescu. Astfel, și Antonescu iese din discuție, și, cred eu, și Oprescu. Oprescu intră prea mult în tipologia Băsescu și e considerat imprevizibil. Problema cu președintele provenit din PSD e că acesta va avea atît de multă putere încît va prelua PSD-ul și Ponta sau Dragnea chiar nu vor să piardă partidul în favoarea lui Oprescu.

Rămîn două variante pentru pesediști: Ponta și Dragnea. Apropo de Dragnea, el este cel mai interesat să controleze președinția și justiția, în condițiile în care procesul lui sigur se va întinde și după prezidențialele din 2014. Doar doi eventuali președinți îl pot scăpa pe Dragnea de pușcărie: Ponta sau Dragnea.

Dragnea nu are anvergura lui Ponta, nici imaginea și popularitatea națională a acestuia, însă controlează PSD și pentru pesediști e un erou al luptei împotriva justiției și ”regimului Băsescu”. Ponta are procente, imagine publică și anvergură politică, însă pesediștii sînt nemulțumiți de felul în care a gestionat relația PSD cu justiția și cred ori că a fost păcălit de Băsescu, ori e mînă în mînă cu Băsescu. De aici și ieșirile publice ale lui Ponta din momentele importante din relația justiției cu PSD, la începerea urmăririi penale împotriva lui Dragnea și condamnarea lui Năstase. În ambele situații Ponta a ieșit cu declarații războinice, cocoșești, pentru e atenua în ochii pesediștilor imaginea de pămpălău incapabil să pună justiția pe labe sau chiar trădător. Ponta n-a putut opri începerea urmăririi penale în cazul lui Dragnea și nici condamnarea la închisoare a lui Năstase. Pesediștii încep să se gîndească că individul e inutil.

Nu pot scăpa de el acum, că ar însemna să piardă guvernarea, și aici au exemplul pedeliștilor lui Blaga care l-au executat pe MRU cu prețul intrării partidului în opoziție. Însă îl pot executa politic după prezidențialele de anul acesta sau în 2016.

Ce argumente are Ponta în fața pesediștilor care îl acuză că nu a făcut nimic împotriva justiției? Le poate spune că e pur și simplu incompetent și nu e în stare, le poate spune că el iubește dreptatea și vrea mafioții la pușcărie sau le poate spune că nu are pîrghiile necesare pentru a interveni din poziția pe care o ocupă. Cu alte cuvinte, Ponta nu se poate apăra decît spunînd că nu e președinte și că dacă ar fi președinte ar putea să… Aha! vor replica pesediștii.

Ce vom vedea sau ar trebui sa vedem in 2014

Articolul e lung, lung e și anul care vine.

Miza o reprezintă Cotroceni-ul. Servicii, justiție, guvernarea de după 2016 sau chiar și cea de după 2020, influență, prestigiu, grațieri, totul se joacă în decembrie. Cine se gândește cu seriozitate doar la europarlamentare va pierde deceniul.

PSD – pentru o victorie au nevoie de activ mobilizat/hiper-mobilizat. Și nu doar atât. În 2004 au crezut că PSD + UDMR e de ajuns. N-a fost. În 2009 au ratat joncțiunea cu locul 3, cea care de obicei te face președinte. Pe baza unor astfel de traume istorice strategia cea mai bună ar fi fost izolarea totală a oponentului cel mai probabil, adică Antonescu. Au ratat însă susținerea lui Traian Băsescu, precum și mulți alți pași utili. Timpul nu e pierdut.

Opțiunile sunt trei:

Calea cea mai simplă e o contraofensivă de șarm având ca țintă PDL. Lucrurile sunt mai complicate decât par: există răni istorice, PSD dorește să guverneze singur și nu e clar câte voturi ar avea de dat democrat-liberalii în turul doi. Dar voturile PDL sunt garantate, nu precum cele obținute de Antonescu în 2009.

Calea proastă este enervarea tuturor. Poate Ponta să învingă în turul doi o coaliție imensă PNL + PDL + Băsescu + unitisalvam + PPDD + MRU + Vadim construită în jurul votului negativ? Poate să riște?

Calea cea mai inteligentă e o candidatură care merge dincolo de granițele tradiționale ale regatului PSD: Maior, Isărescu și alte nume care se vehiculează acum și care aparțin aceluiași nivel. Genul de candidatură despre care toată lumea spune la bere: „Îl respectam pe omul ăsta dar acum, când văd că este candidatul PSD, mi s-a făcut silă de el, nu l-aș vota nici în ruptul capului”, după care în cabina de vot… Problema cu această rută este susținerea redusă a membrilor de partid pentru un asemenea personaj. Avantajul este că Ponta rămâne la guvern. Problema este la PSD, avantajul este al lui Ponta.

Capcana anului la PSD: „Iupiiii, am luat 43% la europarlamentare, câștigăm prezidențialele fără ajutorul nimănui!”. De fapt la europarlamentare social-democrații mobilizează aproape tot ce puteau mobiliza, votanții care vin doar la prezidențiale se orientează spre alți candidați, în primul tur Ponta obține 34%, în turul doi crah.

Antonescu – orice pas greșit poate fi mortal. Va avea un an foarte plăcut pentru el – este o persoană căreia îi place riscul și performează bine din postura de nefavorit. Va da un test major pe fond, dacă reușește să argumenteze o idee, o platformă, o perspectivă în mod consecvent nu este exclus să ajungă în turul doi. Negocierile cu PDL pot fi, la nevoie, și formalizate. Antonescu, Predoiu, MRU și cine-o mai candida pot semna oficial, public, în văzul camerelor de vederi un pact împotriva candidatului PSD: „oricare dintre noi ajunge în turul doi va fi susținut de ceilalți”. Eventual și cu Băsescu dând din cap aprobator. Pac – dreapta se unifică, deși nu cum era de așteptat.
Să nu uităm că Antonescu este între bal și spital fără cale de mijloc – ori ajunge la Cotroceni, ori pierde partidul la un congres urgent prin februarie 2015.

Capcana anului: ruperea USL, pe care Antonescu va dori s-o realizeze cu grație, forță și într-un mod care să-l impună drept Marele Vector Anti-PSD.

Predoiu: în următoarele patru luni vom vedea dacă este serios sau nu apropo de candidatura sa. Dacă da, are enorm de muncă la a-și crea o personalitate politică. El practic nu există. Abia apoi vorbim de depășirea lui MRU și eventuale jocuri de culise. Dacă nu, atunci el e monedă de schimb, fie înainte de turul doi fie chiar înainte de turul unu. Genul ăsta de candidaturi „se simt”, nu prea atrag votanți, nu creează emoție și subperformează.

Capcana anului: asemănătoare cu cea a PSD. Locul doi la europarlamentare pentru PDL nu garantează că Predoiu va ajunge în turul doi al prezidențialelor.

MRU: În acest an va veni un moment când va trebui să aleagă între a risca enorm pentru a încerca să devină președinte în 2014 sau a aștepta circumstanțe mai prielnice, care e posibil să nu mai vină niciodată. Nu există decizie greșită. Totul e să nu se răzgândească după ce a luat decizia, asta ar fi eroarea catastrofală.

Traian Băsescu/PMP: Calea cea mai indicată: susținerea lui MRU. Dacă obține un rezultat prost: „candidatul era de vină, noi ne-am făcut treaba dar asta e…” Dacă obține un rezultat bun: „Organizațiile PMP l-au făcut președinte/l-au dus în turul doi!”

Calea medie: candidat propriu. „- Încă un candidat al opoziției???” „- …. da.” Pe de altă parte PMP își poate crea imaginea de forță proprie, independentă, lucru relevant pentru momentul 2016.

Calea oarecum nefericită: sacrificii imense, joc de capă și spadă, magie. Urmează înfrângerea onestă, asumată, tăcută, înfiorător de previzibilă, acceptată cu capul plecat. După care uraganul rade tot.

Capcana: a nu planifica ce faci după înfrângere.

Puric/Diaconescu/alții: Cu un pic de bani se pot instala pe o rută solidă la prezidențiale, definită de mult tam-tam, multă dezamăgire și deci un imens spațiu de manevră. Dacă este un singur candidat din acest spațiu va mânca prăjitura de 13-19 procente singur, dacă nu – va trebui să o împartă. Notă: din punct de vedere al potențialului în acest spațiu Puric este un Mercedes, Dan Diaconescu e Dacia, Claudiu Crăciun e o bicicletă iar Vadim este o hârtiuță Turbo cu o mașină desenată pe ea.

PNȚCD: Prea târziu pentru 2014, dar au un potențial mai serios decât oricând. Mă întreb dacă-și dau seama.

Noua Republică: gesturi senzaționale, cam atât a rămas.

La începutul lui 2012 îi spuneam lui Mirel Axinte „anul ăsta nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de experți în drept constituțional.” Am avut gura aurită. Cred că în 2014 nu va fi nevoie de sociologi, anul ăsta va fi nevoie de jucători de șah. Toate piesele sunt dogite, tabla de șah e decolorată, masa e înclinată, în fundal țipă o alarmă de mașină, mutările se fac în genere alandala. Cel mai puțin slab jucător va câștiga.

Mos Gurila

Împodobiţi pomul şi urcaţi-vă în el.

Gurismul românesc rămîne superb. Funcţionează la turaţie maximă. Jos Moşierul, jos Şistul şi celelalte josuri. Ce să mai înţelegi? Ei, na. În 2004, au pierdut alegerile şi nu se aşteptau. Da, ei, feudalii României. Totul mergea uns, PDSR-izarea ţării trecuse voios în PSD-izare, presa, cu unele excepţii, se aliniase, baronii locali controlau terenul electoral. Şpăgile din marea scoatere la mezat a patriei curgeau şuvoi. Năstase urma să fie Preşedinte, chezăşie că vor continua să curgă. Fără riscul arestării. Şi ce crezi? Alegătorii n-au vrut toţi. Cei mai mulţi au vrut invers. Şoc! Intră să vezi! Au văzut.

Era vorba de cîteva procente, acolo, cît să înflorească Adelul şi să se ofilească Băselul, dar unii decidenţi n-au dorit să rişte puşcăria, întorcîndu-le pe dos. Şi nu le-au întors. Şi Treaba n-a ieşit. După ce-au constatat eşecul, feudalii normal că s-au pus iar pe Treabă. Doar Treaba era esenţială. În limbaj simplu, pe înţeles, venea aşa: să nu mai piardă niciodată puterea. Adică alegerile. Să le cîştige ei pe toate, mereu. Pînă cînd alegerile vor ajunge iar un concept depăşit, numai bun de abandonat.

Vedeţi, feudalismul nu e cu scrutin. E cu iobagi, conduşi, spre binele lor, de feudali. Fiindcă iobagii sînt proşti, iar feudalii deştepţi. Ca dovadă, au şi doctorate. Doar ei merită să fie la conducere. Cînd rezultatul alegerilor rămîne acelaşi, garantat, iobagii sînt lăsaţi să şi voteze. Pînă se plictisesc şi caută satisfacţii în altceva. Internetul, de pildă, România avînd feudalism cu internet la viteză foarte bună de download. Evident, că-i spune comunism, socialism sau alt stîngism, el tot feudalism rămîne.

Lerule, care eşti ler, cine este premier?

Cu toate incidentele de parcurs, cum a păţit Adelul cînd a fost obligat să-şi rateze sinuciderea, Treaba e pe cale să reuşească. Au Parlamentul, le mai trebuie Preşedinţia, în 2014. Planul, aplicat metodic, mai are puţin şi va triumfa. Exclusiv prin gurism. Din 2004 şi pînă acum, guriştii şi-au făcut treaba magistral. Dacă în 2004 aveau o opoziţie politică, acum nu mai au niciuna. Doar Băselul. Dacă în 2004 mai exista o presă cu tiraje respectabile, potrivnică lor, s-a intervenit şi nu mai există. Există doar televiziunile guriştilor. Au minţit cu neruşinare, au calomniat, au răstălmăcit, au sabotat, au complotat, au bătut cîmpii, zi de zi, ceas de ceas, şi le-a mers. Sigur că le-a mers.

Fiindcă şi adversarii au rămas, în esenţă, feudali. Căprării, bisericuţe, orgolii şi uite-aşa, dreptacii româneşti n-au depăşit niciodată fărîmiţarea feudală. Cînd vine peste ei feudalismul consolidat, cum să reziste ispitei? Un loc de europarlamentar, un contract cu Primăria, o accesare de fonduri UE şi ne lăsaţi, da? Tot pe noi. Sigur că da. Profesioniştii feudalismului n-aveau cum să piardă, doar cu amatori în faţă. Amatori de caşcaval bugetar, fireşte, local sau european. Din PNL şi PDL, gen.

Mai rămîneau ceilalţi amatori. De gogomănii, de aberaţii, de minciuni pe care le înghit nemestecate, fără critică, fără o pauză de gîndire, fără nimic. Cu aroganţa pe care doar ignoranţa le-o poate da. Ştiu foarte multe lucruri, numai că toate sînt greşite. De ce să-şi mai bată capul? Cu ei a fost şi uşor, şi ieftin. Jos tot, uniţi salvăm, ca să fie ceaţa deasă şi deruta vîrtoasă, cît să nu se mai înţeleagă omul cu societatea civilă. Astfel că tot Băse Moşierul e de vină, pînă şi printre foştii lui fani declaraţi. Pentru ca să prospere, de partea cealaltă, Moş Gurilă. “Moşule, ce tînăr eşti” e un refren de succes enorm pe care profesioniştii feudalismului nu-l puteau ignora. L-au ales tînăr, ca să-i ţină cîteva decenii, măcar, dacă nu cîteva ere geologice, precum Nea Ion.

Aho, aho, iubiţi votanţi!

Veve (de la Victor Viorel) are, ca şi soţia, origine sănătoasă, pe filiera profesională de partid şi de stat. Cu excepţia orei exacte, nimic din ce spune nu are neapărat legătură cu adevărul. În plus, nici ora exactă nu mai e ce-a fost. De cînd a erupt pe marea scenă a politicii, deci la televiziunile feudale, tînărul Moş Gurilă a urcat gurismul pe culmi nebănuite. Talent nativ, dar şi şcoală înaltă. Spre exemplu, de la aia cu pensiile care  nu pot creşte dacă nu se bagă acciza, a sărit fără pauză la aia cu acciza care nu va scumpi benzina fiindcă el şi tata-socru au aflat că petrolul se va ieftini de dragul lor. Şlagăr după şlagăr, fără răgaz.

Şi îi merge, ca la balamuc. Fanii nu se mai satură, înjurînd la Moşier şi crezînd toate bazaconiile zvonisticii profesioniste. Sînt pe ţeavă cîteva epocale, mai demult n-ar fi mers nici ca bancuri cu proşti, dar vremurile s-au schimbat, a intrat în pîine Generaţia Mileniului, aia cu smartfoane. Moş Gurilă e tatăl lor. Aşa că împodobiţi-vă pomul şi urcaţi-vă în el. Dacă nu, aşteptaţi-l pe Moş Gurilă, să urce toată ţara în pom.

A plecat puţin pînă la Mandela, că era emoţia mare, cît sa poată spune ca n-a ştiut ce făcea Zgonea in parlament. Dar sînt şi altele de înhumat, nu putea rămîne Veve acolo. Are de gurit cu foc, la trecerea timpului, pînă e gata Treaba, cu superimunitatea, cu graţierile, cu amnistiile, cu împroprietărirea baronilor prin descentralizare, cu modificarea Constituţiei, cu toate alea prin care feudalii să nu mai piardă niciodată alegerile. Deci puterea. Fara riscul puşcăriei. Mai are mulţi cetăţeni de dus cu preşul, la derută maximă, făcîndu-i să se agite cu tot felul de inepţii. Sigur, un an în politică e vreme îndelungată. Planul încă mai poate eşua, dacă destui renunţă la tot ce ştiu greşit şi (re)descoperă tot ce nu-i greşit. Dar e posibil să nu găsească timp pentru acest efort cognitiv. Caz în care e simplu. Sus în pom şi jos tot! Că leru-i ler şi Moş Gurilă premier.

Cind Keynes e un bumerang care te loveste in plina fata

Investițiile statului, dreapta maximală la români

Pentru toți politicienii români auto-intitulați de dreapta, fără excepție, măsura cea mai radicală de dreapta a fost ”creșterea investițiilor statului”. ”Trebuie să folosim bugetul pentru investiții, nu pentru consum și asistați”, spuneau ei. Pentru ”dreapta românească” Keynes a fost ani de zile un far și un profet. Toți pedeliștii, de la Băsescu în jos, au susținut investițiile statului ca fiind o măsură de dreapta, capitalistă, spre deosebire de cheltuielile cu asistații, care sînt de stînga.

Iată că astăzi Keynes se întoarce ca bumerangul și îi lovește pe respectivii politicieni auto-intitulați de dreapta în plină figură.

Guvernul Ponta, cel mai de dreapta guvern, după definiția lui Băsescu și a PDL-ului

Asta uită să spună politicienii auto-intitulați de dreapta. Ăi mai deștepți, ca Băsescu, par egzamplu, s-au prins de șmecherie și au dat-o acum la întors, susțin cheltuielile de stînga extremă, venitul minim garantat și salariul minim, ăi mai înceți la minte, ca Blaga și tot PDL-ul din spatele său, susțin în continuare creșterea investițiilor deși nu vor creșterea bugetului pentru dezvoltare regională.

Faza cu bumerangul trebuia să i se întîmple și lui Băsescu la un moment dat, și văd că i se întîmplă din două în două zile

Fiindcă trebuie s-o spunem p-aia dreaptă, venită ca bumerangul: banii care merg la Ministerul Dezvoltării Regionale sînt bani de investiții. Sînt bani de dezvoltare. Nu investițiile și dezvoltarea sînt fetișurile politicienilor auto-intitulați de dreapta și pentru care Keynes e un far, chiar dacă n-au auzit în viața lor de el? Asta se întîmplă cînd nu susții principii. La un moment dat vei ajunge de partea nasoală a instrumentului. Dacă ai fi desființat procedura în sine atunci cînd aveai puterea, dacă te-ai fi opus din răsputeri procedurii respective și n-ai fi folosit-o cu entuziasm cînd erai de partea relaxantă a instrumentului, astăzi nu ai fi ajuns în situația de a … you know.

O veste bună

Ba chiar politicienii respectivi ar trebui să se bucure. Creșterea investițiilor la Dezvoltare Regională ar putea însemna și finalizarea patinoarelor, pîrtiilor, telegondolelor, sălilor de sport și altor importante proiecte demarate în timpul guvernării PDL. Bine, știu că politicienii nu dau doi bani pe principii și obișnuiesc să umble cu dubla măsură, însă, la nivel de principiu, și chiar și la nivel de realități și calitate umană a protagoniștilor, nu se schimbă nimic față de guvernarea anterioară. În continuare se merge pe o politică de ”dreapta” sau pe care auto-intitulații politicieni de dreapta o consideră așa, și anume creșterea implicării statului în societate prin ”investiții și dezvoltare”. Dacă nu statul investește și dezvoltă, păi atunci cine, dragi tovarăși keynesieni?

Cei buni și cei răi, vechiul bla bla

Argumentul politicienilor auto-intitulați de dreapta va fi, ca întotdeauna, ”noi sîntem mai buni, deci noi ne putem permite să facem anumite chestii, iar dușmanii noștri, fiind răi, nu au dreptul să facă chestiile respective.” După argumentul ăsta, socialismul e o idee bună, prost pusă în practică de cine nu trebuie. Și nici măcar chestia cu ”noi sîntem mai buni decît ei” nu stă în picioare.

Este trist că politicienii noștri auto-intitulați de dreapta în loc să atace creșterea bugetului ”dezvoltării regionale” dinspre tabăra adevărului și bunului simț, adică aceea a statului minimal, și să ceară desființarea atribuțiilor statului în respectivul domeniu, s-au poziționat la stînga extremă, favorizînd cheltuielile bugetare cu aventuri socialiste extreme, cum sînt venitul minim garantat și salariul minim pe economie. Băsescu și opoziția ar trebui să se decidă: susțin investițiile statului sau susțin cheltuielile sociale? Sînt socialiști sau socialiști radicali? De ce ieri erau bune investițiile și erau rele cheltuielile sociale și azi e invers? Există vreun argument convingător, valid și care să nu ne jignească inteligența? De ce dezvoltarea regională era ieri mumă și azi e ciumă?

La rîndul lor, useliștii trebuie să explice de ce ieri investițiile erau rele și azi sînt bune și de ce dezvoltarea regională era ieri ciumă pe tocuri și azi e mumă cu mustață de chelner?

Salariul minim pe economie, socialismul ca la mama lui

În ceea ce privește salariul minim pe economie, prin creșterea sa nu cresc doar cheltuielile bugetare, atunci cînd vorbim de salariul minim al bugetarilor, ci sînt obligate și firmele private să crească cheltuielile, și în același timp sînt desființate locuri de muncă și este blocată crearea de locuri noi de muncă pentru cei mai săraci și puțin pregătiți. Iar aceștia vor lucra, în cel mai bun caz, la negru, iar în cel mai rău caz vor sta pe bară. Noroc cu creșterea venitului minim garantat, însă. E bine că guvernul Ponta și USL-ul au grijă ca după ce-i lasă fără locuri de muncă pe cei din sistemul privat le dau apoi venitul minim garantat. Ca să nu mai spunem că la bugetari nu crește doar salariul minim, cresc toate salariile, căci salariul minim e reper pentru toate salariile din sistemul bugetar.

Cum să evităm adevărul

Revenind la investițiile statului, opoziția, cu Băsescu în frunte, pierde o excelentă ocazie pentru a susține public, vocal, principii de dreapta, de a fi de partea adevărului și a bunului simț. Preferă propaganda electorală, deși nu sîntem în an electoral. Preferă să evite adevărul. Ce pretenții să ai de la oamenii simpli, de la societate, cînd politicienii care se declară de dreapta și de partea adevărului și a bunului simț evită să spună adevărul și să susțină principiile dreptei? ”Vai, dar poporul e prost, nu știe…” Păi normal că nu știe, fiindcă nimeni nu îi spune, nici măcar acei politicieni vedete, care se declară de dreapta, și care au vizibilitatea și posibilitatea de a duce adevărul în casele oamenilor. Însă acești politicieni preferă mesaje populiste și electorale, deși nu sîntem în an electoral.

Adevărul e că investițiile statului, indiferent că sînt făcute de baroni sau altcineva, indiferent de baronii cui sînt făcute, sînt păguboase. Adevărul e că proiectele statului sînt nefolositoare și prost făcute. Adevărul e că prezența statului în economie și ”dezvoltare” este păguboasă și generatoare de furt, corupție, incompetență, risipă, stagnare sau chiar înapoiere. Însă politicienilor opoziției le e frică să spună asta. Mai ales că nu o cred. Ei preferă mesajul simplist ”sînt bani pentru baroni”, fără să intre în detalii.

Sînt bani de investiții. Sînt bani cu care autoritățile locale fac proiecte pentru comunitățile locale. Proiecte proaste, păguboase și în urma cărora se sifonează bani. Vă imaginați vreun politician român așa-zis de dreapta opunîndu-se unor proiecte pe care statul, prin autoritățile locale, le face pentru oameni? Da, sînt bani pentru baroni, însă politicienii de dreapta ar trebui să explice și cum ajung banii ăștia la baroni. Că nu ajung direct în buzunarele lor. Nu Dragnea primește nuștiucîte miliarde direct în buzunar. Nu. O parte din banii ăștia ajunge la baroni prin intermediul proiectelor pentru oameni. Ajung la firmele baronilor sau clientelei lor economice și ajung și direct la ei, la funcționari și la rudele lor prin șpagă.

E o minciună să legăm răul investițiilor statului doar de numele unei persoane sau  de o grupare politică. Investițiile erau la fel de nocive și acum doi ani sau cinci ani. Sînt nocive în sine.

Nici cu Ponta și USL-ul nu ne e rușine

Cînd erau în opoziție tunau și fulgerau împotriva a ceea ce numeau ei investițiile Ministerului Dezvoltării Regionale în clientela de partid iar astăzi cresc investițiile la niveluri record.

Bătălia electorală

Cu tupeu și nerușinare, ambele tabere ne spun că investițiile din bugetul statului au fost și sînt utilizate electoral, pentru susținerea structurilor teritoriale ale partidelor și pentru susținerea clientelei economice și tabăra care e în opoziție se plînge că nu folosește ea banii contribuabililor pentru a-și susține clientela, așa cum cealaltă tabără se plîngea cînd era în opoziție, pînă în mai 2012.

De fapt, cele două tabere se bat electoral pe banii contribuabililor. Războiul bugetului este un război electoral între două tabere care vor să folosească banii contribuabililor pentru campania electorală. Dealtfel, nici nu se mai obosesc să se prefacă. Miza e finanțarea luptei electorale și protagoniștii o spun. Li se rupe de principii și adevăr. Însă pentru contribuabili suferințele electorale ale protagoniștilor sînt irelevante. Pentru contribuabili, pentru cetățenii români în general, este important ca statul să-i taxeze cît mai puțin și să reducă cît mai mult cu putință  cheltuielile bugetare, indiferent dacă sînt investiții, consum sau cheltuieli sociale, fiindcă toate sînt la fel de păguboase și imorale. Meciul electoral este irelevant pentru cetățeni.

Ambele tabere susțin aceleași lucruri cînd sînt la putere, și resping aceleași lucruri cînd sînt în opoziție. Și fiecare dintre tabere contrazice azi cu seninătate ceea ce a susținut ieri. Doar rolurile putere-opoziție se schimbă, actorii joacă identic.

Crin Antonescu, inger si demon, karamazovul romanilor

Dacă Crin Antonescu e frecventabil și votabil ca ”prezidențiabil al dreptei”, de ce n-ar fi frecventabil și votabil ca prezidențiabil al USL?  La urma urmei, în cazul președintelui contează persoana, nu din partea cui candidează. Crin Antonescu e același, indiferent din partea cui candidează, persoana e aceeași, fie din partea USL, fie din partea ”dreptei unite”.

Dacă Ponta e răul mai mare și Antonescu e răul mai mic, atunci toți cei care luptă pentru răul mai mic ar trebui să militeze pentru unitatea USL și candidatura lui Antonescu la prezidențiale.

Sau Antonescu e răul mai mic cînd reprezintă ”dreapta” și răul mai mare cînd reprezintă USL? Care e granița, în străfundul personal al lui Crin Antonescu, dintre Crin răul mai mare și Crin răul mai mic? Sau la anul îl votăm la prezidențiale pe Ivan Karamazov?

Dacă după campania de albire a lui Antonescu aflăm că totuși USL nu se va rupe și că Antonescu va rămîne candidatul USL la prezidențiale? Cum mai întorc foaia cei care încearcă acum să-l spele pe Antonescu?

Vă dați seama că, prin voci autorizate și cu autoritate, ca Udrea sau Băsescu, aflăm că Antonescu, candidatul USL la prezidențiale, nu e chiar așa de rău, ba chiar e frecventabil și votabil? Veți spune că e bun doar fiindcă blochează accesul lui Ponta la președinție, dar asta face și cînd candidează din partea USL. Dacă rolul lui Antonescu e să blocheze ascensiunea prezidențială a lui Ponta, o poate face chiar mai bine și mai eficient în interiorul USL. Dacă Antonescu e candidatul USL la prezidențiale, șansele ca Ponta (răul cel mai mare, înțeleg) să ajungă președinte sînt zero. Nu poți ajunge președinte fără să candidezi.

După ce termină dreapta de spălat Antonescu, să vezi că rămîne ăsta candidat prezidențial din partea USL și să vedeți atunci cum cîștigă alegerile cu 80%, în calitate de singurul rău. Votați-l! E totuși de dreapta și blochează accesul lui Ponta la președinție! Cum o fi ca după ce l-ai spălat și l-ai frecat frumos pînă l-ai făcut shiny să-ți dai seama că de fapt ai spălat candidatul prezidențial al USL?

Argumentul ”contează din partea cui candidează” nu ține, repet. E același om. Președinția se cîștigă pe persoană fizică. Președintele nu e alianță, nu grup, e persoană fizică, cu creier, oase, carne, chelie, cearcăne, zîmbet sau cioc, după caz. USL oricum nu e veșnică. Dacă ni se spune acum că Antonescu va face totuși chestii nu foarte rele ca președinte, păi atunci înseamnă că nu la va face și ca președinte din partea USL, mai ales dacă între timp USL se rupe.

Uite o soluție. Dacă tot sîntem fani Antonescu, păi atunci să ne luptăm să candideze din partea USL, să-i blocheze astfel candidatura lui Ponta la prezidențiale, apoi să conducă țara ca președinte al dreptei, după ce se rupe USL. Dacă USL e atît de puternic și de tare să ne folosim de USL ca să ne punem un candidat de dreapta la prezidențiale. Nu mai cheltuim bani și energii cu prezidențialele. Cîștigăm prezidențialele pe banii și logistica și munca pesediștilor. Și uite așa, candidatul nostru cîștigă en fanfare prezidențialele din partea USL-ului, îl blochează pe Ponta și apoi reprezintă dreapta la  Cotroceni.

Dacă tot e să ținem cu răul cel mai mic, măcar să ținem cu el în USL. În loc să ne luptăm să-l bată Antonescu pe Ponta în turul II al prezidențialelor, cînd va fi mai greu, să ne luptăm să-l bată acum, în lupta pentru candidatura la prezidențiale, cînd e mai ușor. După care îl punem președinte cu mîna și efortul USL-ului. Și uite așa, pac pac, vom avea președinte de dreapta fără cel mai mic efort. Vă dați seama? Vom avea președinte de dreapta fără să avem candidat.

Deci asta era strategia genială a lui Băsescu! Ce proști am fost că nu ne-am dat seama!

Serios vorbind, chiar nu mi se pare o idee bună să spălăm prezidențiabilul USL și să-l facem frecventabil și votabil. Fiindcă e totuși candidatul USL-ului, nu?

PS. Excelentă poza. Dan Brown e etalonul de inteligență și imaginație pentru strategii dreptei.

Gravitatia anti-PSD

În aceste zile se iau nişte decizii care vor avea impact până prin 2016 sau mai târziu. Cu excepţia Blogary, anul trecut cam toată lumea părea ferm convinsă că pe la mijlocul lui decembrie, odată cu anunţarea rezultatului alegerilor parlamentare, se încheie existenţa planetei Pământ sau nu mai avem alegeri niciodată.

De fapt, în anii următori vom vedea unificări, fuziuni şi alianţe pe dreapta sau „dreapta” care vor include PNL. Iar Antonescu ştie asta.

Unele din motive:

Forţa organizaţională a PSD nu dispare nicăieri. Deja au majoritatea în parlament (deşi nu doresc s-o exercite ca atare). Alierea se face întotdeauna împotriva actorului celui mai puternic de pe scenă, chit că se cheamă Traian Băsescu sau PSD-ul lui Năstase.

Indiferent dacă preşedintele ales în 2014 va fi sau nu de la PSD, multe partide şi partiduleţe de dreapta vor conştientiza brusc peste doi ani că sistemul de vot, mai ales la locale, dar şi la parlamentare, penalizează răsfirarea şi incapacitatea de a forma alianţe.

Să luăm un exemplu: trei comune care au exact aceeaşi ierarhie la vot:

Candidatul PSD 38%

Candidatul PNL 25%

Candidatul PDL 20%

Candidatul PMPFCEtc. 15%

Cele trei partide non-PSD cumulează 60% în fiecare din cele trei comune. Niciunul din ele nu va avea vreun primar.

PSD, cu 38%, va avea trei primari.

Iar rezultatele de la locale, în special cele de la preşedinţia CJ-urilor, au un impact imens asupra alegerilor parlamentare şi asupra… conturilor politicienilor. Alianţele şi fuziunile pe „dreapta” vor deveni o necesitate gravitaţională.

Dacă un candidat PSD câştigă prezidenţialele, va exista un argument adiţional, de impact emoţional.

Dacă un candidat anti- sau non-PSD câştigă prezidenţialele, e foarte posibil să asistăm la reluarea momentelor de după 2004: preşedintele va încerca să-şi folosească capitalul simbolic pentru a cârmi unificările după cum doreşte. Hubris-ul viitorului preşedinte va fi probabil mare, capacitatea de a învăţa din istorie redusă. O fuziune ar fi o realizare istorică. O alianţă ar fi OK dar, mai devreme sau mai târziu, va deceda în clocot.

Identităţile liderilor *actuali* nu sunt relevante. Nu e clar câţi dintre ei îşi vor mai controla partidele peste un an şi jumătate. Nici siglele nu vor conta. PNL era pentru unii partidul favorit în 2003, trei ani mai târziu devenise o porcărie, acum e inamic de moarte, anul viitor va deveni pentru mulţi singurul mijloc de a opri PSD de la a ajunge la puterea absolută. Ruta PD/PDL în istorie e şi mai sinuoasă.

Pentru ca PSD să rupă acest scenariu trebuie să ofere o bucăţică de guvernare unui partid din opoziţie. Nu o va face, bucăţica costă.

Deja o parte din acest scenariu se întrevede la prezidenţialele de anul viitor. Există trei forţe organizaţionale majore, dar doar două locuri în turul doi. PSD, prin crearea unei majorităţi parlamentare de facto fără PNL şi PDL semnalează că este forţa superioară (dacă nu era deja evident din guvernare) şi îi împinge pe unii în braţele celorlalţi.

În tot acest peisaj, forţele politice pro-Băsescu au o mulţime de opţiuni. O victorie a PSD la prezidenţiale ar zgâlţâi fotoliile lui Antonescu şi Blaga, aducând probabil lideri ceva mai dispuşi colaborării cu Traian Băsescu sau, în cazul PDL, livrării la cheie a mandatului de preşedinte al partidului. Ţinta, din perspectiva lui Traian Băsescu, ar fi formarea unei forţe, cu el însuşi în frunte, care să obţină peste 50% din mandate în 2016. Astfel, preşedintele ţării din acel moment ar fi obligat să îl nominalizeze pe Traian Băsescu drept prim-ministru – un fel de iarna lui 2012 dar pe invers. Scenariul ar fi şi mai amuzant dacă preşedintele României în acel moment ar fi Victor Ponta.

E posibil ca Traian Băsescu să fie absent din politică în 2015. Indiferent însă de nume sau de sigle, imboldul până în 2016 inclusiv va fi unificarea forţelor non-PSD. C-aşa e legea electorală.

Dragnea. Doua atuuri la prezidentiale.

Cine cîștigă prezidențialele guvernează pînă cel devreme în 2019, dacă nu chiar 2020. Dacă președintele va lua două mandate consecutive, cine cîștigă prezdiențialele guvernează pînă în 2024. Nu e puțin lucru. Fiindcă, am mai spus-o și o repet, președintele poate forța majorități parlamentare și își poate impune premierul amenințînd Parlamentul cu alegerile anticipate, așa cum a făcut Băsescu în 2004, 2008 și 2009. Situația din 2012 e specială, avînd în vedere că președintele Băsescu era deja la finalul celui de-al doilea mandat, era vulnerbail unei demiteri, din cauza popularității extrem de scăzute și alianța care a cîștigat alegerile s-a transformat într-o majoritate parlamentară de 70%. Dar această situație apare destul de rar. PDL și Băsescu au făcut gafe inimagnabile cînd au avut puterea, iar campania electorală și alegerile au fost un șir lung de erori catastrofale și de blaturi și aranjamente menite să scape cîteva personaje politice (situație care continuă și azi). E greu de crezut că o astfel de situație se va mai repeta.

PSD sigur va avea un prezidențiabil. Nu va accepta să lase desemnarea premierului, justiția și serviciile pe mîna unui om în care s-a dovedit că PSD nu poate avea încredere. PSD vrea un președinte care să-i dea guvernare, să desemneze un premier din partea PSD și să forțeze, sub amenințarea anticipatelor, o majoritate în jurul PSD, un președinte care să controleze justiția și serviciile de informații. Un asemenea președinte, în care PSD să aibă încredere că îi va da toate acestea, nu poate proveni decît de la vîrful PSD. El va fi ori Victor Ponta, ori Liviu Dragnea. Îl lăsăm pe Ponta deoparte, că am mai vorbit de prezidențialitatea sa, și ne oprim asupra lui Dragnea.

Ce atuuri ar avea Dragnea la prezidențiale?

  1. Dosarul ”Referendumul”. Așa cum remarca cineva, Dragnea nu riscă să intre în pușcărie pentru că a furat bani, pentru că s-a îmbogățit sau pentru că a vrut să-și facă bine lui. Nu. Dragnea intră în pușcărie pentru că a vrut să facă bine partidului și poporului. A organizat rezistența împotriva dictaturii. A vrut să treazească nația, să ajute conștiința civică a omului simplu să meargă la vot și să scape țara de dictatorul Băsescu și de regimul său sinistru. Dragena a luptat pentru partid, pentru omul simplu. A furat vile? Nu. A furat miliarde? Nu. Pur și simplu s-a dovedit un bun organizator, sufletist și cu spirit de sacrificiu. Dragnea e eroul de necontestat al pesedistului simplu și al antibăsistului și mai simplu. Un astfel de dosar, ”politic”, îl ajută enorm în campania electorală. Și nu poate scăpa de un astfel de dosar decît dacă ajunge președinte. Da, Ponta încearcă acum să-l convingă pe Dragnea că l-ar ajuta să scape de dosar dacă el ar ajunge președinte, însă nu știu cît de multă încredere are Dragnea în Ponta. Presupun că are foarte puțină sau deloc. Cu ce l-ar avea la mînă Dragnea pe Ponta astfel încît să-l controleze cît acesta va fi președinte? Cu nimic. Indiferent cîte ar ști Dragnea despre Ponta, după ce acesta din urmă va ajunge președinte va fi prea puternic pentru a mai fi afectat de posibile detalii neplăcute din biografia sa politică și intimă. Ca să nu mai spunem că dacă asemenea informații există la Dragnea, există și la alții și ele oricum vor ieși la suprafață în campanie. Rămîne astfel ca Dragnea să se bazeze doar pe propriile forțe pentru a scăpa de dosarul ”Referendumul”. Președinția țării l-ar rezolva pe partea aceasta. Cel puțin cinci sau zece ani, cît stă la Cotroceni. Iar în cinci-zece ani se pot schimba multe, inclusiv într-un dosar. Mi-l și imaginez pe Dragnea cu ochii umezi, cu mustața demnă, înlănțuit, deținut politic pentru vina de a-și fi ajutat poporul pesedist. Pentru marile mase populare nu există nuanțe juridice și detalii tehnice din dosar. Pentru marile mase populare lucrurile sînt simple: Dragnea merge la pușcărie fiindcă a adus oamenii la vot ca să dea jos regimul Băsescu-Udrea. N-a furat, nu s-a îmbogățit, nu a făcut-o pentru el. S-a sacrificat pentru partid, pentru victorie, pentru țară. Cum vor reacționa procurorii dacă Dragnea va fi anunțat candidat al PSD la prezidențiale, cu șanse extrem de mari să ajungă viitorul președinte? Ori vor încerca să grăbească dosarul pentru a nu-l scăpa printre degete pe Dragnea, ori vor negocia o înțelegere amiabilă pentru toată lumea, avînd în vedere că răzbunarea prezidențială, o știe toată lumea, poate fi crudă și tăioasă. Dacă procurorii și judecătorii vor încerca să forțeze și să grăbească dosarul, dacă vor scoate informații și stenograme pe surse, dacă îl vor chema des și la oră de maximă audiență prin tribunale, pentru Dragnea va fi un excelent prilej de victimizare și martirizare politică. Și Băsescu a ajuns președinte tot din postura de luptător cu dosar împotriva regimului. Dragnea e într-o poziție chiar mai bună, că dosarul lui nu e de corupție, nu implică furt de bani, nu implică interesul lui pe persoană fizică. E dosar ”politic”, pentru o decizie politică, pentru că în campanie a luptat împotriva regimului și a scos oamenii la vot. A luptat pentru ca voința populară să se impună, pentru ca vocea omului simplu să se audă la stăpînire, pentru ca politicienii și dictatorii să simtă biciului nemulțumirii și ștampilei populare. Repet, marile mase populare nu se omoară cu detaliile din dosare și detaliile din dosarul ”Referendumul” nu sînt deloc clare pentru marile mase populare (Dragnea  a chemat lumea la vot și s-a interesat de cum merge scrutinul, dacă totul e ok pe organizare – restul, sms-uri de pe tot felul de numere, legături cauzale făcute de procurori, e irelevant pentru marile mase pesediste și votătoare). Cu aură de erou, cu toată pesedimea recunoscătoare, Dragnea se poate considera un prezidențiabil de 40%. Cu restul pînă la 51% e mai complicat, dar din punctul ăsta de vedere nici pentru Ponta și Antonescu nu e mai simplu.
  2. Descentralizarea. Dragnea face ce au refuzat pedeliștii să facă. Dacă reușește să-și treacă proiectul în noiembrie (chiar în campania electorală), îl votează tot poporul din teritoriu, cu cîte două mîini. Toți președinții de consilii județene și locale, toți primarii, toți funcționarii din teritoriu, indiferent de afilierea politică, vor lupta pentru Dragnea președinte. Sînt zeci sau sute de mii de oameni care primesc pîinea și cuțitul de la Dragnea. Iar poporul va fi fericit că, în sfîrșit, i s-a dat peste bot stăpînirii de la București. Dragnea ar putea fi primul candidat prezidențial al PSD care ar cîștiga Ardealul en fanfare. Și, atenție mare, voturile maghiarimii, care nu o dată s-au dovedit decisive în turul II al prezidențialelor. Nu numai pesediștii se vor mobiliza exemplar, așa cum nu au făcut-o în 2004 și 2009, ci toată românimea și maghiarimea de pe întreg cuprinsul patriei. Dragnea ia puterea domnilor de la București și o dă poporanilor din Moldova, Oltenia, Ardeal, Banat, Secuime, Dobrogea, din România reală. Și exact de mobilizarea și simpatia poporanilor ălora depinde cîștigătorul prezidențialelor. Cu toată pesedimea și tot teritoriul de partea sa, Dragnea poate cîștiga prezidențialele și cu 47% vot popular, if you know what I mean.

Poate că americanii nu vor fi foarte fericiți cu candidatura lui Dragnea, dar se poate rezolva și asta. Pe ei îi interesează anumite garanții, nu sînt din cale afară de interesați de micromanagementul politic și electoral în România. Americanii nu fac și desfac președinți români. Doar strîng de coaie politicieni români. Și înainte să ajungă președinți, și după.

PS. Uite și o idee pentru Dragnea, dacă se va decide să candideze la prezidențiale: să-și coafeze cv-ul cu ceva plagiat, cu un doctorat, ceva, cu o chestie legată de educație. Va reuși astfel să blocheze opoziția ani buni în această temă irelevantă. Boilor prețioși trebuie să le dai ceva de rumegat.

2016. Presedintele desemneaza prim ministrul…

În 2004 Traian Băsescu ajungea președinte din partea alianței PNL-PD și îl desemna premier pe Tăriceanu. Începînd chiar din 2005 relațiile dintre Băsescu și Tăriceanu se răcesc, iar din 2006 cei doi intră într-un război rece care se va transforma în primăvara lui 2007 în război în toată regula, culminînd cu suspendarea lui Băsescu. După alegerile parlamentare din 2008 Băsescu negociază o alianță PDL-PSD și trimite PNL în opoziție.

Pesediștii nu au uitat experiența PNL-ului cu Traian Băsescu și nu par dispuși să o repete, mai ales că acum prezidențialele au loc cu doi ani mai devreme decît parlamentarele și nici măcar nu pot spera că Antonescu desemnează un premier de la PSD, așa cum Băsescu a desemnat în 2004 un premier de la PNL.

S-a încercat la un moment dat o soluție de compromis, prin modificarea Constituției. Însă pesediștii și-au dat seama că modificarea Constituției nu-i ajută foarte mult și că e preferabil să cîștige alegerile prezidențiale cu un pesedist de-al lor. Inițial pesediștii au propus ”amendamentul Dragnea” care suna așa: Președintele desemnează premierul de la partidul cu cele mai multe mandate. Însă în Comisia de revizuire a Constituției a trecut amendamentul Chiuariu: ”Președintele desemnează premier de la partidul sau alianța cu cele mai multe mandate.”

Amendamentul Chiuariu nu ajută deloc PSD-ul. Să presupunem că Antonescu ajunge președinte cu ajutorul PSD, apoi USL se rupe și PNL intră într-o alianță anti-PSD cu PDL și alte partide. Antonescu va putea desemna premier de la alianța respectivă, dacă aceasta are mai multe mandate decît PSD. Noul guvern astfel format are șanse destul de mari să treacă și PSD să rămînă în opoziție pînă în 2019-2020, dacă Antonescu nu cîștigă un nou mandat. Dacă Antonescu este reales, PSD riscă opoziția pînă în 2024.

Nici măcar amendamentul Dragnea nu ajută prea mult PSD. Sîntem în aceeași situație. Antonescu ajunge președinte din partea USL, USL se rupe și PNL, împreună cu alte partide mai mici face o alianță împotriva PSD. Amendamentul Dragnea scoate din ecuație alianțele și spune că Președintele desemnează premier de la partidul cu cele mai multe mandate. Chiar și în această situație există două variante în care PSD poate fi trimis în opoziție. Prima: PNL și celelalte partide mai mici fuzionează și creează un mare partid, capabil să concureze PSD și poate chiar să ia mai multe mandate decît PSD la parlamentare. A doua: Antonescu desemnează premier din partea PSD, celelalte partide se coalizează și blochează noul guvern. Apoi Antonescu desemnează premier de la al doilea partid (PNL) și trimite PSD în opoziție.

PSD, pentru a fi sigur că va guverna în continuare după 2016 și chiar după 2020, trebuie să aibă neapărat președintele cu atribuțiile actuale. Să presupunem că un pesedist va deveni președinte în 2014, cu actualele atribuții prezidențiale, fie Ponta, fie Dragnea.

Președintele desemnează premier de la PSD și amenință parlamentarii că va declanșa alegeri anticipate dacă nu votează guvernul propus de noul premier. Exact cum a făcut Băsescu în 2004, 2008 și 2009. După amendamentele Dragnea și Chiuariu, președintele nu are loc de manevră și negociere, trebuie să desemneze premier așa cum spune în Constituție (de la partidul sau alianța cu cele mai multe mandate, apoi de la al doilea partid sau alianță în ordinea numărului de mandate șamd), spre deosebire de actuala construcție constituțională, în care președintele are libertate de mișcare și poate forța majorități sub amenințarea anticipatelor.

Este cît se poate de clar că nici măcar varianta revizuirii Constituției nu mai poate salva candidatura lui Antonescu din partea USL, chiar dacă regula pragului de 30% la referendum va intra în vigoare înainte de primul tur al prezidențialelor.

PSD va avea candidat propriu. Cred că acum e destul de clar.