Culianu, despre Putin si Romania anului 2014

Culianu, pornind de la o imagine a unui poet rus, avea următoarea teorie: revoluția bolșevică a fost o revoluție pravoslavnică și antioccidentală, de reîntoarcere la sufletul rus, la tradiția pravoslavnică a bunului sălbatic, la țăran și la glie. A fost răzbunarea sufletului rus împotriva occidentalizării Rusiei sub Romanovi, începută de Petru cel Mare și continuată, cu mai multă sau mai puțină incompetență, de urmașii săi. Isus purtînd steagul roșu al revoluției în fruntea unei gloate de mujici beți e imaginea de care vorbește Culianu și apare într-o poezie a lui Aleksandr Blok. E vorba, evident, de Isusul pravoslavnic.

Nu e de mirare nici că la noi comunismul a preluat legionarismul și naționalismele antioccidentale. De altfel, aceasta e marea noastră problemă: orice discuție despre identitatea națională deviază în anticapitalism și antioccidentalism. Sufletul românesc, ca și sufletul rus, s-ar simți bine și în deplinătatea facultăților doar în peisaje vlahuțiene, departe de orice formă de modernitate, piață liberă și capitalism. Știți prea bine povestea, ați citit-o la istorie și literatura română.

Nu Putin e problema. Nu Rusia e problema. Degeaba sîntem împotriva lor, dacă nu sîntem împotriva a ceea ce reprezintă ei. Cea mai bună formă de luptă împotriva expansionismului rusesc e lupta pentru valorile occidentale ale pieței libere, statului de drept și libertății.

Iar alianța dintre ecologiști, marxiști, putiniști, adepți ai corectitudinii politice, socialiști, legionaroizi, filoruși, ortodoxiști și dacopați nu e deloc suprinzătoare. Pe toți îi leagă ura față de Occident și capitalism.

România nu-și va găsi armele de apărare împotriva Rusiei atîta timp cît va considera Occidentul și capitalismul incompatibile cu ”sufletul românesc”, identitatea națională sau cum i-o mai zice. Fiindcă orice formă de patriotism la noi se transformă în tiradă isterică împotriva Occidentului și capitalismului. Mai nou, tot poporul implicat luptă, de la mic la mare, cu Putin în frunte, împotriva ”Corporației” și mașinațiunilor americane menite să ne spurce sufletul, rîul, ramul și fîntîna.

Pe miini bune, soarta Lumii

Cutia cu viermi

Preşedintele Statelor Unite ale Americii crede că Rusia nu este decît o putere regională. Care a înhăţat Crimeea din slăbiciune. În mod clar, Barack Hussein Obama este un politician de-o anvergură unică. Declaraţiile, făcute acum cîteva zile la o conferinţă de presă comună cu premierul Olandei, nu sînt altceva decît rodul unei analize pătrunzătoare. Rusia, în regionalitatea ei, deţine un arsenal nuclear capabil să atingă orice regiune a planetei. Totodată, e singura putere militară capabilă să transforme, la o adică, Statele Unite ale Americii în cenuşă radioactivă, după cum reamintea, nu demult, un apreciat comentator al televiziunii de stat de la Moscova. Şi tot în regionalitatea ei, încalecă, geografic, două continente cu multe regiuni.

Din slăbiciune, Rusia a cucerit Crimeea fără o gleznă scrîntită pe la flăcăii care i-au făcut lucrarea lui Putin, după cum opina şi un apreciat analist american. Tot dintr-o slăbiciune evidentă, gazul Rusiei ţine Europa Unită într-o emoţionantă stare de dependenţă, energetic vorbind. Cît Germania să declare că, deocamdată, nu există alternativă viabilă. Ceea ce, sigur, poate ridica întrebarea cam pînă unde pătrunde cu analiza Obama. Oferindu-şi cîteva momente de relaxare, în turneul european de îmbărbătare a aliaţilor Americii, Liderul Lumii Libere a vizitat, la Roma, ce-a mai rămas din Colosseum. Văzînd, a remarcat, judicios, că obiectivul e mai mare decît multe stadioane de baseball. Ce chestie. Romanii ăia n-aveau iPhone, dar uite ce-i ducea mintea să facă, gen. Măi, măi. Şi ei tot vreo putere regională, probabil.

Într-o lume a păcii, în care diverse puteri regionale nu pot crea, în slăbiciunea lor, decît probleme minore, Obama a decis să împingă efectivele armatei americane către nivelul de dinainte de 1941. În septembrie 2013, generalul Ray Odierno, şeful Statului Major al Armatei SUA, declara în faţa Congresului că reducerile operate de administraţia Obama ridică “riscul substanţial” ca America să nu mai aibă capacitatea “de-a susţine nici măcar o operaţiune majoră de luptă”. Marina stă şi mai bine, coborînd în timp, ca prezenţă navigantă, spre 1917. Dar, nu-i aşa, nu cantitatea, ci calitatea contează.

De aceea, s-a decis renunţarea la racheta Tomahawk, fără să existe vreun înlocuitor. Este vorba de principala rachetă de croazieră a marinei, care i-a permis lui Obama să-l dărîme pe Gaddafi, pisat cu vreo 112 bucăţi în 2011. Fiind însă o relicvă a Războiului Rece, încheiat de multă vreme, dar în plină desfăşurare, trebuia abandonată. Împreună cu racheta saer-sol Hellfire, tot aşa, fără vreun înlocuitor comparabil. În plus, trebuia oprită şi producţia avionului F-22 Raptor, cu tehnologie “stealth”, considerat de mulţi experţi drept cel mai bun avion de “superioritate aeriană” construit vreodată. Pe scurt, NATO nu poate decît să prospere, cu puterea regională Rusia în coastă, acţionînd din slăbiciune. Faţă de începutul anilor ’90, efectivele americane din Europa s-au redus de la 400.000 de soldaţi la vreo 67.000. De la 800 de avioane militare americane, s-a ajuns la vreo 130 de avioane de luptă, 12 avioane cisternă şi 30 de avioane cargo. Iar în Mediterana nu mai este staţionat nici un portavion cu grupul lui de nave.

Evident, însă, europenii vor compensa reducerea prezenţei americane. După cum o demonstrează şi cheltuielile lor militare. Faţă de pragul de 2% din PIB stabilit pentru finanţarea NATO, europenii au reuşit, în medie, o contribuţie decisivă de 1,6%. Ceea ce este perfect. În fond, ce s-ar putea întîmpla prin retragerea Americii din rolul de principală putere putere mondială? Să avem o lume a anarhiei, cu tot felul de regimuri agresive înarmate cu bombe atomice, prin proliferare nucleară? Sau o lume dominată de puteri regionale, slabe, ca Rusia putinistă sau China comunistă, tentată de Taiwan şi de gîlceavă cu Japonia, pentru diverse insuliţe? Naaah! Şi dacă ar fi să fie… Ce, n-ar fi bine? Capacul la cutia cu viermi trebuie să rămînă mereu închis? N-au voie şi ei la joacă? Prin diplomaţie atentă, bazată pe analize pătrunzătoare, vor deveni cetăţeni-model ai Lumii Noi. Garantat. Obama rămîne în funcţie pînă în ianuarie 2017.

Vasile is not impressed. 22, what you gonna do about it?

Cîte sute și mii de liste și sondaje s-au făcut pînă acum în presă, pe bloguri, site-uri etc? Lista ălora care l-au susținut pe Iliescu, lista politicienilor corupți, lista jurnaliștilor care manipulează, lista ălora care au fost de partea loviturii de stat în 2012, lista candidaților cu probleme, lista pătaților, lista ălora care au susținut PSD, cei mai corupți politicieni, cei mai antipatici jurnaliști, lista jurnaliștilor cumpărați de RMGC, lista neagră a susținătorilor exploatării de la Roșia Montană șamd. Chiar și Revista 22 are (sau avea) o rubrică zilnică, gen ”gazeta de perete” în care, cu o anumită frecvență, sînt puși la zid și făcuți de rușinea populară diverși, de la politicieni la jurnaliști. Respectivii primesc note sau calificative rușinoase și sînt plimbați cu rușinea la vedere prin piața publică. Cred că și noi aici am avut la un moment dat un sondaj cu personalitățile publice care au făcut cel mai mult rău României în ultimii 23 de ani. A ieșit Iliescu pe primul loc. Cred că pe doi a fost Voiculescu. Sau Ponta? Nu mai țin minte. Oricum, era o listă lungă.

A fost suficient un degețel ridicat de Ernu, un strîmbat din năsuc, o gropiță tristă în obrăjorul troțkian sau leninist (n-am urmărit personajul, nu cunosc detalii de genul ăsta, nu știu dacă aduce mai degrabă cu Rosa de Luxemburg sau cu Che Guevara, par egzamplu), ca Revista 22 să se leșine la lingurică și să scoată În Linie Dreaptă din blogroll. Dar asta e, cînd un frate ideologic is not impressed (pe modelul ”mckayla is not impressed”), te execuți, n-ai ce face.

Cum sa nu-l bati pe Putin: din convingere!

Despre amnezia geopolitică

Limitarea drastică a schimburilor comerciale cu Rusia şi concurenţă la sînge pe piaţa internaţională, prin preţ şi calitate, aşa încît exporturile ruseşti să fie făcute în pierdere, sub costurile de producţie. Tăierea surselor de finanţare pentru Rusia. Tăierea exporturilor de tehnologie către Rusia. Izolare diplomatică şi susţinerea activă a opoziţiei democratice din Rusia. Sprijin militar hotărît pentru Ucraina, prin înarmarea forţelor ucrainene şi consolidarea prezenţei militare NATO în celelalte ţări ameninţate. Doar aşa poate fi oprit imperialismul rusesc. Printr-o ofensivă totală, dusă, simultan, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, politico-diplomatic şi militar.

Exact această strategie a fost aplicată de Ronald Reagan şi de aliaţii lui, acum mai bine de trei decenii, împotriva Imperiului Sovietic. Cu un succes uluitor, care a lăsat cu gura căscată tabăra împăciuitorismului, a defetismului, a cedării în faţă expansiunii sovietice în Asia, Africa, America Latină şi Caraibe. N-a mers de la sine, au trebuit înfrînte nenumărate obstacole. Dar Imperiul Sovietic s-a dezintegrat, în mai puţin de un deceniu. Deşi “kremlinologii” îl bănuiau de viaţă veşnică. A fost posibil pentru că America şi-a ales lideri prin care să continue să fie America. Acasă, democraţie şi prosperitate spectaculoasă prin capitalism descătuşat, nu sugrumat de stat, iar peste hotare, intervenţie hotărîtă împotriva dictaturilor. Nu contaminare cu socialism şi cedare în faţa despoţilor. Şi, în nici un caz, capitulare în faţa “şantajului nuclear”.

Probleme de resurse umane

Pînă prin anii ’80, tabăra capitulării avertiza, pe nenumărate voci, politico-academico-mediatice, asupra “nebuniei” unei ofensive, chiar şi economice, împotriva Moscovei. Dacă URSS era împinsă cu spatele la zid, urma holocaustul atomic! Stînga occidentală, butonată de KGB, a scos milioane de oameni în stradă, cu cereri isterice de dezarmare unilaterală a Occidentului, spre a demonstra sovieticilor că n-au de ce să se teamă. Cu Vestul dezarmat, Moscova urma, desigur, să se dezarmeze şi ea, în calitate de campioană, autodeclarată, a păcii mondiale. Asemănările cu împăciuitorismul contemporan sînt frapante. Numai că, spre deosebire de anii ’80, situaţia e mai grea.

Ronald Reagan a reuşit fiindcă a fost susţinut, cu fermitate, de Margaret Thatcher, de Helmut Kohl şi chiar şi de François Mitterand, socialistul. Criza ucraineană demonstrează diferenţa uriaşă dintre Barack Obama, David Cameron, Angela Merkel,  socialistul François Hollande şi iluştrii lor predecesori. Premierul Ucrainei a cerut, inclusiv la Washington, ca ţării lui se i se aprobe cumpărarea de armament modern. A fost refuzat, sec. Normal. Gîndirea “progresistă” spune că dacă ajuţi victima să se apere, îl întăriţi şi mai rău pe agresor. Tot întru menajarea agresorului, Angela Merkel s-a grăbit să asigure Kremlinul că o intervenţie militară occidentală este exclusă. Ca lider al Lumii Libere, Obama a întărit mesajul, confirmînd că opţiunea militară nu este pe masă. Dacă Putin dă asigurări că doar Crimeea l-a interesat, Ucraina nu trebuie apărată. Logic. Cît despre sancţiunile economice, financiare, tehonologice şi măsurile politico-diplomatice dinspre UE şi NATO, ele au anvergura frecţiei la picior de lemn.

Amnezia, factor de progres – al dezastrului.

Ca să reuşească, “doctrina Reagan” trebuie aplicată integral, concomitent, pe toate planurile. Acum, mai mult ca oricînd. În anii ’80, Lumea Liberă avea un singur adversar de talie: URSS. Azi, alături de ambiţiile Rusiei nucleare, există ambiţiile Iranului prenuclear şi ale Chinei comuniste temeinic nucleare. Iniţial, axa Berlin-Roma-Tokio n-a fost luată în serios. Rezultat: peste 65 de milioane de morţi, în al Doilea Razoi Mondial. Axa Moscova-Teheran-Beijing există de ani buni. Conlucrează strîns, inclusiv pe plan nuclearo-militar. Îşi aruncă influenţa pînă în America Latină, unde Cuba, Venezuela şi Nicaragua ţin sus stindardul socialismului, sau în Africa, unde hălci enorme din estul continentului au trecut, de facto, cu toate resursele, în proprietatea Chinei. Al cărei ritm de înarmare are un singur precedent: Germania lui Hitler, din anii ’30.

Moscova, Teheranul şi Beijingul nu se ascund. Spun pe faţă că duşmanul lor este Occidentul. În primul rînd, America, fără de care n-ar există nici un Occident. America americană, nu cea socialistă şi gata de capitulare. Rusia, Iranul şi China, cu sateliţii lor, ar dori o lume în care ele să facă legea.Văzînd reacţia vestică la agresiunea rusească în Ucraina, ce vor crede? Că n-are rost să-şi pună problema unor noi agresiuni? Cu fiecare zi în care Occidentul ezită, ameninţarea creşte. De pildă, ameninţarea cu forţa, care, pentru a da rezultate, trebuie să fie credibilă. Aşa cum o demonstrează, magistral, Putin, prin agresiunea lui.Vlady, departe de-a rămîne singur, cîştigă noi fani. Obama, Cameron, Merkel, Hollande au, încă, ocazia să arate că nu sînt moştenitorii ideologici ai “şcolii capitulării occidentale”. Pot încă pune piciorul în prag. Întrebarea e dacă vor. Dacă au, sau nu, convingerea că Occidentul merită aparat. Prin victorie. Aşa cum au avut-o iluştrii lor predecesori, care au dărîmat URSS.

Cite vieti ati salvat?

Acum cîțiva ani, pe vremea lui Bush, la o conferință de presă, Condoleeza Rice declara: Prin intervenția în Irak și Afghanistan am salvat vieți. Un jurnalist șmecheraș a întrebat-o, self-suficient, în aplauzele extaziate ale audienței: Și cîte vieți ați salvat?

Dacă Chamberlain și Daladier (parcă el era) ar fi intervenit împotriva lui Hitler în 1938 s-ar fi transformat în ținte publice ale urii populare. Niște criminali, iubitori de război, din cauza cărora au murit, uite, 40 de mii sau 200 de mii de oameni. Nu puteau să se înțeleagă, să negocieze, să lase forța și orgoliile la o parte și să fie pace și bună vecinătate? De ce trebuia neapărat să-i umilească pe germani și pe Hitler?

Și cînd Chamberlain ar fi ieșit în conferință de presă și ar fi declarat că prin intervenția împotriva lui Hitler au salvat vieți, un jurnalist șmecheraș ar fi întrebat, în aplauzele extaziate ale audienței: Cîte vieți ați salvat? Chamberlain, ca și Condoleeza Rice 70 de ani mai tîrziu, n-ar fi știut să răspundă. Dar ar fi fost frumos să răspundă: 60 de milioane. Imediat ar fi fost luat de dubă și îmbrăcat în cămașă de forță, în șocul și rîsetele audienței. Însă noi știm acum că avea dreptate. 60 de milioane de vieți ar fi salvat. Poate nu chiar atîtea, dar oricum, cîteva zeci de milioane.

Cum putem cistiga alegerile prezidentiale?

Anul 2014 e un game change. Gata, s-a terminat cu dolce farniente. Rușii sînt călare pe vecinii noștri și, cel puțin prin agenți de influență, revoluționari și ecologiști de profesie, sînt călare și pe noi. Nu peste mult timp vor trece la nivelul următor de călărire. Și chiar n-am vrea să aflăm cum e.

Ultimul lucru de care avem nevoie acum e un președinte provenit din establishmentul mafiot al baronetului transpartinic, un politician corupt, lacom, slab la voință și la minte, controlabil cu ajutorul banilor, orgoliilor, ambițiilor și tarelor de caracter. Personaje ca Ponta, Antonescu, Tăriceanu, Geoană, Oprescu, Iohannis sau Udrea ies din zona acceptabilului și alegerea în fruntea țării a unuia dintre aceste personaje ar fi sinucidere națională. Timpul nu mai are răbdare cu noi. Istoria, cu tot cu tancurile ei, indiferent ce formă vor lua acestea, ne va călca în picioare și va trece peste noi.

Putem cîștiga prezidențialele? Ne putem bate cu marile rețele de partid? Ne putem.

Abia acum putem vorbi despre profilul prezidențiabilului: luptător, capabil să comunice cu oamenii limpede, convingător și empatic, pro-occidental, venit din afara establishmentului de partid și baronetului transpartinic, dar cu notorietate și experiență politică, necompromis în mizeria politică a ultimilor ani.

Avem nevoie de un candidat care să scoată oamenii din casă, letargie și țîțîni. Nu merge cu răul cel mai mic, cu jumătăți de măsură, cu mafioți simpatici, cu curviștine amuzante, tăntălăi de treabă și alte ciurucuri politice. Pentru a scoate oamenii din casă, letargie și țîțîni e nevoie de convingere, de entuziasm, de credință. Altfel nu se poate. Aici nu vorbim de trepădușii de partid. Ăștia sînt luați de actualele partide, aparțînînd șefilor de sală Ponta, Dragnea, Petrache, Antonescu, Vlasov, Blaga sau Udrea. Și oricum sînt prea puțini și cu adevărat folositori doar în primul tur.

Nu merge cu impostori și făcături. Chiar nu merge. Sorry MRU și Predoiu. Da, ne putem forța să credem altceva, ne putem minți călduț. Dar sîntem singurii, noi, cei implicați cît de cît în politică. Noi ne putem minți și autoconvinge. Însă pentru a cîștiga prezidențialele e nevoie de autenticitate, de entuziasm, de convingere. Și de mulți oameni, nu doar de o mînă de militanți, dispuși să se autoconvingă, din disperare, de orice.

E nevoie de 20 000 de reprezentanți în secțiile de votare, atît în primul tur cît și în al doilea. Voluntari. E nevoie de încă în jur de 40-50 000 de voluntari care să lucreze în campanie. Să strîngă semnături, să organizeze întîlniri și mitinguri, să lipească afișe. E nevoie de transport, mîncare, apă, cazare. E nevoie de canale de comunicare. E nevoie, dincolo de entuziasm și convingere, de know how, oameni, bani, ierarhie și disciplină. Nimic mai mult. E nevoie de social media, de online, de radio, de tv, de mouth to mouth, de întîlniri la bere în Poiana lui Iocan, de mitinguri, e nevoie de 2-3 milioane de voturi în primul tur și de peste 5 milioane în turul II. E nevoie ca milioane de oameni să discute la cafea dimineața în firmă, pe bancă în fața curții, la bere seara la terasă, pe facebook, seara în fața televizorului, pe twitter, situri de știri sau bloguri, să discute unii cu alții, să se convingă unii pe alții.

În asemenea situațiuni, e nevoie de oameni care să știe clar ce au de făcut, care să facă ce li se spune și care să fie convinși că o fac pentru o cauză bună. Atunci cînd pretinzi de la oameni să execute niște ordine, fiindcă asta fac, pînă la urmă, nu trebuie să le înșeli încrederea. O campanie politică nu se face cu dezbateri și parlamentări interminabile. O campanie politică are toate datele și caracteristicile unei campanii militare sau ale unei campanii de marketing. Lumea bună, urbană și corporatistă, ar trebui să știe despre ce e vorba. Numai că, în companie oamenii sînt legați de contractul de muncă și motivați de salariu și carieră, în primul rînd. Astfel de motivații nu există într-o campanie politică, decît pentru foarte puțini, pentru structurile de partid și militanții de serviciu, pentru baronet și rețelele lor. Pentru toți ceilalți există altfel de motivații.

Dacă oamenilor care se implică, care ajută, care fac ce li se zice pentru o cauză bună, nu li se livrează acea cauză bună, nu li se livrează adevărul și convingerea că lucrează pentru acest adevăr și pentru bine, e ca și cum nu ți-ai plăti salariile angajaților cîteva luni la rînd. Cîte companii au rezistat fără să-și plătească angajații cîteva luni la rînd și fără măcar să le dea perspectivă de revenire? Cînd livrezi speranță, credință, adevăr, bine, entuziasm autentic nu poți înșela tocmai pe tărîmul acesta al speranței, credinței, adevărului. Nu poți livra în schimb răul cel mai mic, calcule meschine, discursuri despre pragmatism. Mai ales cînd din pragmatismul respectiv au de cîștigat numai rețelele politice, nu și fraierii care-și pun pe tavă speranța, entuziasmul, energia, timpul și cunoștințele.

Putem cîștiga prezidențialele. E nevoie doar de un candidat autentic, de adevăr, de o cauză cu adevărat bună, de perspectiva binelui, de entuziasm, organizare, ierarhie și disciplină. Și poate mă repet, de adevăr și autenticitate. Acestea sînt monedele în care se plătesc salariile sau soldele, spuneți-le cum vreți, zecilor sau sutelor de mii de militanți.

Poți lucra cu banii unui mogul sau ai mai multor moguli sau ai unei rețele de mafioți politici, dar președintele scos din urnă va fi prizonierul acestor moguli sau rețele de mafioți. Poți strînge, cu ajutorul banilor, mii sau zeci de mii de oameni care să lucreze politic pentru acești bani, de la jurnaliști pînă la lipitori de afișe și reprezentanți în secțiile de vot.

Sau poți lucra cu voluntari, care să doneze timp, energie, nervi, cunoștințe și bani. Dar nu le poți cere să doneze timp, energie, nervi, cunoștințe și bani pentru nimic. Nu o vor face. Astea-s regulile pieței. Și sînt bune și drepte. Nu oferi, nu primești, oricît de geniu nedreptățit te-ai considera. ”Lumea vrea cocalari și manele, d-aia nu cumpără bine și adevăr.” Cocalarii și manelele se vînd ușor, celor care vor cocalari și manele. Dacă vrei să vinzi ușor, vinde cocalari și manele. Dacă ai de oferit bine și adevăr, ei bine, astea-s mai greu de vîndut, nu de altceva, dar clienții sînt mai pretențioși. Una e să vinzi artificii și ghiuluri din tinichea aurie, cu totul altceva e să vinzi calculatoare.

Putem cîștiga alegerile prezidențiale. Putem trezi oamenii. Îi putem face să se implice. Îi putem facă să pună la bătaie timp, energie, nervi, cunoștințe și bani. În schimb, nu trebuie să le livrăm decît adevăr, perspectiva binelui, entuziasm autentic, onestitate. E mult? Dacă ne lipsesc, e extraordinar de mult. Dacă le avem, nu e mult deloc.

Da, e nevoie de organizații, structuri și bani în politică. Dar acestea funcționează cu autenticitate, adevăr și onestitate. Acesta e combustibilul.

România trebuie să renască, chiar dacă sună pretențios. Nu aceasta e fața României. Nu aceasta e fața elitei românești. Trebuie să chemăm pe cîțiva dintre noi din exil. Uite cîteva nume: Horia Roman Patapievici, Mona Muscă, Mircea Cărtăescu, Andrei Pleșu, Gabriel Liiceanu, Dragoș Paul Aligică… Astea-s doar numele celebre, dar cred că trebuie să revină din exilul autoimpus o întreagă elită românească, nu numai vedetele culturale și politice. Avem nevoie de oameni bogați, care să livreze valuta forte a renașterii: autenticitate, adevăr, onestitate, bun simț (common sense sună mult mai bine). În noua era sovietică, Ponta, Antonescu, Geoană, Iohannis, Blaga și Udrea sînt prea periculoși, din varii motive, pornind de la ambiții și trecînd prin prostie, pînă la lăcomie, pentru a-i lăsa la conducerea României. Fiindcă, ne place sau nu, ei conduc România. Iar lumea bună, cu adevărat bună, stă pe margine.

Într-un fel sau altul trebuie să renaștem. Și aici chiar nu încap jumătăți de măsură și răul cel mai mic.

Cum sa-l bati pe Putin cu stiloul

Dacă stiloul ţine şi de-o minte, nu doar de-o mînă

Problema Rusiei agreabilului Vladimir Vladimirovici îşi are rezolvarea în creaţia inegalabilului Sergiu Zagardan. Citez: “Aşa e viaţa, aşa e viaţa/ Are şi uşor şi greu/Aşa e viaţa”. Un verdict de-o profunzime insondabilă pentru mulţi, din păcate. Într-adevăr, problemele ridicate de Putin şi de toţi cei aidoma lui se pot rezolva şi uşor şi greu. Să luăm, bunăoară, o interesantă constatare: dacă barilul de petrol scade sub 90 de dolari, Rusia se duce în cap. Moscova n-ar mai avea de unde scoate banii pentru coşul zilnic. Dacă barilul scade şi mai mult, spre 80, 70, 60 sau chiar 40 de dolari, cum s-a mai întîmplat, numai de expansiune pe cale armată nu i-ar mai arde. Căci armata costă al naibii, iar vreo trei sferturi din economia Rusiei stă în exporturile de resurse, în special petrol şi gaze.

Barack Hussein Obama are soluţia la mîna lui. E nevoie doar de cîteva semnături. Problema nu e mîna în care ar ţine stiloul. Ci mintea care comandă mîna. Preşedinţia lui Barack a fost salvată, paradoxal, exact de inamicul pe care s-a tot luptat să-l distrugă, din motive pur ideologice. Industria petrolului si-a gazelor. America trece, în prezent, printr-un extraordinar boom energetic. Pe bază de carburanţi fosili. De şist, da. În America, Antişistul nu se chelfăneşte cu jandarmi prin sate, nu iese la manifestaţii în serie pe străzile capitalei, ci e la putere. Fracturarea hidraulică oferă vreo 96% din hidrocarburile nou extrase care au proptit economia americană, trăgînd în jos preţurile la energie. Extracţia s-a făcut exclusiv pe terenuri private, nu din portofoliul statului. Iar exploatatorii privaţi au capacitatea să şi exporte. Aducînd pe piaţa mondială un surplus care ar trage preţurile în jos.

Obstacolul îl reprezintă principalul aliat, de facto, al lui Putin. Este vorba de preşedintele Statelor Unite. Barack a îmbrăţişat ecologismul, conform căruia hidrocarburile distrug planeta, prin “emisiile de carbon”.  De fapt, de dioxid de carbon. Ceea ce nu, ştiinţa nu “demonstrează” deloc. Departe de-a există un “consens ştiinţific” privind încălzirea planetei cu CO2 rezultat din arderea combustibililor fosili, datele arată că, de mai bine de 15 ani, Pămîntul nu se încălzeşte. Dimpotrivă, e într-o uşoară răcire. Fie că Obama înţelege că politica lui energetică i-a permis enormului judokan şi culturist de la Kremlin să se joace de-a Imperiul, fie că nu înţelege, rezultatul e acelaşi: Putin se joacă de-a Imperiul. Ceea ce riscă să ducă la o catastrofă realmente de neuitat.

Obama ar putea semna, oricînd, autorizaţiile de export pe care le cer extractorii americani de petrol şi gaze de şist. Ar putea semna autorizaţiile de explorare şi exploatare a zăcămintelor aflate pe terenurile statului. Ar putea semna autorizaţiile de construire a unei conducte petroliere care ar aduce pînă  la porturile din Golful Mexic petrolul şi gazele de şist extrase din Canada. Prin cîteva semnături, Liderul Lumii Libere ar crea pentru Vladimir Vladimirovici şi gaşca lui o problema de nerezolvat. Relansînd competiţia pe piaţa mondială a energiei, ceea ce ar surpa, grav, dominaţia rusească în domeniu. Iar asta, fără gloanţe, fără tancuri, fără portavioane, fără sînge vărsat în bătălii. Şi chiar şi fără sancţiuni economice. Dar cum să o facă din moment ce, ideologic, ar trebui să renunţe la unul dintre stabilopozii programului său politic? Aici se joacă soarta omenirii: între ideologia unui anticapitalist ajuns preşedintele Americii şi presiunea realităţii. Care nu ţine de ideologie, ci doar de prezenţa sau absenţa gesturilor de bun-simţ. Cum magistral spunea Sergiu Zagardan, „şi usor şi greu”. Insondabil  pentru mulţi, dar sondele rămîn soluţia.

Rusia invadeaza Ucraina iar companiile si autoritatile occidentale boicoteaza St. Patrick’s Day

Cine zicea că Occidentul e molîu și nu ia atitudine?

Guinness și Heineken, primarii New York-ului și Bostonului au boicotat St. Patrick’s Day din cauza refuzului de a permite însemnele pro-gay la manifestare. Comunitatea gay a putut participa, însă organizatorii au refuzat să aprobe și alte însemne la paradă decît cele tradiționale. Cu alte cuvinte, au refuzat să transforme Parada de St. Patrick’s Day într-o altă paradă gay. În aceste condiții, mai multe companii și autorități americane au decis să boicoteze parada.

În timpul ăsta, Occidentul se cîcîie să impună sancțiuni economice Rusiei pentru invazia Ucrainei și nici Guinness sau Heineken nu au anunțat că-și suspendă operațiunile și sponsorizările în Rusia. Am mai spus-o, singura șansă a ucrainienilor să fie băgați în seamă de Occident e să se declare toți gay și să se căsătorească bărbații între ei și femeile între ele.

Putin și ideologii ruși acuză Occidentul de slăbiciune, decadență și irelevanță. Iar Occidentul nu face decît să confirme acuzațiile.

Putin: pretul inconstientei, pretul indolentei, pretul decadentei

Trezirea la realitate

Enormă îngrijorare, de cînd cu Ucraina, că stă să izbucnească un nou Război Rece! Cum ar veni, preţ de aproape un sfert de secol, teza că Războiul Rece s-ar fi încheiat a fost înghiţită pe nemestecate, cu deplină inconştienţă. Un război se încheie cu victoria uneia dintre tabere. Dar ce victorie e aceea care îi ţine la putere pe foştii agresori? Cum s-ar fi democratizat, de pildă, Germania, Italia şi Japonia cu naziştii, fasciştii şi militariştii rămaşi la butoane? Minunat, desigur. După prăbuşirea Imperiului Sovietic, în Rusia a rămas la putere aceeaşi clică. În loc de democraţie, Rusia a primit, vorba lui Putin, “democraţie controlată”. Adică borfaşocraţie. Iar în  loc de economie de piaţă, a primit neofeudalism, bazat pe export de resurse naturale. Un model care are nevoie, mereu, de noi resurse şi de noi supuşi. Deci de expansiune. A durat ceva, dar iată: sub Putin, expansiunea Rusiei Imperiale se reia.

Vinovat de ce se întîmplă în Ucraina este, fără discuţie, Putin. Dar Vladimir cel Mare, cum probabil se alintă singur, încordîndu-şi muşchii în oglindă, la bustul gol, n-ar fi mişcat dacă n-ar fi avut cum. După ce Reagan, Thatcher şi Papa Ioan Paul al Doilea au învins URSS, liderii occidentali au îmbrăţişat, cu entuziasm, ideea că Războiul Rece s-a terminat. Şi gata, o să fie bine. Timp de aproape un sfert de secol, au crezut că doar diplomaţia, bunele intenţii, comerţul şi cocoloşirea Moscovei prin cooptare în organisme precum G8 vor transforma Rusia într-un partener rezonabil.  Dividendele păcii puteau fi încasate, reducînd masiv cheltuielile militare, întărind dependenţa de resursele Rusiei şi renunţînd la contactul cu realitatea.

Începem să vedem că toate acestea n-au făcut decît să dea borfaşocraţiei răgazul să-şi revină din şocul destrămării URSS, doar pentru a-şi dori, pe faţă, refacerea Imperiului. Cu ani de zile în urmă, Puţin declara că dispariţia Uniunii Sovietice a fost cea mai mare catastrofă a secolului XX. De ce Occidentul nu s-a trezit de atunci? Simplu. Din dorinţa, nemăsurată, de-a crede în ficţiunea unei lumi în care “istoria s-a terminat” iar planeta se va îndrepta, de la sine, către democraţie şi prosperitate, sub faldurile globalizării. Adică din inconştienţă, din indolenţă, din decadenţă. Cînd acestea devin, majoritar, liniile de forţă ale politicii occidentale, eşecul e asigurat.

Cum să nu fi avut Putin curajul să intre în Crimeea, văzînd că liderii din Vest, în frunte cu Obama, declară “încălzirea globală” drept cea mai mare ameninţare la adresa omenirii? Cum să nu rîdă mulţumit, văzînd că Occidentul şi-a ales ca teme majore de dezbatere politică legalizarea căsătoriilor gay, drepturile animalelor sau interzicerea extragerii petrolului şi gazelor de şist? Cum să nu radieze de mîndrie ştiind că Uniunea Europeană depinde, în proporţie de peste o treime, de gazele ruseşti? Şi cum să nu creadă că poate face orice, fără teamă, aflînd că Obama a redus, în 2014, efectivele militare americane sub nivelul de dinaintea celui de al Doilea Război Mondial? După ce, în anii ’80, forţele SUA erau dimensionate să poată susţine simultan, cu succes, două conflicte majore, pe două teatre diferite de război (de pildă, cu URSS şi cu China) şi încă un conflict mediu (America Centrală, Orientul Mijlociu)…

Iar pe lîngă Putin mai sînt şi colegii de la Beijing, şi colegii de la Teheran, şi colegii de la Fenian, şi toţi satrapii şi nesănătoşii care visează la glorie şi expansiune, prin distrugerea Occidentului. Cam cît de timoraţi se simt ei, acum?… Trezirea la realitate, după aproape un sfert de secol de comă autoindusă, riscă să fie extrem de dură. S-a pierdut enorm de mult timp, în numele unor aberaţii. Din fericire, Occidentul, adică lumea civilizaţiei, nu a barbariei, încă mai are atuuri decisive. Dar cu cît va întîrzia revenirea la gesturile şi politicile de bun-simţ, cu cît va continua să se agaţe de ficţiune, în loc să coboare cu picioarele pe pămînt, cu atît consecinţele inconştienţei, indolenţei şi decadenţei vor fi mai tragice.

Putin. Crima indelung organizata

Vladimir, tata lu’ Barack

Cel mai catastrofal preşedinte american a fost Jimmy Carter, de stînga, din Partidul Democrat. A pierdut Afganistanul, intrat pe mîna sovieticilor, Nicaragua, intrată pe mînă comuniştilor şi Iranul, intrat pe mîna islamiştilor. Aproape că a pus America în genunchi, aducînd Lumea Liberă în pragul înfrîngerii în faţa URSS şi-a dictaturilor de tot felul. Căci Lumea Liberă fără America e zero. Pînă acum, Barack Obama, tot de stînga, din Partidul Democrat, a pierdut Siria, lăsată pe mîna favoritului lui Putin, Assad junior, şi-a islamiştilor. A ajutat Egiptul să aleagă între dictatură islamică şi dictatură militară. În Turcia situaţia evoluează interesant, Afganistanul revine, metodic, sub Talibani, iar în Iran, bezmeticii ajunşi la putere sub Carter, sprijiniţi cu amabilitate de Rusia şi de China, sînt tot mai aproape de bomba atomică şi se simt bine în Irakul abandonat de Obama. Acum, cu Putin peste Ucraina, Barack poate spune că, dacă nu l-a egalat pe Carter, iată, îl şi întrece. Cu aceeaşi politică “morală”, a dialogului, nu a confruntării. Prin care America îşi cere scuze că există. Şi care lasă popoare întregi să-şi vadă spulberate visele de libertate şi de normalitate, în timp ce asasinii scapă basma curată. Aşa cum riscă să se întîmple şi în Ucraina.

Lui Putin îi place la război. Şi-a lansat prima preşedinţie cu al doilea măcel din Cecenia, ca premier şi fost şef al FSB, urmaşul KGB. Redevenit premier, a continuat cu Georgia, în 2008, pe fundalul Olimpiadei de la Beijing. Vrumm, vrumm, tancuri, bombardamente, treburi. În a doua preşedinţie nu putea decît să continue reţeta de succes. Vrumm, vrumm şi în Crimeea, pe teritoriul Ucrainei. Ca o frumoasă copertă la Olimpiada de la Soci. Fanii lui, inclusiv cei din Occident, n-au ratat ocazia de-a susţine justeţea cauzei Kremlinului. Crimeea a fost ataşată artificial la Ucraina, e populată majoritar de ruşi. Putin are tot dreptul să-i apere, fiindcă Occidentul e vinovat, desigur, de răzmeriţa de la Kiev, care a răsturnat regimul lui Yanukovici, profund pro-Moscova. Dă-le-n mă-sa de tratate! Balalaică, lacrimi, aplauze. Sigur, Yanukovici şi-a asasinat cetăţenii cu ajutorul specialiştilor din trupele Berkut. Ca asasin-şef, a fugit din ţară, fiind primit, frăţeşte, la Moscova. Dar ce e asasinat pentru unii, e înalt patriotism pentru alţii.

Fireşte. Fasciştii trebuie stîrpiţi, iar Viktor Yanukovici a luat-o la picior taman din calea fasciştilor supăraţi că le-a tăiat calea spre UE, bastion al fascismului. Nu? Perfect normal ca Viktor să anunţe din Rusia, de la Rostov pe Don, că tot el e preşedintele Ucrainei. În timp ce specialişti anonimi luau în stăpînire instituţiile de putere din Simferopol, capitala Crimeei, şi aeroporturile strategice, cu blindate tot anonime. Dacă nu răspundeau la întrebări, nici specialiştii şi nici blindatele fără însemne, de unde să ştie corespondenţii străini de unde erau? Pe cînd Parlamentul de la Moscova aproba operaţiuni militare în toată Ucraina, iată că intervine şi Barack, de la Washington, cu cîteva consideraţiuni. Ferme. Aşa nu se mai poate, consecinţe serioase etc.

Putin a fost, probabil, fascinat, dacă a stat el o oră şi jumătate la telefon cu Obama, care era în blugi, în Biroul Oval. Între timp, specialiştii nu mai erau anonimi, ci ruşi, ceea ce fuseseră de la început, dar speculaţiile nu-şi au rostul în jurnalismul de calitate. Mai ales cu obuz pe ţeavă la interlocutori. Oricum, perfect. Cică Rusia va încasa o izolare diplomatică şi economică. Adică ce? Nu le mai cumpără nimeni petrolul şi gazele? După ce-a şters pe jos cu Obama în criza din Siria, devenind, de facto, mai tare decît Preşedintele Statelor Unite, Putin şi-a consolidat  poziţia dominantă. Zi, Barack! Mă scoţi din Ucraina? Dai cu bombardeaua, trimiţi portavioane, ce faci? Faci declaraţii. Bine. Hai, te ţin la curent, pa, pa.

Bun, şi? Ce să facă America într-un context atît de complicat, cu atîtea pericole şi cu Lumea Liberă atît de sătulă de conflicte? Un context similar a existat şi în anii ’70-‘80. Atunci, un preşedinte american a spus ce trebuia spus, risipind deruta. Şi a făcut ce trebuia făcut, cu inteligenţă şi cu fermitate. Ronald Reagan a declarat, fără ezitare, că URSS este “Imperiul Răului”. A fixat un obiectiv clar: “We win, they lose”. “Noi cîştigăm, ei pierd”. A dus, cu echipa lui şi cu aliaţi de nădejde, o ofensivă intensă, pe cinci planuri: economic, financiar, tehnologic, diplomatic şi militar. În 1989, la cîteva luni după ce a părăsit Casa Albă, Imperiul Sovietic s-a prăbuşit. Obama susţine că îl admiră pe Reagan. Admirabilă ipocrizie, din moment ce este exact opusul politic al lui Reagan. Îl vedeţi pe Barack declarînd Rusia “Imperiul crimei îndelung organizate?” Şi făcînd tot ce trebuie făcut pentru victoria Lumii Libere?

În 2008, după ce Puţin invadase Georgia, Sarah Palin avertizase că urmează Ucraina, dacă Obama ajunge la Casa Albă. În 2012, la dezbaterile prezidenţiale cu Obama, Mitt Romney avertizase că Rusia este principalul duşman geopolitic al Occidentului. Şi Palin şi Romney au fost ridiculizaţi de presa pro-Obama (peste 90% din presa americană) şi de Obama însuşi. Amîndoi au avut, evident, dreptate. Nici presa, nici Obama nu şi-au cerut, însă, scuze pentru batjocura la care i-au supus, doar pentru ca Putin să aibă liniştea să-şi organizeze, îndelung, crimele. Ajuns preşedinte, Obama a cedat, imediat, la ofuscările Moscovei şi a oprit instalarea Scutului Antirachetă în Polonia şi Cehia. A trimis-o pe hilara Hilary Clinton, unsă ministru de externe, să “reseteze” relaţia cu Moscova. A făcut temenele în faţa tuturor dictatorilor pe care i-a găsit, cerînd scuze pentru că America există şi n-a stat, mereu, cu mîinile în sîn în faţa barbariei. S-a lăsat ridiculizat în Siria. Acum, “roadele” sînt culese, ca şi pe vremea lui Carter, de milioane şi milioane de nevinovaţi. Din fericire, Carter a prins un singur mandat. Obama e la al doilea, şi mai are încă doi ani pe lîngă cel în curs. Ceea ce Putin ştie foarte bine. Pare liniştit, nu mizează pe vreo surpriză.