Post Category → Geopolitica

Sintem prea saraci si socialisti ca sa ne permitem investitii chineze

Dacă China va construi reactoarele de la Cernavodă, eu plec din țară. Nu din principiu, ci de frică. Plec cît mai departe cu putință, în Noua Zeelandă sau Chile, acolo unde sînt șanse minime să ajungă norul radioactiv. Nu vreau ca nepoții mei să se nască cu șasă ochi frumoși oblici.

Dacă chinezii vor construi blocuri de locuințe sau clădiri de birouri, veți avea curajul să stați în ele? Dacă chinezii contruiesc poduri sau linii ferate, veți avea curaj să mergeți pe ele?

România are nevoie de inițiativă liberă, de libertate, de spirit capitalist. Asta trebuie să importăm. Românii trebuie să învețe mentalitatea și regulile libertății și capitalismului. Dacă banul nu vine cu libertatea și spiritul capitalist după el, e un ban fără valoare.

Ai 21 de ani și vrei să te faci it-ist, inginer, arhitect sau medic. Și vine un chinez cu o pleașcă financiară. Îți dă bani iar tu trebuie să faci doar atît: să bați din palme și să te învîrți în cerc. La asta se reduce munca ta. Simplu și ușor. Nu trebuie să știi ce faci, de ce faci și la ce folosește. Nu trebuie să mai înveți nimic. În schimb, primești bani căcălău. Și uite așa trec 17 ani. Ai acum 38 de ani. Ce te faci însă dacă chinezul pleacă sau rămîne fără bani? Ce știi să faci? Ce ai învățat în ăștia 17 ani? Nimic. Știi doar să fii dependent de chinez și să bați din palme în timp ce te învîrți în cerc. Du-te la mii de interviuri și spune-le ălora că tu știi doar să bați din palme și să te învîrți în cerc și vezi dacă te angajează cineva.

Banii chinezilor vor atrage în proiecte păguboase sau inutile energii, inteligență și timp care ar putea fi folosite mult mai bine pe piața liberă. Măcar banii europeni ne învățau să respectăm regulile, chit că nu aduceau cine știe ce spirit capitalist cu ei, ba dimpotrivă. Dar cu banii europeni măcar construiam statul de drept. Sau, mai bine zis, eram șantajați să construim statul de drept. Banii chinezilor nu aduc nici capitalism, nici stat de drept, instituții și reguli. Banii chinezilor hrănesc corupția, lenea, incompetența, stagnarea, lipsa de imaginație și de  inițiativă.

Nu erau suficiente afacerile corupte și proaste ale statului român, nu era suficient că statul român creează dependențe, corupție și blochează energii și resurse în proiecte inutile sau păguboase. Nu aveam suficientă corupție și incompetență, trebuia să mai și importăm. Acum statul român și-a găsit un partener de afaceri pe măsură,.

Foarte bun bancul cu chinezii care ne scapă de ruși. Deși nu e nou. E vechi, de pe vremea lui Ceaușescu. Era cu un român care i-a cerut peștișorului de aur să-i îndeplinească trei dorințe: să vină chinezii peste noi de trei ori, ca să treacă de șase ori pe la ruși.

Serios vorbind, chiar n-am înțeles cum ne salvează chinezii de ruși. A, știu! Ne aruncă în aer cu Cernavodă și nu mai găsesc rușii nimic cînd vin peste noi. Sau ne găsesc pe toți cu ochii oblici și se întorc bombănind derutați și înjurîndu-și busola.

E ca și cum, de frica lui Rîmaru care umblă liber pe străzi,  l-ai invita pe Ted Bundy să stea peste noapte la tine.

Strategic, pragmatic vorbind, România are nevoie de libertate, de capitalism și de Occident. Sîntem prea mici și prea săraci pentru a ne permite altceva. Nu avem nevoie de banii chinezilor, și nu din dragoste de principii, ci din pragmatism și calcul rece.

PS. Punem pariu că dacă vin chinezii și extrag gaze de șist, aur și fac centrale nucleare nu suflă nimeni în front și nu vom vedea niciun protest, hipstericesc sau nu? Fiindcă chinezii, spre deosebire de capitaliștii occidentali, nu sînt adversari ideologici, ba dimpotrivă, și fiindcă, tot spre deosebire de capitaliștii occidentali, chinezii nu se sfiesc să te facă pachețele și să te bage în valiză. Nicușor Dan, transformat în nicușoricuți șapte dani.

PS2. USL-ul scoate drapelul UE din Parlament ca să nu-i deranjeze pe chinezi, MRU se laudă că el i-a adus pe chinezi, Băsescu și Hurezeanu văd în China un aliat împotriva Rusiei. Sper că visez.

Not to war, to pieces!

Visul Americii ţăndări (To war, or not to war III)

„Stan şi Bran”, „Bufoni”, „Amatori”, „Nişte greşiţi, în locul greşit” sînt doar cîteva dintre criticile presei americane la adresa lui Obama şi-a ministrului de Externe John Kerry. Cînd Wall Street Journal ajunge sa scrie despre “Preşedinţia tip Stan şi Bran”, e ceva! În urmă cu o lună, Bashar al-Assad era un monstru, iar Vladimir Putin era nemernicul fără scrupule care îl susţinea la ONU. Acum, Putin e campionul păcii, iar Bashar e un partener valabil de negociere. După „cea mai proastă zi a diplomaţiei americane şi occidentale de cînd se ţine socoteala” (Daily Telegraph, Londra), Putin oferea tîrgul care-l scăpa pe Obama de riscul înfrîngerii în Congres, luînd de pe masă intervenţia militară. „Măcelarul din Damasc” va preda armele chimice, în vederea distrugerii. Aşa, fără nici o intervenţie, cuvîntul dictatorului sirian şi cel al liderului de la Kremlin fiind suficiente. Putin a publicat şi-un editorial în New York Times, în care i-a explicat Americii lui Obama că e o ţară fără nimic excepţional, care trebuie să-şi vadă lungul nasului. Invocîndu-l pe Dumnezeu, Vladimir Vladimirovici a încheiat reamintind că Domnul ne-a creat pe toţi egali.

În numai o lună, Preşedintele Americii a încetat să mai fie cel mai important lider al lumii, devenind partener egal de negocieri cu Putin şi cu Bashar al-Assad. Obama şi Kerry au reuşit să rupă „relaţia specială” a Americii cu Marea Britanie. Să pună sub semnul întrebării viitorul NATO. Şi să dea de înţeles tuturor regimurilor „egale” cu democraţiile, de la înţeleapta dictatură filonucleară din Iran, la dictatura nucleară umanistă din Coreea de Nord, trecînd prin dictatura nucleară capitalistă, dar totuşi comunistă, de la Beijing, că nu riscă nimic. „Be afraid, be very afraid”, avertismentul clasic din filmele de acţiune, nu li se mai adresează lor. De ce să se teamă, şi anume, foarte tare? „Be afraid, be very afraid” li se adresează, acum, democraţiilor, pe care Putin le consideră egalele dictaturilor, fiindcă asta a înţeles el c-ar fi voia Domnului. Frumos. Nu în fiecare zi un preşedinte american face ţăndări credibilitatea Americii şi lasă Lumea Liberă de izbelişte.

Suprize anunţate

Totuşi, era previzibil. Reagan spunea că pacea, pentru America şi Occident, e posibilă pe două cai. Una e imediată: capitularea, cu dezastrul ulterior. Cealaltă e victoria obţinută prin luptă, în numele libertăţii. Cu răbdare, curaj, sacrificii, competenţă şi limpezime morală. Nu, dictaturile nu sînt egalele democraţiilor, prin Drept Divin. Există o vreme a diplomaţiei şi o vreme a armelor. Dacă nu e credibilă, ameninţarea armelor nu descurajează, ci incurajează. Pentru Obama, vremea armelor Americii a trecut. „America e de vină” a fost mesajul lui şi de boboc-senator, şi de candidat la Casa Albă, şi de preşedinte laureat cu Nobelul pentru Pace. Cît şi mesajul lui de candidat la realegere, atunci cînd, fără să-şi dea seama că microfoanele funcţionau, i-a transmis lui Putin că va fi mult mai flexibil în al doilea mandat. Iată: de la „linia roşie” cu armele chimice, la negocieri cu Bashar. Om de cuvînt, flexibilitate reală. Aşa da!

În fond, ce să facă? Să nu tragă o “linie rosie,” ştiind foarte bine că, după atîţia ani de campanie dezlănţuită a stîngii împotriva intervenţiilor americane din Afganistan şi din Irak, şi după realegerea unui preşedinte de stînga, care a promovat neintervenţia, publicul va fi vehement împotriva războiului? Să nu aştepte ca măcelul declanşat de Bashar să facă peste 100.000 de morţi pînă la „linia roşie” cu armele chimice, cînd opoziţia din Siria fusese deja infiltrată de islamişti? Să nu promită public, spre uşurarea adversarilor, că va fi o acţiune minoră, sau, cum a spus Kerry, „un efort incredibil de mic, gen limitat”? Potrivit criticilor lui Obama, un lider american lucid, cu experienţă, avînd colaboratori lucizi, cu experienţă, aşa ar fi procedat. Dar, înainte de orice, n-ar fi retras forţele americane din Irak. Pentru a putea lovi oricînd, masiv şi prin surprindere, un dictator ca Bashar, în caz că ignoră avertismentele. Pentru a împiedica Irakul să intre pe orbita Iranului, devenind un teritoriu prin care Bashar să poată primi, cu impunitate, întăriri de la aliaţii iranieni. Pentru a nu permite Iranului, care lucrează de zor la bomba atomică, să capete o poziţie regională dominantă, cu acces la Mediterană prin puntea Irak-Siria-Liban.

Golf şi şeptic

După discursul în care a anunţat că pasează Congresului responsabilitate războiului cu Siria, Obama a luat imediat coloana de limuzine şi s-a dus să joace golf cu vicepreşedintele Biden. De pe terenul de golf fusese adus, la insistenţele unei consiliere, să vadă şi acţiunea de comando care l-a eliminat pe Osama bin Laden. Barack a făcut cîteva poze în centrul de comandă, apoi a ieşit, în calitate de Comandat Suprem, să joace cărţi cu nişte colaboratori, lasînd vorbă să fie chemat dacă e ceva. Şepticul nu e de neglijat în lupta cu terorismul. Dincolo de aceste aspecte, Obama şi echipa lui sînt acuzaţi de incompetenţă crasă, peste cea din perioada lui Jimmy Carter, tot Democrat, de stînga, considerat cel mai incompetent preşedinte american.

Unii comentatori avansează, însă, altă variantă. Dinaintea primului mandat, Obama şi-a declarat, răspicat, obiectivul: „Transformarea fundamentală a Americii”. Nu şi-a ascuns poziţia foarte critică faţă de capitalism şi intervenţiile militare. Efectul politicilor lui Obama se încadrează, perfect, într-un program de subminare a capitalismului american, locomotiva economiei mondiale, şi-a capacităţii americane de intervenţie pentru apărarea şi extinderea democraţiei. O “Americă bună”, sărăcită prin socialism şi incapabilă să se opună dictaturilor, ar reprezenta, într-adevăr, o transformare fundamentală. Pentru întreaga omenire. Din această perspectivă, prestaţia lui Obama ar fi de o competenţă desăvîrşită. Din fericire, Carter a avut un singur mandat. Obama mai are trei ani şi patru luni din al doilea. Competenţă sau incompetenţă, aceeaşi concluzie: „Be afraid, be very afraid.”

To war, or not to war (II)

Curajul prafului în ochi

Încă puţin şi va fi declarată, oficial, vinovăţia lui Bush. Războiul rău purtat de Bush în Irak a întors opinia publică împotriva războiului bun propus de Obama în Siria. Coaliţia rea, de vreo cincizeci de state, strînsă de Bush a descurajat formarea coaliţiei bune dorite de Barack. „Doctrina Bush“ a zădărnicit înflorirea „doctrinei Obama“. Ce să faci? Chiar, ce să faci împotriva dictaturii?

Poţi să te predai. Sau poţi să lupţi. Victorie militară, ocupaţie, eliminarea liderilor şi structurilor dictaturii, democratizare impusă de America şi păzită, timp de generaţii, prin păstrarea unei prezenţe militare substanţiale. Germania de Vest, Italia, Japonia, de pildă. Poţi, după decenii de împăciuitorism, să opreşti expansiunea „Imperiului Răului“, adică URSS, şi să-l obligi la capitulare, ca să-i eliberezi coloniile de sub dictatură, mizînd pe democratizarea făcută sub lideri foarte populari, care s-au opus dictaturii, precum Lech Wałęsa, Václav Havel sau – de ce nu? – Ion Iliescu. Am glumit, ştim de ce nu Ion Iliescu. Poţi să convingi dictatori ca Franco sau ca Pinochet să accepte alegeri libere, chiar şi post-mortem, avînd garanţii că nu vor veni la putere noi dictaturi, ci forţe democratice, pe care le-ai ajutat să se închege. Ce faci, însă, cu dictaturile din ţări care nu sînt nici occidentale, nici occidentalizate cît de cît, nici interesate de vreo occidentalizare?

Bushismele

După atacurile de la 11 septembrie 2001, cu ţara în război cu terorismul islamic, Bush a schimbat doctrina americană de securitate. America nu va mai aştepta să-i fie adus războiul acasă, ci va opri inamicii acasă la ei. America nu va mai aştepta ca inamicii să aibă capacitatea să o atace, ci îi va împiedica s-o capete. Fiindcă democraţiile nu se războiesc între ele, America va răspîndi democraţia prin înlăturarea dictaturilor care luptă pentru distrugerea Occidentului fie deschis, fie mascat, prin finanţarea, instruirea şi găzduirea teroriştilor. După cucerirea imediată a Afganistanului (declarată de adversari „imposibilă“) şi înlăturarea regimului talibanilor, a fost întocmită lista de priorităţi: Irak, Iran, Coreea de Nord. „Axa Răului.“ La un an şi jumătate după dezastrul de la 11 septembrie, America şi aliaţii ei au invadat Irakul, cu scopul declarat al democratizării ţării prin schimbarea regimului politic (ţel fixat încă din 1998, printr-o lege adoptată de Congres şi semnată de Bill Clinton) şi al eliminării armelor de distrugere în masă irakiene.

În pofida noilor predicţii defetiste, de tip „Al doilea Vietnam“, victoria militară şi prăbuşirea regimului lui Saddam Hussein au fost obţinute în timp-record. Dar din ceaţa războiului nu s-a ivit vreun Wałęsa sau Havel irakian. Sigur, nici vreun Ion Iliescu. Şi nu s-au găsit stivele de arme de distrugere în masă, garantate de marile servicii de informaţii din Vest. Aşa încît stînga occidentală, în frunte cu democraţii americani, şi-a văzut de plan: transformarea Irakului, în ochii publicului, în noul Vietnam. Saddam n-avea arme de distrugere în masă, deci era om bun, iar războiul a fost criminal şi ilegal, deşi fusese aprobat de Congres. N-a contat că s-au găsit arme chimice, dar nu în cantităţi industriale. Că Irakul, de bine, de rău, şi-a înjghebat un fel de democraţie şi are guverne alese. Că Libia lui Gaddafi s-a speriat, a recunoscut subit că avea un program nuclear secret şi l-a anulat. N-a contat nimic. „Bush a minţit, copiii au murit!“ Atît.

Obamismele

„Preşedintele planetei Pămînt“ (aşa l-a elogiat Cristian Tudor Popescu, în noaptea primului triumf electoral) şi autorul marelui hit editorial „Curajul speranţei“, Obama a schimbat doctrina americană de securitate. Unu: politica externă slujeşte interesele electorale ale preşedintelui. Doi: cuvintele preşedintelui vor fi de-ajuns ca să aducă pacea. Normal, avînd Premiul Nobel pentru Pace. Luat căci…? A, da: criticase dur, în campanie, intervenţionismul lui Bush, „hărţuirea“ altor ţări de către America, militînd pentru retragere şi neintervenţie. În 2012, în a doua campanie, Obama a tras o „linie roşie“ pentru Siria: armele chimice. Ghinion. Declaraţia menită să-i consolideze imaginea de campion al păcii prin diplomaţie abilă, dar fermă, a devenit un bumerang. Bashar al-Assad, cultivat îndelung de emisarii lui Obama, elogiat drept „viteaz reformator“ de Hillary Clinton, a fost acuzat în 2013 că a folosit arme chimice. Linia roşie pe care Obama a tras-o singur şi nesilit de nimeni, pentru cîştig electoral, ducea direct la război. Ce a făcut Obama? Ce face întotdeauna. A minţit, pasînd responsabilitatea altora.

„Nu eu am tras o line roşie. Lumea a tras o linie roşie cînd guvernele reprezentînd 98% din populaţia lumii (…) au aprobat interzicerea armelor chimice (…). Congresul american a tras o linie roşie cînd a ratificat acel tratat (…). Credibilitatea mea nu este în joc. E în joc credibilitatea comunităţii internaţionale, a Americii şi a Congresului.“ Declaraţie făcută în Suedia, în prezenţa premierului Fredrik Reinfeldt, de liderul Lumii Libere, Barack Hussein Obama. Dar „Bush a minţit, copiii au murit“. Mărturii, şi nu puţine, apărute încă din 2003 vorbeau despre convoaie de camioane trimise din Irak în Siria, chiar înaintea ofensivei americane, simultan cu zeci de zboruri spre Damasc, cu avioane pline de butoaie marcate cu „cap de mort“. În 2007, aviaţia israeliană a distrus o instalaţie nucleară nedeclarată din Siria, construită de nord-coreeni. În 2008, în condiţii de secret total, peste 500 de tone de minereu de uraniu au fost evacuate din Irak în Canada. Fuseseră găsite după invazia americană, la sud de Bagdad, în centrul irakian de cercetări atomice de la Tuwaitha. Presa a fost anunţată de-abia, hăt, după finalizarea evacuării. (va urma)

KAMIKAZE

Abonamente Kamikaze

Carter, Obama, Reagan, un BMW si un Moskvich

Mă uit la cum arată lumea sub Obama și nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat. Mă trec fiori reci. Gîndiți-vă că atunci jumătate din lume era sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice.

Cine vrea să-și imagineze ce s-ar fi întîmplat dacă Carter ar fi cîștigat al doilea mandat, să se uite la ce se întîmplă acum, cu imensa deosebire că acum estul Europei, cel puțin, nu mai este sub ocupația nebuniei comuniste și a tancurilor sovietice, iar asta se datorează în primul rînd celui care a cîștigat alegerile din 1980 în fața lui Carter, Ronald Reagan, dar nu numai lui (mai erau și Thatcher pe-acolo, și Papa Ioan Paul al II lea).

Ar fi crăpat comunismul fără Reagan? Da, categoric. Dar noi n-am fi prins momentul ăla. Gîndiți-vă că avem o cursă la care participă două mașini, un BMW și un Moskvich. BMW-ul, din varii motive (frică, respect față de Moskvich, lecturi de tinerețe) merge cu 40 la oră, și păstrează distanța constantă față de Moskvich, care se află în fața sa, la 20 de metri. La un moment dat, Reagan trece pe locul șoferului și o calcă. 40, 50, 70, 100, 130, 170, 200… Moskvichul încearcă să țină ritmul, dar la 120 tabla începe să iasă din țîțîni și motorul să scoată fum prin locuri prin care n-ar trebui să scoată fum. Într-un final, Moskvichul cedează. Ar fi cedat oricum, fiindcă e mașină proastă, dar, în condițiile în care BMW-ul se păstra respectuos la 40 la oră și la cîteva zeci de metri în spatele mașinii comuniste, ar mai fi durat sute sau mii de kilometri pînă cînd aceasta ceda.

Să-i mulțumim lui Reagan deci că a călcat-o și să ne uităm la administrația Obama ca să ne putem da seama ce catastrofă ne-a trecut pe la ureche în 1980. Carter ar fi fost cel mai penibil și catastrofal președinte american, însă a avut doar un mandat și nu și-a atins limitele. Obama a avut mai mult timp la dispoziție să se dovedească cel mai penibil și catastrofal președinte american și lider occidental.

Obama n-o ține la 40. Obama i-a scos motorul, s-a așezat pe marginea drumului și fumează iarbă. Și concurentul are căruță, nu Moskvich. Drumul e cunoscut, urmează dîra de sînge.

Dragoș Paul Aligică o zice mai bine pe Facebook despre Obama și gloata de cretini iresponsabili care îl urmează:

Democratizare in Orientul Apropiat si Mijlociu: A fost o vreme cand si biciul si zaharelul erau pe pozitie si exista vointa sa se faca ceva. N-a fost sa fie.

Partidul, mass media, suporterii si idiotii utili asociati cu actuala administratie de la Washington si aliatii ei progresisti, fundamentalisti si reactionari de aiurea au facut totul, dar totul ca sa submineze acea sansa.

Au deligitimizat cu o iresponsabiltate incredibila nu o politica sau o initativa, nu un om sau partid politic ci un intreg sistem geopolitic creat cu efort si sacrificii timp de generatii.

Au ajuns la putere acum. Au promis ca stiu ei cum se face treaba. Ca sa vezi diplomatie, ca sa vezi solutii. Ca sa vezi stiinta a nuantei si intelegere a realitatilor.

Iata rezultatul. Asa se scrie istoria. Iresponsabilitate, ideologie, diletantism, ineptie si ipocrizie.

Multumiti?

Apropo: va mai aduceti aminte hoardele progresiste iesite in strazi sa protesteze in apararea lui Sadam Hussein? A talibanilor? Va aduceti aminte frenezia boicotarii Israeluli?

Unde sunt, frate, astia acum cand de ani de zile oameni nevinovati sunt macelariti in Siria? Cand arme chimice sunt folosite masiv? Unde? Unde e vocea lor? Unde sunt demonstratiile si indignarea? Arme chimice. Da? Arme chimice.

Vedeti: Asta e realitatea. Astia sunt si nu trebuie sa va faceti nici cea mai mica iluzie cu privire la ei.

Fotografiile astea sunt despre ei: despre discernamantul si constiinta lor morala.

Atentatul de la Boston. Teroristi islamici sau extremisti occidentali?

Media de stînga din Statele Unite au lansat imediat, după primele știri despre atentatul din Boston, ipoteza unui atentat al ”extremei drepte”.

Pe repede înainte, că azi mă chinuie o astenie de primăvară.

Țintele extremiștilor occidentali (stînga-dreapta, nu discutăm acum) sînt în general ținte ale establishmentului, clădiri guvernamentale, reprezentanți ai statului sau a ceea ce extremiștii percep ca establishment. Atentatele teroriste ale extremiștilor occidentali (anarhiști, comuniști, fasciști, xenofobi etc) sînt îndreptate asupra a ceea ce aceștia percep drept autoritate conspiraționistă/decadentă, sînt ”declarații” împotriva autorității și sistemului. McVeigh și Breivik au atacat ținte ale autorității. Iar în cazul xenofobilor sau rasiștilor, ținte sînt străinii, casele acestora, afacerile, întrunirile sau instituțiile statului care sînt percepute ca ”trădătoare”.

Teroriștii islamici atacă societatea occidentală fără discriminare, nu doar simbolurile autorității. Teroriștii islamici atacă infidelii și scopul lor e să creeze teroare prin intermediul media, de aceea aleg evenimente, locuri publice aglomerate, evenimente cu acoperire media. Nu cruță nici țintele simboluri ale autorității, însă acestea sînt mai greu de lovit și impactul, ca nivel al terorii indus asupra populației, este scăzut. Dacă țintele sînt doar autorități efectul asupra stării de siguranță a oamenilor este scăzut. Dacă știu că țintele sînt clădiri și simboluri guvernamentale sau militare, nu trăiesc în teroare, suspiciune și nesiguranță că oricînd, eu, cetățean simplu, pot fi victima unui atentat în autobuz, metrou, la serviciu (dacă nu muncesc într-o instituție a autorității, la restaurant, evenimente sportive sau culturale. Într-o țară în care doar simbolurile autorității sînt ținte ale terorismului nivelul de teroare și nesiguranță e mult mai scăzut decît într-o țară în care oricine, oricînd, fără discriminare, poate fi victimă a unui atentat.

Țintele extremiștilor occidentali sînt simbolurile ”opresiunii”, țintele teroriștilor islamici sînt cetățenii occidentali, fără discriminare.

Eu aș paria că atentatul de la Boston e opera teroriștilor islamici.

Coreea de Nord

Dacă Kim Freză de Hipster al III lea vrea doar să-și consolideze poziția la conducerea țării, atunci e foarte posibil să nu meargă mai departe cu amenințările. Dacă e mai mult și regimul stă să facă implozie și nu poate fi salvat decît printr-un război (războiul sau revoluția perpetuă, salvarea oricărui regim totalitar) atunci Statele Unite, Coreea de Sud și Japonia sînt puse într-o situație grea spre imposibilă.

Armata nord coreeană e cea mai mare din lume, cu un personal de 9.5 milioane.  Indiferent cît de nemîncați sînt combatanții și cît de proaste sînt dotările, o posibilă invazie a Coreei de Nord ar însemna pierderi imense pentru americani și sud-coreeni. Americanii nu au suportat pierderile din războiul din Vietnam, adică 58 000 de morți în 9 ani și au suportat cu greu pierderile din Irak și Afghanistan, cîteva mii. E greu de crezut că politicienii, militarii și publicul american sînt dispuși să suporte pierderi de sute de mii de vieți omenești. Să nu uităm că Vietcongul nu are armată regulată, era format din partizani, țărani, adolescenți, agitatori politici care foloseau cele mai rudimentare arme. Prima armă a unui începător era făcută în casă, artizanal și nu putea trage mai mult de cîteva gloanțe. Dar era suficient. După prima luptă, dacă supraviețuia, răcanul putea obține o armă de la inamici (militari sau polițiști sud-vietnamezi), nici aia foarte sofisticată. E foarte greu să lupți împotriva a 9.5 milioane de fanatici care nu dau doi bani pe viață, îndoctrinați pînă la îndobitocire, pe terenul lor. Ar preusupune un război de ani de zile, cu sute de mii de pierderi umane.

Dacă nord coreenii au și arme nucleare tactice (armele tactice sînt folosite pe cîmpul de luptă, împotriva soldaților iar armele strategice sînt folosite împotriva țintelor strategice ale inamicului, aglomerări urbane, industriale, comunicații, infrastructură) pierderile americane și sud coreene pto fi imense. Nord coreenii își permit să piardă oameni, oricum la ei indivizii nu valorează nimic.

Un eventual atac nuclear al Coreei de Nord împotriva Coreei de Sud (rămîne de văzut dacă propagandă e capabilă să susțină un asemenea atac împotriva fraților de la sud) sau Japoniei sau o invazie terestră a Coreei de Sud aruncă Statele Unite, Coreea de Sud și aliații într-o situație aproape imposibilă în care răspunsul nuclear pare singura reacție validă. După primul atac nuclear al nord coreenilor ce faci? Începi negocierile de pace? Arunci sute de mii de soldați în luptă împotriva unui puteri militare nucleare susținută de o armată de peste 9 milioane de oameni și un popor fanatizat? Așa cum s-a văzut în Vietnam și în toate războaiele ultimilor 50 de ani, forța aeriană, de care americanii sînt foarte mîndri, nu poate cîștiga un război fără un atac terestru. Aviația doar poate susține forțele terestre și poate ataca infrastructura, industria și comunicațiile dar nu poate aduce pierderi majore armatei inamice. Posibilele atacuri aeriene vor avea efecte minime.

Tot ce pot face occidentalii e să spere că regimul se va prăbuși și să-l ajute, poate cu sprijinul chinezilor, să se prăbușească. Pe de altă parte n-ar fi exclus ca China și Rusia să nu se abțină și să susțină, pe șest, Coreea de Nord. Fiindcă e greu de crezut că Rusia și China vor fi de acord cu o Coree unită, aflată sub influență americană (Coreea de Nord are graniță cu China. Coreea Mare ar putea deveni unul dintre cei mai puternici aliați americani în zonă și, mult mai important, un cap de pod terestru pentru armata americană în condițiile unei invazii a Chinei. Chiar dacă americanilor nu le va da niciodată prin cap să invadeze China, chinezii nu vor să riște. Iar tamponul nord-coreean e perfect pentru ei. Geostrategic vorbind rușilor și chinezilor le convine existența Coreei de Nord gardian agresiv și imprevizibil în relația cu americanii și japonezii.

Un război terestru inter-coreean cu sprijin economic, tehnologic, strategic și aerian american sună bine. Dar așa a sunat și în Vietnam. Sud coreenii se pot bate la sol în timp ce americanii pot elimina pe cale chirurgicală capabilitățile nucleare nord coreene. Dacă acest lucru este posibil. Însă e greu de crezut că loviturile aeriene, oricît de chirurgicale ar fi ele, vor reuși să demoralizeze nord coreenii și să-i paralizeze economic și comunicațional. Nu au reușit germanii în Regatul Unit, nu au reușit americanii în Vietnam. Nici disponibilitatea sud coreenilor pentru război e mult mai scăzută decît a nord coreenilor. Sud coreenii au de pierdut în cazul unui război, ceea ce nu se poate spune despre nord coreeni, pentru care diferența dintre viață și moarte este minimală. Sud coreenii au o viață de trăit, cariere, proprietăți, familii, relații sociale, nord coreenii nu au nimic care să le aparțină, așa că pot înlocui tot golul de zi cu zi cu transa fanatică și acțiunea războinică. E preferabil să mori eroic și patriotic în luptă decît să te stingi de foame sau executat de regim după o viață la limita neantului (chiar dacă n-ar exista viața de după moarte și tot ar fi mai pasionantă decît viața în lagărul nord coreean).

Dincolo de miștourile la adresa lui Kim al III lea și a armatei lui, războiul din Coreea e o misiune aproape imposibilă. Nord coreenii nu-s irakieni sau afghani. Pentru cine nu mai ține minte, în Vietnam americanii au luptat împotriva Vietcong-ului, grupare de guerrillă sud-vietnameză, și mai rar împotriva armatei regulate nord vietnameze (deși au bombardat regulat Vietnamul de Nord și căile de comunicații). Întîlnirile dintre armata americană și cea nord vietnameză nu au fost foarte dese și s-au lăsat cu pierderi importante de partea americanilor (mult mai mici decît de partea nord vietnamezilor, însă la publicul american paharul se umple repede, de fapt nici nu e pahar, e degetar, iar la comuniști nu se umple niciodată – și dacă rămîn doar doi, unul suportă fără probleme moartea celuilalt). Deși Ofensiva Tet a fost un dezastru militar pentru nord vietnamezi (Vietcongul a fost distrus iar armata nord vietnameză bătută măr cu pierderi mari) s-a transformat într-o victorie politică. Imaginile ofensivei (atacul asupra ambasadei americane din Saigon), amploarea luptelor, în condițiile în care politicienii și militarii americani tot anunțau că au terminat inamicul a făcut Statele Unite să clacheze psihologic, la nivelul publicului, presei, liderilor politici și militari.

În țările civilizate, libere, în democrații, acolo unde sînt alegeri libere și se fac sondaje despre orice din 2 în 2 zile, iar oamenii vor să trăiască liniștiți să-și vadă de familii, cariere, afaceri, proprietăți, viață în general, războiul e o chestiune extrem de delicată și complicată.

Pierderi americane:

Războiul civil: 625 000 morți, 646 000 răniți.

Primul război mondial: 116 000 morți, 320 000 răniți

Al doilea război mondial: 400 000 morți, 1 000 000 răniți

Războiul din Coreea: 36 000 morți, 129 000 răniți

Războiul din Vietnam: 58 000 morți, 211 000 răniți.

Războaiele din Irak și Afghanistan: 6500 morți, 48 000 răniți.

PS: Pentru ca loviturile chirurgicale sa aiba succes trebuie sa existe informatii detaliate asupra tintelor. In lipsa spionajului cu oameni in teren singurele informatii vin de la defectori si de la sateliti si sint foarte limitate. Spionaj in teren nu prea se poate face fara sa ai oameni de afaceri acolo, firme, relatii culturale, agentii de turism, turisti, relatii de zi cu zi, sociale, sexuale, de toate naturile. Nu ai acoperiri pentru spioni. Ce faci? Ii trimiti in padurile Coreei si ii deghizezi in ursi care vorbesc engleza de Dakota de Nord sau Colorado? Coreea de Nord e complet izolata. E foarte greu sa ai informatii detaliate si in tinp real despre amplasamente si dispozitive de aparare, moralul populatiei, relatiile de la inalt nivel etc. Informatiile de pe sateliti nu-ti spun nimic despre toate astea.

Atentatele din Moscova sunt finantate din bani sauditi

Carnagiul din metroul moscovit a fost comis de femei. De văduve ale mujahedinilor ceceni sau de fecioare ale lui Allah, surori sau fiice ale martirilor căzuți în luptele cu armata Federației Ruse, în războiul sfânt pentru secesiunea Ceceniei și transformarea ei în emirat. Văduvele sau fecioarele au părăsit această lume purtând o pereche de chiloți sau izmene brodate cu versete mobilizatoare din Coran. Secesiunea cecenă este finanțată masiv de Arabia Saudită. Ca și cea din Kosovo sau mai nou, cea din partea albaneză a Republicii Macedonia. Cu islamo-dolarii saudiți sunt cumpărate centurile cu TNT purtate pe sub haine de virginele morții, chiloții lor de luptă brodați cu versete înălțătoare, ce promit o recompensă pe măsură, pe câmpiile prăzulii înveselite de izvoarele veșnic reci ale raiului amazoanelor, cu chipul ascuns sub vălurile devoțiunii islamice.

Mujahedinii ceceni au îmbrățișat wahhabismul, cea mai retrogradă formă a islamismului. Secta a fost întemeiată de Muhammad ibn Abd-al-Wahhab, un savant arab din secolul al XVIII-lea, care a militat pentru procesul de purificare continuă a Islamului. Al-Wahhab a cotropit Mecca și Medina, orașele sfinte ale Arabiei, a masacrat populația civilă, a distrus mii de morminte și așezăminte sfinte preislamice sau de la începuturile erei islamice, a șters de pe fața pământului casa profetului Muhammad, cât și mormântul acestuia, de teamă că ar putea fi venerat. Guvernul Arabiei Saudite se străduiește să pună în practică în fel și chip, normele wahhabite de conduită socială, cum ar fi Comisia pentru Promovarea Virtuții și Prevenirea Viciului, o unitate de poliție religioasă, ale cărei misiuni pot merge până la pedepsirea persoanelor care își plimbă în public câinii sau pisicile de companie, ascultă muzică americană sau dăruiesc obiecte în formă de inimă roșie de ziua Sfântului Valentin. O comisie asemănătoare a fost înființată în Afganistan, în timpul guvernării talibane, reînviată recent de Curtea Supremă de la Kabul. Comisia din Afganistan bate în public fetele care se rujează sau fardează.

Wahabiții consideră democrația promovată de Occident, drept responsabilă pentru toate războaiele secolului XX. Între familia regală saudită și wahhabism există legături trainice, aproape codificate. Muhammad Ibn Saud, întemeietorul dinastiei saudite a fost ajutat de Muhammad ibn Abd-al-Wahhab să acceadă la putere și să unifice triburile beduinilor. Guvernul saudit sponsorizează traducerea și răspândirea Coranului în toată lumea, restaurează monumente de artă islamică, finanțează construirea moscheilor și a școlilor religioase. Prin diverse firme intermediare, cu islamo-dolarii miliardarilor saudiți sunt recrutați și finanțați voluntari din Albania, Kosovo, Macedonia și Bosnia, pentru războiul din Afganistan sau acțiunile de comando din republicile autonome islamice din nordul Caucazului sau de pe teritoriul Rusiei. Aceleași resurse pecuniare finanțează rezistența cecenă împotriva administrației ruse, actele teroriste ale fecioarelor lui Allah, cât și armatele de eliberare din Daghestan sau Ingușetia. Suma totală destinată acestor acțiuni și misiuni ajunge la circa 100 miliarde de islamo-dolari anual.

Pierdut in Spatiu. Sau ora astrala a lui Obama.

E un privilegiu sa asisti la O Mare Timpenie Istorica. Momentele acestea trebuie savurate, caci nu toate marile timpenii au si anvergura istorica – vezi, de pilda, cazul Mutu. Cu dezinvoltura care-l caracterizeaza, Barack Hussein Obama si-a trait ora astrala anuntind, cu ocazia bugetului, planul capitularii Americii in cursa pentru spatiu. Adica, pe termen scurt, instaurarea monopolului rusesc asupra zborurilor cosmice cu oameni la bord – asta, chiar de la anul – iar pe termen mediu, a monopolului ruso-chinez. O Mare Timpenie Istorica de tip clasic, care-l face, desigur, pe Obama un clasic in viatza. Nu ca ar fi singurul.

Partidul lui Obama il mai are, tot in viata, si pe clasicul Jimmy Carter, celalalt geniu american de stinga cu Nobel pentru Pace. In mandatul sau, Jimmy si-a facut rost de mai multe ore astrale. Iranul in miinile ayatollahilor, Nicaragua in miinile comunistilor, chestii de genul asta. Inclusiv cedarea Canalului Panama. Construit de America, platit de America (in bani si multe vieti) si abandonat de un presedinte american de stinga. Printre altele, spre a garanta folosirea neingradita a Canalului de catre navele militare americane. Ca urmare, o firma din Hong Kong a ajuns sa controleze porturile de acces in Canalul Panama. Fireste. Pai ce, ar putea avea China Comunista interesul sa blocheze accesul flotei americane la singura scurtatura dintre Atlantic si Pacific? Altfel, de o cruciala importanta? (In caz ca ati uitat, Hong Kong-ul apartine Chinei, care apartine Partidului Comunist).

2010 este ultimul an in care zboara Navetele Spatiale NASA. Intreaga flota va fi retrasa din exploatare. Si, pentru prima data in istorie, America nu va mai avea nici un mijloc de-a trimite oameni in spatiu. Nimic. Zero. Trebuie sa recunoasteti, e un triumf. Capitulare, dupa aproape o jumatate de secol de suprematie neintrerupta la Ultima Frontiera. “Space … The Final Frontier … These are the voyages of the Starship Enterprise …”

Numele primei navete spatiale, cea de proba, a fost Enterprise. Dupa o fulminanta campanie dusa de fanii Star Trek. Erau, insa, alte vremuri. Azi, trebuie alt voice-over : “These are the voyages of the Starship Marea Revolutie … Potemkin … Putin”. And, coming soon, “Marele Zid”. Mult mai firesc. Si nu veniti cu de-alde: “In Seria Originala, Enterprise ii avea in echipaj pe Chekov si pe Sulu”.

Hikaru Sulu era japonez, Pavel Chekov era vai de capul lui, iar capitan era Kirk. James Tiberius Kirk, din judetul Iowa. Comuna Riverside. Cartierul General si Academia Starfleet erau la San Francisco. Iar deasupra, pe orbita, plutea San Francisco Space Dock, unde a fost construita nava lu’ Kirk: USS Enterprise NCC-1701, Constitution Class. In secolul 23, da. Cind pe Pamint izbucnise definitiv pacea, nu mai erau boli si saracie, iar noi toti eram frati.

Acest viitor, de care ne reamintim mereu cu placere, risca sa nu se intimple chiar asa. (A, sa nu uit: in Star Trek, motorul supra-luminic a fost inventat de Zefram Cochrane, in Montana, nu la Baikonur). Sigur, pina in secolul 23 multe se vor petrece, iar noi sigur nu le vom apuca. Problema e ca ne vor apuca altele, intre timp. Si aici, conteaza cine sta calare pe Ultima Frontiera. Mai exact, cine ar fi mai bine sa stea.

Potrivit lui Obama, nu America. Nu e o surpriza: in campania electorala, Barack Hussein si-a doinit insistent pohta de-a luat bugetul NASA si de-a face cu el lucruri cu adevarat utile. Gen, scoli. Nu prostii. Capitularea spatiala americana e, asadar, logica. Normal, fiind ideologica. Totodata, este si inutila. Caci orice ideologie opereaza cu logica inutilului. In fine, e triumfala, caci doar asa poate fi prezentata o capitulare inutila.

Odata cu bugetul federal american pe 2011, NASA nu mai are bani pentru programul Constellation: racheta Ares, nava Orion, modulul lunar Altair. Care trebuiau sa preia de la navetele spatiale misiunea de-a duce in spatiu astronauti. Si sa asigure revenirea americanilor pe Luna, pina in 2020, spre a construi o baza selenara permanenta. Asa cum ordonase cretinul de Bush. De la anul, drumurile pina la Statia Spatiala Internationala vor fi efectuate exclusiv de rusi. La pretul pe care-l vor dori, conform teoriei si practicii monopolului. Monopolistul mai are un avantaj. Din moment ce fara marfa lui mori, te poate lasa fara. Ca sa mori. De pilda, poate refuza sa-ti vinda bilete pe nava lui spatiala. Ca deh, daca n-ai nava ta, iti cumperi bilet pe nava altuia.

Pai ce, vede cineva vreo situatie cind rusii ar refuza sa transporte americani in spatiu? Si, la urma urmei, ce sa cauti in spatiu? Trei lucruri: aparare, resurse, excelentza. Inca din comuna primitiva, se stie: cine controleaza inaltimile, cistiga. Spre exemplu, la Posada. Stai in vale, ti-o iei in cap de la ala de pe culme. In materie de culmi, orbita Pamintului si Luna ofera avantaje unice. Cu conditia sa ai oameni acolo, capabili sa actioneze autonom, la adapost de gilceava de pe Terra. Robotii nu sint o solutie. Centrul de comanda ar fi pe Pamint, foarte vulnerabil la gilceava din jur. Iar roboti militari autonomi in spatiu nu vrei. Daca li se paradeste ceva, trag in tot ce misca, fara discriminare. Sau nu trag deloc. Deci, trebuie oameni.

Exploatarea spatiului e, deja, o necesitate. Energie, materii prime, tehnologii care au nevoie de lipsa gravitatiei. Si, da, colonizare. Luna, Marte, Centura de asteroizi. Nu se va intimpla chiar miine, dar conteaza cine ajunge primul, in ce scop, si daca e dispus sa dea si la altii.

In fine, excelentza. Explorarea spatiului este, prin definitie, domeniul excelentzei. Supremul. NASA, ce pastele ma-si!!! Imposibilul care devine posibil. Cu riscul de-a ma repeta, pe care mi-l asum integral … E vorba de Triumful Imaginatiei. Si nu e vorba de imaginatia pusa in slujba dogmei. Ci de cea libera. NASA n-a fost niciodata doar un simbol american. Ci simbolul magnific al excelentzei Lumii Libere. Prin Imaginatie. Modelul de urmat. Activitatea NASA a generat un morman de tehnologii noi. Uitati de gogorita ca singurul beneficiu palpabil e teflonul din tigai. In decembrie 1968 faceau TRANSMISII COLOR LIVE de pe orbita Lunii, Dumnezeule Mare! “Dream big – Win big!” John Kennedy a inteles asta, cind i-a trimis sa cucereasca Luna. Si el tot de stinga, veti zice. Nu va grabiti. N-o avea deloc pe asta cu visele marunte, pedestre. Utilitare. Nici pe aia cu capitularea. Da’ deloc.

In consecinta, Obama nu vorbeste de capitulare, ci de relansarea triumfala a programului spatial american. Ii zice “Dezvoltare tehnologica transformativa”. Flacaii lui Obama sint beton la chestii de-astea. De pilda, oficial nu se mai zice “razboi cu terorismul” – ci “ Operatiuni in Strainatate pentru Situatii Neprevazute”. Nice. Concret, NASA se va dezvolta transformativ renuntind la scopul pentru care a fost creata: sa duca omul in cosmos. Noile rachete si nave vor fi produse de sectorul privat. Iar NASA nu va disparea. Ca dovada, ii creste un pic si bugetul. Ca sa pregateasca Zborul spre Marte.

Sigur. Asa se face treaba – desfiintarea e treptata, nu din topor. Bugetul creste un pic, ca sa nu fie panica, e vorba de zeci de mii de locuri de munca. Intre timp, se dovedeste ca Zborul spre Marte e o prostie. N-ai cu ce sa ajungi nici pina la Luna, daramite pina pe Marte! Lumea intelege mesajul, isi cauta de lucru in alta parte. Dupa citiva ani se trage oblonu’, si gata. Pe de alta parte, e intotdeauna amuzant sa auzi un lider de stinga omagiind sectorul privat. Care trebuie sa produca noi nave spatiale mai repede, mai ieftin si mai bine ca NASA. Problematic. Costurile sint enorme, iar riscurile imense. Doritori?

Sa zicem ca exista. Dar banii si expertiza care sa le asigure succesul? Banii vor fi mult mai putini – de aia a fost anulat programul “Constellation”, chipurile era prea scump. Dar, vorba aia – face cit costa. Iar expertii nu exista DECIT la NASA. Vor trece toti la privat – caci ar fi nevoie cam de toti – unde nu vor avea nici pe departe mijloacele de la NASA? Si in cit timp se va realiza cu succes tranzitia?

Previziunea cea mai optimista e 2017. Atunci ar trebui sa zboare noile nave. Momentan, privatii au un singur vehicul functional – creat de Burt Rutan si luat de miliardarul Branson pentru Virgin Space. Poate face doar zboruri sub-orbitale, pentru moguli excentrici. Iar in 7 ani, rusii si chinezii nu vor sta pe loc. Ba, e posibil sa ia un mare avans. Beneficiind si de o infuzie masiva de fonduri vestice. Daca NASA nu mai are cu ce, iar pina vin alea private mai dureaza, de ce sa nu investeasca firmele occidentale la rusi? Ei au tot ce le trebuie! Iar cu banii luati de la vestici in scopuri civile, pot finanta lejer programe militare. Sau, de ce n-ar angaja rusii si chinezii niste consultanti de la NASA, pusi pe liber? Fiindca americanii sint patrioti? Fiindca tradarea se pedepseste violent, conform legii? Corect. Da’ cu bani adevarati, multe se pot face.

Bugetul NASA e cam de 18 miliarde de dolari pe an. Ar veni vreo 60 de dolari anual, pentru fiecare cetatean american. Felia alocata pentru zboruri cu echipaj uman e de 3 miliarde de dolari pe an. Industria porno americana face incasari anuale de 5 miliarde. Pe bere si hamburgeri se cheltuie si mai mult. Bugetul NASA nu e chiar maruntis, dar e o bagatela pentru bugetul federal american. Si, da, sint unele lucruri pe care numai Statul le poate face – si trebuie sa le faca. Apararea este unul dintre ele. Iar de apararea americana depinde toata Lumea Libera.

Obama a decis ca America e mai bine sa piarda spatiul. Bun, atirna si de Congres, care trebuie sa aprobe noul buget. Dar Barack are sanse maxime sa se impuna. E criza, NASA e un mastodont, suna cumva OK. Si, in definitiv, nu e ceva ireparabil. Viitorul presedinte, daca are chef, poate s-o cirmeasca iar spre Luna si spre Marte. Daca o mai exista NASA pina atunci. Daca nu, peste inca o vreme, va trebui reinventata. Cu ce pret, insa? In bani, in vieti. Si in vise care nasc victorii, nu infringeri.

Bolile profesionale ale vecinatatii apropiate (2) – Ukraina

Foaia de observație clinică a pacientului ucrainean

Ucraina înseamnă “teritoriu de graniță”. Când granița este formată din cea de a 44-a țară ca mărime din lume, nu mai avem de a face cu fâșia de frontieră clasică, ci cu un concept doctrinar defensiv, o centură de securitate, privită din perspectiva Rusiei istorice, a celei sovietice și postsovietice. Ucraina pare blestemată să rămână brâul de apărare de S-V al Rusiei pentru multă vreme de acum înainte, plasat în afara oricărei aspirații de integrare într-un alt geospațiu decât cel al CSI. Un spațiu ce tinde spre neutralitate militară, conform dorinței exprimate de avocații ucraineni ai non-integrării, în marile cancelarii europene. Deviaționismul oranj al lui Iuscenko a luat sfârșit. A fost un fel de antract între administrația postsovietică a lui Kravciuk și Kucima și recurența prorusă a lui Ianukovici. Ucraina se întoarce acolo de unde nu s-a clintit de fapt, niciodată: la statutul de “kraina”, de graniță profund spiritualizată a Rusiei, cu care împarte limba, mari teritorii date în custodie de fosta URSS și devenite “ucrainene”, importante capacități de producție specială sau elite politice și militare, care au acaparat prim-planul scenei publice sau al funcțiilor de comandă din aparatul siguranței de stat al regimurilor de la Kiev. Intențiile de dez-sovietizare sau dez-rusificare clamate de elitele naționaliste sunt proiecte lovite de nulitate într-un stat succesoral, care nu se va dez-sovietiza și dez-kaghebiza nici după dispariția biologică a generațiilor școlite în învățământul sovietic. Ucraina este o capsulă a timpului sovietic.

În aprilie 2008, la summit-ul NATO de la București, Kievul n-a mai  primit mult-așteptatul Membership Action Plan, iar asigurarea că va putea adera într-un viitor neprecizat la alianță, echivalează cu o investiție imobiliară pe Lună, cu plata în avans. Respingerea Ucrainei la summit s-a făcut sub șantajul direct al Rusiei, care a amenințat că în cazul unei aderări își va poziționa rachetele spre Kiev. În paralel, elitele proruse și-au trimis prospectiv la Bruxelles, o gardă de avocați ai nonintegrării, în frunte cu Piotr Simonenko, liderul Partidului Comunist și academicianul Petr Tolochko care au  respins și motivat “invitația de sinucidere”, ce ar reprezenta-o invitația de aderare la NATO. Cel mai serios argument al avocaților nonintegrării, care converge perfect cu poziția Kremlinului, este că Organizația Tratatului Nord-Atlantic nu poate apăra integritatea teritorială a Ucrainei. Statul succesoral are teritorii împrumutate de fosta URSS, care au făcut parte din RSSF Rusă, care ar fi revendicate de actuala federație, în cazul în care statul fragmentarist ucrainean ar adera la NATO. Este vorba despre interfluviul Nipru-Doneț, unde rusofonii ajung până la 75 de procente în regiunea Donets’k sau 69 în Luhans’k și până la 88 de procente în Crimeea. Este un argument atât de serios, încât s-a dovedit că poate congela orice intenție reală de aderare atlantică la nivelul maselor. Un sondaj de opinie a relevat că mai mult de 70% dintre ucraineni nu sunt de acord cu integrarea țării lor în NATO. Mai sunt procente semnificative de nehotărâți, încât te întrebi, până la urmă, cine vrea cu tot dinadinsul ca Ucraina să devină membru NATO, când ucrainenii nu își doresc acest lucru.

Scenariul dezmembrării unui stat aspirațional a fost verificat deja cu succes în Georgia. Prin intervenția militară a Rusiei în Osetia de Sud și Abhazia, aflate în anticamera alipirii la federație, Georgia a pierdut aproape jumătate din teritoriul național și acesta este doar începutul. Moscova invită și alte republici autonome din cadrul CSI, să urmeze exemplul Osetiei, de a cere să se integreze în Federația Rusă. Scenariul georgian va cunoaște apexul în Ucraina, stat artificial și compozit, o nefericită rezultantă a arhitecturii geopolitice gândite de Stalin și Hrușciov, format din teritorii răpite Poloniei și României sau “donate” de Rusia. În termenii actuali, ai restaurării hegemoniei rusești, “donația” făcută Ucrainei trebuie interpretată drept o formă de împrumut sau custodie a unor bunuri imobiliare, care poate expira oricând, în funcție de viitoarele aspirații de integrare în structurile comunitare și euroatlantice ale regimului de la Kiev. Semnalul ruperii Ucrainei va fi dat de republica autonomă a Crimeei, teritoriu istoric rusesc, iar fracturarea va continua spre sud-est, pe liniile de demarcație dintre etnia rusă și cea ucraineană, care se întrepătrund în interfluviul Nipru-Donețk, după o ecuație la fel de complicată ca și cea a osmozei dintre musulmani și hinduiști în nord-vestul Indiei. Când în urma intervenției Armatei Roșii în Georgia, NATO și-a trimis pe coasta caucaziană a Mării Negre o armadă de descurajare, era deja prea târziu. Gestul nu poate fi interpretat decât ca o recunoaștere tardivă a eșecului diplomației euro-americane, în cazul cultivării speranței deșarte că Ucraina se va putea smulge curând din status quo-ul de stat tampon între Rusia și NATO. O centură de securitate care coboară din Belarus și debușează în Marea de Azov. Un soi de chastity belt, dacă reevaluăm valorile panslavismului, în spatele căreia, în capsula temporală sovietică succesorală mai există și câte un visător cognitiv, precum Iuscenko, care a încercat să schimbe destinul implacabil al națiunii sale, cel de santinelă compulsivă a hegemoniei rusești, de “kraina” de când lumea. Nu întâmplător, primul stat al slavilor de răsărit s-a numit Rusia Kieveană. Ecuația Kievului rusificat capătă acum o și mai mare confirmare.

Cornel Ivanciuc

Da’ scuturi….

Citeva ginduri despre furci, topoare, bite, prastii. OK. Scutul. O fi bine? O fi rau? Hmm. Cum v-am mai zis, e vorba de imaginatie. Gen: ce-ar fi daca nici o racheta balistica nu si-ar atinge tinta? Ar fi distrusa in zbor. Fie ea cu raza scurta, medie sau intercontinentala. Sau: ce-ar fi daca Rusia – fie ea oligarhica, mafiota, kagebista, comunista sau imperiala – nu s-ar mai atinge vreodata de Romania? Ar fi blocata de The Big Firefly. Cu care nu te pui decit daca vrei Big War. Si, in general, nu vrei. Cum ar veni, Scutul e, de fapt, Scuturi: militar, politic, economic, geo-strategic. Mda. Dupa cum bine stiti, Scutul Antiracheta mai are relativ mult pina aproximativ departe. Sub Obama, a fost retrogradat la gradul de scut-light, sau mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa menajeze sensibilitatile ruse. Dar nici cind era Ditai Scutu’ n-a dat semne ca si-ar face treaba exact asa cum scrie pe cutie. Iar in ce priveste stationarea unor trupe americane in Romania, ca sa aiba grija de respectivul scumpic-dulcic, nu e neaparat o garantie de liniste nationala vizavi de marele si sensibilul Suflet Slav. Au mai venit, ei, americanii, si prin alte parti unde aveau interese strategice. Iar dupa o vreme au plecat – si s-a ales praful. Nu pentru ca interesele strategice s-ar fi evaporat, ci pentru ca trebuiau menajate diverse sensibilitati. De Stinga, da. Nu-i vreo mare filozofie : Imperialismul nu e bun, ci de-a dreptul nociv. Iar imperialismul nu poate fi DECIT american. No good. Daca totusi imperialismul nu e american, atunci nu exista. Adica, sigur ca exista, dar nu se vorbeste despre el. No comment. Deci, nu exista. Evident, America e imperialista doar cind la putere sint Republicanii. Cind vin Democratii, e o fortza a binelui. Dialog intre popoare, rezolvarea pe cale pasnica a conflictelor. Premiul Nobel pentru Pace. De la Ditai Scutu’, la mini-scut (scumpic-dulcic). Ca sa nu se supere nici rusii – si nici est-europenii, speriati ca i-ar abandona America. Acestea fiind zise, e clar. Scutul e o pacaleala, iar amplasarea lui in Romania e Tichia de Margaritar. Cum adica “a Cui” ? Hai, zau … Incetati. Buuun. Multumiti? Asta doreati sa auziti? Ma bucur nespus. “Furci, topoare, bite, prastii. Da’ scuturi …”  Conform traditiei, na. Atita doar ca, repet, in chestiuni din acestea – dupa unii grele, dupa altii de-a dreptul importante – e vorba in primul rind de imaginatie. Ei bine, aflati ca exista si jumatatea plina a paharului. Si, desi egala, e chiar mai mare! Caci fizica nu-i totuna cu geo-politica. Avem furci, avem topoare, avem prastii. Ca in mai toate momentele istorie noastre. Da’ Scuturi? Da, si Scuturi. Imaginatia a fost a lui Ronald Reagan, si dateaza din anii ’60. Pe atunci, omul era Guvernator in California si, printre altele, citea. Carti, da. Meteahna din tinerete. De asemeni, se intilnea cu tot felul de oameni interesanti. Cum ar fi cercetatorii de la Laboratoarele Lawrence Livermore. In consecinta, ii veneau tot felul de idei. Noi, nu vechi. In perioada aceea, ideea – veche de vreo 20 de ani – era ca rusii nu pot fi batuti, fiindca au Bomba. Daca se supara, dau cu ea. Asa ca nu trebuie suparati. Razboiul Rece era cit se poate de fierbinte, dar nu se purta DIRECT. Ci pe ocolite. Coreea, Vietnam, America de Sud, Africa, Orientul Mijlociu etc. Cum risipesti Spaima de Bomba? Cu imaginatie – si cu rabdare. Ideea lui Reagan din anii ’60 era SF pur. A dezvaluit-o de-abia in 1983, cind Science Fiction incepea sa devina Science Fact: aparusera cogeamintea laserele si Naveta Spatiala, iar niste flacai, in Silicon Valley, pornisera Revolutia Informatica. Oficial, planul se chema SDI (Intiativa de Aparare Strategica). Popular, i s-a zis “Razboiul Stelelor”. In bascalie. Dar si cu multa, multa Spaima de Bomba: se supara rusii. Dau cu Bomba si murim toti. Gresit. Rusii s-au cacat pe ei. Reagan reusise, primul, sa le arunce Razboiul Rece – de care, oricum, erau vinovati – DIRECT in cap. De la urletele lui Hrusciov:  “O sa va radem de pe fatza Pamintului” (cu Bomba, normal) s-a trecut brusc la: “Dezarmare, paaa-ceee! /Dezarmare, paaa-cee!” Pina la SDI, totul se baza pe MAD – Mutually Assured Destruction ( Distrugere Reciproca Asigurata). “Dai tu cu Bomba, dau si eu. Deci, ne abtinem. Iar noi, sovieticii, ne vedem linistiti de raspindirea comunismului pe glob, prin razboi. Ciocu’ mic, da?” SDI a spulberat MAD. Si lumea s-a schimbat. In bine. Despre SDI, “elitele” occidentale cred si azi ca a fost o cacealma ieftina, care nu l-a pacalit pe rafinatul Gorbaciov. Iar americanii n-au cistigat Razboiul Rece fiindca rusii au fost, literalmente, epuizati de cursa inarmarilor inaugurata de SDI. Nu, americanii n-au cistigat nimic. Pur si simplu, Gorbaciov a ales Pacea. Punct. La pachet cu prabusirea URSS. Asa, din umanism. Arhivele sovietice zic insa altfel: SDI il bagase in toti sperietii pe Gorbaciov. Planul era ca orice racheta balistica va fi distrusa in zbor de lasere plasate in cosmos si de rachete anti-racheta. Sistemul trebuia dirijat de radare si calculatoare ultra-performante. Adio santaj nuclear cu rachete intercontinentale. Rusii nu mai puteau distruge America lovind primii, prin surprindere. Si se temeau ca America va lovi prima, cu impunitate. Era insa imposibil. Odata, ca America n-avea cum sa distruga atomic planeta, atacind prima. Dar, sigur, rusii nu puteau pricepe asta. Iar apoi, pentru ca, tehnic, era imposibil. Dar, vedeti … NASA a primit ordin de la Kennedy ca in maximum zece ani sa puna un om pe Luna si sa-l aduca teafar pe Pamint. Au facut-o in opt, si nu cu unul, ci cu doi astronauti. Lumea Libera ramine libera si pentru ca, libera fiind, creeaza. Liber. SDI n-a fost cacealma, ci chinta la trefla. Nu prezentul conta pentru Gorbaciov, ci viteza de deplasare spre viitor. La americani, e intotdeauna mai mare. Lucru pe care Kremlinul n-are cum sa-l uite. La fiecare negociere cu Reagan, Gorbaciov a cerut abandonarea SDI. Raspunsul, invariabil, a fost “niet”. Si asa a ramas, pina azi. SDI se numeste acum Scut Antiracheta. Are ambitii mult mai mici. Aparent, laserele au fost abandonate, se folosesc doar rachete interceptoare, de pe nave cu sisteme AEGIS si de la baze terestre cu baterii SM3. Nu e clar cit de eficiente ar fi impotriva unor rachete iraniene, de pilda. In schimb, e foarte clar ca viteza de deplasare spre viitor a tehnologiei americane n-a scazut, ci dimpotriva. Iar imperialismul american e unul cu totul special. De cite ori vine vorba de Scut, Kremlinul cere sa fie abandonat. Acuzatia e neschimbata: ameninta pacea mondiala. Americanii vor lovi primii, iar Moscova n-ar avea ce sa le faca. Rusii trec insa peste un mic detaliu. Au fost invitati, de la bun inceput, sa intre si ei sub protectia SDI. Au refuzat insa oferta americana. Nu vor nici o protectie. Nu vor un sistem capabil sa arunce la gunoi o intreaga generatie de arme: rachetele balistice. In schimb, vor sa stie ca nimic nu va impiedica zborul rachetelor nucleare rusesti, pe deasupra Polului Nord, catre America. Si in general, zborul rachetelor rusesti, catre oriunde. Acuma, sincer, credeti ca daca rusii ar fi avut primii vreun Scut Antiracheta, in orice varianta, l-ar fi oferit si americanilor? Dar sincer, va rog. Ei, uite de-aia imperialismul american e unul cu totul special. Oricit de “multi-polara” ar fi lumea, cineva tot o conduce. Daca nu va plac americanii, pe cine preferati? Rusia? China? Vreo putere nucleara islamica? Sau, poate, un cartel format din sus-numitii? Proliferarea nucleara e in toi. La fel de virtos prolifereaza si tehnologia rachetelor, cu raza tot mai lunga de actiune. Mai devreme decit mai tirziu, cineva o sa lanseze o racheta nucleara. Poate spre SUA. Dar, mai degraba, spre Europa. Nu de alta, dar e mai la indemina. Singura putere interesata sa anihileze asemenea arme, si care are si tehnologia necesara, e America. Oricit de plapind ar fi acum Scutul, e mai bine sa-l ai. Sigur, o tara europeana care gazduieste Scutul poate deveni o tinta. Dar orice tara europeana e DEJA o tinta. In special o tara dinspre Rasarit. Pina in vest, trebuie raza de actiune mai lunga. Pentru est, merge si cu raza mai scurta. Vorba lui Trotski: “Chiar daca nu esti interesat de razboi, razboiul e foarte interesat de tine”. Asa ca, mai bine cu Scut, decit fara. Geografia n-o putem schimba. Geopolitica, da. The Big Firefly are acum cirmaci de Stinga. In raport cu lumea in care traim, Obama n-a dat semnalele cele mai potrivite. Pentru lichele si psihopati, invitatia la dialog e un semn de slabiciune. Concensiile “constructive” sint luate drept capitulare. Stilul clasic american e altul. A spus-o minunat Teddy Roosevelt: “Vorbeste cu blindete, dar ia cu tine o bita mare”. Dulcic-scumpic cum e el, mini-scutul e o mare bita. Si poate deveni, iute de tot, si mai mare. Se pot adauga oricind componente noi. Chiar si lasere. Temelia exista. De la Reagan incoace, s-a tot lucrat la ea. Iar Big Firefly, chiar pilotat de Obama, ramine cel mai Big. De Scut se teme o singura categorie socio-profesionala: specimenele care vor sa zvirle cu rachete prin ograda altora. Pe ei, nu Spaima de Bomba ii chinuie, ci Spaima de Ne-Bomba. Nu vor s-o piarda. Pentru ca face mult rau, li se pare foarte buna. Nu sint cei mai frecventabili parteneri de dialog. Cu Big Firefly, in schimb, se poate discuta foarte agreabil. Si profitabil. Judecind post-factum, surpriza nu e ca Big Firefly a ales Romania. E o mutare interesanta, dar intr-o logica solida. Surpriza e ca Romania n-a ratat, conform unei lungi traditii, o asemenea ocazie. Si nu, nu cred deloc ca rezultatul ar fi fost acelasi, indiferent cine ajungea cu mingea in fatza portii. La final, iata si o zicatoare extrasa din intelepciunea populara engleza: “Ca sa aplauzi, trebuie doua miini”. De regula, Big Firefly apreciaza situatiile cind nu e lasat sa aplaude cu o singura mina. In rest,  Scuturi, da. Militar, politic, economic, geo-strategic.