Post Category → Libertate Economica

Nu ne vindem tara, faza pe Rosia Montana

Aurul nu se culege. Se extrage. Nu există sub pămînt sub formă de lingouri, Extracția aurului se face prin excavare și separare. Aceste două procese sînt inevitabile. Se excavează milioane de tone de rocă apoi se separă aurul de rocă. În general, concentrația de aur (e și cazul zăcămîntului de la Roșia Montană) e mică, trebuie să excavezi tone de rocă pentru grame de aur. Cu alte cuvinte:

Exploatarea implică costuri, experiență în domeniu, competență de business și tehnologie

Dacă ai un zăcămînt de aur care valorează zece miliarde de euro nu înseamnă că ești mai bogat cu zece miliarde de euro. Ești mai bogat cu zece miliarde de euro minus costurile exploatării. Dacă costurile sînt de șapte miliarde de euro ești mai bogat cu trei miliarde, dacă costurile sînt de 12 miliarde de euro ești mai sărac cu două miliarde.

Costurile pot fi de 87% din valoarea resursei exploatate, pot fi de 93% sau, un caz frecvent cînd e vorba de exploatările realizate de statul român, pot depăși valoarea resursei exploatate (la huilă se ajunsese la 200%, dacă mai țin minte – la huilă în valoare de 1000 de dolari costurile extragerii erau de 2000 de dolari). Mai nou, mineritul de stat a devenit un far luminos, lumea a uitat mineriadele din 1990, 1991 și 1999. Cine crede că statul român ar cîștiga 100% din exploatare dacă ar exploata el, și nu 6%, cît cîștigă din redevență, nu știe diferența dintre cifră de afaceri și profit. Să ia statul tot aurul! zic progresiștii dacomani și ecologiștii protocroniști. Dar ce afacere ai făcut dacă te costă 1,2 miliarde de euro să extragi aur de 1 miliard de euro?

Și de unde vor veni banii de investiții în extragerea aurului de la Roșia Montană? Cu ce bani va realiza statul aceste investiții și de unde îi va lua? Presupun că cei care vor ca statul român să fie cel care extrage aurul de la Roșia Montană au și soluții privind sursele pentru banii de investiții.

Ce experiență are statul român în exploatarea aurului și cît de bine se pricepe la business statul român?

Pe de o parte ne opunem exploatării fiindcă statul român cel corupt va face ca cei 6% din redevență (una dintre cele mai mari din lume) și cei 25% din dividende (partea statului în business) să ajungă în buzunarele politicienilor corupți, pe de altă parte vrem ca exploatarea să fie o afacere exclusiv a statului. Exact asta ne mai trebuia acum: o companie națională a aurului. Astfel, pe mîna statului și politicienilor corupți nu vor ajunge doar cei 6% din redevență și cei 25% din dividende ci și toate investițiile și achizițiile. Costurile vor exploda și vor ajunge la 200% din valoarea aurului exploatat. Vor crește costurile salariale (statul e foarte generos cu angajații săi, mai ales cei din companiile naționale –  astfel, vom vorbi iar de salariile nesimțite ale directorilor de companii naționale și de salariul femeii de serviciu de la Compania Națională Dacii Carpatini Roșia Montană, de trei ori mai mare decît salariul unui profesor). Compania va fi plină de căpușe ale politicienilor și ale funcționarilor statului. Aceste căpușe vor ridica costurile de achiziții și vor transforma exploatarea de la Roșia Montană într-o mare gaură neagră a bugetului național, așa cum s-a întîmplat de-a lungul timpului cu toate companiile de stat, mai ales cele din minerit. De ce ar plăti contribuabilii 10 miliarde pentru a extrage aur care valorează 7 miliarde numai hipsterii protocroniști ne pot explica.

În situația actuală statul cîștigă 6% redevență din valoarea aurului extras indiferent de costurile RMGC. Poate că celor de la RMGC le merg prost afacerile și le cresc cheltuielile peste venituri însă statul român tot ia redevența de 6%. Cu investiții zero. Dacă exploatarea aurului ar fi fost făcută de stat, printr-o companie națională, orice pierderi ar fi fost acoperite din bugetul național. Dacă cheltuielile ajungeau la 120% din venituri (și nu era greu – prin incompetență și căpușare statul poate ajunge lejer și la pierderi de 100% pe an) toate aceste cheltuieli erau plătite din banii contribuabililor. Așa, ele pot ajunge și la 150%, sînt plătite de exploatatorii străini, pînă cînd RMGC intră în faliment. În tot acest timp, statul își ia redevența de 6%.

Articolul l-am scris vineri, între timp proiectul Roșia Montană a picat. Sînt convins că toți aceia care s-au opus exploatării aurului la Roșia Montană au soluții pentru oamenii de acolo și pentru bugetul național.

Aștept să văd proiectul de turism pentru Roșia Montană, făcut de oengeuri și oamenii din piață, cu obiective turistice, infrastructură, locuri de cazare, locuri de distracție, venituri preconizate și realizate din turism. Aștept să văd cîte locuri de muncă pentru oamenii din Roșia Montană vor crea oengeurile și protestatarii din piață și care va fi impactul asupra nivelului de trai. Aștept să văd care sînt sursele de finanțare pentru buget care să înlocuiască banii care ar fi venit la buget din exploatarea de la Roșia Montană. Aștept să văd care sînt sursele de finanțare pentru despăgubirile ce vor fi plătite RMGC-ului. Societatea civilă a arătat că poate fi activă. Oamenii frumoși și deștepți și cool au ieșit în stradă. Sînt convins că toți acești oameni frumoși, deștepți și cool au soluțiile alternative pentru Roșia Montană și pentru buget.

Companii nationale si management privat

Previzibil, managmentul ”privat” nu a avut viață lungă în fruntea companiilor românești. După ce austriacul Heinrich Vystoupil a rezistat în fruntea Tarom doar 10 zile, după ce grecul Dimitris Sophocleous a condus CFR doar trei luni, belgianul Christian Heinzmann, managerul ”privat” al Tarom, cel care l-a înlocuit pe Vystoupil, a rămas fără atribuții și a fost obligat să semneze o anexă la contract prin care i se reduce mandatul de la patru ani la un an, asta după ce i s-a cerut insistent să se îmbolnăvească. Se încheie astfel un episod mincinos din istoria etatismului românesc.

Diferența între o companie privată și una de stat o face forma de proprietate, nu tipul executivului. Problema companiilor de stat nu este competența managerilor sau a așa-zisei tehnocrații, ci lipsa motivației și responsabilității ”proprietarilor”. Ultimul cuvînt, decizia finală asupra strategiei companiei o are proprietarul, nu executivul. Executivul poate fi oricînd dat afară dacă nu dansează cum îi cîntă proprietarul, și s-a văzut foarte clar acest lucru și în cazul ”managementului privat” din companiile naționale românești. Sînt două modalități prin care scapi de o gaură neagră, orice alte soluții sînt perdele de fum menite să acopere adevărul. Cele două soluții sînt:

  1. Închiderea
  2. Privatizarea (în asemenea condiții încît să nu fie transferat monopolul de stat spre privat)
Așa-zisul management privat nu este o soluție, e doar o minciună. Doar piața liberă și proprietatea privată sînt soluții. Stîlpii capitalismului sînt libertatea și proprietatea, nu așa-zisa competență a tehnocrației. Doar proprietarul privat, în condiții de piață liberă, este motivat să asigure management competent companiei. Fiindcă e compania lui în joc, e munca lui, sînt banii lui, poate chiar istoria familiei e în joc. Și decontează managementul incompetent (într-un sistem capitalist, de piață liberă și responsabilitate, nu și în sistemul modern ”too big to fail”). Ce motivație are statul-proprietar (adică politicienii, funcționărimea, sindicatele și poporul) pentru a dori management competent? Cîștigă politicienii dintr-o companie de stat eficientă? Cîștigă funcționarii? Cîștigă marile mase populare? Nu. Pierd dacă compania de stat este ineficientă? Nu. Politicienii, funcționărimea, poporul-angajat și poporul-client cîștigă prin căpușarea companiei (contracte, subvenții, salarii etc). Cînd banii se termină, poporul votează, politicienii decid și funcționărimea pune în practică creșterea subvențiilor pentru companie, tăierea datoriilor și, implicit, creșterea impozitelor și taxelor luate de la contribuabili. Rețeta companiei de stat e următoarea: subvenții mari, prețuri mari la achiziție (pentru firmele căpușă ale funcționarilor, politicienilor și clientelei acestora și pentru alte companii de stat), salarii mari pentru management și angajați, salariați mulți, prețuri mici la vînzare (pentru poporul-client și alte companii de stat). Politicienii, funcționărimea și clientela lor nu pierd niciodată. Salariații companiei și poporul-client au impresia că cîștigă, dar pierd. Căci contribuabilii pierd, iar poporul-client este, în parte, contribuabil. Pe termen mediu sau lung pierd și angajații companiei (poate nu manageriatul de frunte), care se deprofesionalizează (sau nu se profesionalizează niciodată), sînt dependenți de companie și se adaptează greu la piața liberă a forței de muncă în cazul în care compania se închide și își pierd locurile de muncă.

Așa cum scriam acum două luni, proprietatea de stat este problemă, nu soluție:

”S-o spunem p-aia dreaptă: companiile naționale sînt o minciună. Prin ele statul mimează economicul. Însă aceste companii funcționează exclusiv după criterii politice și au obiective politice (sau sociale, sau spuneți-le cum vreți). Ori statul le privatizează și le lasă să funcționeze pe principii economice, ori le transformă total în administrații care acordă cetățenilor, în schimbul taxelor și impozitelor, anumite bunuri și servicii. Iar alegerea managerilor, atîta timp cît aceste companii așa-zis naționale sau strategice au obiective politice și funcționează după criterii politice, să se facă politic. Dacă se dorește selecție pe criterii de competențe economice, de business, atunci să se privatizeze și proprietarii vor avea grijă ca de investiția lor să se ocupe cei mai buni manageri cu putință. Dacă nu vor avea grijă, va fi pierderea lor.” (Companiile naționale, entități politice sau economice? Cum selectăm managerii?)

Privatizarea monopolului sau liberalizarea pietei?

Statul creează monopoluri prin lege și coerciție. Pur și simplu interzice persoanelor private să facă afaceri într-un anumit domeniu, rezervat exclusiv statului, interzice prin lege piața liberă în domeniul respectiv. Monopolurile de stat se fac cu poliția. Dacă cineva își deschide o afacere într-un domeniu rezervat exclusiv statului, sfîrșește dacă nu în pușcărie, măcar cu o condamnare cu suspendare sau amendă.

Apoi statul vine și își vinde monopolurile create sub amenințarea cătușelor. Este nu numai o măsură ineficientă economic, este o măsură imorală.

Soluția nu e privatizarea prin transferarea unui monopol creat cu bîta către un privat, de cele mai multe ori client politic al celor ce reprezintă statul. Soluția e liberalizarea pieței. În momentul în care statul decide privatizarea, implicit recunoaște că domeniul respectiv nu este rezervat exclusiv statului și că monopolul de stat existent este nejustificat.

Liberalizarea pieței se poate face prin împărțirea spargerea companiei statului în 3, 4 sau mai multe companii mici, care apoi sînt vîndute primilor clasați la licitație, niciunul dintre aceștia neavînd dreptul să cumpere mai mult de o companie provenită din spargerea monopolului.

Nu exista ”pret de producator”

Care e treaba cu ”prețul de producător”? Prețul de producător NU există. După ce s-a copt roșia, o iei la preț de producător dacă te duci în grădina producătorului și o culegi cu mînușița matale. Și tot nu e preț de producător. Că pe tine te costă benzina, uzura mașinii și timpul pierdut. Și nici așa producătorului nu-i va conveni, căci el vrea să scape de toată producția, nu să stea cu roșiile pînă i se strică și vine cîte un hipster de la București să le culeagă cu doo degete. El vrea să le vîndă pe toate o dată. Cine vrea preț de producător în centrul orașului trebuie să ia în considerare următoarele: pe producător îl costă depozitarea, transportul, spațiul de desfacere și timpul pierdut. La salariul de comerciant al producătorului v-ați gîndit? Dar la salariul de transportator? Dar la uzura mașinii? La benzină? La salariul de paznic de depozit al producătorului? Dar la chiria depozitului? La salariul de șef de depozit? Chiar și dacă producătorul poate și e dispus să facă toate acestea, el le include în preț. Dacă vrei preț de producător cu adevărat, nu numai că te duci la țăran cu mașina ta și îi culegi roșia de grădină ci îi cumperi toată producția de roșii și vii cu ea acasă la București sau Cluj sau Piatra Neamț sau Brașov. Și ai ce ți-ai dorit: preț de producător. Sau poți pune gestapoul să ia țăranul de acasă și să-l oblige să vină la oraș cu mașina lui, să stea zile întregi prin piețe și tu să-i plătești doar cheltuielile cu producția de roșii, nu și cele cu depozitarea, transportul și desfacerea. Mercurialul prețurilor, cum se zicea pe timpuri.

Companiile nationale, entitati politice sau economice? Cum selectam managerii?

Unii zic că managerii companiilor de stat au salarii prea mari, nesimțite chiar, după o formulă inventată de Boc și reluată de Ponta. Alții zic că nu salariile sînt problema ci modalitatea de selecție a managerilor. Managerii ar trebui selectați pe criterii de competență, nu pe criterii politice. Competență în ce? Ce fel de obiective au companiile naționale? Au obiective economice, cum ar fi profitul, sau obiective politice, cum ar fi binele comun? Ce fel de decizii ia un manager al unei companii naționale? Decizii motivate economic sau motivate politic?

Ne contrazicem atunci cînd pretindem de la companiile naționale obiective politice (binele comun) și cerem să fie conduse de manageri numiți pe criterii de competență economică și nu politică. Dacă la nivel politic se decide ca o anumită companie națională să cumpere materii prime de la o altă companie națională, chiar dacă sînt mai scumpe decît cele din import, pentru a o menține în viață pe aceasta din urmă, și astfel, și în același timp, tot prin decizie politică, nu poate mări prețurile (ce produc companiile naționale e bun național, fiecare avînd dreptul să primească aceste bunuri la un preț pe care și-l poate permite) compania respectivă trece pe pierderi. Ce putem spune despre managerul companiei respective? Este competent sau nu? A adus compania pe pierderi, însă compania și-a respectat rolul ”strategic” (este o companie ”strategică”, acesta este și principalul motiv pentru care nu este privatizată). Dacă cerem managerului respectiv să fie un bun profesionist al businessului, atunci deciziile sale trebuie să fie decizii economice, care urmăresc profitul. Principalul obiectiv al său este să vîndă cu profit. Adică să aibă o piață care să-i cumpere produsele la un preț mai ridicat decît costurile. Sau, pentru supraviețuirea companiei, să vîndă măcar la un preț egal cu costurile.

Haideți să facem următoarea comparație:

  • în 2011 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”îl are manager pe Vasilică din Periș. Vasilică cumpără materie primă de la o altă companie de stat cu 10 000 de angajați (Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”). Dacă ar cumpăra materia primă la prețul pieței, adică, să zicem cu 30% mai ieftin, compania națională de la care cumpără ar trebui să concedieze 6 000 de angajați. În același timp, nu poate crește prețul produsului pe care îl vinde fiindcă cîteva sute de spitale, școli și sute de mii de familii cu venituri mici nu pot plăti acest preț ridicat. După un an, compania are pierderi de 20% din cifra de afaceri, datorii neplătite la stat, bănci și furnizori. Însă compania națională-furnizor de materii prime și-a menținut cei 10 000 de angajați și sute de școli și spitale și sute de mii de familii cu venituri mici au benficiat de acest produs considerat vital de către doctrina comună, mainstream să zicem.
  • în 2012 Compania Națională ”Bunul Întregului Popor” îl are manager pe JR din Dallas, manager adus din afară. JR decide să nu mai cumpere materie primă de la Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista”, companie de stat cu 10 000 de angajați, și să se orienteze spre furnizori care vînd la prețul pieței, adică cu 30% mai ieftin. Fiind principalul client al acestei companii, în lipsă de comenzi, compania respectivă își reduce activitatea, închide 60% din capacități și dă 6 000 de oameni afară. Astfel, din start, JR din Dallas scade cheltuielile cu materia primă cu 30%. În același timp, pentru a compensa creșterile altor costuri JR decide să crească prețurile și caută noi clienți care își pot permite aceste prețuri. Poate alege să intre pe noi segmente de piață, să meargă pe exporturi sau să se concentreze pe clienții industriali, mari, să scadă producția, să crească calitatea produsului și prețul. Aici are la dispozițiile toate tacticile și strategiile economice și de marketing, pe care, fiind un manager cu experiență, le cunoaște și stăpînește. La final de an, după ce și-a stabilizat costurile și s-a repoziționat pe piață, JR din Dallas a reușit nu numai să elimine pierderile, ci și să treacă pe profit. Astfel, după un an de condus Compania Națională ”Bunul Întregului Popor”, JR din Dallas a reușit să obțină un profit de 15% pentru aceasta. În același timp însă, spre disperarea adepților doctrinei comune, Compania Națională ”Materia Primă Steagul Roșu Decebal&Burebista” a concediat 6 00o de angajați iar sute de spitale și școli publice și sute de mii de familii cu venituri mici nu au mai avut acces la acest produs considerat vital.

Care dintre cei doi manageri este mai bun, care este competent și care incompetent?

Dacă un produs este considerat vital se mai supune el regulilor economice? Care sînt criteriile după care este considerat vital? Cum ajunge acest produs la consumatori?

Dacă o companie națională produce așa-zise bunuri vitale la care omul are dreptul (energie termică, energie electrică, mîncare, sănătate, educație, case, cultură, distracție, drumuri, parcuri etc) mai poate funcționa acea companie după regulile economice? Dacă produsele respective sînt vitale și ele trebuie să ajungă, prin Constituție și lege, la fiecare om și niciun om nu poate fi văduvit de respectivele bunuri, atunci nu mai avem piață, nu mai putem vorbi de cerere și ofertă, și nici de preț. Între cel care pune la dispoziție bunurile și beneficiari nu avem o relație economică. Bunurile respective sînt puse la dispoziție automat, fără a se aștepta o contraprestație. Relația nu mai presupune un contract între părți și manifestări de voință. Aici vorbim deja de decizii politice, nu de relații economice. Punerea la dispoziția tuturor cetățenilor a respectivelor bunuri așa-zis vitale este reglementată constituțional, nu de contracte între părți. Dacă fiecare om are dreptul la 1 metru cub de ”chestie vitală” atunci punerea la dispoziția respectivului a metrului cub la care este îndreptățit este o chestiune politică, nu economică.

Trebuie să ne decidem. Ori companiile naționale au importanță strategică, iar importanța strategică nu poate fi decît politică, decisă de politic, căci nu există importanță strategică în economie, și trebuie conduse de manageri deciși politic, care să ia decizii politice și ale căror performanțe sînt evaluate după criterii politice, ori companiile naționale sînt entități economice, fără importanță strategică, și trebuie să funcționeze după principii economice, să urmărească profitul, să-și aleagă furnizorii și piețele după criterii economice, să dea faliment și, finalmente, să fie închise dacă nu reușesc să supraviețuiască economic și să aibă venituri mai mari decît costurile. Dacă sînt entități economice, care funcționează după principii economice, atunci ele pot fi la fel de bine și privatizate. Dacă statul se dovedește un bun manager și conduce respectivele companii după principii economice și obține profit, atunci să le păstreze statul, dacă nu, atunci să le privatizeze. E greu de crezut însă că statul poate conduce eficient, după principii economice, o companie, atît timp cît motivațiile statului sînt politice, nu economice. Cei care iau deciziile sînt politicienii (ei conduc statul) iar ”proprietarii” companiilor naționale, cetățenii, au așteptări politice de la aceștia. Cetățenii nu primesc dividende de la respectivele companii și nici nu-și pot vinde participațiile.  Sînt companii de stat, nu publice. Propietarul este statul, entitate vagă, reprezentată de politicieni și funcționari. Politicienii și funcționarii cîștigă de pe urma unei companii naționale atîta timp cît respectiva companie aduce beneficii politice (locuri de muncă subvenționate, bunuri vitale pentru tot poporul) sau ilegal-financiare (căpușare prin firmele private ale politicienilor și funcționarilor).

S-o spunem p-aia dreaptă: companiile naționale sînt o minciună. Prin ele statul mimează economicul. Însă aceste companii funcționează exclusiv după criterii politice și au obiective politice (sau sociale, sau spuneți-le cum vreți). Ori statul le privatizează și le lasă să funcționeze pe principii economice, ori le transformă total în administrații care acordă cetățenilor, în schimbul taxelor și impozitelor, anumite bunuri și servicii. Iar alegerea managerilor, atîta timp cît aceste companii așa-zis naționale sau strategice au obiective politice și funcționează după criterii politice, să se facă politic. Dacă se dorește selecție pe criterii de competențe economice, de business, atunci să se privatizeze și proprietarii vor avea grijă ca de investiția lor să se ocupe cei mai buni manageri cu putință. Dacă nu vor avea grijă, va fi pierderea lor.

Capitalismul de stat maximal. Desfiintam statul sau privatii?

Cei care acuză clientelismul economic şi capitalismul de stat vorbesc în acelaşi timp de împrumuturi şi deficit bugetar pentru dezvoltare. Nu explică însă ce înseamnă această dezvoltare, cum se face, cine o face, cît ar costa, cui s-ar plăti banii investiţi în dezvoltare. Căci investiţii exact asta înseamnă: plăţi. Împrumuţi nişte bani în contul deficitului apoi îi plăteşti furnizorilor de dezvoltare. Ar fi extrem de interesant ca aceia dintre politicieni, analişti, comentatori (sau “forumişti”, cum ar zice îngroziţi Pleşu şi Cărtărescu), gură cască şi alte elemente din care e format poporul să ne explice şi nouă ce înţeleg ei prin investiţii şi dezvoltare. În ce domenii de activitate umană s-ar duce aceşti bani împrumutaţi în numele contribuabilului şi plătiţi de el sau de copiii lui? Ce s-ar face în domeniile respective cu acei bani? Cui ar fi plătiţi acei bani?

Acuzatorii capitalismului (neoliberalismului, cum îi mai zic stîngiştii cu lecturi vaste) sînt împotriva statului minimal (statul să se ocupe de cît mai multe cu putinţă) şi acuză susţinătorii capitalismului de ipocrizie (“Iată ce fac capitaliştii voştri! Stau cu mîna întinsă la stat şi primesc bani pe contracte cu statul! Păi ăsta e capitalism? P-ăştia de ce nu-i vedeţi?”). Deci, soluţia este să mărim statul, să-i dăm cît mai mulţi bani, să-i lăsăm pe mînă cît mai multe domenii, ba să-i mai dăm şi altele care acum sînt în mîna “privaţilor”. Cu alte cuvinte, soluţia e să mărim piaţa capitaliştilor de stat.  Căci statul ăsta, maximal sau ultramaximal, trebuie să facă autostrăzi cu cineva, îi trebuie şi lui benzină, mobilier, calculatoare şi pixuri, medicamente şi rechizite şcolare, arhitecţi şi constructori, geamgii şi zugravi, tîmplari şi transportatori. Înjurăm capitaliştii care fac afaceri cu statul dar îl lăudăm pe Keynes, dumnezeul lor. Fiindcă în viziunea lui Keynes, Nourini, Stiglitz sau Krugman salvarea vine de la un stat mai mare, de la o piaţă mai mare pentru capitaliştii de stat. Avem nevoie de capitaliştii de stat mai mulţi şi mai graşi, clientul lor, Statul, are nevoie de mai mulţi bani să-i cheltuie cu capitaliştii de stat. Statul e mare şi bun şi vrem să ne facă autostrăzi şi să ne dea de toate dar cînd cumpără pixuri (multe, ce-i drept, dar aşa e cînd statul e mare, are nevoie de multe pixuri) îi înjurăm pe capitaliştii nenorociţi de la care statul cumpără pixuri. E clar, ăia nu-s capitalişti pe bune, că fac afaceri cu statul. Sînt mafioţi. Doar mafioţii fac afaceri cu statul, nu-i aşa? Dacă statul n-are, îl înjurăm că n-are, dacă cumpără să ne dea sau tocmeşte pe cineva să ne facă autostrăzi, atunci acel cineva de la care cumpără statul sau pe care-l tocmeşte sigur e mafiot şi hoţ şi comunist, nu capitalist. Căci capitaliştii adevăraţi, capabili, nu fac afaceri cu statul. Deci statul trebuie să aibă relaţii de afaceri doar cu capitaliştii incapabili sau dăruitorii de mită. Oricine face afaceri cu statul e un profitor şi un hoţ şi un mafiot şi un incapabil. Dacă statul nu are sistem informatic e dezastru, e ev mediu, frăţică. Dacă are, e clar că l-a făcut cu nişte mafioţi, c-aşa e în Românica, softiştii trăiesc pe spinarea statului! Ia să-l vedem noi acuma pe Mustea cum dă el un exemplu de Româniecurată şi de bună guvernare şi se apucă împreună cu consilierii, secretarii de stat şi şefa de cabinet să facă softuri şi sisteme informatice! Căci e crimă să desfiinţezi o agenţie care are nevoie de un sistem informatic. E o crimă ca acea agenţie să nu aibă sistem informatic. Şi e o crimă ca acea agenţie să tocmească o firmă privată să-i facă sistemul informatic.

Soluţia cea mai bună ar fi să micşorăm piaţa capitalismului de stat şi a corupţiei cît putem de mult. Ar fi cea mai mare lovitură pe care am da-o capitaliştilor de stat şi corupţiei. Ni se tot spune că statul e cel mai mare client, e Clientul, că fără el nici Steve Jobs, nici Bill Gates n-ar fi fost ce sînt (sau au fost, în cazul lui Jobs). Şi dacă îl facem mai mic? Dacă azi avem 1 milion de birouri cu un milion de pc-uri, cu un milion de windows-uri şi mîine avem doar două sute de mii de birouri cu pc-uri şi windows-uri? Nu îi dăm astfel una peste ceafă capitalistului Gates? Nu ar fi minunat?

Mai e totuşi o soluţie. Şi anume, ca statul să şi le facă singur pe toate: pixuri şi benzină, mobilă şi calculatoare, medicamente şi autostrăzi, rechizite şi transport, geamuri şi clădiri, hîrtie şi canalizări, roşii şi castraveţi, chirurgie şi tîmplărie. Bine aţi venit în Republica Populară Română! Aşa să ne ajute Dumnezeu, căci El, în nesfîrşitu-I umor şi infinita-I ironie, îi dă boului tot ce-şi doreşte, după care îi mîngîie părinteşte netezimea creierului.

Una peste alta, dacă vrem să scăpăm total şi definitiv de capitaliştii de stat avem două soluţii extreme: să desfiinţăm statul sau să desfiinţăm capitaliştii. Cît despre cei care luptă împotriva capitaliştilor de stat şi cer un stat mai mare, mai cuprinzător, cu mai multe atribuţii, tentacule şi bani de dat capitaliştilor de stat, din trei una sau două sau toate trei: ori sînt proşti, ori sînt plătiţi de capitaliştii de stat să facă muncă de influenţă ori visează mai mult sau mai puţin în secret la Statul Totalitar.

PS. Cît despre politica de bail out, reiau ce am scris în comentarii la articolul anterior: Greşeala mare, imensă, de neiertat este bail out-ul. Bail out-ul oricui, al persoanelor fizice, al corporaţiilor, al statelor. Bail out-ul loveşte în esenţa capitalismului, e cuţitul înfipt în inima liberalismului, e anularea bunului simţ şi responsabilităţii. Falimentul, înfrîngerea, dispariţia, eliminarea sînt bune, sînt sanitare, sînt, ca să zic aşa, vitale. Şi absolut necesare.

Una scurta despre monopol si Ugly Bad Corporation

  • De ce monopolul de stat (existent, viu) este mai bun decît monopolul privat (drobul de sare, aflat doar la stadiul de sperietoare)?
  • Ce te oprește să faci o afacere de la zero? Pe Gates, Dell, Steve Jobs, Toyota, Ford, Page/Brin, Zuckerberg sau Honda ce i-o fi oprit?
  • Monopolul – să zicem că firma privată Ugly Bad Corporation rămîne singură pe piață, are monopol. Începe să facă produse proaste și scumpe. Ce îi obligă pe cetățenii consumatori să cumpere de la Ugly Bad Corporation? Nimic. Vînzările lui Ugly Bad Corporation scad și apare și concurența (apar industrii de substituire sau chiar industrii în domeniul respectiv, care oferă prețuri mai mici și produse mai bune). Acestea pot apărea din alte domenii (alți capitaliști văd că e o pîine de mîncat pe piața asta) sau chiar din Ugly Bad Corporation (cîțiva capitaliști sau angajați se pot rupe de Ugly Bad Corporation și pot pune de o afacere nouă pe piața respectivă).
  • De-a lungul timpului au dat faliment (sau sînt acu, zilele astea, pe marginea prăpastiei) mari corporații, care păreau că vor deține la un moment dat monopolul pe piața lor.

Piata politica, medicii si profesorii

Ne încredinţăm sănătatea doctorului, averea, şi cîteodată, viaţa sau reputaţia, avocatului. O asemenea încredere nu ar putea fi investită în siguranţă în nişte oameni de condiţie medie sau joasă. Prin urmare, recompensa lor trebuie să fie de aşa natură, încît să le ofere, în societate, rangul pe care-l necesită o încredere atît de specială. Timpul îndelungat şi cheltuiala făcută pentru educaţia lor, cînd se combină cu aceste aspecte, neapărat duc la creşterea încă şi mai mare a preţului muncii lor.

[…]

Probabilitatea ca o persoană anume să fie calificată pentru munca pentru care s-a pregătit este foarte diferită, de la o ocupaţie la alta. În cea mai mare parte a meseriilor mecanice, succesul este aproape sigur – dar în cele liberale, e foarte nesigur. Trimiteţi-vă fiul ca ucenic la un cizmar – nu prea există îndoială că va învăţa să facă o pereche de pantofi; dar trimiteţi-l să studieze Dreptul – sînt douăzeci de şanse la una ca el să capete aşa o competenţă care să-i permită să trăiască de pe urma meseriei sale. Într-o loterie perfectă, cel care trage premiul ar trebui să cîştige tot ce au pierdut cei care au tras bilete necîştigătoare. Într-o profesie, acolo unde douăzeci eşuează pentru ca unul să cîştige, acesta ar trebui să cîştige ceea ce ar fi cîştigat toţi ceilalţi douăzeci lipsiţi de succes. Avocatul care începe, probabil, cam pe la 40 de ani să cîştige ceva de pe urma profesiei sale ar trebui să primească o retribuţie nu doar pentru educaţia sa atît de lungă şi costisitoare, ci şi pentru educaţia altor douăzeci de persoane care nu au reuşit să facă nimic cu ea.

Adam Smith „Wealth of Nations” 1776

În statul social nu ne încredinţăm sănătatea doctorului şi nici educaţia profesorului. Nu negociem direct. Ne încredinţăm atît sănătatea cît şi educaţia politicienilor. Pe piaţa politică se joacă salariile medicilor şi profesorilor. Poporul vrea educaţie şi sănătate cît mai ieftină, chiar gratuită (o minciună acceptată), poporul vrea cît mai puţină responsabilitate sau chiar deloc. Politicienii îi oferă sănătate şi educaţie ieftine în schimbul votului. Fac asta păstrînd sănătatea şi educaţia la stat, pentru e le folosi ca monedă de schimb contra voturilor, sub justificarea că sînt domenii strategice şi numai statul poate oferi sănătate şi educaţie tuturor, toţi ceilalţi actori fiind iresponsabili (cei care oferă şi cer sănătate şi educaţie). Pentru a putea oferi poporului sănătate şi educaţie ieftine, pentru a-i oferi comoditatea lipsei de responsabilitate, politicienii (populiştii şi stîngiştii) ţin cu dinţii de monopolul asupra sănătăţii şi educaţiei, pentru a ţine în sistem medicii şi profesorii, sclavii care oferă sănătate şi educaţie şi fără de care politicienii nu ar putea trafica sănătatea şi educaţia pe voturi.

Prin reglementare şi absorbţia obligatorie a banilor de sănătate şi educaţie de pe piaţă politicienii reuşesc să păstreze acest monopol şi să evite riscul ca medicii şi profesorii să plece de la stat şi să profeseze la privat. Politicienii nu sînt singurii care doresc păstrarea monopolului acestui sistem. Lor li se adaugă şi funcţionărimea, feudalii sistemelor de sănătate şi educaţie (Raed Arafat e un bun exemplu, ca şi Ecaterina Andronescu, Brădişteanu, Andrei Marga ş.a.). Astfel, poporul e scutit de responsabilitatea sănătăţii şi educaţiei proprii, e scutit, dacă facem abstracţie de şpagă şi meditaţii (două manifestări de bun simţ ale pieţei, atitudini legitime şi normale din partea medicilor şi profesorilor) de negocierea cu medicii şi profesorii. Poporul, cum am mai spus, îşi negociază sănătatea şi educaţia pe voturi. Îşi dă votul politicienilor pentru a primi în schimb comoditatea lipsei de responsabilitate şi educaţie şi sănătate aparent ieftine şi categoric de cea mai proastă calitate. Politicienii ne obligă să dăm bani pe perele şi merele de stat, ne iau cu forţa o parte din bani, spunînd că ne oferă în schimb pere şi mere gratuite. La final, trebuie să acceptăm perele şi merele lor stricate, atîta timp cît nu ne rămîn bani pentru alte pere şi alte mere.

La rîndul lor, toţi cei care fac şcoală pentru a deveni medici şi profesori sînt siguri că vor fi absorbiţi de sistemele de sănătate şi educaţie ale statului, indiferent de cît de incapabili ar fi. Cum am mai spus într-un articol anterior, statul e consumator de diplome, nu de competenţe. Poţi fi o caricatură sinistră de medic sau profesor, atîta timp cît ţi-ai obţinut diploma (prin şpagă, de exemplu) statul te va absorbi în sistem şi te va plăti, cu un salariu de mizerie, ce-i drept. La început. Dacă eşti descurcăreţ, indiferent cît de prost ţi-ai face meseria, ai şanse bunicele să promovezi în sistemul de stat şi să cîştigi mult mai bine.

Iar tuturor acelora care ştiu să-şi facă meseria de medic sau profesor nu le rămîne decît să iasă din sistem, să se apuce de altceva sau să-şi facă meseria într-o altă ţară, în care sînt recompensaţi, atît cît e posibil, de clienţi şi nu de sistem.

Astăzi, în România anului 2012, sistemele de sănătate şi educaţie sînt expresii ale sclavagismului. Gîndiţi-vă că sîntem în Roma antică şi că medicii şi profesorii nu au drept de practică decît ca sclavi ai senatorilor. Niciun medic sau profesor nu-şi poate exercita meseria decît în slujba Senatului. Astfel, Senatul îi va folosi pentru a căpăta bunăvoinţa plebei, plătindu-i cît mai puţin cu putinţă. Dacă i-ar plăti mai mult, ar trebui să mărească taxele şi plebea, obişnuită să înveţe şi să fie oblojită „pe gratis”, s-ar răscula nemulţumită. Astfel, Senatul alege calea cea mai avantajoasă pentru sine: le interzice medicilor şi profesorilor să profeseze în altă parte decît în slujba Senatului, îi „leagă de glie”, îi transformă în sclavi, şi cu ajutorul muncii lor cumpără bunăvoinţa poporului. În timp, date fiind condiţiile, de cele două meserii se vor îndepărta cei cu adevărat înzestraţi şi se vor apropia cei care nu ştiu să facă altceva şi care au nevoie de siguranţa unei pîini zilnice. La final, toată lumea-i fericită: medicii şi profesorii oferă puţin şi prost şi primesc puţin şi prost, Senatul oferă puţin şi prost şi primeşte mult şi bine, poporul îşi oferă votul şi rămîne bou şi crapă pe capete, dar e fericit că nu trebuie să plătească medici şi profesori din banii de circ.

Cota unica vs cota progresiva se intoarce

Acum şase luni scriam  „Despre cota unică. O insulă de egalitate într-o mare de libertate.”  La o săptămînă şi ceva după articol, dar fără legătură cu articolul :), am primit oferta lui Sebastian Lăzăroiu de a-i fi consilier la Ministerul Muncii şi astfel n-am mai apucat să scriu şi partea a doua.

Principalul contra-argument „de dreapta” la articolul meu era acela că e preferabilă o cotă progresivă mai mică unei cote unice mai mari.  Bogdan Glăvan scria atunci: „Dar tot nu sunt convins. Prefer oricând să trăiesc cu o impozitare progresivă de la 1% la 3% sau, de ce nu, chiar de la 8% la 16% decât cu o cotă unică de 90% sau, de ce nu, chiar și 16%.” Foarte adevărat. La prima vedere.

Hai să luăm premisele de la care pornesc cele două tipuri de taxare:

  1.  Cota unică (flat tax): plăteşti direct proporţional cu ce cîştigi. Gigel cîştigă de două ori mai mult decît Vasilică, plăteşte impozit de două ori mai mare. Raportul e acelaşi în ceea ce priveşte banii rămaşi în buzunarele lui Gigel şi Vasilică. După ce-şi plăteşte impozitele Gigel rămîne cu de două ori mai mulţi bani decît Vasilică, raport identic cu cel de dinainte să intervină statul. Cu alte cuvinte, statul nu schimbă raportul dintre averile cetăţenilor săi.
  2. Cota progresivă: cu cît cîştigi mai mult, cu atît plăteşti statului un procent mai mare din ce cîştigi. De obicei, astfel de impozitare e în praguri. 18%, 23% şi 40% mi se pare că erau cotele pe timpul lui Adrian Năstase, înainte de introducerea cotei unice. Nu mai ţin minte pragurile, de la cît la cît te încadrai în categoria celor care trebuie să plătească 18%, de la cît la cît în categoria celor care trebuie să plătească 23% şi aşa mai departe. Astfel, dacă Gigel cîştigă de două ori cît Vasilică, poate plăti un impozit de trei ori mai mare, dacă a depăşit nu ştiu ce prag stabilit de stat şi a trecut de la categoria chiaburoilor la cea a burghezuţilor, spre deosebire de Vasilică, care e la chiaburici sau chiar la sărăcani. Ce se întîmplă însă cu banii rămaşi după ce statul îşi ia impozitul, ce se întîmplă cu raportul dintre averile împricinaţilor? Păi tinde să se egalizeze, aia se întîmplă. Diferenţele tind să se estompeze. Dacă înainte de plata impozitelor Gigel era cu 40% mai bogat decît Vasilică, după plată Gigel rămîne cu 30% sau cu 20% mai bogat decît Vasilică. Sau dacă Gigel avea cu 10% mai mult decît Vasilică, după intervenţia statului se poate întîmpla ca averile celor doi să rămînă egale.

În cazul cotei progresive statul are pretenţia de a egaliza averile supuşilor, de a estompa diferenţele dintre ei. Visul de aur al cotei progresive este egalitatea. Şi mai mult decît atît, cota progresivă nu porneşte doar de la premisa că oamenii trebuie să fie egali în avere, indiferent dacă sînt sau nu egali în aptitudini, energie, voinţă, circumstanţe şi hazard, porneşte şi de la premisa că statul e singurul care poate şi trebuie să încerce să anuleze aceste diferenţe. Statul maximal, care face dreptate şi inginerii sociale, şi cota progresivă au ieşit din acelaşi ou.

Cota unică strînge bani pentru a face posibilă funcţionarea statului fără a interveni în raporturile dintre averile subiecţilor săi, cota progresivă face inginerie socială şi are pretenţia de a reorganiza societatea pe baze mai egale, vorba poetului. Cota unică nu se îngrijeşte de banii rămaşi în buzunarele poporenilor, de cît i-a rămas şi cui, cota progresivă e foarte atentă la cît i-a rămas şi cui, la raportul dintre buzunarul lui Gigel şi buzunarul lui Vasilică. În primul caz, statul îşi ia partea, în al doilea caz îşi ia partea dar are pretenţia să facă şi dreptate şi egalitate socială.

Cei care susţin cota progresivă consideră că statul trebuie să stabilească merite şi să împartă dreptate socială.

Cota unică porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi stă stea în banca lui, cota progresivă porneşte de la premisa că statul trebuie să-şi ia banii şi să împartă dreptate şi egalitate socială. Care-i dreapta şi care-i stînga? Care-i statul cu comportament minimal şi care-i statul cu pretenţii maximale? Se poate un stat cu comportament minimal să ceară impozit unic de 90% şi un stat cu pretenţii maximale să ceară impozit progresiv de 1% şi 3%?

Sau putem alege să-i credem pe Iliescu, Năstase, Ponta, Antonescu şi Vosganian.

click pentru rezoluţia maximă

Poate că aici, pe primii metri, nu e mare diferenţă între cele două drumuri, dar la capătul lor diferenţa e enormă, poate că este cea dintre statul hoţ şi statul tiranic, între Imperiul Otoman şi cel Sovietic, între cel care îţi vrea banii şi cel care îţi vrea conştiinţa.