Posts Tagged → PDL

De ce ar trebui Boc sa vizeze prezidentialele din 2014 si nu presedintia PDL?

În urma articolului în care vorbeam despre șansele Elenei Udrea ca președinte PDL au fost cîteva voci care au susținut că Boc trebuie să rămînă la conducerea PDL. Încerc să explic de ce o astfel de mișcare va fi sinucigașă. În primul rînd, ce are de făcut PDL în următorii 2 ani pentru a avea o șansă să cîștige in 2012?

1. Reforma internă: clarificare ideologică, politica de cadre, mecanismele de comunicare interne și externe.

2. Managementul crizei: șomajul, stimularea antreprenoriatului, managementul responsabil (în parametrii europeni) al finanțelor și bugetului

3. Reforma statului: administrația, birocrația, învățămîntul, sănătatea etc.

E ușor de înțeles că o singură persoană nu poate fi managerul celor trei proiecte simultan. Nici măcar a două dintre ele. Ori, deja e destul de limpede că punctul 3 are deja un conducător puternic în persoana lui Băsescu. Dificultatea de a avea un președinte PDL care e și prim ministru devine evidentă cînd înțelegem că punctele 1 și 2 nu pot fi conduse de aceeași persoană simultan. PDL nu poate ieși la capăt cu bine din criză decît în situația în care primul ministru, care asigură managementul crizei și parte din execuția reformei statului, NU este și președintele PDL și trebuie să se ocupe simultan de reforma internă a partidului. (Pentru a fi limpede, a conduce nu înseamnă a executa, de aceea Băsescu conduce reforma statului deși nu el o execută). Dacă e vorba de aceeași persoană ea nu va avea timpul fizic și energia pentru a le face pe ambele și atunci cel puțin una, dacă nu amîndouă, vor eșua.

Concluzia e simplă: Pentru a avea o șansă în 2012, PDL trebuie să decupleze poziția de Prim Ministru de cea de președinte PDL.

De ce Boc Premier? Sînt multe argumente: își cunoaște deja treburile și oamenii, nu poate deveni mai impopular decît este etc. Și mai e unul, important: Dacă PDL reușește să cîștige în 2012 o va face cu chipuri noi în timp ce Boc va fi încasat costurile crizei. Pînă în 2014 însă, ieșirea din criză se va fi simțit la nivelul populației iar Boc va putea candida la prezidențiale ca un salvator, nu ca un loser.

Așadar strategia PDL trebuie să aibă 3 piloni și trei oameni.

 

Udrea, presedinte PDL?

Să lăsăm retorica. După alegerea lui Ponta problema viitorului președinte PDL devine greu de rezolvat. Înclin să cred că Năstase și compania au născocit candidatura lui Ponta și pentru a da un mat PDL-ului: Scopul lor e să ciștige alegerile în 2012 și 2014 în condițiile retragerii lui Iliescu iar Ponta e acolo pentru că  poate pune PDL  în 2012 în postura de „mamut nereformat”. Iată, în PDL discuția despre reformă a fost înăbușită, în PSD reforma s-a produs deja!

Prezidențialele din 2014 nici nu merită luate în discuție, singurul obiectiv prioritar sînt parlamentarele și localele.

În realitate alegerea lui Ponta îl scoate din cursă în primul rînd pe Boc. Cum ar arăta PDL în 2012, dupa inca doi ani de guvernare de criză, condus de Boc? Valeriu Stoica spunea că Boc ar fi un bun candidat la prezidențiale în 2014, asta mă face să cred că nici el nu-l vede conducînd PDL-ul. Dar cine ar putea conduce partidul? Sînt cîteva criterii obligatorii pentru asta:

  1. Are sprijinul lui Băsescu și e în acord cu viziunea lui Băsescu despre politica românească (reforma clasei politice, a Constituției a administrației)
  2. Nu a mai condus PDL, PLD sau PD („sînge proaspăt”)
  3. Poate să reprezinte și vechea gardă de afaceriști și baroni locali (partidul încă va avea nevoie de bani și influență locală în actualul sistem corupt și netransparent care nu va fi schimbat peste noapte, adică pînă în 2012. În plus are nevoie de susținere în teritoriu)
  4. Crede în valorile reformatorilor tineri.
  5. Nu e om de afaceri activ (altfel PDL va ajunge cu certidutine mai rău decît PSD în 2-3 ani)
  6. N-a fost foarte vizibil pe scena publică înainte de 2000 (lui Ponta trebuie să i se opună o față proaspătă)
  7. Poate fi prim-ministru (are experiență managerială și administrativă)

Putem face o listă cu posibilii candidați din toți cei cu o funcție de conducere în PDL. Lista e aici, e de presupus că numele viitorului președinte e pe ea. Dacă ne apucăm însă să aplicăm criteriile enumerate, vedem repede că PDL are o problemă de succesiune internă. Boc, un relativ anonim, a fost propulsat în 2005  în funcție tocmai pentru a da noului partid o imagine proaspătă.  Ori, el e deja uzat de guvernare și dacă o eventuală ieșire din criză nu se simte la nivelul populației pînă în 2012, un Emil Boc președinte PDL riscă să deconteze toată factura în numele partidului.

Valeriu Stoica pare să sugereze chiar asta atunci cînd îl dă pe Boc viitor candidat la prezidențiale și amintește tocmai de problema decalajului între ieșirea din criza economică și momentul cînd oamenii simt o îmbunătățire.

Dacă aplicăm grila de mai sus rămînem cu o listă scurtă care arată cam așa:

  • Udrea
  • Stoica
  • Blaga
  • Negoiță
  • Boagiu

În mod surprinzător persoana care ia punctajul cel mai mare la criteriile de mai sus e Udrea. Faceți exercițiul și veți fi la fel de mirați cum am fost eu. Blaga e foarte bun organizator și poate fi cureaua de legătură între reformatori și vechea gardă. Are însă o prezență ștearsă, nu prea pare a fi în grațiile lui Băsescu și poate face mai bine treaba din poziția de Secretar General. Stoica ar fi o soluție foarte bună pentru a împăca reforma cu trecutul, e însă „vechea gardă” și nu e prea clar dacă mai are suficientă ambiție și energie pentru luptele sterile din interiorul partidului. Negoiță are o imagine bună însă refuzul lui de a candida pentru București ridică semne de întrebare despre propriile ambiții politice. Boagiu a lipsit prea mult din scenă, deși nu e deloc exclus să reintre, pînă la urmă Boc  a venit în 2005 aproape de nicăieri. Udrea e foarte bine poziționată, are în schimb două mari probleme: Soțul (conexiunea prea strînsă cu mediul de afaceri) și faptul că e femeie.

S-ar putea însă ca tocmai ultimul impediment, legat de misoginismul atavic al clasei politice românești, să fie un mare avantaj. Udrea ar fi adversarul cel mai dificil pentru Ponta și radicalii din PNL și le-ar dinamita discursul despre tinerețe și modernitate prin simpla prezență.

Faceți exercițiul: dacă nu Boc, atunci cine?

Unde incepe si unde sfarseste independenta politica

Independența politică este ca virginitatea: există, dar lipsește cu desăvârșire. Zvâcnește, câtă vreme un domn evlavios, precum Cristian Diaconescu, candidează la președinția unui partid incert și tulbure, dar pentru că nu l-a mai vrut nimeni în casă, s-a aruncat definitiv în valuri și s-a făcut independent. Palpită, câtă vreme un domn cuvios, precum Marian Sârbu, candidează la vicepreședinția unui partid confuz și agitat, dar pentru că nu i-au ieșit socotelile, s-a aruncat pentru totdeauna pe chepengul orb al neantului în numele independenței. Independența este de fapt, anticamera trădării de semn și crez și a traseismului incurabil. Ești independent, atât timp cât stai în carantină, la deparazitat, după ce ai șters putina dintr-un partid în care nu te mai simțeai sigur, deoarece șobolanul din tine ți-a descris semnele panicii și ale iminentului naufragiu, pentru a te pregăti să intri într-un alt partid, ca și cum te-ai repatria pe o barcă de salvare.

Numele șubrezeniei a ajuns să fie totuna cu al PSD. A ajuns să semene cu fundul putred al unei plute care ia apă, pe care stau picioarele tremurânde ale unor vâslași ce navighează pe Styx. Locul plutei pesediste poate fi luat de orice formațiune, care se uită cu jind de pe banca opoziției, semănând cu un port ruinat, care nu figurează pe nicio hartă maritimă, la frumoasa navă de croazieră, pe care s-au îmbarcat membrii coaliției de guvernament PD-L-UDMR. A fi în coaliție, înseamnă a fi cel chemat. Nechemații își fac socoteli sinucigașe: ne aruncăm în fața navei, care va fi obligată să ne ia la bord. Nouă de ce nu ne-a spus nimeni că suntem nechemați? Cine ne-a nechemat în halul ăsta? Ce ponți și antonești ne-au hotărât nenorocul? Nu mai vrem ca nechemarea să-și zornăie clopoțeii ei de șarpe ucigaș, în creierele noastre, că în doi ani mucegăim, ne smochinim, ne stafidim și înnebunim în portul opoziției.

Diplomat la apă!, strigă vocea perită a lui Cristian Diaconescu, îngroșând seria de independenți politici, gata să uite că au fost cândva social-democrați. Ergonom în aer!, șoptește ca un ecou sugușat, sirinxul stors de vlagă al lui Marian Sârbu. Mai este vreo graniță certă între social-democrație și independență? Unde se termină socialismul luminat și începe independența proguvernamentală? Exact acolo, unde un strateg cinic va socoti că are nevoie de treizeci și ceva de independenți, pentru a croșeta o majoritate progresistă, care să stea stavilă oricărei moțiuni sau destabilizări venite din banca opoziției.

Partidul lui Oprea, unicameralul şi votul majoritar

În condiţiile apariţiei unui concurent pe culoarul său şi a eventualei scăderi a numărului de parlamentari la 300, singura şansă a PSD de a putea accede la guvernare după 2012 şi de a-şi hrăni baronii şi reţelele teritoriale ale acestora cu un număr important de scaune de parlamentar rămîne trecerea la sistemul bipartinic. Dacă se va menţine actualul sistem de vot (proporţional cu faţă uninominală) partidul lui Oprea are şansa să ia voturi din bazinul electoral al PSD iar dacă PD-L va obţine cu cel puţin un mandat mai mult decît PSD, va da prim ministrul, majoritatea care să susţină guvernul nefiind o problemă, în condiţiile prezenţei în Parlament a UDMR-ului şi a noului partid de stînga şi, să nu uităm, a foarte posibilelor evadări ale unor parlamentari PSD şi PNL (o fac acum, de ce n-ar face-o şi peste doi ani?). Dacă adăugăm şi o posibilă scădere a numărului de parlamentari la 300 (greu realizabilă, totuşi,  pînă în 2012), situaţia pesediştilor nu e prea trandafirie. Locurile eligibile se vor împuţina drastic şi diversele grupări de baroni din PSD vor trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare scaun de parlamentar. La toate astea se adaugă slăbirea partidului la nivel teritorial (hemoragia de parlamentari e nimic în comparaţie cu ce se întîmplă în teritoriu).

În condiţiile astea ţinerea în viaţă a PNL-ului devine extrem de costisitoare pentru PSD în raport cu beneficiile aduse. Alianţa PSD-PNL are la activ două eşecuri răsunătoare: nu a reuşit să acceadă la guvernare nici în decembrie 2008, nici în decembrie 2009, şi asta după ce în 2008 pesediştii au renunţat la o parte din locurile eligibile în favoarea PNL iar în 2009 au acceptat rolul de vioară a doua în proiectul Johannis (un proiect marca PNL). O serie de cedări care nu au adus nimic în schimb pesediştilor.

Astfel, PSD se vede pus în situaţia de  a risca o nouă aventură la braţ cu PNL, a spera la o iluzorie guvernare post-2012, în care nu ştie dacă PNL nu va pune iar piciorul în prag cerînd funcţia de prim ministru sub ameninţarea că-şi va aduce aminte că e partid de dreapta şi parcă-parcă se simte mai aproape ideologic de PD-L. Şi chiar dacă PSD-ul va reuşi să-şi impună premierul va fi probabil o victorie a la Pyrrhus,fiindcă va trebui probabil să renunţe la cele mai importante ministere, pentru a nu-l jigni pe Ludovic Orban.

Pînă acum, principala opţiune strategică a PSD, dealtfel singura opţiune strategică, în lupta cu Traian Băsescu şi PD-L a fost alianţa cu liberalii, Însă n-ar fi de mirare dacă, o dată cu venirea lui Ponta la conducerea partidului, cu revenirea lui Năstase şi Mitrea în prim plan, PSD să ia foarte în serios opţiunea votului majoritar şi să negocieze cu PD-L eliminarea partidului lui Oprea şi împărţirea teritoriului (la propriu) electoral al PNL (Călăraşi, Giurgiu, Hunedoara, Bacău, Iaşi etc). Lui Ponta i-ar conveni trecerea lui Crin Antonescu la echipa de pitici-speranţe iar baronilor PSD le-ar conveni să aibă un număr cît mai mare de parlamentari la butonieră şi, de ce nu, chiar şansa guvernării începînd cu 2012.

In tara asta numai circulatia sangelui mai merge cat de cat

La primul fulg de zăpadă, România ridică neputincioasă mâinile deasupra capului și se predă stihiilor naturii. Dacă am aduna numărul de ore al trenurilor întârziate, ne-ar da săptămâni și luni, care se fac ani, de-a lungul unui mandat legislativ. Circulația feroviară a fost sabotată de întreaga clasă politică, de toate partidele și de toate doctrinele. Este un sabotaj transpartinic, o conspirație suprapartinică de stânga și de dreapta contra circulației feroviare. Politicienii urăsc trenul visceral. Pesemne că e o chestie freudiană, care vine din ura de clasă a copiilor țăranilor săraci, ajunși parlamentari bogați, îndreptată împotriva odraslelor burgheziei, care se jucau ca nesimțiții cu trenulețul, fără să le pese de suferința sărăcanilor. În ciuda tuturor opreliștilor, rămân un fan al călătoriei cu trenul. Calculez distanța dintre orașele mari în timpul guvernării democrat-liberale, o compar cu timpii făcuți în timpul guvernării liberale și a celei social-democrate și trag concluziile de rigoare: viteza de deplasare a scăzut de la o guvernare la alta, indiferent de culoarea politică a partidului aflat la putere.

Anul trecut prin vară am făcut șase ore cu rapidul de la Brașov la București. În șase ore și un pic am zburat de la Milano la New Delhi. În octombrie trecut, am făcut 15 ore de la București la Sighetul Marmației. În 14 ore am zburat de la Paris la Buenos Aires și de acolo, după o pauză, am mai făcut o oră până în Santiago de Chile. Înainte de 1989, puteai să alergi spre litoral cu aproape 150 de kilometri pe oră. În 1990, viteza maximă a ajuns la 120 de kilometri pe oră, iar azi trenurile se târăsc spre Constanța cu maximum 80 de kilometri. Asta, în condițiile în care în 1938, britanicii au stabilit recordul mondial de viteză, de 203 km/h, cu o locomotivă cu aburi. În ritmul ăsta, România se va decupla complet de la sistemul căilor ferate europene. Îl înștiințez pe Radu Berceanu că rețeaua feroviară este o pânză de păianjen făcută ferfeniță, în care s-au prins ca muștele care n-o să mai zboare nicăieri vreodată, toate proiectele privind circulația normală a trenurilor. Problema nu este viteza, ci siguranța. Una la mână, siguranța căilor ferate, și doi, siguranța că în fruntea căilor ferate nu o să ajungă un nou Necolaiciuc, care să fugă cu banii SNCFR în lume.

Uneori se mai întâmplă și câte o minune, când unii oameni politici au visuri sau fantezii feroviare pe care le fișez cu febrilitate. Anul trecut în februarie, ministrul de Externe în exercițiu, Cristian Diaconescu, și-a exhibat un vis de copil sărac, care n-a primit niciodată de ziua lui un trenuleț. L-a transformat în fantezie publică, cu un tren de mare viteză. Unul care să ruleze cu 250 de kilometri pe oră. Am apreciat îndrăzneala de Icar a șefului diplomației. N-am înțeles însă, de ce competențele lui
s-au intersectat cu cele ale colegului său de la transporturi, fostul și actualul Radu Berceanu. N-am putut să-mi dau decât o singură explicație: trenul social-democrat se ambiționează să devanseze trenul democrat-liberal. Dacă lucrurile ar sta așa în practică, nici n-ar fi încă atât de rău. Visul lui Cristian Diaconescu a încolțit când șeful centralei din Modrogan s-a întâlnit cu omologul său francez Bernard Kouchner. Firește că în Orașul luminilor ți se poate întâmpla să-ți fileze o lampă. Lui Cristian Diaconescu nu i-a filat tare, dar i s-a întâmplat totuși, în clipa în care s-a apucat să le explice întreprinzătorilor francezi, cât de mișto ar fi construirea unei linii de mare viteză, care să lege Parisul de Constanța, prin Viena și București. Sunt convins că asistența l-a privit cu înțelegere diplomatică și milă frățească. Urechile francezilor au auzit multe la viața lor. Inclusiv că românii vor să facă un tren de 250 km/h, care ar costa peste 10 miliarde de euro. La un an de la acea întâmplare aproape neverosimilă, mi-a căzut, în sfârșit, fisa: 250 km/h era viteza trenului prins de Cristian Diaconescu, pentru adjudecarea președinției PSD.

Cornel Ivanciuc

Liberali, populari sau tehnocrati de prada?

Dincolo de discuţiile şi certurile interne, dincolo de nume şi siglă, de comisii şi numărul de vicepreşedinţi,  de etichete clamate cu emfază sau dispreţuite cu superioritate, dincolo de puritani şi deviaţionişti, dincolo de creştin democraţi, ortodoxist-populari, tehnocraţi de pradă, ţărănişti reşapaţi sau liberali mai mult sau mai puţin clasici, PD-L îşi va arăta adevărata faţă doctrinară prin felul în care va guverna în aceşti trei ani. PD-L are totul în acest moment: Preşedintele, prim ministrul, majoritatea parlamentară, e cel mai puternic partid în teritoriu. Un singur lucru nu are: scuze.

Blaga, Videanu, Berceanu, Boc sau Flutur nu au puterea doar în PD-L, au puterea în România. Iar aici nu se mai pune problema să-şi spele rufele în familie. Rufele guvernării se spală numai în public. Dacă orientarea doctrinară a PD-L e o problemă internă a conducerii centrale a partidului (mă rog, aşa susţin liderii PD-L – evident, o imbecilitate), felul în care acest partid guvernează îi priveşte pe toţi cetăţenii români. Politica externă, fiscalitatea, justiţia, reforma sistemului de sănătate, a educaţiei, a sistemului de pensii şi de asistenţă socială, a justiţiei sau descentralizarea ne interesează şi ne afectează pe toţi, nu doar pe cîţiva lideri ai PD-L. Aici, domnii Boc, Blaga, Videanu, Berceanu sau Funeriu trebuie să manifeste transparenţă totală şi să dea socoteală de oricîte ori li se cere, fie chiar şi de douăzeci de ori pe zi. Şi vrînd-nevrînd îşi vor devoala şi culoarea doctrinară. Dacă au vreuna.

Pînă la urmă, guvernul este cel care va răspunde întrebării: are sau nu PD-L nevoie de reformă şi de clarificare doctrinară? În aceşti trei ani vom afla dacă sîntem guvernaţi de populari, creştin democraţi, conservatori, liberali sau tehnocraţi de pradă. Şi nu va trebui să aşteptăm pînă în 2012 sau pînă se decid Radu Berceanu şi Ioan Oltean să-şi devoaleze sinele doctrinar şi în altă parte decît în biroul organizaţiei de bază. Pînă la finalul acestui an guvernul Boc şi majoritatea parlamentară ne vor clarifica, prin fapte legislative şi executive, doctrina PD-L-ului. Aşa că eu aş sta mai degrabă cu ochii pe guvern decît cu urechea lipită de uşa biroului în care îşi discută off the record filozofiile politice Blaga, Videanu, Berceanu, Frunzăverde, Cristian Preda sau Valeriu Stoica.

Vom avea posibilitatea să urmărim circuitul banilor pe care îi plătim sistemelor de sănătate şi educaţie, să alegem unde să meargă cel puţin o parte din aceşti bani, la ce spitale, clinici, la ce grădiniţe, şcoli sau universităţi, indiferent că sînt de stat sau private? Sau se vor pompa în continuare miliarde de euro din banii noştri în două sisteme falimentare? Va fi dat afară doar omul de la ghişeu sau va fi desfiinţat şi ghişeul şi se va renunţa şi la sutele de hîrţoage pe care trebuia să le prezinţi ca să-ţi dovedeşti bunele intenţii şi nevinovăţia în faţa statului? Va renunţa statul la a-şi trata cetăţenii drept infractori pînă la proba contrarie, pe care aceştia trebuie s-o facă zilnic? Vor plăti în continuare companiile private incompetenţa şi corupţia aparatului de stat? Se vor irosi în continuare miliarde de euro anual pe o asistenţă socială inutilă şi imorală în 80% din cazuri? Va lupta actuala putere pentru reformarea sistemului de justiţie chiar dacă această reformă va lovi în cei mai bravi şi mai descurcăreţi fii ai ei? Sau va continua să-şi acorde, ca şi celelalte puteri de după 1989, imunităţi şi să-şi acopere sau chiar recompenseze corupţii? Va promova actuala putere o politică a afirmării naţionale sau ne vom bălăci în continuare în mocirla lamentării naţionalist-populiste şi frustrărilor provinciale? Va duce o politică a libertăţii reale sau vom continua să fim liberi în labirintul kafkian al birocraţiei, tîrîndu-ne vinovaţi păcatele subînţelese în faţa statului acuzator şi atotputernic? Acum, cînd pedeliştii au puterea, vor avea ei inţelepciunea şi voinţa să renunţe la ea în favoarea cetăţenilor? Se va renunţa la supralegiferare sau, de cîte ori parlamentarii se plictisesc sau nu au idei (adică zilnic), se va mai vota o restricţie, o interdicţie, o taxă, un impozit, se va mai înfiinţa o comisie sau o agenţie, ni se va mai cere o adeverinţă de bună purtare sau o semnătură care să ateste bunele noastre intenţii?

Nici măcar nu e nevoie să iasă liderii PD-L în public şi să devoaleze concluziile la care au ajuns în conclavul Marii Loji Doctrinare vis-a-vis de sexul îngerilor, e suficient să ne uităm la performanţele guvernului, la politicile pe care le va promova, la legile pe care le va adopta majoritatea parlamentară, ca să ne dăm seama în ce ape doctrinare se scaldă PD-L. Va face o politică populistă şi pompieristică, pe genunchi, după principiul tehnocraţiei de pradă, va promova mecanic, orbeşte, politici care se înscriu în canoanele unor etichete rigide şi puritane sau va duce o politică a libertăţii creative şi a imaginaţiei?

Mă aştept ca pe viitor, dincolo de siglă, nume şi statut, cei care doresc clarificarea doctrinară şi reforma PD-L să-şi aleagă ţintele cu adevărat importante. La urma urmei, guvernul e criticabil, indiferent de unde vin criticile iar loialitatea faţă de principii e mai importantă decît loialitatea faţă de gaşcă. Şi e datoria fiecărui politician, fie el preşedinte de stat, ministru, parlamentar, europarlamentar sau consilier comunal, să-şi apere principiile şi interesele cetăţenilor, chiar dacă o face împotriva găştii. Şi cînd e vorba de interesele cetăţenilor, repet, confidenţialitatea doctrinară nu mai funcţionează.

O suta de minti in cautarea unei singure sigle

Reuniunea PD-L de la Poiana Brașov a hipnotizat atenția presei  americane. De la “Stuff & Dough” a lui Cristi Puiu (într-un exces de zel, cei de la “San Cisco Chronicle” i-au tradus atunci numele în Chris Chicken), media de dincolo de ocean n-a mai alocat atâta spațiu unui eveniment românesc. Vuiește “The Newark Times” pe seama istoricului meeting. “Apple, steering, compass or siren? This is the question” este fulminantul titlu de articol de fond al senior-editorului Yul Itzkoff, care pare perfect familiarizat cu problemele politicii românești. El intră cu o lejeritate dezarmantă în culisele ciondănelilor din PD-L și vorbește despre rebrenduirea partidului, despre necesitatea schimbării denumirii și siglei formațiunii politice de guvernământ din România, ca și cum ar fi participat in corpore la reuniunea colegiului director al PD-L din Poiana Brașov, “o stațiune montană exclusivistă din sud-estul Transilvaniei, comparabilă ca aspirații cu Aspen”: Europarlamentarul Cristian Preda – acest nume are precis legătură cu Predator*, filozofează Yul Itzkoff – s-a gândit la un măr, în loc de trandafir. Mărul coboară direct dintre crăcile imnului partidului, “Omul bun și pomul copt”, pe când trandafirul, o floare violentă, specifică deșerturilor pietroase asiatice, este de sorginte socialistă. Sunt însă, felurite mere. Unul roșu te poate duce cu gândul înapoi la socialismul de care tuturor le este silă, deși încă nu știu cum să scape de el și care, iată că obsedează în cel mai serios mod cu putință elitele dreptei politice. Un măr verde te duce cu gândul la ecologiști, afacere capro-varzistă perversă, căci cu verzii nu se știe niciodată cum stau lucrurile până la capăt.

Până ca Preda să se decidă asupra culorii mărului (putea să opteze de la bun început pentru auriu sau oranj, în loc să se piardă în strigături de fermier cu aspirații de medic nutriționist, de genul: “mărul este un semn de sănătate, de deschidere și de simpatie, este un fruct pentru toată lumea, oricine putând să mănânce un măr”), vicepreședintele Ioan Oltean i-a smuls mărul din mână, înlocuindu-l cu o pară. Argumentul lui Oltean este cel puțin hilar: “Uite așa, ca să nu fie mărul. Și para este un fruct foarte căutat”. “Ciudat”, concluzionează Yul Itzkoff. “Am cercetat atent de ce are atâta căutare para și am descoperit o mulțime de lucruri interesante, care țin de istoria semiclandestină a Transilvaniei actuale: din cauza permanentei crize de prune, transilvănenii obișnuiesc să facă țuică de pere, cu nimic mai prejos decât cea de mere sau de prune (apple or plum brandy). Preparat de cele mai multe ori în casă, produsul este comercializat ilegal pe piața neagră, în toată Uniunea Europeană, ajungând până în Albion, unde britanicii se dau în vânt după el”, scrie Yull Itzkoff.

“What would you say about a siren?”, se întreabă Mark Stiglitz de la “The Newarker”. Domeniul coșului cu fructe din care să se poată  extrage ideea de nouă siglă a PD-L a fost abandonat instantaneu, în momentul în care care Teodor Paleologu, fostul ministru al Culturii, a trecut pe un concept marinăresc: “O timonă sau o ancoră, un nod marinăresc sau o sirenă. Orice are legătură cu navigația”. “Paleologu”, scrie Mark Stiglitz, “are o aplecare naturală  spre slugărnicie, pe care și-o joacă într-o notă naivă, de copil cu părul bucălat și cu buzele umflate, după ce a fost prins cu degetele în borcanul cu miere. Pretins descendent al împăraților bizantini, a surprins opinia publică lăudându-l pe președintele Traian Băsescu, pe care l-a făcut direct “responsabil” de toate victoriile repurtate de PD-L în alegerile parlamentare. El îl cadorisește pe președinte cu cuvinte încărcate cu semnificația lingușelii, de genul “pleașcă” (a kind of windfall), iar retorica marinărească de acum, este iarăși o dedicație făcută președintelui, dat fiind faptul că Traian Băsescu a fost comandant de vas în timpul regimului Ceaușescu.

“Ar fi de remarcat că Paleologu nu se pricepe la navigație. Sau are probleme de cultură generală”, scrie Mark Stiglitz, “deși a studiat filozofia la Sorbona. Unii dintre noi ar putea avea o părere ceva mai bună despre sirene. Știam că îi înnebunesc la cap pe marinari, deci îi ajută să piardă direcția, nu să navigheze. Apoi, o ancoră te poate duce cu gândul involuntar, mai degrabă la un port maritim sau fluviatil, decât la sigla unui partid. Iar nodul marinăresc încurcă și mai mult lucrurile, deoarece un neavizat îl poate confunda ușor cu un laț de prins guguștiuci”. “Tot aproape de domeniul marinăresc a rămas și propunerea făcută de Sorin Frunzăverde”, fost ministru al Apărării, continuă Mark Stiglitz”, care s-a gândit la o busolă. Om pragmatic, misterios și dur, Frunzăverde a pornit de la premisa că noua emblemă a PD-L ar trebui să fie un simbol grafic asemănător cu cel al NATO”. “|n fine, aici în Poiana Brașov lucurile par tot mai complicate, iar PD-L pare să-și mai caute mult și bine busola, de vreme ce unii nu fac încă deosebirea dintre NATO și un partid politic”, își încheie articolul într-o notă ironică, inegalabilul Mark Stiglitz.

Cornel Ivanciuc

* “The Predator aliens are a fictional extraterrestrial species featured in the Predator science-fiction franchise, characterised by their trophy hunting of other dangerous species for sport, including humans and their fictional counterparts, Aliens”. (Charly Daarwin).

Blaga, Videanu, Berceanu si Boc se duc la curve pe banii nostri

După ce parlamentarii PSD şi PNL au fost cumpăraţi cu bani de la buget ca să-şi retragă amendamentele la legea bugetului iată că şi parlamentarii PD-L sînt cumpăraţi tot cu bani de la buget ca să stea capră în faţa BVBb-ului. Şi uite aşa s-a clarificat doctrinar PD-L, renunţînd la o eventuală politică de dreapta şi un stat minimal care ar lăsa Triada-cu-boc-în-coadă fără bani de curve. Aşa că reforma statului se amînă pînă la o dată ce va fi anunţată ulterior, eventual într-o viitoare campanie electorală. Că vorba aia, un stat minimal înseamnă pîrghii minimale, pomeni şi şantaje minimale şi implicit profituri minimale. Şi doar nu d-aia i-am votat noi.

Nu cred într-o eventuală reformă a PD-L şi cu atît mai puţin într-o reformă a statului. Băieţii sînt la guvernare, au în mînă şi în buzunar bugetul, dispun de alocarea resurselor către clientela politică şi economică cum vrea muşchiul lor creştin-democrat, vînd contra avantaje politice sau economice mii de posturi din administraţie şi chiar din interiorul PD-L, candidaturi, directorate, secretariate, deconcertate, rectificări bugetare, contracte şi tot ce se mai poate vinde sau schimba atunci cînd ai pe mînă statul maximal. Stat maximal la care nu vor fi atît de proşti încît să renunţe.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc

Sint Eu, Fatim, Cel Ce Vorbeste Cu Tine In Somn

Din episodul anterior: E noapte. Adunătura de pedelişti în frunte cu Zmeus, toţi voinici cu puşca lungă (mai puţin MiniMe), stau la pîndă de ciocoi cu papion pe Podul Înalt de la Mărăcineni. În lipsa ciocoiului-şef cu papion, Don Dinu, zis şi Sile Pietrol, voinicii lui Zmeus se mulţumesc şi cu reprezentantul acestuia în teritoriile ocupate, Călin, file de cec. La postul de comandă din Dăbuleni, Fincălştain, Mircică şi Adi urmăresc acţiunea în globul de cristal, pregătiţi să-i trimită în ajutor lui Călin, în lipsă de mineri, găştile de interese de la Rompietrol şi Armata Salvării.

La celălalt post de comandă, al Adunăturii, Zmeus pregateşte planul de bătaie împreună cu Valericus Strategikon.
– Prea Minunatule Pfmeus, îngăduie-mi să mă exprim. Am pfeva pe suflet, zise Strategikon, scoţînd un memory stick din USB-ul lui iStolo.
– Servule Valericus, ştii bine că te-am adus la noi pe post de Strategikon-Şef pentru ce ai pe creier, nu pe suflet. Nu, nu-ţi îngădui să te exprimi. Ce-o să faci? O să mai dai în gît la Agenţia de Monitorizare a Presei? Docil, Strategikon lăsă privirea în jos şi începu să se joace cu butonul de on/off al lui iStolo.

– Copiii mei, soldăţeii mei de plumb, avem nevoie de o diversiune, ceva. Trebuie să-i distragem atenţia lui Călin iar în timpul asta, Severus şi Avraamescu Cel Iute la Mînie să-l atace pe la spate, să-l înjunghie cu Parkerele şi să-i ţină o morală soră cu moartea. Aţi inţeles? tună Mai Mult Ca Perfectul. Işi drese vocea…
– Am tunat prea tare?
– Nu, iertată să-mi fie remarca, Atotcuprinzătorule, dar eu consider că ai tunat exact atît cît trebuie, potrivit în formă şi genial în fond. Ca de obicei. Pardon. Sorry. Scuze. Iartă-mă. Îmi pare rău, îi zise verde-n faţă Cezar, scuze, Preda.
– Da’ tu cine eşti?
– Eu? Eu nu sunt. Eu sunt cel ce nu este. Scuze. Îmi pare rău. Iartă-mă…
– Ok, ok, scuteşte-mă, Cel Ce Nu Eşti Şi, crede-mă, Nici Nu Vei Fi.
Zmeus işi aprinse o ţigară şi se întinse pe spate…
– Hai, veniţi cu idei! Care e diversiunea?
Tocmai de clipa în care vor fi luaţi la intrebări şi puşi să aibă idei le era cel mai teamă. Fiecare începu să-şi facă de lucru cu cîte ceva, sperînd să scape neascultat. Ca întotdeauna cînd era vorba de venit cu idei, în şedinţele strategice ale Adunăturii se lăsă o linişte neputincioasă.
– Mi-a venit o idee! sări Vameşul Rousseau, artistul politic naiv. Rămaseră interzişi cu toţii. Vameşul nu mai avusese decît o idee pînă acum în toată activitatea sa politică, şi p-aia o epuizase în bătălia pentru Bucureşti.
– Sa auzim, Vameşule. Hai, nu-ţi fie teamă…vrem soluţii, nu discuţii…ba, futu-vă muma-n cur, nu mai rîdeţi de el că se intimidează…iartă-i Taciturnule, că nu ştiu ce fac. Bine, fie vorba între noi, nici tu nu ştii ce faci…. dar asta nu e un lucru rău. E bine că nu ştiţi ce faceţi. Astfel nici inamicii nu vor şti. Asta e cea mai bună strategie de contraspionaj: să nu ştii ce faci şi să nu faci nimic.
– Mărite Zmeus, eu m-am gîndit s-o trimitem pe Ea Însăşi să-i distragă atenţia lui Călin. Gîndiţi-vă, o căprioară, blondă, rănită pe pod, chiar cînd trece Calin…. El, un gentleman, elegant şi delicat, sensibil la blonde, se dă jos de pe bicicletă, se apropie de ea s-o ajute, ea rănită, cu ochii mari, geme încetişor, neajutorată, el se apleacă, ii ia mîna într-a lui, o priveşte în ochii mari, îi verifică pulsul, o atinge….
– Auzi bă boule, tu ţii cu ursu’?
– Nu, Prea Mărite. Cu Cosmeanu.
– Tembelule, nu la Gazeta Suporterilor Mei De Elită mă refeream. Sări peste faza cu “îi ia mîna, o priveşte în ochi, îi verifică pulsul, o atinge”….ok, hai să zicem că în ochi poate s-o privească dar dacă o atinge şi îi ia mîna, dau marinăria jos din pod şi vă bat pe toţi! Da’ cine-i Călin ăsta, mă? Sanitarul pădurii? Pe Adi l-a atins, lui Papaşa Ilici i-a verificat pulsul, lui Mircică i-a luat mîna…..de Ea Însăşi nu se atinge, aţi înţeles?
Vameşul Naiv, încolţit şi luat prin surprindere de reacţia lui Zmeus, îl chemă în ajutor pe Cezar, scuze, Preda:
– Cezărică, zi descîntecul!
Umil, Cel Ce Nu Este începu incantaţia:
“Tatăl nostru
Care eşti aci de faţă
Sfinţească-se numele tău în Sondaje
Fie Impărăţia Ta
Şi numai a Ta
Precum iarna nu-i ca vara
Pîinea noastră cea de toate vilele
Dă-ni le nouă astăzi
Şi, accentuez, ne iartă nouă greşelile
Precum şi noi am iertat peremiştilor noştri
Şi nu ne duce pre noi pe programul doi
Ci ne izbăveşte de Avraamescu
Că a Ta este Ea Însăşi
Puterea şi Opoziţia
Rîul şi ramul
În Numele Tău
Al Ăleia Mici
Al lui iStolo
Adio Bip”
Impresionat de talentul în arta pardonului pe care îl arăta Cezar, scuze, Preda, Zmeus se mai domoli.
– OK, Ea Însăşi, du-te pe pod şi fă pe căprioara rănită, dar să nu te prind că-l laşi pe Călin să te atingă sau să-ţi verifice pulsul că îl bat pe Cezar, scuze, Preda de răsună valea.
– Cum ţi-e voia, Mărite Pisi, zise ea şi se ridică deja schiopătînd ca o căprioară rănită.
– Severuse şi Avraamescule, cînd el se apleacă s-o ajute, voi săriţi cu Parkerele şi-l înjunghiaţi.
– E principial şi moral să-l înjunghiem pe la spate, Stăpîne?
– Nu, tîmpiţilor. Şi nici nu trebuie să fie.

O privi cum se îndepărtează şchiopătînd şi îşi şterse o lacrimă din colţul ochiului stîng sau drept.
– Mi se rupe sufletul cînd o văd suferind, aşa rănită.
– Şi nouă ni se rupe, zise în cor Adunătura.

În groapa din şosea, unde-şi avea avanpostul de observaţie, MiniMe urmărea atent apropiindu-se silueta lui Călin pe bicicletă. Deodată, spre groaza sa (îi era frică de întuneric, de ţînţari, de poduri, de biciclişti şi de orice, în general), simţi o mînă pe umăr şi o răsuflare necunoscută în obrazul stîng.
– Nu te speria, micuţule. Sunt eu, Fatim, Cel Ce Vorbeşte Cu Tine În Somn. Mergeam pe pod, sperînd să mă întîlnesc cu Dumnezeu, Moise, Fecioara Maria, Allah, Napoleon, Ceauşescu, Aristotel, Hitler, Seneca, Arafat sau Bumbescu şi am văzut o mogîldeaţă la Orizont. Mi-am zis: cum dracu, n-am trecut de Orizont? Parcă a doua staţie de la Ho Şi Min era Favorit, din cîte mai ţin eu minte. Sau Ho Şi Min sunt două staţii? Hm, ce s-a schimbat Bucureştiul în doar 3 luni, de cînd a venit Che Gargara la Primărie! Mă rog. Mă bucur că eşti tu, Micule Napoleon, ultimul meu prieten. Căci, nu-i aşa, zise el smulgîndu-şi calm părul din cap, prietenul la nevoie se cunoaşte. Deci, cum spuneam, mă bucur să te cunosc. Eu sunt Horea, Cloşca şi un pic Crişan, tu cine eşti şi ce cauţi aici? Ce vrei de la mine? De ce nu mă laşi în pace? De ce mă urmăreşti? Aha, te ştiu. Eşti ăla de la scara doi, care parchează pe locul meu. Te-am văzut odată cînd băteai covoarele şi dădeai tot praful spre mine, dinadins. Tu mi-ai furat preşul de la intrare! Deci, eu mă numesc Fatim. Mă duc să fac pipi, nu vă supăraţi, domnule, puteţi să-mi ţineţi rînd pînă mă întorc?

(6 sept 2008 – ep. 9 din serialul Politicuri)