Posts Tagged → Crin Antonescu

Astazi, la 18.00, in Piata Revolutiei, inca un episod din lupta romanilor cu Al Capone. Miza? Statul de drept.

şi libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? care e chezaşul sigur? numai unul: curajul fizic al indivizilor. (nicolae steinhardt)

Am mai spus-o și o repet: nu asistăm la o mișcare politică, ci la o lovitură de stat dată de Mafie. Sînt atacați nu politicieni sau tabere politice, sînt atacate instituțiile statului, sînt atacate cele trei puteri în stat, puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, este atacată Constituția, sînt încălcate legile. Statul de drept se află sub asediul final al USL-ului, brațul politic al Mafiei. Vor să aibă puterea absolută, vor să fure fără să fie deranjați de justiție, de legi, de Constituție, de polițiști, procurori și judecători. Vor să fie lăsați să fure, să dispună fără limite de viețile, de munca și proprietățile noastre. Nu vor să scape doar Năstase și Cătălin Voicu de pușcărie acum, vor să scape toți, pentru totdeauna. Vor să elimine justiția, să elimine opozanții politici, să elimine presa și societatea civilă. Vor să elimine orice obstacol în fața fericirii mafiotului.

Dacă intimidarea e glonțul lor, atunci au nevoie de foarte multe gloanțe ca să treacă de noi.

Ne vedem la ora 18.00 în Piața Revoluției. Vor fi acolo Mihai Răzvan Ungureanu, Monica Macovei, Vasile Blaga, Cristian Preda, Mihail Neamțu și alții. Vom fi acolo toți. Nu e mitingul PDL. E mitingul tuturor celor cărora nu le e frică, nu le e lene, sînt suficient de inteligenți încît să-și dea seama ce se întîmplă cu România, care miza și care este imensul pericol. Avem de ales între statul de drept și statul de drepți. Între Europa și Asia, între Statele Unite și Rusia, între libertate și frică, între lege și fărădelege, între Iuliu Maniu și Adrian Năstase, între Gheorghe Brătianu și Crin Antonescu.

Nu sînt în joc doar ceea ce mulți dintre voi consideră cuvinte mari, ca libertate, demnitate, stat de drept, democrație, sînt în joc banii voștri, locurile voastre de muncă, vacanțele voastre. E în joc viața noastră de azi și de mîine, e în joc viața copiiilor noștri.

Ceea ce bunicii noștri au pierdut sub atacul tancurilor sovietice, ceea ce tinerii din decembrie 1989 au cîștigat cu sînge, noi riscăm să pierdem din neglijență sau comoditate. Primii au murit în lagăre sau împușcați în munți, ceilalți au murit împușcați în piețele din București, Timișoara sau Cluj, iar noi ne pierdem timpul și libertatea pe la terase sau în fața televizorului. La finalul celei de-a treia beri o să cînte cocoșii Ponta și Antonescu și o să ne anunțe că am belit-o cu toții, pe termen lung.

Blogariștii, cititori, comentatori și autori, au întîlnire în față la La Mama (Episcopiei 9, lîngă Ateneul Român), la 17.45.

Citez din taximetristul care m-a adus acasă:

1. Peste ani de zile, o să-i facă lumea statuie lui Boc.
2. USL suge p**a la toamnă.
3. O să iasă scandal în stradă dacă Ponta nu-și dă demisia pentru plagiat.
4. Începe să-mi placă din ce în ce mai mult băiatul ăsta, Ungureanu.

PS. Un must read: Răzvan Cucui – Însemnări de la Rinoceriadă

Astazi, in Piata Victoriei, ora 19.00. Si miine, si poimiine.

Nu plecăm din stradă atîta timp cît statul de drept este în pericol

 

Şi libertatea nu o poate garanta pînă la urmă nici o lege, nici o constituţie, nici o curte de justiţie, nici un procedeu juridic. Ce rămîne pînă la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor. (Nicolae Steinhardt)

 

Freedom is never more than one generation away from extinction. We didn’t pass it to our children in the bloodstream. It must be fought for, protected, and handed on for them to do the same, or one day we will spend our sunset years telling our children and our children’s children what it was once like in the United States where men were free. (Ronald Reagan)

 

Acesta nu este un război al PDL cu USL, al dreptei cu stînga. Este un război dus de Mafie împotriva Justiției, împotriva statului de drept, împotriva cetățenilor români.

Asistăm la o lovitură de stat dată de Mafie. Condamnarea lui Năstase a aprins beculețul și a dat semnalul întregii Mafii că nu mai e de glumit. După încercarea lui Ponta de a-l salva pe Năstase în al 12 lea ceas, prin intermediul lui Grăjdan, dejucată de procurori, după încercarea lui Ponta și Rus de a-l salva pe Năstase în al 13 lea ceas, prin intermediul Ministerului de Interne, Poliției și medicilor de la Spitalul Floreasca, dejucată deasemenea, de procurori, brațul politic al Mafiei, USL, condus de Victor Ponta și Crin Antonescu, a decis să scape de procurori. Ultimul obstacol e Președintele. Atîta timp cît e Băsescu președinte, USL-ul nu se poate atinge de procurori  și judecători. Dar pentru a-l suspenda pe Președinte, trebuie să treacă de Curtea Constituțională, de Constituție și de lege. Zis și făcut.

În pericol nu sînt doar cele mai importante instituții ale democrației, nu doar autoritățile statului român, nu doar puterea judecătorească. În pericol e statul român, în pericol e locul României pe harta statelor civilizate și democratice, în pericol e libertatea noastră. În pericol nu sîntem numai noi. Noi putem pleca din țară (încă mai putem). Dar ce vor face ce se vor naște aici peste 3 ani, peste 10 ani, peste 27 de ani?

În 1931 dacă îi spuneai unui român că în cîțiva ani se va intra într-o dictatură din care va ieși abia în 1990, ți ar fi rîs în nas și te-ar fi considerat nebun, paranoic, catastrofist. În 1931 s-a născut bunica mea. În 1989, cînd România scotea timid capul din dictatură, bunica mea avea 68 de ani. Din ăștia 68, 44 îi trăise sub comuniști și 3 sub Antonescu. Habar nu a avut ce s-a întîmplat,  habar nu  avut ce a lovit-o. Dacă vrem ca copiii și nepoții noștri să nu se nască și trăiască sub jug fără măcar să realizeze ce li se întîmplă, ieșiți în stradă!

Lista neagră a instituțiilor statului român preluate de USL sau aflate sub asediu:

  1. Președinția României
  2. Curtea Constituțională a României
  3. Președinția Senatului
  4. Președinția Camerei Deputaților
  5. Consiliul Superior al Magistraturii
  6. Înalta Curte de Casație și Justiție
  7. Parchetul General
  8. Direcția Generală Anticorupție
  9. Agenția Națională de Integritate
  10. Avocatul Poporului
  11. Monitorul Oficial
  12. Institutul Cultural Român
  13. Consiliul Naţional de Atestare a Titlurilor, Diplomelor si Certificatelor Universitare
  14. Comisia de Etică din subordinea Ministerului Educației

Scopurile USL: preluarea totală a puterii și salvarea mafioților de sau de la pușcărie. Se încearcă suspendarea lui Băsescu nu numai pentru a ajunge la procurori ci și pentru a-l grația pe Adrian Năstase. Mafia e îngrozită de ceea ce i s-a întîmplat lui Năstase. Acesta e motivul pentru care Dan Voiculescu și-a dat demisia din Parlament, pentru a scăpa de Înalta Curte de Casație de Justiție. Acesta e motivul pentru care USL-ul atacă astăzi cu violență Justiția și statul de drept.

MRU și ICCD aveau în intenție ieșirea în stradă zilele astea. Pedeliștii au aflat și au decis să-i dea una scurtă lui MRU. Astfel, a ieșit Cezar Preda (un luzăr de la Buzău, nu-l știți voi) și a anunțat mitingul de joi, compromițînd astfel ideea de manifestare liberă și deturnînd protestul. Dar nu-i nimic. Dacă MRU, băiat finuț, de dragul unității dreptei, a tăcut și a înghițit, noi, care nu sîntem nici politicieni, nici băieți finuți, putem deturna înapoi mitingul și, dacă sîntem mulți și deciși, îi putem trimite pe liderii pedeliști acasă. Mitingul de joi este mitingul nostru, nu al PDL-ului. PDL-ul doar a încercat să-l deturneze, nu ca să-l folosească la ceva, ci doar ca să-l blocheze pe MRU. Așa cum spuneam, dacă nu mergem joi la miting și îi lăsăm pe Cezar Preda, Mircea Toader și Gheorghe Albu să se manifeste, se va striga numai: Domnul Ponta e incorect! Domnul Ponta e incorect! Domnul Ponta are o atitudine greșită! Domnul Ponta are o atitudine greșită! Eu zic să nu ne bazăm prea mult pe PDL. PDL e un corp inert, condus ori de înapoiați mintal, ori de complicii Mafiei la lovitura de stat. Pedleiștii au de ales. Ei pot trece la USL și scuipa în capul justiției de acolo. Justiția nu are de ales. Noi nu avem de ales. Nu ne putem baza nici pe reacțiile occidentale. Deocamdată, abia a ieșit ambasadorul american, cu chiu cu vai, în al paișpelea ceas. Nu ne putem baza decît pe noi.

Dacă USL reușește, niciun politician nu se va mai teme niciodată de justiție.

PS. Ne sunăm între noi să vedem unde ne întîlnim. Sau veniți cu idei de punct de întîlnire.

PS2. Azi, la 19, în față la Muzeul de Geologie. Ne vom recunoaște după pulanele din spinare.

Dottore, manipulatorule, suspendatorule!

Agregatul restauraţiei şi stîrpirea alternativei

 

Premierul repetă, obsesiv, cîteva teme. Voinţa poporului exprimată în stradă, în ianuarie 2012, şi voinţa poporului exprimată la alegerile din 10 iunie. Împotriva dictaturii preşedintelui. Voinţă pe care guvernarea lui o reprezintă. Dar guvernarea îi este sabotată, pas cu pas, de preşedintele dictator. Care e urmaşul preşedintelui dictator dărîmat în decembrie 1989. În mod logic, soluţia e suspendarea preşedintelui de către parlament, în vederea demiterii prin referendum. Doar aşa, guvernarea premierului poate înfăptui voinţa exprimată de popor.

Of. Prin definiţie, un dictator n-are cum să fie suspendat de parlament. E suspendat în furci, în ştreang, e mitraliat, sinucis, înfipt într-un lemn, arestat după o lovitură de palat şi executat, sau, în unele cazuri jenante, lăsat să-şi toace miliardele la Paris sau în alte locaţii similare. Dictatorul nostru din 1989, tocmai fiindcă era dictator, nu îşi asculta la televizor premierul, din partidul advers, propunîndu-i, la o televiziune particulară, amabilă, suspendarea în parlament. În vederea demiterii prin referendum. Ba, încă, pentru a doua oară.

Cîte roţi dinţate sărite din angrenajele raţiunii, cîte sinapse adormite să ai, ca să faci comparaţia? Nicolae Ceauşescu, suspendat de Marea Adunare Naţională. Plecînd, de bunăvoie, din CC, ca să-şi pregătească, împreună cu o mînă de consilieri, campania pentru referendum. Cîştigînd, democratic, referendumul. Revenind în CC. Cîştigînd, încă o dată, democratic, alegerile prezidenţiale. Pentru a fi ameninţat, apoi, cu încă o suspendare din funcţie. Zău? Cine, mă? Tovarăşul Ceauşescu? Nu, pe bune.

Trecem peste insulta, grotescă, adusă morţilor din decembrie 1989. S-o fi grăbit şi premierul. Cu un scurt răgaz de gîndire, ridicolul absolut al comparaţiei ar fi fost evident. Dar premierul nu-şi poate permite luxul unui asemenea răgaz. E obligat să se grăbească. Agregatul USL a fost lansat, le scoate pe bandă rulantă şi nu poate fi oprit. Iar alegerile sînt de-abia în noiembrie. Premierul repetă, mereu, că nu vrea să trăiască sub dictatura preşedintelui. Dar dacă, pînă în noiembrie, poporul, văzînd ce produce agregatul, ajunge la concluzia că nu vrea să trăiască sub el? Căci agregatul produce masiv.

Scandal după scandal, abuz după abuz, epurare după epurare, plagiat după plagiat. Justificări penibile după justificări penibile, inclusiv la Bruxelles. „Ce să fac? Dacă Băsescu n-a venit, vă reprezint eu. Credeam că vine”. Aşa, da. Regulile sînt călcate în picioare. Constituţia nu mai contează. Tot ce contează e manipularea opiniei publice, praful în ochi, ascunderea adevărului, în disperarea de-a pune mîna pe toate butoanele puterii. Pentru ca toate regulile, fără excepţie, să fie rescrise iute, iute, pînă la alegeri. Astfel încît puterea să nu mai poată fi pierdută, aşa cum au pierdut-o Iliescu în 1996 şi Năstase în 2004. Să nu mai existe alternativă. Să nu se mai pună problema alternativei. Să fie stîrpită.

În dictatură, voinţa poporului în materie de guvernare se exprimă după gratii, în exil, sau cu topoarele. Din mormînt, exprimarea se întrerupe. În democraţie, voinţa poporului în materie de guvernare se exprimă la alegerile generale. În ianuarie 2012 nu au fost alegeri generale, ci proteste de stradă, cu cîteva mii de participanţi. Pe 10 iunie nu au fost alegeri generale, ci locale, pentru primari şi consilieri. Guvernarea USL nu reprezintă voinţa poporului, ci voinţa traseiştilor din Parlament. Atît. Doar ei au ales, pînă acum, guvernul Ponta. Acum, sondajele sînt favorabile, opoziţia nu există. Acum e momentul să dispară şi preşedintele.

Pînă în noiembrie, multe se pot întîmpla. Poate criza loveşte iar, şi premierul trebuie să tăie şi el salariile şi pensiile. Poate apare alt partid. După Năstase şi Vîntu, poate intră şi alţii în puşcărie, condamnaţi legal şi definitiv, cu repercusiuni în sondaje. Cine ştie ce scandaluri mai izbucnesc, gen, zilnic, ce plagiaturi se mai dovedesc? Spre deosebire de premier, preşedintele n-a fost ales de traseiştii parlamentului, ci de popor. Cu o majoritate de voturi, aşa cum e în democraţie. Majoritatea de la urne contează în democraţie, nu cea din sondaje. Iar majoritatea din sondaje nu e bătută în cuie.

Poporul e manipulabil, desigur. Dar poporul e şi capricios. Are tot felul de curiozităţi. Şi de sentimente. De pildă, poporului nu-i plac hoţia şi minciunile dovedite. Nu e nici fanul norului de lăcuste care rade tot în cale. Legi, Constituţie, bun simţ, orice. Aşa, cu iz de restauraţie a dictaturii. Pariul premierului e că poporul înghite orice găluşcă, din ură sinceră faţă de Udrea şi de Băse, care a tăiat pensiile şi salariile. Dar în loc de pariu, nu-i mai bună certitudinea? Acum, nu în noiembrie, la parlamentare, sau peste doi ani, la prezidenţiale. Poporul, curios cum îl ştim, s-ar putea întreba, totuşi, ce-i cu toată graba. Şi ce-i cu toate scandalurile, epurările, abuzurile, plagiaturile? O fi doar mînă nemernicului de Băsescu, sau asta produce agregatul USL? Asta-i schimbarea, asta-i izbăvirea?  Hai să vedem.

Lovitura de stat

Tocmai am asistat, asistăm și vom asista în continuare la o lovitură de stat în formă continuată. Tot ce putem face e să stăm calmi, să fim optimiști, să privim cu încredere viitorul și să sperăm că forțele politice responsabile vor lua atitudine.

Dacă forțele politice responsabile nu vor lua atitudine atunci înseamnă că m-am înșelat eu și nu a fost nicio lovitură de stat.

[fundraiser_panel id=”62006″ style=”wdf-fresh” show_title=”yes” show_content=”yes”]

Cetatenii de mina a doua, in viziunea PSD, PNL si PC

PSD, PNL şi PC au stat doar cîteva minute la Cotroceni, scandalizate că la consultări a fost invitat şi grupul independenţilor. Ceea ce uită PSD, PNL şi PC e că şi parlamentarii indepedenţi, ca şi pesediştii şi peneliştii,  reprezintă tot cetăţenii români, de care, fie vorba între noi, au fost aleşi. Ce mai uită PSD, PNL şi PC este că parlamentarul îşi reprezintă în primul rînd alegătorii şi abia în al doilea rînd conducerea de partid. Alegătorii care sînt reprezentaţi de parlamentarii independenţi nu sînt cetăţeni de mîna a doua. Au acelaşi drept de a fi reprezentaţi ca şi cei care l-au ales pe Crin Antonescu.

Parlamentarii independenţi au nu numai dreptul de a participa la consultările vîzînd reforma constituţională ci şi obligaţia de a-şi reprezenta alegătorii la aceste consultări. Oricum, n-ar fi prima oară cînd PSD, PNL şi PC decid că o parte dintre cetăţenii români sînt cetăţeni de mîna a doua sau chiar non-cetăţeni: după ce i-au împroşcat cu căcat pe cetăţenii români din diaspora (verbal, pe gură, nu la propriu) au decis că alegătorii care au votat pentru parlamentul unicameral sînt nişte idioţi care nu ştiu ce votează (mă rog, acelaşi lucru l-au declarat şi despre votanţii lui Băsescu).

PS. Crin Antonescu nu poate argumenta că independenţii şi-au pierdut dreptul moral (constituţional nici nu poate fi vorba) de a-şi reprezenta alegătorii în momentul în care au părăsit partidele sub culoarea cărora au candidat atîta timp cît el însuşi are o mare problemă: majoritatea alegătorilor din colegiul în care a candidat el l-au ales pe Ionuţ Popescu.

UPDATE 16:29. Ca să fiu mai explicit vis-a-vis de Crin Antonescu. Singurul argument împotriva independenţilor e următorul: alegătorii l-au votat pe X de la partidul B şi se poate spune că au fost înşelaţi cînd X a părăsit partidul. Ei bine, şi alegătorii din colegiul în care a candidat Crin Antonescu au fost înşelaţi în momentul în care în Parlament nu a ajuns cel care a obţinut cel mai mare număr de voturi (Ionuţ Popescu) ci candidatul clasat pe locul 2 (Crin Antonescu). Dacă în cazul independenţilor, alegătorii au votat un om îmbrăcat în roşu sau galben şi s-au trezit că acesta şi-a schimbat haina între timp, în cazul lui Crin Antonescu alegătorii au votat un om îmbrăcat cu o haină portocalie şi s-au trezit cu un alt om îmbrăcat în galben. Adică, s-a schimbat şi omul şi culoarea, nu numai culoarea, ca în cazul independenţilor. Deci, cu ce e mai legitim ca parlamentar Crin Antonescu decît independenţii?

Partidul lui Oprea, unicameralul şi votul majoritar

În condiţiile apariţiei unui concurent pe culoarul său şi a eventualei scăderi a numărului de parlamentari la 300, singura şansă a PSD de a putea accede la guvernare după 2012 şi de a-şi hrăni baronii şi reţelele teritoriale ale acestora cu un număr important de scaune de parlamentar rămîne trecerea la sistemul bipartinic. Dacă se va menţine actualul sistem de vot (proporţional cu faţă uninominală) partidul lui Oprea are şansa să ia voturi din bazinul electoral al PSD iar dacă PD-L va obţine cu cel puţin un mandat mai mult decît PSD, va da prim ministrul, majoritatea care să susţină guvernul nefiind o problemă, în condiţiile prezenţei în Parlament a UDMR-ului şi a noului partid de stînga şi, să nu uităm, a foarte posibilelor evadări ale unor parlamentari PSD şi PNL (o fac acum, de ce n-ar face-o şi peste doi ani?). Dacă adăugăm şi o posibilă scădere a numărului de parlamentari la 300 (greu realizabilă, totuşi,  pînă în 2012), situaţia pesediştilor nu e prea trandafirie. Locurile eligibile se vor împuţina drastic şi diversele grupări de baroni din PSD vor trebui să lupte pe viaţă şi pe moarte pentru fiecare scaun de parlamentar. La toate astea se adaugă slăbirea partidului la nivel teritorial (hemoragia de parlamentari e nimic în comparaţie cu ce se întîmplă în teritoriu).

În condiţiile astea ţinerea în viaţă a PNL-ului devine extrem de costisitoare pentru PSD în raport cu beneficiile aduse. Alianţa PSD-PNL are la activ două eşecuri răsunătoare: nu a reuşit să acceadă la guvernare nici în decembrie 2008, nici în decembrie 2009, şi asta după ce în 2008 pesediştii au renunţat la o parte din locurile eligibile în favoarea PNL iar în 2009 au acceptat rolul de vioară a doua în proiectul Johannis (un proiect marca PNL). O serie de cedări care nu au adus nimic în schimb pesediştilor.

Astfel, PSD se vede pus în situaţia de  a risca o nouă aventură la braţ cu PNL, a spera la o iluzorie guvernare post-2012, în care nu ştie dacă PNL nu va pune iar piciorul în prag cerînd funcţia de prim ministru sub ameninţarea că-şi va aduce aminte că e partid de dreapta şi parcă-parcă se simte mai aproape ideologic de PD-L. Şi chiar dacă PSD-ul va reuşi să-şi impună premierul va fi probabil o victorie a la Pyrrhus,fiindcă va trebui probabil să renunţe la cele mai importante ministere, pentru a nu-l jigni pe Ludovic Orban.

Pînă acum, principala opţiune strategică a PSD, dealtfel singura opţiune strategică, în lupta cu Traian Băsescu şi PD-L a fost alianţa cu liberalii, Însă n-ar fi de mirare dacă, o dată cu venirea lui Ponta la conducerea partidului, cu revenirea lui Năstase şi Mitrea în prim plan, PSD să ia foarte în serios opţiunea votului majoritar şi să negocieze cu PD-L eliminarea partidului lui Oprea şi împărţirea teritoriului (la propriu) electoral al PNL (Călăraşi, Giurgiu, Hunedoara, Bacău, Iaşi etc). Lui Ponta i-ar conveni trecerea lui Crin Antonescu la echipa de pitici-speranţe iar baronilor PSD le-ar conveni să aibă un număr cît mai mare de parlamentari la butonieră şi, de ce nu, chiar şansa guvernării începînd cu 2012.

Crin Antonescu si-a schimbat parul

Efectele congresului PSD se arată la tot pasul. Luni de dimineață, Crin Antonescu a apărut în bătaia camerelor de luat vederi cu un păr nou. Unul într-o nuanță roșcată, ușor diferită față de cea cu care ne-a obișnuit în perioada alegerilor prezidențiale, obținută probabil din Wellaton Red Specials de la Wella, care nu i se potrivește de nicio culoare cu temperamentul și personalitatea. Noul său look are categoric legătură cu apariția unui rival temut pe eșichierul politic, Victor Ponta, pe care, inconștient, Crin încearcă să-l intimideze. Din păcate, nuanța îi scoate în evidență oboseala pielii, extrem de accentuată în zona ochilor, unde liderul PNL are riduri mărunte în labă de gâscă, ceea ce îi dă un aer bătrânicios, epuizat și profund neserios. Combinată cu pieptănătura nefericită, ceva între pensulă rară și mătură roasă, noua sa înfățișare este puțin spus catastrofală. Dacă ar fi să fac o remarcă prietenoasă, Crin Antonescu parcă taie bilete la intrarea în bordelul politicii românești, ca o codoașă bătrână, iar dacă i-aș fi dușman adevărat, l-aș sfătui să meargă la stilist, să se tundă mai bine zero. Vechea problemă a vedetelor noastre politice sau din showbiz este că nu au consilieri de imagine. Dacă tot i-e rușiune să-și poarte părul alb, ca de altfel și lui Traian Băsescu sau lui Petre Roman, lui Crin Antonescu i s-ar potrivi mai degrabă o nuanță de blond închis, asemănătoare cu culoarea naturală a părului său, obținută dintr-un Wella Safira Precious Jewels. Oare ce ravagii va mai produce victoria lui Ponta?

Lui Crin Antonescu i se spune „Dictatorul”

În spatele scenei liberale, spiritele se încaieră pentru a-și păstra pozițiile actuale. Șansele lui Ludovic Orban de a-l înlocui pe Crin Antonescu, care o ia razna pe zi ce trece, sunt infime. De partea lui Orban s-au situat mai puțin de jumătate din delegațiile organizațiilor județene. Deja lui Antonescu i se spune Dictatorul. Problema este că a început să ia foarte în serios patronimul și mai ales comportamentul tizului său politic, mareșalul Ion Antonescu, care a instaurat dictatura militară, după cea carlistă, între 1940-1944. Dacă își va păstra poziția după alegerile interne din martie, este de așteptat ca liderul PNL să se dispenseze repede de serviciile persoanelor care îl sprijină, cum ar fi, de pildă, vicepreședintele Dan Radu Rușanu sau primarul Bacăului, Romeo Stavarache. “Dictatorul” se va folosi de ei, așa cum s-a sprijinit și pe Orban, în alegerile prezidențiale, după care îi va marginaliza, preferând să-și formeze o camarilă din oameni slabi, fără nume, poziții și personalitate, care să nu emită pretenții, după formula clasică a dictatorilor de partid. Programul cu care se prezintă Antonescu în alegerile din martie, conține o singură propoziție: distrugerea PD-L. Acest comandament sună la fel ca “Ostași, vă ordon, treceți Prutul!”.

Lungul drum al stangii catre dreapta

Într-o argumentată analiză publicată pe hotnews.ro și preluată de blogary.ro și dreapta.net, “PDL: vești proaste pentru susținători”, Dragoș Paul Aligică deplânge maniera prin care PD-L pare pregătit să se plieze pe doctrina creștin-democrată, în detrimentul celei liberale, a cărei flacără a fost întreținută de PLD. Consecințele imediate ale acestei restrângeri doctrinare complică lucrurile: ar anula rolul de unificator al dreptei pe care și l-a asumat explicit PDL, pe care i l-ar ceda PNL, dat fiind faptul că lupta pentru unificarea dreptei nu s-a încheiat încă; ar da o lovitură fatală aripii PLD, ținută într-o nemeritată carantină în interiorul PDL, care va putea fi ispitită mai mult ca niciodată să se reîntoarcă în sânul PNL.
În decembrie 2007, Valeriu Stoica anunța că în programul viitorului PDL se vor regăsi “alături de valorile doctrinei democrate de centru și ale liberalismului de dreapta, și cele ale creștin-democrației”; o mixtură plurivalentă al cărei scop explicit este de a absorbi sub steagul PDL, întregul bazin doctrinar al dreptei. Teoretic, mesajul PDL s-a adresat PNL, PC, grupurilor de opinie de orientare liberală ale UDMR, în măsura în care acestea vor putea fi disociate vreodată de obiectivele uniunii, cât și PNG sau PN}CD.

Dreapta s-a dovedit a fi mai mult o aspirație politică, bine asumată teoretic, dar pusă prea puțin în practică de promotorii ei, PNL și mai nou PDL. Temerarul obiectiv al derulării programelor de dreapta a fost boicotat constant de agenda domestică a actului guvernării. Cheltuielile sociale ale cabinetului Tăriceanu au crescut progresiv în 2008, din rațiuni electorale și au compromis programul PNL și însăși filozofia liberalismului de dreapta. Au dat o șansă uriașă PDL, aflat pe banca opoziției, care și-a putut disemina oferta dreptei și a reunificării acesteia, departe de uzura și tribulațiile exercitării actului guvernării. În 2009, bugetul guvernului Boc I a devenit unul predominant social, pe fondul crizei mondiale, fapt care a avantajat PSD, co-actor în actul guvernării dar și PNL, și a dezavantajat net PDL, care nu și-a putut pune în practică ideile de dezvoltare și investiții. Efectele pe 2010 rămân aceleași, iar bugetul social ține guvernul Boc IV în afara ideilor de dreapta, din propriul său program politic și economic cu care a câștigat alegerile parlamentare din 2008. Orizontul de așteptare al electoratului de dreapta va migra spre partidul neuzat moral, care în acest moment conservă cel mai fidel filozofia dreptei. Reprezintă PNL acest for ideal sau, migrează PNL spre stânga liberală europeană?

Pare-se că obiectivul reunificării dreptei a fost tot timpul realizabil mai degrabă de către partidul aflat pe banca opoziției, decât cel care a exercitat actul guvernării. În 2007-2009 șansa a aparținut PDL, dar cele mai faste oportunități ale reunificării au fost ratate în același interval, de același PDL; oferta PDL nu a fost suficient de argumentată pentru a convinge PNL, de a reface în prima fază Alianța D.A. sau un cartel electoral asemănător, iar în a doua, absorbirea PNL, prin fuziune și augmentarea unei generoase platforme liberale, pe nucleul PLD. Începând din 2009, șansa reunificării dreptei s-a mutat aparent pe terenul PNL, însă această formațiune politică nu și-a asumat niciodată în mod explicit o asemenea misiune, cu care au capacitat-o mai degrabă teoreticienii liberalismului, aparținând societății civile. PNL a rupt dialogul cu PDL și a evitat să formeze împreună guvernul. Proiectul reunificării dreptei pare suspendat, iar PLD, seamănă mai mult ca oricând cu un ostatic de lux pe care nu-l mai revendică nimeni.

Dacă analiza lui Dragoș Paul Aligică va rezista și, dacă PDL a optat deja pentru doctrina creștin-democrată, înseamnă că aripa PLD va fi aruncată din trenul PDL, care se îndreaptă într-o direcție care exclude viitoarele intersecții cu liberalismul. PDL a lăsat o ușă întredeschisă electoratului liberal, prin păstrarea protezei L din sigla partidului, ca pe o garanție a faptului că este un trezorier al liberalismului. Ușa s-a închis după refuzul ferm al lui Crin Antonescu, ca PNL să formeze guvernul împreună cu PDL.
Prin proiectul Johannis, PNL a demonstat că preferă mai degrabă o alianță cu stânga social-democrată, decât cu o forță definită explicit de dreapta, cu o componentă liberală, care este PDL. Crin Antonescu a denunțat ambuscada politică în care a fost atras PNL, pentru a fi absorbit prin fuziune de PDL. Ca să se justifice, a apelat la trusoul doctrinar al partidului, la partea lui cea mai anacronică și neofertantă, referitoare la limitarea consecințelor comunismului totalitar și a tendințelor hegemonice din perioada postcomunistă, arătând cu degetul spre PDL.

Dar, nici măcar clarificările doctrinare nu pot garanta reforma unei structuri de partid îmbătrânite precum PNL sau, una a “oligarhilor”, precum cea reclamată de Cristian Preda, în cazul PDL. Ajustarea, modernizarea sau europenizarea doctrinelor nu schimbă cu nimic starea de lucuri din sânul celor doi piloni ai dreptei. PDL pare să fi atins masa critică, iar Dragoș Paul Aligică spune în punctul 10. al analizei sale, că: “Un lucru este însă cert: dacă PDL vrea să scoată din derivă și să relanseze PNL, nu există o cale mai sigură decât să ofere acestui partid șansa nesperată de a se prezenta ca adevăratul reprezentant și unificator al dreptei cu ajutorul liberalilor fuzioniști rechemați la partidul mamă”.
Opinia mea este că acest scenariu este de o îndrăzneală care i-ar face să înlemnească de groază pe toți actorii implicați în (re)construcția dreptei. Nu pot să-mi imaginez triumviratul Blaga-Videanu-Berceanu în stare să-i dezlege explicit de moșie pe fuzioniștii PLD, pentru a scoate din derivă PNL, în numele unui ideal absolut, politic și filozofic, cel al unificării dreptei; nu văd de ce această inițiativă trebuie să aparțină PDL și în ce măsură PNL va accepta să fie “relansat” de PDL, când între cele două partide nu există nici măcar un dialog formal; nu-i văd pe cei din PDL capabili să recunoască primatul PNL, cu privire la conținutul și tezaurizarea doctrinei dreptei; nu văd PDL, apt să cedeze rolul de unificator al dreptei, PNL. Nu văd cum PNL îi va ierta pe fiii risipitori (i.e. “liberalii fuzioniști”) rechemându-i la sânul partidului mumă, pentru a edifica împreună proiectul dreptei românești, eventual, cu PD-L ca anexă. Neîncrederea din partea PNL în PD-L este atât de păguboasă, încât a suprimat dialogul interpartinic.

Care ar putea fi soluția reunificării dreptei? În prima fază, modernizarea celor două partide, prin schimbarea la vârf a garniturilor de comandă; clarificarea doctrinelor de dreapta a celor doua formațiuni aflate în dispută: mai este PNL un partid de dreapta sau a alunecat deja prea mult spre liberalismul european de stânga, consecință care îl face oricând apt pentru noi proiecte gen “Johannis”, împreună cu social-democrații?; a ajuns PDL un partid de dreapta suficient de matur, pentru a selecta din tot spectrul de oferte doctrinare, doar creștin-democrația? Abia după clarificările doctrinare pot fi căutate puncte comune solide între cele două platforme, PNL și PDL, în vederea edificării unei platforme unice de dreapta, binucleară, liberală și populară. Or, tendința actuală a arătat că PNL fuge spre stânga eșichierului (de altfel, o tendință a liberalismului european), iar PD-L spre acea pseudointentitate populară cu facies creștin-democrat, de factură românească, originală, care să îl transforme într-un conglomerat greoi, precum PSD.

În acest moment, dreapta românească e doar un ideal în derivă, revendicat la două capete de un antecesor, PNL și de un pretins legatar, PDL. Dreapta nu are ideologi, ci doar strategi. Nu generează idei, ci parazitează concepte uzate moral și contraproductive; nu crează emulație, ci doar o competiție surdă în interiorul celor două partide, pentru acapararea unor posturi de comandă. Dreapta este un pacient asistat de pe tușă de câțiva ideologi neoficiali, care nu pot arbitra însă jocurile de culise din interiorul celor două formațiuni. PNL este incapabil să se autodiagnosticheze, cât de dreapta a mai rămas, iar PDL nu se poate pretinde a fi de orientare creștin-democrată, atâta timp cât nu va putea pune în practică nicio idee ordoliberală, în spiritul şcolii de la Freiburg, din care se revendică “lumea bună” a creștin-democrației europene.

Cornel Ivanciuc

Locul religiei in retorica si habitudinile adeptilor noii stangi liberale

Crin Antonescu recunoștea în vara anului trecut, la școala de vară a TNL de la Mamaia, că nu e deloc bisericos. Începând de la a fi habotnic, de cele mai multe ori de ochii lumii și, până la a avea o minimă cultură religioasă, e cale lungă. Din Mamaia, liderul liberal s-a ipostaziat în rolul de președinte, la un tête-à-tête cu patriarhul. A declarat că primul lucru pe care l-ar face ca ipotetic șef de stat, ar fi să angajeze un dialog cu întâiul stătător al Bisericii Ortodoxe Române. Motivul invocat de aspirantul la cea mai înaltă demnitate este hilar: pentru că, patriarhul este liderul spiritual al națiunii. În atari circumstanțe, muntele s-ar duce la Mahomed pentru a i se prosterna la picioare. Crin Antonescu poate fi exonerat de neajunsul de a nu avea noțiuni articulate de religie sau spiritualitate, chiar cu amendamentul că a absolvit o facultate de filozofie, unde Dumnezeu era asumat până și în școala materialismului dialectic măcar ca un concept filozofic, dar îi pune sub semnul improvizației cultura civică și politică. Patriarhul este un slujitor al cultului, având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. În sens laic, este un administrator cu statut special al sistemului bugetar, regăsindu-se pe statul de funcții al Secretariatului de stat pentru culte. Niciun om politic nu l-a capacitat pe patriarh cu însușirea de lider spiritual, fapt care îl pune pe un palier sensibil egal cu ayatollahul suprem al Iranului, așa cum a făcut-o cu nonșalanță căpetenia liberalilor. Ayatollahul suprem este singurul lider spiritual  care derulează un proiect politic național, în parteneriat cu președintele laic.

În toamna anului trecut, Antonescu și-a mai nuanțat intențiile, însă a sporit confuziile cu privire la rolul patriarhului, care nu mai este liderul spiritual al întregii națiuni, ci călăuza celor “mai mulți dintre români”. Aflat în plină cataliză prezidențială, Antonescu atacă o marotă îndrăgită de politicienii fără niciun proiect pragmatic: reforma morală a poporului. Scufundată în mlaștina unei acute crize etice, ochii unsuroși ai patriei, se înalță rugători spre domn, în care identifică efigia noului mesia. Cum se va realiza acest deziderat utopic, în care corecțiile etice s-ar face după un dicteu prezidențial? Printr-un joint venture între președinte și patriarh, sub egida Academiei Române. Văduvit de cultură politică, Antonescu aduce din nou în actualitate contraproductivul model de conducere schizofrenică, inspirat din cel al republicii teocratice a Iranului, în care ayatollahul suprem își împarte sarcinile executive cu președintele laic, întru buna ocârmuire a turmei dreptcredincioșilor. Inovația în cazul de față este că în Republica Antonescu, procesul redeșteptării morale ar fi supravegheat de Academie, și nu de Gardienii Poporului, așa cum se întâmplă în Iran. Însă, indiferent cum ai pune problema, himera revirimentului moral al unui popor cu codul axiologic alterat, cu largul concurs al bisericii, nu se poate realiza decât prin instrumente contondente. Biciuirea în public, pentru fluieratul în lăcașurile de cult, ar fi cea mai blândă pedeapsă, nomenclatorul corecțiilor putând merge până la strângerea în menghină a mâinii drepte pentru furt, turtirea nasului pentru sperjur sau apostazie sau chiar câțiva pumni energici în cap pentru lobby explicit în favoarea Rusiei sau blasfemie. Pentru recidivă, pedepsele s-ar inspira din sharia, legea islamică în variantă hard, saudită: tăierea mâinii pentru efracție, a nasului pentru apostazie, lapidare pentru adulter și decapitare pentru viol sau trădare. Evul Mediu s-ar reinventa de la sine și ar găsi la curtea domnului Antonescu forme de expresie nevisate, pe care omenirea credea că le uitase în arhive.

Spre deosebire de șeful PNL, care visează să-și mântuiască neamul pe din două cu liderul spiritual al națiunii, percepția câtorva membri ai sinodului PNL cu privire la religie se reduce la o afacere de anvergură cu banii statului. Relu Fenechiu și-a făcut biserică prin Hotărâre de Guvern în cartierul de vile I.C. Brătianu din Iași. Cabinetul Tăriceanu a alocat de la bugetul de stat echivalentul sumei de 400.000 de euro, sub semnătura premierului titular, a ministrului Finanțelor și a celui al Administrației și Internelor. Afacerile spirituale ale noii stângi liberale sunt ceva mai baroce decât la o primă evaluare. Cabinetul cucernicului Cătălin a alocat din fondul său de rezervă suma de 200.000 de lei pentru înălțarea Bisericii “Sf. Iulian din Tars” și a Bisericii “Sf. Arhangheli Mihail și Gavril”, din campusul studențesc “Tudor Vladimirescu” din târgul Ieșilor. Ctitorii lăcașurilor sunt cuviosul Vali Sălăvăstru, fostul lider al PNL Iași, finul fericitului Relu Fenechiu, eliberat de sarcină pentru corupție și fostul președinte al Camerei Deputaților, evlaviosul Bogdan Olteanu, absorbit de vraja Băncii Naționale. În peisajul sterp și profund desacralizat al noii stângi liberale europene, care alimentează mirajul unei constituții europene, fără nicio referire explicită la creștinism, cazul Antonescu este exotic. Cu asemenea liberali mimetici, personal nu-mi fac probleme că Europa este amenințată de islam. Cel puțin, nu partea de europenitate reprezentată de România. Cu asemenea liberali, proiectul politicii corecte asumat în statutul noii stângi liberale, n-are nicio șansă să contamineze România. Liberalismul de esență antonesciană se situează în afara mainstream-ului ideologic promovat de lordul John Alderdice, președintele Internaționalei Liberale. Dacă în Vest, islamului îi este asigurată notorietatea cu acordul tacit al unor complici creștini de calibru, incluzând marile trusturi media, România rămâne, iată, o țară fundamentalist ortodoxă, grație inculturii spirituale, civice și politice de care dă dovadă liderul PNL. Avertismentul lui Miloslav Vlk, arhiepiscop de Praga și primat de Boemia cu privire la pericolul islamizării Europei nu se intersectează cu România. Cabinetul Tăriceanu a avut grijă să însămânțeze biserici la tot pasul, la fel ca înaintașii săi social-democrați. Fiecare lăcaș de cult este o stavilă în fața islamului. Dacă albanezii au umplut în epoca comunistă plaja Mării Adriatice de milioane de țepușe de oțel, în care să se înfigă parașutiștii americani, care ar fi vrut să le invadeze  patria, liberalii ne umplu țara de mii de biserici, țăpărui de alungat strigoii islamului. Ca și în Evul Mediu, România lui Antonescu este pregătită să rămână filtrul Europei, păzind-o la fruntare de pericolul semilunei. Chiar dacă pentru a o păzi bine, Antonescu este pregătit să preia toate obiceiurile de casă ale semilunei, pentru buna ocârmuire și îndreptare morală a turmei dreptcredincioșilor.